Cele trei perioade ale vieții duhovnicești,
conferința Părintelui Zaharia Zaharou
susținută la Iași, pe 22 octombrie 2015
*
Cateva spicuiri din conferinta
Călătoria fiecărui creștin spre desăvârșire, spre dobândirea asemănării cu Dumnezeu, începe cu cercetarea harului celui dintâi.
Cu toții am trăit harul primei perioade, fie ca prunci în Sfântul
Botez, fie mai târziu, în chip conștient ca monahi, sau la tunderea în
monahism, ori ca preoți la hirotonie, sau pur și simplu în actul
pocăinței noastre, atunci când ne-am întors în sânul Bisericii. Insă, cu
toții am pierdut acest har minunat trăind în deșertăciunea lumii
acesteia.
Dumnezeu îl vânează pe om, căutând orice prilej ca să-l miluiască și să-l mântuiască.
Ținta căutării Sale este inima adâncă a omului, iar chemarea lui este
darul bunăvoirii Sale, pe care Scriptura îl numește dragostea cea dintâi
(Apocalipsa 2, 4)
Când primim harul cel dintâi, Domnul începe să zugrăvească primele trăsături ale chipului Sau în inima noastră.
După aceasta începe nevoința celei de-a doua perioade. Acum Dumnezeu
îngăduie să trecem prin grele ispite și încercări, dându-ne astfel
prilejul să ne dovedim credincioșia fată de El în împrejurări potrivnice
și să ne exprimăm recunoștința pentru minunatele daruri ale harului
Sau, ca să ne învrednicim de plinătatea vieții dumnezeiești, partea
deplina a moștenirii noastre.
La vreme de încercare și de uscăciune duhovnicească, amintirea clipelor în care Dumnezeu ne-a cercetat cu harul Său, ne dă putere și ne ajută să ne reînnoim insuflarea.
Un alt chip de a ne reînnoi insuflarea este să ne aducem aminte de cuvintele dătătoare de viată ale Părinților noștri duhovnicești.
Multe sunt mijloacele prin care noi, creștinii ortodocși, putem reînvia înlăuntrul nostru harul lui Dumnezeu. Amintim printre altele: Taina Spovedaniei, Sfânta Liturghie, chemarea Sfântului Nume a lui Hristos și citirea Sfintei Scripturi. De fapt, tot ceea ce facem în numele Lui ne ajută să redobândim harul.
De-a lungul numeroaselor căderi și ridicări și a repetatelor experiențe ale pierderii harului învățam să nu deznădăjduim atunci când suntem zdrobiți, întrucât știm că, în marea Lui milostivire și dragoste, Dumnezeul nostru este "slab" și se pleacă degrabă spre strigatul nostru.
Duhul smereniei înnoiește inima omului, întărindu-i totodată și sufletul și trupul.
Alternarea clipelor de har cu cele de uscăciune duhovnicească, ne înzestrează cu darul discernământului, învățând să deosebim cele nezidite și veșnice de cele zidite și trecătoare care ne pot însoți dincolo de mormânt.
Dar, înainte de toate, această perioadă a retragerii harului este un imbold spre pocăință, spre a pătrunde tot mai mult adâncul judecăților lui Dumnezeu și a ne cerceta pe noi înșine în lumina poruncilor Sale.
Orice chip ar lua amenințarea morții: boala, prigoana, ori retragerea harului dumnezeiesc, dacă găsim puterea să stăm înaintea lui Dumnezeu și să mărturisim: "slava Tie, Doamne! Tie Ti se cuvine toată slava, iar mie rușinea pentru păcatele și fărădelegile mele", atunci Dumnezeu va face să biruiască credința noastră în El.
Un alt chip de a ne reînnoi insuflarea este să ne aducem aminte de cuvintele dătătoare de viată ale Părinților noștri duhovnicești.
Multe sunt mijloacele prin care noi, creștinii ortodocși, putem reînvia înlăuntrul nostru harul lui Dumnezeu. Amintim printre altele: Taina Spovedaniei, Sfânta Liturghie, chemarea Sfântului Nume a lui Hristos și citirea Sfintei Scripturi. De fapt, tot ceea ce facem în numele Lui ne ajută să redobândim harul.
De-a lungul numeroaselor căderi și ridicări și a repetatelor experiențe ale pierderii harului învățam să nu deznădăjduim atunci când suntem zdrobiți, întrucât știm că, în marea Lui milostivire și dragoste, Dumnezeul nostru este "slab" și se pleacă degrabă spre strigatul nostru.
Duhul smereniei înnoiește inima omului, întărindu-i totodată și sufletul și trupul.
Alternarea clipelor de har cu cele de uscăciune duhovnicească, ne înzestrează cu darul discernământului, învățând să deosebim cele nezidite și veșnice de cele zidite și trecătoare care ne pot însoți dincolo de mormânt.
Dar, înainte de toate, această perioadă a retragerii harului este un imbold spre pocăință, spre a pătrunde tot mai mult adâncul judecăților lui Dumnezeu și a ne cerceta pe noi înșine în lumina poruncilor Sale.
Orice chip ar lua amenințarea morții: boala, prigoana, ori retragerea harului dumnezeiesc, dacă găsim puterea să stăm înaintea lui Dumnezeu și să mărturisim: "slava Tie, Doamne! Tie Ti se cuvine toată slava, iar mie rușinea pentru păcatele și fărădelegile mele", atunci Dumnezeu va face să biruiască credința noastră în El.
Cea de-a treia perioada a vieții duhovnicești, este în general scurtă, fiindcă se deschide spre sfârșitul vieții omului dar, spre deosebire de prima, e mult mai bogata în binecuvântările lui Dumnezeu. Trăsăturile ei sunt dragostea și statornicia precum și pacea adâncă ce urmează slobozirii de patimi.
Liturghia ne invata si mai mult, caci ea ne da un model de viata, de traire, pe care noi trebuie sa-l continuam si dupa ce se incheie Liturghia.
Parintii nostrii ne recomandau sa tinem seama de trei lucruri atunci cand ne apropiem de duhovnic: sa avem bunacuviinta fata de el, cinstire; sa avem teama si, de asemenea, smerita dragoste. Toate aceste trei lucruri trebuie sa coexiste armonios daca vrem sa dobandim roade de la actul spovedaniei. Daca nu avem dragoste smerita, inima nu se va deschide. Daca nu avem bunacuviinta care se cere, facem loc familiaritatii care va stanjeni cuvantul lui Dumnezeu. Si daca nu avem acea frica vom prefera lucrurile pieritoare si stricacioase in locul lucrurilor vesnice si nestricacioase.
Asta este calea noastra in Biserica: suntem impinsi in sus de cei din jurul nostru si suntem trasi in sus de catre Sfintii din Biserica.
Parintii nostrii ne recomandau sa tinem seama de trei lucruri atunci cand ne apropiem de duhovnic: sa avem bunacuviinta fata de el, cinstire; sa avem teama si, de asemenea, smerita dragoste. Toate aceste trei lucruri trebuie sa coexiste armonios daca vrem sa dobandim roade de la actul spovedaniei. Daca nu avem dragoste smerita, inima nu se va deschide. Daca nu avem bunacuviinta care se cere, facem loc familiaritatii care va stanjeni cuvantul lui Dumnezeu. Si daca nu avem acea frica vom prefera lucrurile pieritoare si stricacioase in locul lucrurilor vesnice si nestricacioase.
Asta este calea noastra in Biserica: suntem impinsi in sus de cei din jurul nostru si suntem trasi in sus de catre Sfintii din Biserica.
Partea I - Cuvântul de început
"Viata duhovnicească este asemeni unei sfere", spunea adeseori Părintele Sofronie. Întocmai cum fiecare punct de pe suprafața sferei ne pune în contact cu întreaga sferă, la fel și fiecare virtute pe care o lucrăm ne face părtași plinătății harului de viață dătător al lui Dumnezeu. Fiecare întâlnire a noastră cu Dumnezeu, fiecare atingerea a Lui de inima noastră, ne dăruiește în același timp curățire, luminare și îndumnezeire, iar aceste daruri le putem primi în chip deplin chiar de la începutul vieții noastre întru El. Părintele Sofronie spune ca unii oameni primesc harul cel dintâi în măsura desăvârșită a sfinților, chiar înainte ca ei să înceapă a se lupta cu firea lor căzută și cu patimile. Starețul numește acest har, harul pascal, pentru că în lumina lui ni se descoperă un anumit chip de viețuire în care gustăm din roadele fiecărei virtuți dumnezeiești.
In general, atunci când vorbea despre viața duhovnicească, Părintele Sofronie se ferea să formuleze scheme, sau să alcătuiască sisteme, cunoscând din cercare faptul că experiențele duhovnicești nu pot fi îngrădite în hotarele înguste ale logicii omenești, iar fiecare om își are propria-i cale către Dumnezeu, potrivit năzuinței lui spre desăvârșire. Totuși, uneori și Părintele Sofronie recurgea la anumite imagini și modele, pentru a-și ilustra mai bine ideile în legătură cu anumite teme duhovnicești. Astfel, observând că unele fenomene se repetă în viața oamenilor de-a lungul veacurilor, el împărțea viața duhovnicească în trei etape sau perioade distincte.
Prima etapă este cercetarea Duhului Sfânt, atunci când omul încheie un legământ cu Dumnezeu. Cea de-a doua, o îndelungată și grea nevoință, după ce Domnul și-a retras harul de la noi, iar ultima este redobândirea pentru totdeauna a harului mântuirii. Starețul spunea adeseori că această călătorie duhovnicească în trei etape, a fost preînchipuită în Vechiul Testament, în viața poporului lui Dumnezeu, Israel. Întâia oara Dumnezeu i-a cercetat pe evrei atunci când le-a dăruit harul trecerii prin Marea Roșie, după ieșirea din Egipt. A urmat apoi patruzeci de ani de încercări și suferințe în pustie, când Domnul Si-a retras harul de la ei. In cele din urmă harul s-a reîntors, iar ei au moștenit pământul făgăduinței.
Părintele Sofronie deosebea aceste trei perioade, mai ales pentru a atrage atenția asupra celei de-a doua. El sublinia nevoia înțelegerii corecte a acestei perioade, precum și a unei dispoziții sufletești corespunzătoare, fără de care nu vom putea trai în chip înțelept și folositor retragerea harului dumnezeiesc. Starețul voia să ne insufle să căutam mereu noi căi de a preschimba această vreme de cercare într-un adevărat eveniment duhovnicesc, să o privim ca pe darul lui Dumnezeu către noi, iar nu ca pe un lucru ce provoacă deznădejde, și astfel să ne păzim de nimicitoarea ispita a akediei. Într-adevăr omul trăiește retragerea harului ca pe o moarte duhovnicească, un adevărat vid ontologic. Ori de câte ori vorbea despre aceasta, preocuparea principală a Părintelui, era cum să preschimbăm această moarte, această stare de uscăciune duhovnicească, în viața cea fără de stricăciune a lui Dumnezeu.
Starețul sublinia faptul că omul duhovnicesc, omul desăvârșit a parcurs toate aceste trei perioade până la capăt. Recâștigând harul mântuirii în cea de a treia perioadă, el poate să-i ajute acum pe semenii lui de-a lungul aceluiași drum al nevoințelor. El a dobândit înțelegerea duhovnicească, și, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, nu poate fi judecat de nimeni, pentru că este călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. După cum spune Părintele Sofronie, cel ce a izbutit să-și descopere principiul ipostatic, omul devenit persoană, este în stare să judece drept orice experiență sau trăire a vieții duhovnicești, cunoscând taina căii mântuirii pentru fiecare persoană în parte.
Astfel, călătoria fiecărui creștin spre desăvârșire, spre dobândirea asemănării cu Dumnezeu, începe cu cercetarea harului celui dintâi. Cu toții am trăit harul primei perioade, fie ca prunci în Sfântul Botez, fie mai târziu, în chip conștient ca monahi, sau la tunderea în monahism, ori ca preoți la hirotonie, sau pur și simplu în actul pocăinței noastre, atunci când ne-am întors în sânul Bisericii. Insă cu toții am pierdut acest har minunat trăind în deșertăciunea lumii acesteia.
Dar, cum ajungem să trăim această primă atingere a lui Dumnezeu de inima noastră, întâia perioada a harului? In negrăita Sa bunătate și milostivire, Dumnezeu caută neîncetat spre om, luându-l ca ținta săgeților Lui, și "cercetându-l în fiecare dimineață"(Iov 7, 18), precum spune dreptul Iov. Domnul își ațintește privirea asupra făpturii Sale să vadă de nu cumva află în sufletul ei o urmă de bunăvoință, o mică deschizătură, pândind clipa în care omul se întoarce către El cu puțină înțelegere și smerenie, ca să intre și să se sălășluiască în inima lui. Neobosit îl așteaptă Dumnezeu pe om, bătând la ușa inimii lui: "Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine"(Apoc. 3, 20). Astfel, de îndată ce omul dă dovadă de puțină smerenie și recunoștință, Domnul pătrunde în sufletul lui cercetându-l din belșug cu harul Său, reînnoindu-i viața și renăscându-l duhovnicește.
Potrivit Părintelui Sofronie, un chip de a înmuia inima și de a o umple de recunoștință și smerenie față de Domnul, astfel încât ea să fie în stare a primi într-însa harul Dumnezeiesc, este să cugetam la gândul lui Dumnezeu pentru om. Citim în Sfânta Scriptură că Dumnezeu l-a conceput pe om mai înainte de întemeierea lumii și l-a rânduit spre viață veșnică, ceea ce înseamnă că omul a fost încă de la început în sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu, în cugetul Făcătorului său. Însuși chipul chemării sale întru ființă îi vădește măreția. Dumnezeu l-a plăzmuit după chipul și după asemănarea Sa, într-un mod direct și personal, spre deosebire de restul creației care a luat naștere numai prin cuvântul Lui. Domnul Dumnezeu a luat țărână din pământ, cu propriile Sale mâini, și L-a zidit pe om suflând în fața lui suflare de viață. Părintele Sofronie spunea adeseori că, într-un fel, Dumnezeu s-a repetat pe sine Însuși în actul zidirii omului, și a sădit în firea acestuia putința de a primi plinătatea vieții dumnezeiești: "El n-a creeat nimic mai prejos de Sine Însuși" (Părintele Sofronie, "Vom vedea pe Dumnezeu precum este").
Vedem, așadar, din întreaga lucrare mântuitoare a lui Dumnezeu că omul este cu adevărat mare în cugetul Ziditorului și în harul mântuirii Sale, iar chemarea lui este plina de măreție. Iar când omul a căzut din aceasta cinste, spune Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu nu l-a părăsit și a continuat sa-l cerceteze în multe rânduri și în multe chipuri în toate zilele vieții lui. Într-adevăr, Dumnezeu îl vânează pe om, căutând orice prilej ca să-l miluiască și să-l mântuiască. Ținta căutării Sale este inima adâncă a omului, iar chemarea lui este darul bunăvoirii Sale, pe care Scriptura îl numește dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4). De fapt, Dumnezeu ne cheamă neîncetat. Dacă veți auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoșați inimile voastre și ieșiți în întâmpinarea lui. Harul chemării celei dintâi lucrează multe schimbări în inima omului, și ii descoperă chipul vieții celei dumnezeiești.
Prima noastră unire cu Dumnezeu, legământul pe care îl încheiem cu El, atunci când primim harul cel dintâi ne umple inima de bucurie, de mângâiere dumnezeiască și de simțire a lui Dumnezeu. Părintele Sofronie o numește bucuria pascală. In această perioadă Domnul împlinește degrabă orice cerere pe care i-o aducem, nu putem părăsi rugăciunea, inima se roagă neîncetat, chiar și în timpul somnului, ne este ușor să-l iubim pe aproapele nostru, să credem în Dumnezeu, să priveghem. Sfântul Siluan spune că tot ce-L iubește pe Dumnezeu nu-L poate uita niciodată și necontenit își aduce aminte de El și se roagă Lui, căci Dumnezeu însuși a încheiat un legământ cu omul, și omul cu Dumnezeu. Această primă perioadă a vieții duhovnicești este, într-adevăr minunată și plină de insuflare, însă harul ei este un dar nemeritat încredințat tuturor acelora care dau dovadă și de cea mai mică înclinare smerită a inimii. Totuși aceasta înseamnă că darul lui Dumnezeu nu aparține omului și este mai de grabă o bogăție nedreaptă.
In Evanghelia după Luca se spune: "dacă în ceea ce este străin nu aţi fost credincioşi, cine vă va da ce este al vostru?" (Luca 16, 12). Tâlcuind această pericopă evanghelică, Părintele Sofronie arăta că harul cel dintâi ne-a fost dat în dar, asemeni unui capital duhovnicesc pentru care nu ne-am ostenit și pe care nu-l merităm. Totuși, dacă dovedim că suntem credincioși în ceea ce este a lui Dumnezeu, fiind gata să investim acest capital, să lucram acest talant, atunci Domnul ni-l va încredința nouă, ca și cum va fi propria noastră avere. Dacă cinstim și prețuim acest dar, în cele din urma Dumnezeu ni-l va da întru stăpânire veșnică. Domnul ne va da ce este al nostru.
Cât de dulci sunt zilele primei noastre iubiri pentru Dumnezeu, când împlinim cu ușurință toate cele bine plăcute Lui. Este ca și cum L-am vedea pe Domnul înlăuntrul nostru, și pentru că Il vedem putem să credem în El și să-L urmam. Creștinii pot mărturisi cu adevărat că L-au văzut pe Dumnezeu și Il cunosc, ce-i drept numai în parte. Când primim harul cel dintâi, Domnul începe să zugrăvească primele trăsături ale chipului Sau în inima noastră. De asemenea, Ii auzim glasul atunci când cuvântul Său ne atinge inima și ne reînnoiește duhul, dar Il vedem și-L cunoaștem numai în parte. Vălul trupului se va ridica abia când vom intra în viata cea veșnică. Atunci vederea lui Dumnezeu va deveni curata și limpede, desăvârșind astfel cunoașterea Lui, pe care acum o avem numai în parte. Dacă, pe parcursul acestei vieți trecătoare, ne sârguim să privim neîncetat la chipul lui Hristos din inima noastră, atunci, când se va deschide fereastra veșniciei, Il vom vedea în toată plinătatea Lui. De vom rămâne însă închiși harului Său în această viață, în clipa morții se va deschide o altă fereastră, asupra căreia aș dori, mai degrabă, să păstrez tăcerea.
Prima perioada a vieții duhovnicești, nu este însă de lungă durată, căci omul nu este în stare să păstreze harul, și neapărat îl va pierde mai devreme sau mai târziu. Deși Părintele Sofronie nu obișnuia să păstreze limite pentru trăirile duhovnicești, el a observat totuși că perioada harului celui dintâi poate dura de la câteva ore sau zile pana la cel mult șapte ani. După aceasta începe nevoința celei de-a doua perioade. Acum Dumnezeu îngăduie să trecem prin grele ispite și încercări, dându-ne astfel prilejul să ne dovedim credincioșia fată de El în împrejurări potrivnice și să ne exprimăm recunoștința pentru minunatele daruri ale harului Sau, ca să ne învrednicim de plinătatea vieții dumnezeiești, partea deplina a moștenirii noastre.
Părintele Sofronie spune că îndumnezeirea omului este pe măsură profunzimii și a râvnei cu care a trăit părăsirea de Dumnezeu, retragerea harului Sau. Potrivit Starețului, deplinătatea deșertării premerge deplinătății desăvârșirii. Când harul se retrage este foarte important să știm ce se ascunde în spatele acestei perioade de încercare, să-i înțelegem și să-i valorificam marele potențial duhovnicesc, ca să atragem asupra noastră darurile lui Dumnezeu. In lumina acestei înțelegeri, vremea cercării Domnului devine nespus de creativă, fiind însăși temelia pe care se zidește mântuirea omului. Pentru a nu primi însă harul lui Dumnezeu în zadar, se cuvine să cercetăm cu luare aminte în ce chip vine el și din ce pricină ne părăsește, o adevărată știință care ne învață să adunăm și să păstrăm harul în inima noastră. Părintele Sofronie subliniază faptul că, cel ce nu a trăit experiența părăsirii de către Dumnezeu, nu numai că nu este desăvârșit, dar nici măcar nu face parte din rândul credincioșilor.
Într-un fel sau altul, noi trebuie neapărat să trecem prin încercările acestei perioade și există două cai pe care le putem urma. Prima cale este cea dreapta, și prin urmare cea bine plăcută lui Dumnezeu, prin care Il dobândim pe Hristos și împreună cu El veșnicia. Cealaltă este calea trândăviei, a nepăsării, a voii proprii și a mândriei. Harul se retrage și vine vremea când omul nu mai poate suporta durerea. Vederea propriei săracii duhovnicești îl încredințează că în afara Dumnezeului Celui Viu, al dragostei, totul este lipsit de noimă, întrucât poartă pecetea morții.
In căutarea unei ieșiri din această situație deznădăjduită, el poate alege una din următoarele doua cai: prima cale este să-L învinuiască pe Dumnezeu și să se predea pe sine răzvrătirii. Sfântul Siluan a fost ispitit de acest duh atunci când a zis: "pe Dumnezeu a-L îndupleca este cu neputință". Si știm ce a urmat după aceea, a fost aruncat în adâncul întunericului și a rămas vreme de un ceas în acest hău înfricoșător. Cine este omul să vorbească astfel cu Dumnezeu? Cât de primejdioasă este această îndrăzneală! Seara, în timpul Vecerniei, Sfântul Siluan a găsit totuși puterea să cheme numele Domnului și a fost slobozit. Adâncul deznădejdii s-a prefăcut în vederea slavei celei negrăite a lui Hristos.
Încercând sa scăpam de durere, putem alege însa, și alta cale. Să ne mulțumim cu succesele dobândite, să tratăm lucrurile cu ușurătate și să devenim astfel nepăsători. In această stare lesne putem cădea pradă ispitelor iar inima începe să ni se împietrească. Calea cea înțeleaptă de a ieși din această pustiire lăuntrică ni se descoperă în pilda lui Avraam: a nădăjdui în Dumnezeu atunci când, omenește vorbind, nu mai există nici o nădejde și a ne smeri sub bratul Sau cel tare. După cum spune Sfântul Apostol Pavel, trebuie să ne punem încrederea în Dumnezeu, Cel ce-i înviază pe cei morți, până când ne va înălța și pe noi la timpul cuvenit.
Părintele Sofronie arată că cercetarea harului celui dintâi trezește în noi principiul ipostatic, adică putința ființei noastre de a cuprinde darul lui Dumnezeu și a dobândi asemănarea cu El. Sub înrâurirea acestui har se dă și nouă de a gusta din starea mai presus de fire în care este omul, prin darul Duhului Sfânt împărtășit asupra întregii lui ființe. De pildă, atunci când Dumnezeu ne dăruiește și numai putină zdrobire de inimă, simțim că suntem stăpâni peste firea noastră, că putem deosebi și supune înfrânării fiecare gând și fiecare mișcare a inimii și, cu cât primim mai mult har, cu atât mai desăvârșit domnim asupra firii noastre. Cu alte cuvinte, reînnoirea omului începe odată cu trezirea principiului ipostatic în el.
Deși la început lucrarea harului este foarte puternică, totuși firea noastră nu se supune voii celei mari și desăvârșite a lui Dumnezeu. Harul ne atrage mintea înlăuntru și ne dezvăluie marile adevăruri ale vieții duhovnicești, dar aceasta nu înseamnă că ele devin numaidecât ale noastre, fiindcă nu suntem încă în stare a ni le însuși. Suntem încă făpturi căzute, firea ne este împărțită, iar aceasta dezbinare lăuntrică iese la iveala odată cu pierderea harului. Acea partea a ființei noastre în care a început procesul de reînnoire duhovnicească urmează principiul ipostatic, în timp ce partea cealaltă, omul cel vechi, trage în direcție opusă. Vederea acestui conflict interior ne umple de nedumerire și ne face să exclamăm: "ce bine mă simțeam înainte, și ce puternică era rugăciunea! Ce s-a întâmplat cu mine?". Nu înțelegem că firea noastră se supune încă legii celei vechi. Totuși, dacă facem tot ce ne stă în putință ca să rămânem în picioare, după cum spune Apostolul, firea și voința noastră se vor armoniza cu noua lege a harului, pe care principiul ipostatic a trezit-o înlăuntrul nostru. Creșterea dinamică, treptată, a principiului ipostatic va birui povara firii noastre încă neregenerate iar ceea ce este muritor va fi înghițit de viata, pentru ca voia lui Dumnezeu să se statornicească în noi ca singura lege adevărată a existentei noastre. Lumina harului celui dintâi socoate la iveală dezbinarea ființei noastre. La Spovedanie, Părintele Sofronie nu încerca niciodată să atenueze acest simțământ al dezbinării vieții lăuntrice, dimpotrivă, căuta chiar să-l intensifice știind că, cei ce sunt hotărați să îndure această stare de încordare duhovnicească, se vor întoarce cu toată ființa către Dumnezeu și, răbdând încercarea, vor moșteni harul Lui. Acestă dezbinare lăuntrică ne poate însoți pană la sfârșitul vieții, însă cu timpul, principiul ipostatic va câștiga tot mai multă stăpânire asupra firii noastre, ajungând să ne ocârmuiască întreaga ființa. Cât privește desăvârșirea, ea este proprie numai sfinților, după cum descrie Sfântul Apostol Pavel Tesalonicenilor.
La vreme de încercare și de uscăciune duhovnicească, amintirea clipelor în care Dumnezeu ne-a cercetat cu harul Său, ne dă putere și ne ajută să ne reînnoim insuflarea. De aceea, trebuie să ne întipărim bine în minte ceea ce am învățat atunci când harul petrecea în chip simțit înlăuntrul nostru. Precum primii creștini ai Bisericii din Efes erau îndemnați de îngeri să își aducă aminte de dragostea cea dintâi și de faptele lor cele de mai înainte, tot așa și noi se cade să ne amintim de frumusețea primei noastre iubiri față de Domnul, de apropierea lui Dumnezeu și de învierea sufletului nostru prin harul Sau.
Un alt chip de a ne reînnoi insuflarea este să ne aducem aminte de cuvintele dătătoare de viată ale Părinților noștri duhovnicești. Uneori, Părintele Sofronie întrerupea citirea din timpul mesei pentru a aduce unele lămuriri. Cuvintele lui erau atât de dulci încât uitam cu desăvârșire de mâncarea ce ne stătea înainte, iar în inimile noastre răsunau cuvintele Evangheliei: "nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu"(Matei 4, 4).
Multe sunt mijloacele prin care noi, creștinii ortodocși, putem reînvia înlăuntrul nostru harul lui Dumnezeu. Amintim printre altele: Taina Spovedaniei, Sfânta Liturghie, chemarea Sfântului Nume a lui Hristos și citirea Sfintei Scripturi. De fapt, tot ceea ce facem în numele Lui ne ajută să redobândim harul. Părintele Sofronie Il numește pe Hristos "dorirea inimilor noastre": "creștin adevărat este acela pentru care Hristos a devenit "marginea doririlor" - cum cântam în Paraclisul Maicii Domnului-, care-L caută pe Domnul cu sete neostoită și împlinește cu râvnă poruncile Sale". Proorocul David spune: "pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima mea"(Psalmi 118, 32).
Râvna pentru Dumnezeu ii dă omului puterea să înfrunte toate încercările. Ne este așadar de neapărată trebuință să trăim părăsirea de Dumnezeu și să gustăm moartea duhovnicească pentru că numai astfel va fi cercată dorirea noastră după Dumnezeu și hotărârea de a-L urma pe Hristos. Moartea care ne amenință, se va preface oare în izvor de viață, sau ne va nimici în cele din urma? Aceasta depinde numai de noi. Dacă în timpul celei de-a doua perioade vom continua să petrecem în cele pe care le-am învățat când harul era cu noi, atunci credința noastră se va arata mai tare decât moartea și va birui lumea, după cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul.
Într-adevăr, nesfârșită este bogăția binecuvântărilor pe care le ascunde această vreme de cercare. De-a lungul numeroaselor căderi și ridicări și a repetatelor experiențe ale pierderii harului învățam să nu deznădăjduim atunci când suntem zdrobiți, întrucât știm că, în marea Lui milostivire și dragoste, Dumnezeul nostru este "slab" și se pleacă degrabă spre strigatul nostru. Iar, când lucrurile merg mai bine, ne smerim pe noi înșine că am cunoscut din cercare cât de greu este a păstra o astfel de stare.
Duhul smereniei înnoiește inima omului, întărindu-i totodată și sufletul și trupul. Puterea sufletească și duhovnicească ce izvorăște din smerenie și credință, ne preschimbă întreaga ființă prin lucrarea harului. In felul acesta, structura noastră sufletească se întărește și dobândim o oarecare statornicie ce ne ajută să înfruntam ispitele.
De asemenea, alternarea clipelor de har cu cele de uscăciune duhovnicească, ne înzestrează cu darul discernământului, învățând să deosebim cele nezidite și veșnice de cele zidite și trecătoare care ne pot însoți dincolo de mormânt.
Dar, înainte de toate, această perioadă a retragerii harului este un imbold spre pocăință, spre a pătrunde tot mai mult adâncul judecăților lui Dumnezeu și a ne cerceta pe noi înșine în lumina poruncilor Sale. Atunci vom citi cu înțelegere Scripturile și ne vom folosi toată înțelepciunea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, ca să aflam chipuri de a ne înfățișa înaintea Lui cu noi gânduri smerite și pline de umilință, pentru a ne putea apropia tot mai mult de El. Ba mai mult, vom descoperi stricăciunea și patimile îngropate adânc înlăuntrul nostru, întocmai cum, golindu-ne buzunarele și întorcându-le pe dos, aflam lucruri uitate sau ascunse acolo de multa vreme. Tot așa, și Dumnezeu ne întoarce inima pe dos ca să scoată la iveală urâciunea ascunsă în adâncul ei. Căci, fără să ne dăm seama, purtam în noi porniri și doriri păcătoase care nu sunt în armonie cu gândul cel dintru început a lui Dumnezeu pentru om, și se împotrivesc țelului nostru suprem, acela de a-L iubi pe Dumnezeu și a ne asemăna Lui întru toate.
Prin suferință omul învață să vorbească cu Dumnezeu în chip bine plăcut Lui. Cu totul aparte este rugăciunea celui aflat în fata morții, căci, el grăiește din adâncul inimii, chiar dacă este lipsit de mângâierea și ajutorul harului. Orice chip ar lua amenințarea morții: boala, prigoana, ori retragerea harului dumnezeiesc, dacă găsim puterea să stăm înaintea lui Dumnezeu și să mărturisim: "slava Tie, Doamne! Tie Ti se cuvine toată slava, iar mie rușinea pentru păcatele și fărădelegile mele", atunci Dumnezeu va face să biruiască credința noastră în El.
Pe măsură ce încercăm să schimbăm povara părutei absente a lui Dumnezeu, în creativitate duhovnicească, adică într-o împreună-vorbire pururea nouă, descoperim noi chipuri de a ne smeri. Este ca și cum, în inima noastră ar opera un transformator care preface toată energia durerii în energie pentru rugăciune, inima se umilește și învățam să ne punem toată nădejdea în energia dumnezeiască a mângâierii Duhului Sfânt. Într-adevăr, focul patimilor poate fi stins numai de focul mai puternic al mângâierii dumnezeiești, pe care Sfântul Apostol Pavel îl numește "mângâierea dragostei dumnezeiești".
Duhul lumii acesteia caută să ne slăbească încordarea duhovnicească, oferindu-ne drept mângâiere bunăstarea materială trecătoare. Duhul lui Hristos însă, ne învață mângâierea crucii, mângâierea dragostei care suferă. Omul este în stare a primi calea cea strâmtă a suferinței numai atunci când Domnul cel Sfânt, care este răstignit și pătimește neîncetat în această lume se atinge de viața lui.
A doua perioadă a vieții duhovnicești este așadar de mare preț, pentru că-i împărtășește omului experiența osândei morții. Greutățile prin care trece acum îl curățesc de trufașa închinare spre îndumnezeirea de sine, și-l desprind de tot lucrul zidit, iar durerea ce însoțește această prefacere lăuntrică ii deschide inima spre a primi harului dumnezeiesc și cunoașterea tainelor mântuirii. Sufletul său a învățat să petreacă neîncetat în smerenie și, după cum spune Părintele Sofronie, harul îl va iubi și nu-l va mai părăsi niciodată. Sfântul Siluan scrie: "astfel, întreaga viață sufletul se învață smerenia lui Hristos, și câtă vreme nu are smerenie, tot mereu va fi muncit de gânduri rele, dar sufletul smerit află odihna și pacea despre care vorbește Domnul".
Astfel redobândirea nestrămutată a harului, cununa pentru lupta purtată în cea de-a doua perioadă a vieții duhovnicești, este dăruită omului atunci când L-a convins pe Dumnezeu prin credincioșia inimii sale că dorește să fie numai al Lui. Părintele Sofronie zicea de multe ori: "în fiecare zi ii spuneam lui Dumnezeu: al Tău sunt eu, mântuiește-mă". Dar cine, oare, suntem noi ca să-I spunem lui Dumnezeu: "al Tău sunt eu"? Mai întâi trebuie să-L încredințăm pe Dumnezeu că-I aparținem, iar când L-am încredințat cu adevărat, vom auzi și glasul Său zicându-ne: "da, fiul meu ești tu, eu astăzi te-am născut"(Psalmi 2, 7).
Cea de-a treia perioada a vieții duhovnicești, este în general scurtă, fiindcă se deschide spre sfârșitul vieții omului dar, spre deosebire de prima, e mult mai bogata în binecuvântările lui Dumnezeu. Trăsăturile ei sunt dragostea și statornicia precum și pacea adâncă ce urmează slobozirii de patimi. Rănile pe care le-am primit, lovindu-ne de stâncile cele tari, ale celei de-a doua perioade, ne vor învăța să fim cu luare aminte ca să nu cumva să ne vătămam din nou, și astfel, vom putea păstra mai bine darul încredințat nouă, dar, ca și atunci, îl putem pierde, căci omul este supus clătinărilor până la sfârșitul vieții sale.
Părintele Sofronie înfățișează ultima perioadă a vieții duhovnicești ca perioada asemănării cu Dumnezeu. Omul a fost renăscut prin har, iar poruncile Domnului s-au statornicit drept singura lege a ființei sale. Firește, plinătatea desăvârșirii creștine nu poate fi atinsă în această lume. Noi așteptăm învierea morților și viața veacului ce va să vie, cum rostim în Crez. Totuși sămânța învierii se seamănă în această viață, aici și acum ne clădim o relație puternica cu Hristos, relație care va continua în viața de dincolo. Aici și acum primim arvuna moștenirii viitoare și pârga vieții veșnice.
In încheiere aș vrea să amintesc un cuvânt al Părintelui Sofronie despre rugăciune: "nouă, tuturor fiilor lui Adam, ne este de trebuință să trecem prin acest foc ceresc care arde rădăcinile patimilor aducătoare de moarte. Altminteri nu vom vedea focul prefăcându-se în lumina noii vieți, căci, în starea noastră căzută, arderea premerge iluminării. De aceea să mulțumim Domnului și pentru lucrarea curățitoare a iubirii Sale. Amin."
Parintele Sofronie nu era dornic sa ofere scheme ale vietii duhovnicesti, dar, el vorbeste de aceste 3 perioade ale vietii duhovnicesti, in care cea de a doua este de o mare importanta in viata omului, pentru ca ii permite omului sa-si descopere adancul inimii duhovnicesti. Incercarile celei de-a doua perioada a vietii duhovnicesti, perioada parasirii harului, au ca scop sa ne ajute sa descoperim adancul inimii noastre. Pentru ca ne spune Scriptura ca omul care este fara inima duhovnieasca este nepotrivit, nu este in stare sa ajunga la cunoasterea de Dumnezeu, la o cunoastere duhovncieasca. Dumnezeu asteapta de la noi credinta, credinta in inima noastra, si apoi marturisire cu gura. Deci, intai sa crdem cu inima. El vrea ca noi sa-i iertam pe toti, dar sa-i iertam din inima, cand ne rugam, sa ne rugam din inima, cand primim cuviantul Lui sa-l primim din inima noastra. Si, cand priveste la om vrea sa vada o inima adanca, adancul inimii omului. Si numai lucrarea pe care o facem noi asupra inimii noastre, pentru a afla adancul inimii noastre, va merge cu noi dincolo de hotarele acestei vieti.
Sfintii Parinti ai Bisericii ne spun ca akedia delasarea duhovniceasca, este cea mai rea dintre patimi. Atunci cand suntem atacati de o anume patima, tinem piept cu rugaciunea. Dar, cand trandavia isi face loc in viata noastra, suntem pur si simplu omorati de aceasta patima, pentru ca atunci traim intr-o desavarsita uitare de Dumnezeu. Si, cum sa biruim aceasta patima? O putem birui numai prin insuflare dumnezeiasca. Dar ce este insuflarea dumnezeiasca? Este lucrarea harului in inima omului. Si acest har vine in inima omului cand omul se smereste pe sine. Si, de aceea, trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta ca sa ne smerim, in asa fel incat sa nu "omoram" harul care ne-a fost dat.
De exemplu, spovedania sincera si deasa aduce har si smerenie in viata noastra. Si, Liturghia din Biserica noastra este o modalitate prin care suntem invatati cum sa traim ca sa biruim aceasta trandavie, acesta delasare. Cantam in timpul Liturghiei la Heruvic: "toată grija cea lumească să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor, să-L primim". Deci, trebuie sa eliminam toate grijile netrebuitoare din viata noastra, in asa fel incat sa putem avea acest "lux" al impartasirii noastre cu prezenta lui Dumnezeu. In Liturghie, de pilda, nu putem sa trecem cu vederea nici un moment, ca noi ne aflam in prezenta Imparatului imparatilor. Liturghia ne pune in prezenta scaunului imparatuesc a lui Dumnezeu, inconjurat de toate puterile ceresti. Fie ca suntem preot si ne aflam in fata altarului, fie ca ne aflam participand la Liturghie in biserica, noi nu putem uita ca ne aflam in prezenta Dumnezeului Celui Atotputernic. De exemplu, daca este o impreuna slujire cu mai multi preoti si trebuie sa schimbam cateva cuvinte, sau sa ne miscam, o facem cu foarte multa atentie, pentru ca toate aceste lucruri se petrec in prezenta lui Dumnezeu, Care este acolo, cu noi. Ne cinstim unul pe altul in cadrul Liturghiei, pentru ca vedem in celalalt un madular al trupului lui Hristos, care este Biserica. In general, Liturghia este cea care ne inspira si ne invata o anume purtare in biserica, purtare care este de cuviinta inaintea lui Dumnezeu. Dar, Liturghia ne invata si mai mult, caci ea ne da un model de viata, de traire, pe care noi trebuie sa-l continuam si dupa ce se incheie Liturghia. Si, de aceea, daca ne spovedim curat si participam la Liturghie cu atitudine dreapta, akedia, trandavia, este nimicita.
Trebuie sa intelegem un lucru. Atunci cand Dumnezeu este cu noi, si harul este cu noi, este foarte usor sa facem toate lucrurile cuvioase, bineplacute inaintea lui Dumnezeu. Pentru ca de fapt Dumnezeu face aceste lucruri salasluindu-Se in inima noastra. Si, cand acest har se retrage de la noi, din motive pe care numai Dumnezeu le stie, atunci e momentul sa-i aratam lui Dumnezeu adevaratele noastre dispozitii, adevaratele noastre alegeri, adevaratele noastre doriri inaintea lui Dumnezeu. E adevarat, cand pierdem harul, traim o anume moarte in noi. Dar daca tinem minte ceea ce ne-a invatat harul atunci cand era cu noi, si continuam si ne luptam si ne straduim sa punem in practica, acum cand ne este foarte greu, atunci ii aratam lui Dumnezeu adevarata noastra alegere. 
Ii spune Domnul lui Toma: "Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!" (Ioan 20, 29). Daca atunci cand harul este cu noi vrem sa ne rugam tot timpul, sa ne smerim tot timpul, si sa-i iubim pe toti, sigur, e bine, dar este o lucrare a harului din noi, el o face. Dar, cand trecem prin cea de-a doua perioada a parasirii harului, care este foarte devastatoare, si continuam sa facem acelasi lucru, atunci suntem binecuvantati precum Domnul a spus-o lui Toma. Am sa o spun si altfel.
Cand totul in viata noastra este bineranduit si totul merge bine, si suntem multumiti, este usor sa-i spunem lui Dumnezeu: "Slava, Tie, Doamne, pentru toate!", dar cand viata noastra este amenintata in vre-un fel, si atunci stam inaintea lui Dumnezeu si spunem: "da, Doamne, cu dreptate vin aceste lucruri inaintea mea, dar Tu esti bun. Slava Tie, Doamne!", atunci, cu adevarat, suntem binecuvantati. Acest fel de credinta este acea credinta despre care Apostolul zice ca a biruit lumea. Cand suntem amenintati de moarte, si dam slava lui Dumnezeu, aceasta arata ca credinta noastra este mai puternica decat moartea care ne ameninta.
Toata pedagogia Bisericii noastre, pe parcursul anului, isi propune sa ne invete un lucru: cum sa gustam moartea ca sa o biruim, sa trecem dincolo de ea. Cand postim, cand ne pocaim, cand traim rusine in actul spovedaniei, gustam din moarte. Si, pentru aceasta gustare de moarte, primim un har care se dovedeste biruitor al mortii. Cand Domnul S-a aratat Sfantului Ioan, in Apocalipsa, ii spune: "Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor" (Apocalipsa 1, 18). Asta este calea pe care Biserica incearca sa ne invete sa mergem, sa acceptam prin toate practicile acestea, in mod voluntar, sa gustam din moarte si prin aceasta sa biruim moartea si sa mostenim viata vesnica. Sfantul Apostol Pavel ne spune clar, ca noi ar trebui sa fim cei care traim ca fiind inviati din morti, vii, dar ca ridicati din moarte, si ca sa purtam in noi omorarea lui Iisus Hristos, pentru ca sa ne invrednicim puterii invierii lui Hristos in noi.
In toate aceste trairi si experiente, psihologia nu are nici un cuvant de spus. Psihologia este o stiinta care se bazeaza pe observatia facuta pe omul muritor. Dar pe omul duhovnicesc nimeni nu-l poate judeca, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel. Omul duhovnicesc poate sa le judece pe toate, dar nimeni nu poate sa-l judece pe el.
Si, trecand prin aceasta, a doua perioada, care pentru mine si pentru toti este o perioada foarte lunga, este cea mai lunga, urmarim un scop. Aceasta perioada este un dar de la Dumnezeu, deoarece ni se da in ea posibilitatea sa-L convingem pe Dumnezeu ca ii apartinem, si ca ii apartinem pe vecie. Si, atunci cand L-am convins ca ii apartinem pe vecie, atunci, cu siguranta El va grai in inima noastra acele cuvinte pe care le-a spus si Fiului Sau, Unul nascut: ""da, fiul meu ești tu, eu astăzi te-am născut"(Psalmi 2, 7). Si, asa, se statorniceste harul pe vecie in sfinti. De aceea, Parintele Sofronie insista atat de mult asupra insemnatatii acestei, a celei de-a doua perioade a harului, ca sa ne inspire si sa ne ajute sa o traim cu inspiratie, cu insuflare, ca pe un adevarat dar a lui Dumnezeu catre noi.
Eu cred ca toti suntem asa, dar avem un cuvant de la Domnul pentru aceasta. Cand Iacob s-a luptat cu Dumnezeu toata noaptea, catre dimineata a simtit prezenta lui Dumnezeu si i-a spus lui Dumnezeu, Iacob "Nu Te las [sa pleci] până nu mă vei binecuvânta"(Facerea 25, 26). Si atunci Dumnezeu i-a zis lui Iacob: "pentru ca ai fost tare cu Dumnezeu, și cu oamenii vei fi puternic" (cf. Facerea 32, 28). Si, stiti povestea de la Facere, dupa acesta s-a dus sa se intalneasca cu Isaav, care astepta sa-l intampine cu o armata intreaga ca sa-l omoare, dar, pentru ca a fost puternic cu Dumnezeu, harul acesta a schimbat inima lui Isaav, care, in loc sa-l atace, i-a cazut pe umar si a plans.
In chip firesc nu suntem nicunii pregatiti, nici pentru familie, nici pentru manastire, dar cand ne-am pocait sincer, si am primit o anume vindecare, pana la un anume punct, se deschide posibilitatea fie pentru o cale, fie pentru cealalta. Aveam un profesor de teologie cand studiam la Paris, care ne-a spus: "cea mai buna cale pentru casatorie este monahismul". Si studentii i-au replicat: "dar asta este scandalos! Ce spuneti?". Si a explicat gandul: "toata tineretea mea m-am pregatit sa devin monah, dar circumstantele din viata mea m-au condus la a deveni profesor de teologie, si, ca urmare a acestui fapt a trebuit sa ma si casatoresc. Dar sunt foarte recunoscator lui Dumnezeu pentru toti acei ani in care eu ma pregateam pentru monahism, pentru ca m-am invatat cum sa traiesc cu Dumnezeu si cum sa traiesc cu oamenii. Am invatat sa-mi stapanesc patimile, am invatat sa ma smeresc, am invatat sa pastrez rugaciunea si multe alte lucruri de mult pret, care ma ajuta acum in viata de familie". Deci, avem nevoie sa fim puternici cu Dumnezeu ca sa fim puternici si cu orice alta situatie.
Am vazut oameni care au suferit foarte profund pentru ca nu puteau sa aibe copii si, uneori Dumnezeu ajuta ca prin rugaciunea unor oameni sfinti ca ei sa aibe copii. Sora mea a fost o astfel de persoana. Timp de 12 ani nu a putut sa aibe copii, dar, prin rugaciunile Parintelui Porfirie au dobandit un copil. Dar, daca suntem oameni care ne preocupam si vrem sa lucram asupra relatiei noastre cu Dumnezeu, putem considera ca este un privilegiu faptul ca Dumnezeu nu ne da copii. E minunat sa ai copii si sa-i cresti cu povatuire duhovniceasca, sa-i dai lui Dumnezeu, dar, daca copiii nu ne sunt dati prin pronia lui Dumnezeu, Dumnezeu ne da alta binecuvantare; ne da binecuvantarea sa ne dedicam tot timpul si toata energia la imbunatatirea si zidirea relatiei noastre cu El. Ceea ce unora li se pare un blestem, altora le apare ca o adevarta binecuvantare si, adeseori, binecuvantarea lui Dumnezeu in aceasta viata ne pare a fi un blestem. Si, ceea ce adeseori oamenii considera o binecuvantare, este o uraciune inaintea lui Dumnezeu.
Parintii nostrii ne recomandau sa tinem seama de trei lucruri atunci cand ne apropiem de duhovnic: sa avem bunacuviinta fata de el, cinstire; sa avem teama si, de asemenea, smerita dragoste. Toate aceste trei lucruri trebuie sa coexiste armonios daca vrem sa dobandim roade de la actul spovedaniei. Daca nu avem dragoste smerita, inima nu se va deschide. Daca nu avem bunacuviinta care se cere, facem loc familiaritatii care va stanjeni cuvantul lui Dumnezeu. Si daca nu avem acea frica vom prefera lucrurile pieritoare si stricacioase in locul lucrurilor vesnice si nestricacioase.
Mi-aduc aminte de bunica mea, care avea o mare ravna sa fie prima la biserica, si-i placea sa se roage, si sa faca metanii, si chiar cand a ajuns de era la pat si nu mai putea sa faca metanii, facea inchinaciuni in pat. Aceasta aducere aminte naste in mine o anuime emotie, o anumita traire. Si incep sa ma gandesc: oare unde e acum? Dar nu trebuie sa ma opresc la nivelul psihologic. Imi indrept mintea catre Dumnezeu si incep sa-I multumesc si sa ma rog. Ii multumesc lui Dumnezeu ca a scos in viata mea o asemenea persoana precum bunica mea care sa-mi arate calea catre Dansul prin vietuirea ei. Si ajung sa uit complet de bunica, dar pastrez energia acelei trairi, a acelei emotii si o transform in energie pentru rugaciune.
Am sa va mai dau un alt exemplu, si acesta e un exemplu bun si usor de spus. Am un frate calugar cu care ma impac foarte bine, pe care il iubesc foarte mult, cu care ma rog impreuna, si traim foarte frumos impreuna. Intr-o zi imi spune un cuvant care imi strapunge ca o sabie inima. Durerea este mare si foarte adevarata. Si acum depinde cum gandesc in acea clipa. Daca gandesc ca oamenii acestei lumi, care nu cunosc calea lui Dumnezeu, voi spune asa: "intot-deauna m-am rugat pentru omul asta, l-am iubit, am avut cele mai bune ganduri pentru el, am facut tot ce am stiut eu mai bun pentru el, si uite ce mi-a facut! Ce om rau este!" Si voi ramane cu acea durere care nu va face decat sa aduca distrugere in viata mea. Dar mai exista si o alta cale de a aborda aceasta situatie. Pot sa ma plec inaintea lui Dumnezeu si sa-I zic: "Doamne, Tu ai vazut cum trandavesc eu, si ai trimis pe ingerul Tau sa ma trezeasca si sa ma scoale din trandavia mea. Miluieste-l pe el si pe mine!". Si folosesc energia durerii provocata in mine, ca sa ma rog pentru acea persoana care mi-a provocat durerea si pentru mine insumi. Si pot sa ma rog si pentru alte lucruri care le am inaintea mea. Si, la sfarsit ma gasesc cu totul inviorat, renascut, uitand de durerea si de situatia care a provocat acesta rugaciune. Vedeti, toate energiile care vin asupra noastra le captam si le transformam in energie de rugaciune, si aproape ca uitam de unde au venit aceste energii. Nu conteaza de unde au venit, important este sa le transformam in rugaciune.
O sa va spun o poveste infricosatoare. Era o doamna doctor, dintr-o tara din Europa - nu pot sa dau nume - si care lucra intr-o clinica, iar seful acelei clinici se purta atat de dur si de urat cu ea, incat a adus-o la o asemenea deznadejde incat isi propusese sa se lepede si de medicina si de clinica si de tot. Si i-am zis asa: "Hai sa mai incercam un lucru! Incerca sa te rogi mereu lui Dumnezeu: "Doamne, iti multumesc ca ai scos pe omul asta in viata mea, ca sa-mi arate cat de departe sunt eu de caile Tale". Si dupa doua saptamani de o asemenea rugaciune, acest om, acest sef de clinica care nu era nici macar crestin, si nu avea nici o treaba cu viata duhovncieasca, vine la ea si ii face o inchinaciune si ii zice: "ori am gresti eu, ori nu mai esti dumneata aceeasi persoana ca mai inainte". Si amandoi aveau dreptate. :-)
Stiti, eu nu sunt o pilda pentru nimeni si pentru nimic. Patriarhul dumneavoastra, Daniel, mi-a spus odata: "aveti aceste doua lucruri: sunteti grec si purtator al traditiei grecesti si aveti experienta vietii din Apus. Acesta este un avantaj si de aceea cuvantul dumneavoastra este cu putere". Si n-am vrut sa-l contrazic, caci eu nu sunt nici purtator al traditiei grecesti, si nici nu am experienta vietii din Apus. Eu nu am facut decat sa culeg cateva firimituri de la masa Parintelui Sofronie. Si pretind ca sunt un om intelep, dar eu nu sunt. Numai m-am hranit cu acele firimituri de la bogata masa a Parintelui Sofronie.
Intotdeauna ma rugam ca Dumnezeu sa-i indelungheze zilele Parintelui Sofronie si sa-i usureze batranetile. Dar, intr-o zi cand m-am dus sa-l vad, cu doua saptamani inaintea mortii lui, cand m-a insotit catre usa casutei in care locuia, era in zilele in care noi sapam groapa unde urma sa construim cripta cu mormintele, unde urma sa fie si ingropat. Si m-a intrebat: "cand se va termina aceasta?". Si i-am raspuns: "poate in doua saptamani, Parinte". Si mi-a zis: "pentru mine e greu sa astept si o ora. Am spus totul lui Dumnezeu, acum trebuie sa plec". Si apoi a inceput sa devina din ce in ce mai slab, statea in pat, si in doua saptamani a murit. Inainte de aceasta ma rugam ca Dumnezeu sa-i indelungheze batranetile, dar din momentul in care mi-a zis aceste lucruri si ca e nerabdator sa plece, am inceput sa ma rog lui Dumnezeu sa-l invredniceasca de o intrare din plin in Imparatia Cerurilor.
Nu numai eu, ci si ceilalti membrii ai manastirii nu am privit moartea Parintelui ca o pierdere. Sigur, a fost o despartire, dar nu am privit moartea ca o pierdere, ci ca un mijloc de a aduce multumita lui Dumnezeu. Eram fericiti sa-l avem printre noi pentru rugaciunile lui, pentru cuvintele lui, care erau pline de inspiratie, dar am fost fericiti si sa avem pe cineva in Ceruri care ne asteapta acolo. Ca Biserica ne invata asta.
Intrarea in Biserica e in felul urmator, pentru fiecare dintre noi: avem nevoie de o mica impingere de la cei din jurul nostru, fratii nostrii, cu care impreuna vietuim in Biserica, si sa ne traga o mana de sus - acestia sunt Sfintii din Cer. Si, asta este calea noastra in Biserica: suntem impinsi in sus de cei din jurul nostru si suntem trasi in sus de catre Sfintii din Biserica. Si numai asa ajungem sa intelegem acest cuvant al Sfantului Apostol Pavel, care ne zice ca nu putem intelege/cuprinde "lărgimea, şi lungimea, şi înălţimea, şi adâncimea dragostei lui Dumnezeu, decat in partasie cu toti Sfintii". (cf. Efeseni 3, 18). Si, de aceea, Sfintii din toate timpurile afirma ca in afara Bisericii nu exista mantuire [nota bene pentru toti cei carora le este suficineta "credinta din sufletul meu si atat" n.n.] pentru ca in afara Bisericii suntem lipsiti de aceasta partasie a daruilor tuturor membrilor, tuturor Sfintilor din Biserica. Dumnezeu a stiut ca noi suntem foarte neputinciosi si slabi, fiecare dintre noi, si, ca sa putem primi plinatatea tuturor darurilor lui Dumnezeu, a desavarsit in istorie un Trup, care este Biserica Lui, si in care a pus plinatatea tuturor darurilor Sale. Pentru fiecare dintre noi este important sa dobandim un mic dar al harului prin care ne unim cu acest Trup, care contine plinatatea si toatalitatea darurilor harului lui Dumnezeu. Si, prin aceasta unire a noastra cu trupul Bisericii, prin aceasta partasie a noastra cu darurile tuturor Sfintilor, noi, care suntem slabi, devenim si noi puternici, si ne mantuim, dar numai in aceasta partasie! Intelegeiti cat de importanta este Biserica, si, de aceea, in afara Bisericii nu este mantuire. Atata vreme cat suntem in Biserica este nadejde.
LEGATURI:
In general, atunci când vorbea despre viața duhovnicească, Părintele Sofronie se ferea să formuleze scheme, sau să alcătuiască sisteme, cunoscând din cercare faptul că experiențele duhovnicești nu pot fi îngrădite în hotarele înguste ale logicii omenești, iar fiecare om își are propria-i cale către Dumnezeu, potrivit năzuinței lui spre desăvârșire. Totuși, uneori și Părintele Sofronie recurgea la anumite imagini și modele, pentru a-și ilustra mai bine ideile în legătură cu anumite teme duhovnicești. Astfel, observând că unele fenomene se repetă în viața oamenilor de-a lungul veacurilor, el împărțea viața duhovnicească în trei etape sau perioade distincte.
Prima etapă este cercetarea Duhului Sfânt, atunci când omul încheie un legământ cu Dumnezeu. Cea de-a doua, o îndelungată și grea nevoință, după ce Domnul și-a retras harul de la noi, iar ultima este redobândirea pentru totdeauna a harului mântuirii. Starețul spunea adeseori că această călătorie duhovnicească în trei etape, a fost preînchipuită în Vechiul Testament, în viața poporului lui Dumnezeu, Israel. Întâia oara Dumnezeu i-a cercetat pe evrei atunci când le-a dăruit harul trecerii prin Marea Roșie, după ieșirea din Egipt. A urmat apoi patruzeci de ani de încercări și suferințe în pustie, când Domnul Si-a retras harul de la ei. In cele din urmă harul s-a reîntors, iar ei au moștenit pământul făgăduinței.
Părintele Sofronie deosebea aceste trei perioade, mai ales pentru a atrage atenția asupra celei de-a doua. El sublinia nevoia înțelegerii corecte a acestei perioade, precum și a unei dispoziții sufletești corespunzătoare, fără de care nu vom putea trai în chip înțelept și folositor retragerea harului dumnezeiesc. Starețul voia să ne insufle să căutam mereu noi căi de a preschimba această vreme de cercare într-un adevărat eveniment duhovnicesc, să o privim ca pe darul lui Dumnezeu către noi, iar nu ca pe un lucru ce provoacă deznădejde, și astfel să ne păzim de nimicitoarea ispita a akediei. Într-adevăr omul trăiește retragerea harului ca pe o moarte duhovnicească, un adevărat vid ontologic. Ori de câte ori vorbea despre aceasta, preocuparea principală a Părintelui, era cum să preschimbăm această moarte, această stare de uscăciune duhovnicească, în viața cea fără de stricăciune a lui Dumnezeu.
Starețul sublinia faptul că omul duhovnicesc, omul desăvârșit a parcurs toate aceste trei perioade până la capăt. Recâștigând harul mântuirii în cea de a treia perioadă, el poate să-i ajute acum pe semenii lui de-a lungul aceluiași drum al nevoințelor. El a dobândit înțelegerea duhovnicească, și, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, nu poate fi judecat de nimeni, pentru că este călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. După cum spune Părintele Sofronie, cel ce a izbutit să-și descopere principiul ipostatic, omul devenit persoană, este în stare să judece drept orice experiență sau trăire a vieții duhovnicești, cunoscând taina căii mântuirii pentru fiecare persoană în parte.
Astfel, călătoria fiecărui creștin spre desăvârșire, spre dobândirea asemănării cu Dumnezeu, începe cu cercetarea harului celui dintâi. Cu toții am trăit harul primei perioade, fie ca prunci în Sfântul Botez, fie mai târziu, în chip conștient ca monahi, sau la tunderea în monahism, ori ca preoți la hirotonie, sau pur și simplu în actul pocăinței noastre, atunci când ne-am întors în sânul Bisericii. Insă cu toții am pierdut acest har minunat trăind în deșertăciunea lumii acesteia.
Dar, cum ajungem să trăim această primă atingere a lui Dumnezeu de inima noastră, întâia perioada a harului? In negrăita Sa bunătate și milostivire, Dumnezeu caută neîncetat spre om, luându-l ca ținta săgeților Lui, și "cercetându-l în fiecare dimineață"(Iov 7, 18), precum spune dreptul Iov. Domnul își ațintește privirea asupra făpturii Sale să vadă de nu cumva află în sufletul ei o urmă de bunăvoință, o mică deschizătură, pândind clipa în care omul se întoarce către El cu puțină înțelegere și smerenie, ca să intre și să se sălășluiască în inima lui. Neobosit îl așteaptă Dumnezeu pe om, bătând la ușa inimii lui: "Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine"(Apoc. 3, 20). Astfel, de îndată ce omul dă dovadă de puțină smerenie și recunoștință, Domnul pătrunde în sufletul lui cercetându-l din belșug cu harul Său, reînnoindu-i viața și renăscându-l duhovnicește.
Vedem, așadar, din întreaga lucrare mântuitoare a lui Dumnezeu că omul este cu adevărat mare în cugetul Ziditorului și în harul mântuirii Sale, iar chemarea lui este plina de măreție. Iar când omul a căzut din aceasta cinste, spune Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu nu l-a părăsit și a continuat sa-l cerceteze în multe rânduri și în multe chipuri în toate zilele vieții lui. Într-adevăr, Dumnezeu îl vânează pe om, căutând orice prilej ca să-l miluiască și să-l mântuiască. Ținta căutării Sale este inima adâncă a omului, iar chemarea lui este darul bunăvoirii Sale, pe care Scriptura îl numește dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4). De fapt, Dumnezeu ne cheamă neîncetat. Dacă veți auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoșați inimile voastre și ieșiți în întâmpinarea lui. Harul chemării celei dintâi lucrează multe schimbări în inima omului, și ii descoperă chipul vieții celei dumnezeiești.
Prima noastră unire cu Dumnezeu, legământul pe care îl încheiem cu El, atunci când primim harul cel dintâi ne umple inima de bucurie, de mângâiere dumnezeiască și de simțire a lui Dumnezeu. Părintele Sofronie o numește bucuria pascală. In această perioadă Domnul împlinește degrabă orice cerere pe care i-o aducem, nu putem părăsi rugăciunea, inima se roagă neîncetat, chiar și în timpul somnului, ne este ușor să-l iubim pe aproapele nostru, să credem în Dumnezeu, să priveghem. Sfântul Siluan spune că tot ce-L iubește pe Dumnezeu nu-L poate uita niciodată și necontenit își aduce aminte de El și se roagă Lui, căci Dumnezeu însuși a încheiat un legământ cu omul, și omul cu Dumnezeu. Această primă perioadă a vieții duhovnicești este, într-adevăr minunată și plină de insuflare, însă harul ei este un dar nemeritat încredințat tuturor acelora care dau dovadă și de cea mai mică înclinare smerită a inimii. Totuși aceasta înseamnă că darul lui Dumnezeu nu aparține omului și este mai de grabă o bogăție nedreaptă.
In Evanghelia după Luca se spune: "dacă în ceea ce este străin nu aţi fost credincioşi, cine vă va da ce este al vostru?" (Luca 16, 12). Tâlcuind această pericopă evanghelică, Părintele Sofronie arăta că harul cel dintâi ne-a fost dat în dar, asemeni unui capital duhovnicesc pentru care nu ne-am ostenit și pe care nu-l merităm. Totuși, dacă dovedim că suntem credincioși în ceea ce este a lui Dumnezeu, fiind gata să investim acest capital, să lucram acest talant, atunci Domnul ni-l va încredința nouă, ca și cum va fi propria noastră avere. Dacă cinstim și prețuim acest dar, în cele din urma Dumnezeu ni-l va da întru stăpânire veșnică. Domnul ne va da ce este al nostru.
Prima perioada a vieții duhovnicești, nu este însă de lungă durată, căci omul nu este în stare să păstreze harul, și neapărat îl va pierde mai devreme sau mai târziu. Deși Părintele Sofronie nu obișnuia să păstreze limite pentru trăirile duhovnicești, el a observat totuși că perioada harului celui dintâi poate dura de la câteva ore sau zile pana la cel mult șapte ani. După aceasta începe nevoința celei de-a doua perioade. Acum Dumnezeu îngăduie să trecem prin grele ispite și încercări, dându-ne astfel prilejul să ne dovedim credincioșia fată de El în împrejurări potrivnice și să ne exprimăm recunoștința pentru minunatele daruri ale harului Sau, ca să ne învrednicim de plinătatea vieții dumnezeiești, partea deplina a moștenirii noastre.
Părintele Sofronie spune că îndumnezeirea omului este pe măsură profunzimii și a râvnei cu care a trăit părăsirea de Dumnezeu, retragerea harului Sau. Potrivit Starețului, deplinătatea deșertării premerge deplinătății desăvârșirii. Când harul se retrage este foarte important să știm ce se ascunde în spatele acestei perioade de încercare, să-i înțelegem și să-i valorificam marele potențial duhovnicesc, ca să atragem asupra noastră darurile lui Dumnezeu. In lumina acestei înțelegeri, vremea cercării Domnului devine nespus de creativă, fiind însăși temelia pe care se zidește mântuirea omului. Pentru a nu primi însă harul lui Dumnezeu în zadar, se cuvine să cercetăm cu luare aminte în ce chip vine el și din ce pricină ne părăsește, o adevărată știință care ne învață să adunăm și să păstrăm harul în inima noastră. Părintele Sofronie subliniază faptul că, cel ce nu a trăit experiența părăsirii de către Dumnezeu, nu numai că nu este desăvârșit, dar nici măcar nu face parte din rândul credincioșilor.
Într-un fel sau altul, noi trebuie neapărat să trecem prin încercările acestei perioade și există două cai pe care le putem urma. Prima cale este cea dreapta, și prin urmare cea bine plăcută lui Dumnezeu, prin care Il dobândim pe Hristos și împreună cu El veșnicia. Cealaltă este calea trândăviei, a nepăsării, a voii proprii și a mândriei. Harul se retrage și vine vremea când omul nu mai poate suporta durerea. Vederea propriei săracii duhovnicești îl încredințează că în afara Dumnezeului Celui Viu, al dragostei, totul este lipsit de noimă, întrucât poartă pecetea morții.
Încercând sa scăpam de durere, putem alege însa, și alta cale. Să ne mulțumim cu succesele dobândite, să tratăm lucrurile cu ușurătate și să devenim astfel nepăsători. In această stare lesne putem cădea pradă ispitelor iar inima începe să ni se împietrească. Calea cea înțeleaptă de a ieși din această pustiire lăuntrică ni se descoperă în pilda lui Avraam: a nădăjdui în Dumnezeu atunci când, omenește vorbind, nu mai există nici o nădejde și a ne smeri sub bratul Sau cel tare. După cum spune Sfântul Apostol Pavel, trebuie să ne punem încrederea în Dumnezeu, Cel ce-i înviază pe cei morți, până când ne va înălța și pe noi la timpul cuvenit.
Părintele Sofronie arată că cercetarea harului celui dintâi trezește în noi principiul ipostatic, adică putința ființei noastre de a cuprinde darul lui Dumnezeu și a dobândi asemănarea cu El. Sub înrâurirea acestui har se dă și nouă de a gusta din starea mai presus de fire în care este omul, prin darul Duhului Sfânt împărtășit asupra întregii lui ființe. De pildă, atunci când Dumnezeu ne dăruiește și numai putină zdrobire de inimă, simțim că suntem stăpâni peste firea noastră, că putem deosebi și supune înfrânării fiecare gând și fiecare mișcare a inimii și, cu cât primim mai mult har, cu atât mai desăvârșit domnim asupra firii noastre. Cu alte cuvinte, reînnoirea omului începe odată cu trezirea principiului ipostatic în el.
Deși la început lucrarea harului este foarte puternică, totuși firea noastră nu se supune voii celei mari și desăvârșite a lui Dumnezeu. Harul ne atrage mintea înlăuntru și ne dezvăluie marile adevăruri ale vieții duhovnicești, dar aceasta nu înseamnă că ele devin numaidecât ale noastre, fiindcă nu suntem încă în stare a ni le însuși. Suntem încă făpturi căzute, firea ne este împărțită, iar aceasta dezbinare lăuntrică iese la iveala odată cu pierderea harului. Acea partea a ființei noastre în care a început procesul de reînnoire duhovnicească urmează principiul ipostatic, în timp ce partea cealaltă, omul cel vechi, trage în direcție opusă. Vederea acestui conflict interior ne umple de nedumerire și ne face să exclamăm: "ce bine mă simțeam înainte, și ce puternică era rugăciunea! Ce s-a întâmplat cu mine?". Nu înțelegem că firea noastră se supune încă legii celei vechi. Totuși, dacă facem tot ce ne stă în putință ca să rămânem în picioare, după cum spune Apostolul, firea și voința noastră se vor armoniza cu noua lege a harului, pe care principiul ipostatic a trezit-o înlăuntrul nostru. Creșterea dinamică, treptată, a principiului ipostatic va birui povara firii noastre încă neregenerate iar ceea ce este muritor va fi înghițit de viata, pentru ca voia lui Dumnezeu să se statornicească în noi ca singura lege adevărată a existentei noastre. Lumina harului celui dintâi socoate la iveală dezbinarea ființei noastre. La Spovedanie, Părintele Sofronie nu încerca niciodată să atenueze acest simțământ al dezbinării vieții lăuntrice, dimpotrivă, căuta chiar să-l intensifice știind că, cei ce sunt hotărați să îndure această stare de încordare duhovnicească, se vor întoarce cu toată ființa către Dumnezeu și, răbdând încercarea, vor moșteni harul Lui. Acestă dezbinare lăuntrică ne poate însoți pană la sfârșitul vieții, însă cu timpul, principiul ipostatic va câștiga tot mai multă stăpânire asupra firii noastre, ajungând să ne ocârmuiască întreaga ființa. Cât privește desăvârșirea, ea este proprie numai sfinților, după cum descrie Sfântul Apostol Pavel Tesalonicenilor.
Un alt chip de a ne reînnoi insuflarea este să ne aducem aminte de cuvintele dătătoare de viată ale Părinților noștri duhovnicești. Uneori, Părintele Sofronie întrerupea citirea din timpul mesei pentru a aduce unele lămuriri. Cuvintele lui erau atât de dulci încât uitam cu desăvârșire de mâncarea ce ne stătea înainte, iar în inimile noastre răsunau cuvintele Evangheliei: "nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu"(Matei 4, 4).
Multe sunt mijloacele prin care noi, creștinii ortodocși, putem reînvia înlăuntrul nostru harul lui Dumnezeu. Amintim printre altele: Taina Spovedaniei, Sfânta Liturghie, chemarea Sfântului Nume a lui Hristos și citirea Sfintei Scripturi. De fapt, tot ceea ce facem în numele Lui ne ajută să redobândim harul. Părintele Sofronie Il numește pe Hristos "dorirea inimilor noastre": "creștin adevărat este acela pentru care Hristos a devenit "marginea doririlor" - cum cântam în Paraclisul Maicii Domnului-, care-L caută pe Domnul cu sete neostoită și împlinește cu râvnă poruncile Sale". Proorocul David spune: "pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima mea"(Psalmi 118, 32).
Într-adevăr, nesfârșită este bogăția binecuvântărilor pe care le ascunde această vreme de cercare. De-a lungul numeroaselor căderi și ridicări și a repetatelor experiențe ale pierderii harului învățam să nu deznădăjduim atunci când suntem zdrobiți, întrucât știm că, în marea Lui milostivire și dragoste, Dumnezeul nostru este "slab" și se pleacă degrabă spre strigatul nostru. Iar, când lucrurile merg mai bine, ne smerim pe noi înșine că am cunoscut din cercare cât de greu este a păstra o astfel de stare.
Duhul smereniei înnoiește inima omului, întărindu-i totodată și sufletul și trupul. Puterea sufletească și duhovnicească ce izvorăște din smerenie și credință, ne preschimbă întreaga ființă prin lucrarea harului. In felul acesta, structura noastră sufletească se întărește și dobândim o oarecare statornicie ce ne ajută să înfruntam ispitele.
De asemenea, alternarea clipelor de har cu cele de uscăciune duhovnicească, ne înzestrează cu darul discernământului, învățând să deosebim cele nezidite și veșnice de cele zidite și trecătoare care ne pot însoți dincolo de mormânt.
Dar, înainte de toate, această perioadă a retragerii harului este un imbold spre pocăință, spre a pătrunde tot mai mult adâncul judecăților lui Dumnezeu și a ne cerceta pe noi înșine în lumina poruncilor Sale. Atunci vom citi cu înțelegere Scripturile și ne vom folosi toată înțelepciunea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, ca să aflam chipuri de a ne înfățișa înaintea Lui cu noi gânduri smerite și pline de umilință, pentru a ne putea apropia tot mai mult de El. Ba mai mult, vom descoperi stricăciunea și patimile îngropate adânc înlăuntrul nostru, întocmai cum, golindu-ne buzunarele și întorcându-le pe dos, aflam lucruri uitate sau ascunse acolo de multa vreme. Tot așa, și Dumnezeu ne întoarce inima pe dos ca să scoată la iveală urâciunea ascunsă în adâncul ei. Căci, fără să ne dăm seama, purtam în noi porniri și doriri păcătoase care nu sunt în armonie cu gândul cel dintru început a lui Dumnezeu pentru om, și se împotrivesc țelului nostru suprem, acela de a-L iubi pe Dumnezeu și a ne asemăna Lui întru toate.
Pe măsură ce încercăm să schimbăm povara părutei absente a lui Dumnezeu, în creativitate duhovnicească, adică într-o împreună-vorbire pururea nouă, descoperim noi chipuri de a ne smeri. Este ca și cum, în inima noastră ar opera un transformator care preface toată energia durerii în energie pentru rugăciune, inima se umilește și învățam să ne punem toată nădejdea în energia dumnezeiască a mângâierii Duhului Sfânt. Într-adevăr, focul patimilor poate fi stins numai de focul mai puternic al mângâierii dumnezeiești, pe care Sfântul Apostol Pavel îl numește "mângâierea dragostei dumnezeiești".
Duhul lumii acesteia caută să ne slăbească încordarea duhovnicească, oferindu-ne drept mângâiere bunăstarea materială trecătoare. Duhul lui Hristos însă, ne învață mângâierea crucii, mângâierea dragostei care suferă. Omul este în stare a primi calea cea strâmtă a suferinței numai atunci când Domnul cel Sfânt, care este răstignit și pătimește neîncetat în această lume se atinge de viața lui.
A doua perioadă a vieții duhovnicești este așadar de mare preț, pentru că-i împărtășește omului experiența osândei morții. Greutățile prin care trece acum îl curățesc de trufașa închinare spre îndumnezeirea de sine, și-l desprind de tot lucrul zidit, iar durerea ce însoțește această prefacere lăuntrică ii deschide inima spre a primi harului dumnezeiesc și cunoașterea tainelor mântuirii. Sufletul său a învățat să petreacă neîncetat în smerenie și, după cum spune Părintele Sofronie, harul îl va iubi și nu-l va mai părăsi niciodată. Sfântul Siluan scrie: "astfel, întreaga viață sufletul se învață smerenia lui Hristos, și câtă vreme nu are smerenie, tot mereu va fi muncit de gânduri rele, dar sufletul smerit află odihna și pacea despre care vorbește Domnul".
Astfel redobândirea nestrămutată a harului, cununa pentru lupta purtată în cea de-a doua perioadă a vieții duhovnicești, este dăruită omului atunci când L-a convins pe Dumnezeu prin credincioșia inimii sale că dorește să fie numai al Lui. Părintele Sofronie zicea de multe ori: "în fiecare zi ii spuneam lui Dumnezeu: al Tău sunt eu, mântuiește-mă". Dar cine, oare, suntem noi ca să-I spunem lui Dumnezeu: "al Tău sunt eu"? Mai întâi trebuie să-L încredințăm pe Dumnezeu că-I aparținem, iar când L-am încredințat cu adevărat, vom auzi și glasul Său zicându-ne: "da, fiul meu ești tu, eu astăzi te-am născut"(Psalmi 2, 7).
Cea de-a treia perioada a vieții duhovnicești, este în general scurtă, fiindcă se deschide spre sfârșitul vieții omului dar, spre deosebire de prima, e mult mai bogata în binecuvântările lui Dumnezeu. Trăsăturile ei sunt dragostea și statornicia precum și pacea adâncă ce urmează slobozirii de patimi. Rănile pe care le-am primit, lovindu-ne de stâncile cele tari, ale celei de-a doua perioade, ne vor învăța să fim cu luare aminte ca să nu cumva să ne vătămam din nou, și astfel, vom putea păstra mai bine darul încredințat nouă, dar, ca și atunci, îl putem pierde, căci omul este supus clătinărilor până la sfârșitul vieții sale.
In încheiere aș vrea să amintesc un cuvânt al Părintelui Sofronie despre rugăciune: "nouă, tuturor fiilor lui Adam, ne este de trebuință să trecem prin acest foc ceresc care arde rădăcinile patimilor aducătoare de moarte. Altminteri nu vom vedea focul prefăcându-se în lumina noii vieți, căci, în starea noastră căzută, arderea premerge iluminării. De aceea să mulțumim Domnului și pentru lucrarea curățitoare a iubirii Sale. Amin."
Partea a II-a, Întrebări și răspunsuri
- Care este relatia intre inima duhovniceasca si inima trupeasca?Nu sunt un expert in aceaste lucruri, dar ma gandesc ca, precum inima trupeasca este centrul vital al trupului omului, tot asa si inimii adanca, inima duhovniceasca, este locul in care se intalneste cu Dumnezeu si in care isi face alegerile inaintea lui Dumnezeu pe vesnicie. Asa cum functionarea inimii trupesti ne permite sa traim liber in lumea fizica, tot astfel inima duhovniceasca, atunci cand e curatita de patimi, ne ingaduie sa ne miscam si sa traim in libertate duhovniceasca.
Parintele Sofronie nu era dornic sa ofere scheme ale vietii duhovnicesti, dar, el vorbeste de aceste 3 perioade ale vietii duhovnicesti, in care cea de a doua este de o mare importanta in viata omului, pentru ca ii permite omului sa-si descopere adancul inimii duhovnicesti. Incercarile celei de-a doua perioada a vietii duhovnicesti, perioada parasirii harului, au ca scop sa ne ajute sa descoperim adancul inimii noastre. Pentru ca ne spune Scriptura ca omul care este fara inima duhovnieasca este nepotrivit, nu este in stare sa ajunga la cunoasterea de Dumnezeu, la o cunoastere duhovncieasca. Dumnezeu asteapta de la noi credinta, credinta in inima noastra, si apoi marturisire cu gura. Deci, intai sa crdem cu inima. El vrea ca noi sa-i iertam pe toti, dar sa-i iertam din inima, cand ne rugam, sa ne rugam din inima, cand primim cuviantul Lui sa-l primim din inima noastra. Si, cand priveste la om vrea sa vada o inima adanca, adancul inimii omului. Si numai lucrarea pe care o facem noi asupra inimii noastre, pentru a afla adancul inimii noastre, va merge cu noi dincolo de hotarele acestei vieti.
- Ce putem face atunci cand in viata unui tanar si, de fapt, in viata oricui, se instaleaza akedia?
De exemplu, spovedania sincera si deasa aduce har si smerenie in viata noastra. Si, Liturghia din Biserica noastra este o modalitate prin care suntem invatati cum sa traim ca sa biruim aceasta trandavie, acesta delasare. Cantam in timpul Liturghiei la Heruvic: "toată grija cea lumească să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor, să-L primim". Deci, trebuie sa eliminam toate grijile netrebuitoare din viata noastra, in asa fel incat sa putem avea acest "lux" al impartasirii noastre cu prezenta lui Dumnezeu. In Liturghie, de pilda, nu putem sa trecem cu vederea nici un moment, ca noi ne aflam in prezenta Imparatului imparatilor. Liturghia ne pune in prezenta scaunului imparatuesc a lui Dumnezeu, inconjurat de toate puterile ceresti. Fie ca suntem preot si ne aflam in fata altarului, fie ca ne aflam participand la Liturghie in biserica, noi nu putem uita ca ne aflam in prezenta Dumnezeului Celui Atotputernic. De exemplu, daca este o impreuna slujire cu mai multi preoti si trebuie sa schimbam cateva cuvinte, sau sa ne miscam, o facem cu foarte multa atentie, pentru ca toate aceste lucruri se petrec in prezenta lui Dumnezeu, Care este acolo, cu noi. Ne cinstim unul pe altul in cadrul Liturghiei, pentru ca vedem in celalalt un madular al trupului lui Hristos, care este Biserica. In general, Liturghia este cea care ne inspira si ne invata o anume purtare in biserica, purtare care este de cuviinta inaintea lui Dumnezeu. Dar, Liturghia ne invata si mai mult, caci ea ne da un model de viata, de traire, pe care noi trebuie sa-l continuam si dupa ce se incheie Liturghia. Si, de aceea, daca ne spovedim curat si participam la Liturghie cu atitudine dreapta, akedia, trandavia, este nimicita.
- Acea perioada a harului pocaintei, in care sufletul trece prin diferite stari, de la un moment la altul, foarte des, si toata experienta duhovniceasca din acea perioada, urmata apoi de deznadejdea parasirii harului, poate fi confundata cu o boala psihologica? Ce trebuie sa faca o persoana care a trecut prin asa ceva, si a renuntat la pocainta, la rugaciune, post si toate cele duhovnicesti, din momentul in care i s-a spus ca este bolnava psihic?Depinde de la cine cerem sfat. Daca ne ducem la oamenii acestei lumi sa cerem sfat, s-ar putea sa distruga orice lucrare duhovniceasca in noi. Dar, daca ne ducem la cineva cu experienta duhovniceasca, care a trecut prin aceasta a doua perioada de parasire a harului si cunoaste cum trebuie sa o traiasca cu inspiratie, atunci va fi in stare sa ne povatuiasca si sa ne dea un cuvant de folos.
Ii spune Domnul lui Toma: "Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!" (Ioan 20, 29). Daca atunci cand harul este cu noi vrem sa ne rugam tot timpul, sa ne smerim tot timpul, si sa-i iubim pe toti, sigur, e bine, dar este o lucrare a harului din noi, el o face. Dar, cand trecem prin cea de-a doua perioada a parasirii harului, care este foarte devastatoare, si continuam sa facem acelasi lucru, atunci suntem binecuvantati precum Domnul a spus-o lui Toma. Am sa o spun si altfel.Cand totul in viata noastra este bineranduit si totul merge bine, si suntem multumiti, este usor sa-i spunem lui Dumnezeu: "Slava, Tie, Doamne, pentru toate!", dar cand viata noastra este amenintata in vre-un fel, si atunci stam inaintea lui Dumnezeu si spunem: "da, Doamne, cu dreptate vin aceste lucruri inaintea mea, dar Tu esti bun. Slava Tie, Doamne!", atunci, cu adevarat, suntem binecuvantati. Acest fel de credinta este acea credinta despre care Apostolul zice ca a biruit lumea. Cand suntem amenintati de moarte, si dam slava lui Dumnezeu, aceasta arata ca credinta noastra este mai puternica decat moartea care ne ameninta.
Toata pedagogia Bisericii noastre, pe parcursul anului, isi propune sa ne invete un lucru: cum sa gustam moartea ca sa o biruim, sa trecem dincolo de ea. Cand postim, cand ne pocaim, cand traim rusine in actul spovedaniei, gustam din moarte. Si, pentru aceasta gustare de moarte, primim un har care se dovedeste biruitor al mortii. Cand Domnul S-a aratat Sfantului Ioan, in Apocalipsa, ii spune: "Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor" (Apocalipsa 1, 18). Asta este calea pe care Biserica incearca sa ne invete sa mergem, sa acceptam prin toate practicile acestea, in mod voluntar, sa gustam din moarte si prin aceasta sa biruim moartea si sa mostenim viata vesnica. Sfantul Apostol Pavel ne spune clar, ca noi ar trebui sa fim cei care traim ca fiind inviati din morti, vii, dar ca ridicati din moarte, si ca sa purtam in noi omorarea lui Iisus Hristos, pentru ca sa ne invrednicim puterii invierii lui Hristos in noi.
In toate aceste trairi si experiente, psihologia nu are nici un cuvant de spus. Psihologia este o stiinta care se bazeaza pe observatia facuta pe omul muritor. Dar pe omul duhovnicesc nimeni nu-l poate judeca, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel. Omul duhovnicesc poate sa le judece pe toate, dar nimeni nu poate sa-l judece pe el.
Si, trecand prin aceasta, a doua perioada, care pentru mine si pentru toti este o perioada foarte lunga, este cea mai lunga, urmarim un scop. Aceasta perioada este un dar de la Dumnezeu, deoarece ni se da in ea posibilitatea sa-L convingem pe Dumnezeu ca ii apartinem, si ca ii apartinem pe vecie. Si, atunci cand L-am convins ca ii apartinem pe vecie, atunci, cu siguranta El va grai in inima noastra acele cuvinte pe care le-a spus si Fiului Sau, Unul nascut: ""da, fiul meu ești tu, eu astăzi te-am născut"(Psalmi 2, 7). Si, asa, se statorniceste harul pe vecie in sfinti. De aceea, Parintele Sofronie insista atat de mult asupra insemnatatii acestei, a celei de-a doua perioade a harului, ca sa ne inspire si sa ne ajute sa o traim cu inspiratie, cu insuflare, ca pe un adevarat dar a lui Dumnezeu catre noi.
- Consider ca nu sunt buna sa-mi construiesc o famile, nici sa merg la manastire, nu-mi gasesc locul. Ce pot face?
In chip firesc nu suntem nicunii pregatiti, nici pentru familie, nici pentru manastire, dar cand ne-am pocait sincer, si am primit o anume vindecare, pana la un anume punct, se deschide posibilitatea fie pentru o cale, fie pentru cealalta. Aveam un profesor de teologie cand studiam la Paris, care ne-a spus: "cea mai buna cale pentru casatorie este monahismul". Si studentii i-au replicat: "dar asta este scandalos! Ce spuneti?". Si a explicat gandul: "toata tineretea mea m-am pregatit sa devin monah, dar circumstantele din viata mea m-au condus la a deveni profesor de teologie, si, ca urmare a acestui fapt a trebuit sa ma si casatoresc. Dar sunt foarte recunoscator lui Dumnezeu pentru toti acei ani in care eu ma pregateam pentru monahism, pentru ca m-am invatat cum sa traiesc cu Dumnezeu si cum sa traiesc cu oamenii. Am invatat sa-mi stapanesc patimile, am invatat sa ma smeresc, am invatat sa pastrez rugaciunea si multe alte lucruri de mult pret, care ma ajuta acum in viata de familie". Deci, avem nevoie sa fim puternici cu Dumnezeu ca sa fim puternici si cu orice alta situatie.
- Intrerup putin cu un gand de-al meu, referitor la relatia dintre inima trupeasca si inima duhovniceasca, stiu de la cineva apropiat Parintelui Sofronie, ca ar fi spus ca este cu neputinta a se ingadui transplantul de inima. As vrea daca este cu putinta, Parintele sa ne dea cateva repere in privinta aceasta. Cum sa se raproteze crestinul la conceptul de moarte cerebrala si la transplantul de organe?Stiti, nu as vrea sa discut despre aceste lucruri pentru ca exista o bogata argumentatie despre ele. Noi nu ne traim viata intr-un mod exact si desavarsit. Cea mai desavarsita modalitate este sa primim pronia lui Dumnezeu, asa cum ne este data noua, cum spune Sfnatul Apostol Pavel in cea de-a II-a epistola catre Corinteni, cap. 5, versetele 10-12. El spune acolo ca telul vietii noastre sa facem ca, fie ca traim, fie ca murim, sa fim bine placuti lui Dumnezeu. Si toate celelalte nu sunt decat niste gradari, niste trepte ale pogoramantului, ale iconomiei, si nu as vrea sa intru acuma in discutie despre ele.
- Cum putem sti unde este granita in a face ascultare de duhovnic si a deveni dependent de acesta?Sunt foarte delicate lucrurile acestea. Daca suntem ascultatori, si relatia noastra cu duhovnicul este santoasa, este o sursa imensa de inspiratie. Si, aceasta relatie trebuie sa nasca, sa vadeasca: smerenie, daruire de sine si rugaciune. Nu vreau sa intru mai adanc in acest lucru, pentru ca este ceva foarte delicat, dar mai spun aceasta: toate lucruile marete implica si riscuri mari. Cand aceasta relatie este dreapta, fiecare contact cu duhovnicul este o deschidere de noi orizonturi in viata duhovniceasca. Mi-amintesc, uneori, in relatia cu Parintele Sofronie, un simplu cuvant de la el, o mica gluma de la el, nastea in noi frica cea buna si infrangerea inimii.
- Parintele duhovnic actual, la care ma spovedesc de mic copil, simt ca nu ma poate ajuta in dezvoltarea si in urcusul meu duhovnciesc. Un parinte pustnic, apropiat sufletului, m-a inteles si m-a incurajat spre un parinte duhovnic care m-ar putea ajuta, si deja o face. Mama si duhovnicul acutal nu sunt de acord si imi stau impotriva. Simt ca astfel nu ma pot maturiza duhovniceste si ca nu sunt inteles in nevoile mele duhovnicesti. Vreau sa schimb duhovnicul si nu mi se permite. Ce ma sfatuiti?Toate aceste probleme sunt foarte delicate si cu multe primejdii. Daca e nevoie sa schimbam duhovnicul, o facem, dar depinde cum o facem. Trebuie sa o facem cu multa smerenie, ca sa nu ranim pe cel care ne-a ajutat pana acum pe calea mantuirii. Trebuie sa ne ducem la el cu smerenie si sa-i multumim ca ne-a adus pana aici, si sa-i cerem binecuvantarea sa mergem in alta parte. Daca e facut cu smerenie acest lucru nu va rani pe celalalt. Dar, trebuie sa fim foarte atenti ca nu cumva sa evaluam prea ieftin serviciile pe care ni le-a facut duhovnicul.
- Ma spovedesc des de foarte mult ani, si spovedesc aproape acelasi pacate. Nu mai simt rusine si nici pocainta pentru acsete pacate repetitive. Ce sfaturi imi puteti da, pentru a reveni la o minima pocainta?Este foarte dificil pentru ca asta inseamna ca ne-am obisnuit cu lucruri care au cu adevarat o dimensiune dumnezeiasca. Trebuie sa incercam sa ne osandim pe noi insine si sa ne smerim cat ne sta in putere. Am avut odata pe cineva care a venit o data la manasitre si a facut o spovedanie generala la mine, si acea persoana, s-a dus dupa aceea la Parintele Sofronie si a zis: "m-am dus la Parintele dumneavostra, duhovnicul Zaharia, si mi-am spovedit toata viata, dar nu am simtit nimic". Si Parintele Sofronie i-a raspuns: "da, pentru ca nu ai facut-o cu smerenia cuvenita". Si, dupa aceasta, femeia a venit din nou la mine, si mi-a spus: "da, avea dreptate Parintele Sofronie, m-am spovedit fara smerenie si de aceea nu am avut nici o roada de la aceata spovedanie".
- Cum sa ajutam pe cineva care sufera de schizofrenie?Nu stiu ce sa zic. Depinde de gradul la care se manifesta boala. Cu vreo 33 de ani in urma, am incercat sa ajut pe o doamna, dintr-una din tarile Europei, si care suferea de schizofrenie. In vremea aia, de cate ori intalneam o situatie mai dificila alergam la Parintele Sofronie. Si mi-a zis: "Incerca asta: spune-i sa faca ceva, si daca asculta, daca este un potential de ascultare in ea, atunci exsita o sansa de vindecare in ea. Daca nu poate asculta, atunci nu poate fi vindecata".
- Si a ascultat?Nu mai stiu ce s-a intamplat dupa aceea, dar cred ca nu a reusit. A luat medicamente.
- Imi vin lacrimile nu inainte de impartasanie ci dupa aceea. Dupa ce ma impartasesc simt o durere adanca in inima si in acelasi timp si o dulceata adanca si imi vin si lacrimile. Este acesta un semn al nevredniciei de a ma impartasi?- Nu stiu. Lacrimile pot veni din multe motive, dar intotdeauna prezenta lacrimilor este binefacatoare, daca reusim sa le transformam in rugaciune. Lasati si lacrimile si durerea sa vina, si incercati sa le transformati in rugaciune. Chiar daca sunt la nivel psihologic, nu trebuie sa ne fie frica. Daca vom amesteca rugaciunea acolo, in timp vor deveni duhovnicesti. De fapt, exista o culegere a Sfintilor Parinti care se numeste Everghetinos/ Pateric, si acolo se explica cum se transforma lacrimile psihologice in lacrimi duhovnciesti.
Mi-aduc aminte de bunica mea, care avea o mare ravna sa fie prima la biserica, si-i placea sa se roage, si sa faca metanii, si chiar cand a ajuns de era la pat si nu mai putea sa faca metanii, facea inchinaciuni in pat. Aceasta aducere aminte naste in mine o anuime emotie, o anumita traire. Si incep sa ma gandesc: oare unde e acum? Dar nu trebuie sa ma opresc la nivelul psihologic. Imi indrept mintea catre Dumnezeu si incep sa-I multumesc si sa ma rog. Ii multumesc lui Dumnezeu ca a scos in viata mea o asemenea persoana precum bunica mea care sa-mi arate calea catre Dansul prin vietuirea ei. Si ajung sa uit complet de bunica, dar pastrez energia acelei trairi, a acelei emotii si o transform in energie pentru rugaciune.
Am sa va mai dau un alt exemplu, si acesta e un exemplu bun si usor de spus. Am un frate calugar cu care ma impac foarte bine, pe care il iubesc foarte mult, cu care ma rog impreuna, si traim foarte frumos impreuna. Intr-o zi imi spune un cuvant care imi strapunge ca o sabie inima. Durerea este mare si foarte adevarata. Si acum depinde cum gandesc in acea clipa. Daca gandesc ca oamenii acestei lumi, care nu cunosc calea lui Dumnezeu, voi spune asa: "intot-deauna m-am rugat pentru omul asta, l-am iubit, am avut cele mai bune ganduri pentru el, am facut tot ce am stiut eu mai bun pentru el, si uite ce mi-a facut! Ce om rau este!" Si voi ramane cu acea durere care nu va face decat sa aduca distrugere in viata mea. Dar mai exista si o alta cale de a aborda aceasta situatie. Pot sa ma plec inaintea lui Dumnezeu si sa-I zic: "Doamne, Tu ai vazut cum trandavesc eu, si ai trimis pe ingerul Tau sa ma trezeasca si sa ma scoale din trandavia mea. Miluieste-l pe el si pe mine!". Si folosesc energia durerii provocata in mine, ca sa ma rog pentru acea persoana care mi-a provocat durerea si pentru mine insumi. Si pot sa ma rog si pentru alte lucruri care le am inaintea mea. Si, la sfarsit ma gasesc cu totul inviorat, renascut, uitand de durerea si de situatia care a provocat acesta rugaciune. Vedeti, toate energiile care vin asupra noastra le captam si le transformam in energie de rugaciune, si aproape ca uitam de unde au venit aceste energii. Nu conteaza de unde au venit, important este sa le transformam in rugaciune.
O sa va spun o poveste infricosatoare. Era o doamna doctor, dintr-o tara din Europa - nu pot sa dau nume - si care lucra intr-o clinica, iar seful acelei clinici se purta atat de dur si de urat cu ea, incat a adus-o la o asemenea deznadejde incat isi propusese sa se lepede si de medicina si de clinica si de tot. Si i-am zis asa: "Hai sa mai incercam un lucru! Incerca sa te rogi mereu lui Dumnezeu: "Doamne, iti multumesc ca ai scos pe omul asta in viata mea, ca sa-mi arate cat de departe sunt eu de caile Tale". Si dupa doua saptamani de o asemenea rugaciune, acest om, acest sef de clinica care nu era nici macar crestin, si nu avea nici o treaba cu viata duhovncieasca, vine la ea si ii face o inchinaciune si ii zice: "ori am gresti eu, ori nu mai esti dumneata aceeasi persoana ca mai inainte". Si amandoi aveau dreptate. :-)
- Cineva ii cere Parintelui, daca poate sa ne spuna, ce a trait, cum a simtit despartirea de Parintele Sofronie cand a plecat din aceasta lume.
Intotdeauna ma rugam ca Dumnezeu sa-i indelungheze zilele Parintelui Sofronie si sa-i usureze batranetile. Dar, intr-o zi cand m-am dus sa-l vad, cu doua saptamani inaintea mortii lui, cand m-a insotit catre usa casutei in care locuia, era in zilele in care noi sapam groapa unde urma sa construim cripta cu mormintele, unde urma sa fie si ingropat. Si m-a intrebat: "cand se va termina aceasta?". Si i-am raspuns: "poate in doua saptamani, Parinte". Si mi-a zis: "pentru mine e greu sa astept si o ora. Am spus totul lui Dumnezeu, acum trebuie sa plec". Si apoi a inceput sa devina din ce in ce mai slab, statea in pat, si in doua saptamani a murit. Inainte de aceasta ma rugam ca Dumnezeu sa-i indelungheze batranetile, dar din momentul in care mi-a zis aceste lucruri si ca e nerabdator sa plece, am inceput sa ma rog lui Dumnezeu sa-l invredniceasca de o intrare din plin in Imparatia Cerurilor.
Nu numai eu, ci si ceilalti membrii ai manastirii nu am privit moartea Parintelui ca o pierdere. Sigur, a fost o despartire, dar nu am privit moartea ca o pierdere, ci ca un mijloc de a aduce multumita lui Dumnezeu. Eram fericiti sa-l avem printre noi pentru rugaciunile lui, pentru cuvintele lui, care erau pline de inspiratie, dar am fost fericiti si sa avem pe cineva in Ceruri care ne asteapta acolo. Ca Biserica ne invata asta.
Intrarea in Biserica e in felul urmator, pentru fiecare dintre noi: avem nevoie de o mica impingere de la cei din jurul nostru, fratii nostrii, cu care impreuna vietuim in Biserica, si sa ne traga o mana de sus - acestia sunt Sfintii din Cer. Si, asta este calea noastra in Biserica: suntem impinsi in sus de cei din jurul nostru si suntem trasi in sus de catre Sfintii din Biserica. Si numai asa ajungem sa intelegem acest cuvant al Sfantului Apostol Pavel, care ne zice ca nu putem intelege/cuprinde "lărgimea, şi lungimea, şi înălţimea, şi adâncimea dragostei lui Dumnezeu, decat in partasie cu toti Sfintii". (cf. Efeseni 3, 18). Si, de aceea, Sfintii din toate timpurile afirma ca in afara Bisericii nu exista mantuire [nota bene pentru toti cei carora le este suficineta "credinta din sufletul meu si atat" n.n.] pentru ca in afara Bisericii suntem lipsiti de aceasta partasie a daruilor tuturor membrilor, tuturor Sfintilor din Biserica. Dumnezeu a stiut ca noi suntem foarte neputinciosi si slabi, fiecare dintre noi, si, ca sa putem primi plinatatea tuturor darurilor lui Dumnezeu, a desavarsit in istorie un Trup, care este Biserica Lui, si in care a pus plinatatea tuturor darurilor Sale. Pentru fiecare dintre noi este important sa dobandim un mic dar al harului prin care ne unim cu acest Trup, care contine plinatatea si toatalitatea darurilor harului lui Dumnezeu. Si, prin aceasta unire a noastra cu trupul Bisericii, prin aceasta partasie a noastra cu darurile tuturor Sfintilor, noi, care suntem slabi, devenim si noi puternici, si ne mantuim, dar numai in aceasta partasie! Intelegeiti cat de importanta este Biserica, si, de aceea, in afara Bisericii nu este mantuire. Atata vreme cat suntem in Biserica este nadejde.
- Akedia poate fi cauza depresiei si a afectiunilor psihologice?Cred ca mai mult decat orice, cauza depresiei este mandria si lipsa de credinta.
- Ce sa facem cand frica pune stapanire pe noi si ne fce sa nu ne mai amintim de Dumnezeu?Trebuie sa ne revarsam inima inaintea lui Dumnezeu ca Proorocita Ana. E o problema de credinta. Daca credem in cuvantul lui Dumnezeu si in pronia lui Dumnezeu atunci biruim orice.
- Cum sa recunoastem mandria si cum sa ne izbavim de ea?Uneori e vorba de o mandrie ascunsa pe care nu o putem recunoaste usor. Dar mandira se manifesta in general ca vrem intotdeauna sa fim primii si intotdeauna deasupra celorlalti, si iubim in mod excesiv mica noastra viata. Pe cand, daca suntem smeriti, vom avea o intrecere cu celalalt: cine se va smeri mai mult. Cand doi oameni care sunt renascuti duhovniceste se intalnesc, au un fel de intrecere: care din ei se smereste mai mult inaintea celuilalt. O asemenea intrecere dumnezeiasca, nu o veti intalni printre copiii lumii acesteia, pentru ca adevarata smerenie este rodul duhului lui Dumnezeu.
- Care sunt cei mai importanti pasi in descoperirea inimii noastre?Cel mai important pas este atunci cand suntem fata in fata cu moartea, cand avem de infruntat moartea. Atunci cand omul se confrunta cu moartea, nu mai are loc pentru ganduri desarte si pentru lucruri trecatoare, si are un singur gand: cum sa se impace cu Dumnezeu si cum sa gaseasca o cale sa se infatiseze inaintea Lui. Si, in acea stare, toate gandurile omului directioneaza egoul omului catre inima. In acele momente incepe sa gandeasca si sa traiasca in inima, si harul ii vine in ajutor. Nu putem ca noi sa ne coboram minta in inima. Mintea coboara in inima numai atunci cand e rastignita, in incercarea de a urma poruncile lui Hristos. Deci avem nevoie de aceasta confruntare cu moartea, avem nevoie de ascultarea poruncilor lui Dumnezeu si, din deznadejdea starii noastre cazute, avem nevoie sa strigam catre Domnul, si atunci El va scoate viata noastra din prapastia stricaciunii.
LEGATURI:
http://www.pravoslavie.ru/91462.html
RăspundețiȘtergere