De câte ori am vrut să mă plimb prin curtea mănăstirii din Maldon (Essex), n-a fost cu neputință să mă smulg din îmbrățișarea venerată a preacuviosului stareț Sofronie († 1993). Sfânt, sensibil, își deschidea inima părintească tuturor celor ce veneau acolo. Spunea fericitul stareț: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl nostru desăvârșit este” (Mt 5, 48); și trăia el însuși această desăvârșire, adică se ruga adânc.
"Fericită mintea noastră, care nu intră în vorbă cu gânduri rele; fericită mintea care se povățuiește zi și noapte în dragostea lui Dumnezeu" (cf. Ps 1, 1-2). Scriptura vorbește despre povățuirea "în legea", dar în realitate Evanghelia nici nu mai este lege, ci deja altceva. Pentru aceasta putem spune că mintea noastră se povățuiește nu în legea Domnului, ci în DRAGOSTEA Domnului.
"Fericit bărbatul, care nu a umblat în sfatul necinstitorilor și în calea păcătoșilor nu a stătut, și pe scaunul pierzătorilor nu a șezut, ci în legea Domnului voia lui, și în legea lui va cugeta ziua și noaptea. Și va fi ca lemnul sădit lângă ieșirile apelor, care rodul său va da în vremea sa, și frunza lui nu va cădea, și toate, oricâte va face, vor spori." (Ps. 1, 1-3)
* Prea adesea se întâmplă că omul, după o oarecare cercare a harului, nu revine la el, ci îl pierde; iar viața sa religioasă se concentrează în minte, ca înțelegere abstractă. Rămânând într-o astfel de stare, el adesea se socotește ca unul ce deține cunoașterea duhovnicească, nepricepând că o asemenea înțelegere abstractă, chiar de purcede de la o oarecare cercare a harului, este propria-i deformare a cuvântul lui Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură, în esență, îi rămâne o carte pecetluită cu șapte peceți (Apoc. 5, 1).* Domnul a adunat întreaga Sfântă Scriptură într-un cuvânt scurt: iubiți pe Dumnezeu și pe aproapele (vezi Mt. 22, 40). Însă, cuvântul lui Hristos- iubire - va rămâne întru toți vecii o taină pentru toți filologii. Cuvântul acesta este numele lui Dumnezeu Însuși, iar înțelesul său adevărat se descoperă nu altfel decât numai prin lucrarea lui Dumnezeu Însuși.
* Fericitul Siluan, credincios fiu al Bisericii, în scrierile sale îndrumă către cel de pe urmă și mai temeinic criteriu al adevărului în Biserică. Criteriul acesta este dragostea lui Hristos pentru vrăjmași și smerenia lui Hristos.
"Existența celor trei termeni: duhovnicesc, psihologic și fizic, în terminologia ascetică, nu semnifică nicăieri că omul este declarat trihotomic. După învățătura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți ai Bisericii, omul e alcătuit dintr-un suflet și un trup. Acestea fiind spuse, din timpul Sfinților Apostoli sufletul omului a fost distins de duh (pnevma). Afirmăm, de fapt, că omul e compus din duh, suflet și trup."
"Hristos a venit să restaureze integritatea pierdută la cădere: unitatea duhului, a sufletului și a trupului. Viața veșnică aparține mai întâi de toate duhului, dar psihismul nostru și trupul nostru pot să devină templul lui Dumnezeu. Aspectul duhovnicesc - care se raportează la Dumnezeu și la sinele nostru veșnic - și aspectul nostru psihologic sunt distincte, dar în practică imposibil de separat. Însuflețirea noastră duhovnicească afectează psihologia noastră și se manifestă în starea noastră psihologică și, viceversa, starea noastră psihologică afectează relația noastră cu Dumnezeu, rugăciunea și credința noastră, sau lipsa noastră de rugăciune și credință."
Tu mi-ai dat porunca de a iubi, iar eu o primesc cu întreaga mea ființă; dar iată că nu aflu în mine puterea unei asemenea iubiri... Tu ești Iubire; vino dară Însuți și sălășluiește întru mine toate câte ne-ai poruncit, căci porunca Ta mă covârșește. Neputințează mintea-mi a Te cuprinde. Duhul meu nu poate pătrunde tainele vieții Tale... Voiesc întru toate a face voia Ta, dar zilele mele se scurg în contradicții fără ieșire Mă înspăimânt că Te-aș putea pierde pentru relele gânduri din inima mea; iar spaima aceasta mă răstignește ... Vino dară și mă mântuiește, pe carele mă afund, precum ai mântuit pe Petru care îndrăznise să te întâmpine pe valurile mării" (cf. Mt. 28-31)
Neapărat trebuie să petrecem în rugăciune vreme cât mai îndelungată, pentru ca nebiruita Sa putere să pătrundă în noi și să ne întărească, spre asta împotriva înrâuririlor pustiitoare. Iar când această putere va crește întru noi, atunci și bucuria nădejdii biruinței de apoi ne va lumina.
Rugăciunea negreșit va reînnoi în noi acel suflu dumnezeiesc carele "au suflat Dumnezeu în fața lui Adam" (Fac. 2, 7). Odată renăscut prin rugăciune, duhul nostru începe a se uimi de marea taină de a fi. Si o anume neasemuită bucurie, ca o puternică revărsare, ne învăluie mintea: "A fi - Viața! Ce taină minunată... Dar cum este cu putință? ... Minunat este Dumnezeu, și minunată facerea Lui". Trăim înțelesul cuvintelor lui Hristos: "Eu am venit ca [oamenii] viată să aibă, și mai de prisos să aibă" (Ioan, 10-10). Prisosul! Si cu adevărat așa este!
Dar iară și iară revenim la aceeași - viața aceasta este paradoxală, așa cum paradoxale sunt toate învățăturile Domnului: "Foc am venit să arunc pe pământ, și cum aș dori să se fi și aprins" (cf. Lc. 12, 49). Noi toți, fiii lui Adam, neapărat trebuie să trecem prin cereasca flacără ce arde rădăcinile patimilor de moarte purtătoare; altminteri nu vom vedea acest Foc preschimbându-se în Lumina noii vieți, căci, în căderea noastră, arderea premerge luminării, și nu invers. Așadar binecuvânta-vom pe Domnul și pentru lucrarea arzătoare a iubirii Sale.
Noi încă multe nu știm, și totuși, fie și în parte (cf. Cor. 13, 9), dar și nouă ne este cunoscut acum că nu avem altă cale spre a deveni "fiii învierii", fiii lui Dumnezeu, spre a
împreună-împărăți cu Cel Unul-născut.
Oricât de dureros ar fi parcursul rezidirii noastre, prin oricâte
sfâșieri și uneori agonii ne-ar trece Dumnezeu, întru sfârșit totul va deveni binecuvântat.
Sursa: Arhim. Sofronie Saharov, Despre rugaciune
De-a lungul veacurilor, cuvinte sfinte s-au rostit fără atenția cuvenită, și poate de aceea și-au pierdut puterea cea dintru început, cea pe care au avut-o când pentru întâia oară s-au ivit în conștiința prorocilor, a apostolilor și a sfinților. Afla-se-vor oare alte mijloace spre a reda adâncul înțelesurilor cunoașterii ce ni s-a dat despre marele Dumnezeu? Iubirea pentru El își caută întruchiparea în forme vii, a căror putere să nu o poată știrbi atot pustiitoarea scurgere a vremii.
Înaintea ochilor noștri se săvârșește o negrăit de măreață minune a facerii lumii, a facerii de dumnezei, care încă nu și-a atins plinirea. "Plinirea" este făgăduită pentru veacul ce vine. Dar și acum, când lumina cea nefăcută se pogoară asupra noastră, acest proces duhovnicesc naște în sânurile duhului nostru răpire, înalță gândul către Împărăția făgăduită nouă.
Dobândirea Împărăției iubirii Tatălui este legată de multe suferințe (cf; Mt. 11, 12; 25, 34). Se chinuie inima cu adâncă "durere" când își dă seama de pierderea suferită de om. Vorbesc despre durerea duhovnicească, metafizică, și voiesc ca cititorul să mă înțeleagă drept. Cuvintele noastre poartă o anume nestatornicie; odată cu schimbarea experienței se schimbă și cuprinsul conceptului și sensul cuvântului, la auz rămânând același.
Duhul nostru bolește însă durerea se răsfrânge asupra întregului om: asupra inimii, asupra trupului. "Întreg" omul suferă mijlocind înaintea vecinicului Dumnezeu, însă suferintele acestea nu ucid, ci ne învie. Suferinșele duhului, în esența lor, sunt metafizice; ele țin de tărâmul de-lumină-purtător al nemuririi; prin ele ne înălțăm dincolo de hotarele materiei, în lumea Luminii nefăcute.
Nu este destul a ne convinge cu mintea de Dumnezeirea lui Hristos, spre a putea de acum înțelege totul cum se cuvine. Neapărat trebuie să ne străduim până la limita puterilor noastre pentru a trăi potrivit cuvântului Său. Conștientizând, de-a lungul acestei străduințe, dimensiunile cosmice ale căderii noastre, vom fi nevoiți apoi să trecem printr-o îndelungată rugăciune a pocăinței; numai atunci ni se va da a trăi ceea ce vedem în Hristos: înmicșorarea de Sine până întru sfârșit (cf. Flps. 2, 6-11); iar de acum ne vom învrednici de venirea "puterii de Sus" (Lc. 24, 49), fie în chip de limbi de foc, fie în strălucirea luminii Taborice; atunci ni se va dezvălui adevăratul înțeles al evangheliceștii bunevestiri.
Sursa: Arhim. Sofronie, Despre rugăciune, Ed. Accent Print, Suceava 2019
Așa cum artiștii sunt stăpâniți de obiectul artei lor și se străduiesc a afla o desăvârșită expresie pentru însuflarea lor, așa și creștinul trebuie să fie stăpânit de Hristos și să se străduiască a-și șlefui legătura cu El și a alerga „ca doar Îl va prinde, întrucât și el a fost prins de Hristos Iisus”
"Niciodată nu ne forța cu nimic. Veți fi surprinși, dar niciodată nu folosea cuvântul ASCULTARE. El spunea: "O dată ce introduci disciplină de fier ca la armată, asistăm la sfârșitul creștinismului." Pentru că orice, în Biserica noastră, la modul ideal, este întemeiat pe iubire. Și ascultarea noastră se bazează pe iubire.
Părintele Sofronie nu ne spunea: ”Trebuie să faci asta sau asta.” Noi înșine doream să facem ceea ce voia el. Era dorința noastră personală. Nimeni nu ne forța. Și pentru noi era o bucurie dacă îi cunoșteam voia ... și cred că ne-a dat acest ideal al bunului păstor.
Autoritatea Părintelui Sofronie se baza pe dragostea sa, pe rugăciune și pe comuniunea lui cu Domnul. Și cred că acesta e chipul lui Hristos pe care l-am primit în slujirea sa, pentru că Hristos nu a avut niciodată o autoritate lumească. De fapt, din punctul de vedere al acestei lumi, El nu a fost nimic. Și totuși, este biruitorul lumii și al întregului univers."
Sursa: Conferința susținută de Părintele Nicolae Saharov la Arad în 06.03.2016 (youtube)
[...] Gândul mi s-a oprit iarăși la problema structurii ierarhice a Bisericii. Toți înțelegem că nu se poate evita nici îndepărta ierarhia. Nu cred că este cineva între ortodocși care să se fi ridicat împotriva acestei "instituții", acestei "orânduiri". Însă experiența istorică a dovedit că atunci când inegalitatea, neapărat legată de ideea oricărei ierarhii, depășește anumite limite, dispare putința legăturilor normale între treptele ierarhice. Ajungând în "clasa" ierarhică cea mai înaltă, din nefericire majoritatea episcopilor își pierd considerația de rigoare față de cei aflați pe treptele mai prejos de ei, adică preoții. În viata bisericească, cea una, se introduce elementul străin de ea al "relațiilor de clasă". Episcopii prea adesea încetează a mai fi frați, darămite părinți. Ei se simt a fi mai întâi de toate stăpâni ("despoți"), și chiar prea adesea înclină către "despotism". Dacă în trecut o asemenea "inegalitate" evidentă între episcopi și preoți (de monahism nici nu mai vorbesc) corespundea cumva cu structura "socială" și cu realitatea situației (raritatea educației, de pildă), acum însă a păstra aceeași distanță între preoți și episcopi a devenit total dăunător vieții Bisericii. Sunt adânc convins că, la începutul revoluției (din Oct. 1917), astfel de fenomene precum "Biserica vie" (precum și alte mișcări "prezbiteriale", în alte vremi și în alte împrejurări) au fost provocate tocmai de faptul că înșiși episcopii, în ceea ce-i privea, prea mult scoteau în relief "inegalitatea". În momentul de față urmăresc cu adâncă durere cum tot mai mult apare tendința episcopului de a "delimita" între ei și tot restul Trupului Bisericii. Față de lupta împotriva ideii "împărăteștii preoții" (cf. 1 Pt. 2, 9) a tuturor creștinilor, lupta împotriva ideii sobornicității ce include, pe lângă episcopi, și pe preoți, și pe monahi, și pe mireni, față de năzuința de a vedea episcopatul în întregul său ca purtător al infailibilității și al dreptului exclusiv de a povățui, și altele asemenea, eu observ o reacție violentă care se va putea răsfrânge în mod dezastruos asupra soartei Bisericii în viitor.
După părerea mea, aceasta poate fi privită ca datorându-se masivei decăderi a nivelului teologic în conștiința bisericească a zilelor noastre. Si teamă mi-e că de acum va fi greu a lupta împotriva acestei decăderi.
Nu pot spune că nu am întâlnit vreodată episcopi care să nu încerce a îndepărta prăpastia de netrecut dintre treptele ierarhice și să rămână, personal, frați, prieteni, împreună-truditori și împreună-slujitori la prestolul lui Dumnezeu. Din nefericire însă, acest fenomen nu se observă adesea. Este uimitor ce influență pot avea formele sociale ale vieții fiecărui moment istoric asupra vieții bisericești. Este uimitor cât de rar întâlnim conștientizarea creștinismului nostru ca fiind religia absolută și, deci că trebuie a se ajunge la conștiința neatârnării lui de tot restul lumii, unde fiecare "formă de guvernare", "fiecare "regim", fiecare "rânduială" poate fi "prost folosită", denaturată, folosită spre a exploata, cu consecința deplinei degenerări.
Dacă ne întoarcem către tema Bisericii, către ceea ce vedem în viața ei în ultimele două veacuri, nu este cu putință a rămâne indiferent față de faptul că episcopii care au apărat principiile duhovnicești (din gr. esoterice = lăuntrice, tainice) și teologice ale Bisericii au fost aproape niște excepții. Si în trecut, luptători precum cuv. Maxim Mărturisitorul, sau Cuv. Simeon Noul Teolog, sau sfințitul Grigorie Palama (înainte să devină episcop) au fost nevoiți să biruiască influența duhovnicească și teologică decăzândă a episcopilor. Apogeul înțelegerii denaturate a "ierarhiei bisericești", esoterică în esența ei, este, bineînțeles, Vaticanul. Slavă Domnului, aceasta la noi nu există. Dar tendințele de a înfăptui autoritatea exterioară se întâlnesc la noi într-o măsură mai mare decât s-ar cuveni. [...]
Domnul să vă păzească sănătos, binecuvântându-vă trudele cu belșug de roade nestricăcioase asupra-vă și asupra celor care vă ascultă și pe care îi învățați.
Cu dăruire, Arhim. Sofronie
***
Iubite și adânc cinstite părinte Gheorghe!
Aceste sfinte zile îmi oferă bunul pretext de a vă scrie, de a vă trimite cele mai bune urări. Trăind din nou acum într-un loc pustiu, liniștit mai mult decât în pustia Athonului, am putința să închin mai multă vreme "celei una de trebuință" (cf. Lc. 10, 42). Binecuvântată fie pronia lui Dumnezeu pentru mine. Aici, într-o liniște neasemuită, pot săvârși dumnezeiasca liturghie și, săvârșind-o, întotdeauna vă pomenesc.
Trăind de-a lungul multor ani marea nevoie de a fi cuprins de mâna lui Dumnezeu Însuși, pentru ca ființa să nu fie spulberată de groaza înaintea tainei Ființei Sale și a neajunselor Sale pronii în existența noastră, îmi pot îngădui a "judeca" întrucâtva în privința celor care și-au dat mintea slujirii Lui, care și-au adâncit mintea în Dumnezeiasca Sa Ființă. Groaza, în slavonă, corespunde extazului, uimirii sau "ieșirii în afară" a tot ceea ce vine "după Dumnezeu". Si totuși - este groază. Este dureros pentru întreaga noastră făptură a se afla înaintea necuprinsului - nu numai ceea ce oamenii în graiul lor, întotdeauna neputincios, numesc "esența", ci si necuprinsul iubirii Sale și al judecăților Sale. Astfel, zdrobindu-ne "oasele", El ne silește la neîncetată căutarea Lui. "Si aceasta osteneală este înaintea noastră" (Cf. Ps. 41, 11; 72, 16-17).
Faptul nașterii Celui pe care îl prăznuim acum a adus Foc pe pământ (Cf. Lc. 12, 49); dar vedem că încă nu deplin s-a arătat acest Dumnezeiesc Foc în atotmistuitoarea Sa putere. Iar acolo, după această "mistuire", și nu înainte, vom vedea Lumina Nezidită. La Macarie cel Mare este o expresie care mă izbește, cum că cei care nu au trecut printr-o mulțime de încercări dintre cele mai grele sunt neîndestulați pentru Împărăție. (Omilia a 4-a). Si, firește, așa și este. Căci Împărăția nu este un oarecare colțișor liniștit, cu o grădină minunată unde glăsuiește o muzică "cerească", îngrădită cu un zid prin care nu vor putea trece "cei necurați" și care să ascundă de la ochii sfinților flacăra iadului. Iar dacă a împărăți înseamnă a primi de la Dumnezeu puterea de a cuprinde în duh întreaga zidire, întregul cosmos, tot ce ființează prin puterea Atotțiitorului Duh Sfânt, atunci, fără îndoială, noi toți neapărat trebuie să creștem, să devenim "întru bărbat desăvârșit" până la plinirea vârstei lui Hristos. (cf. Ef. 4, 13). Si spinoasă este calea către această bărbăție; multe suspinuri negrăite se vor smulge dintr-un piept strâmtorat; nu va înceta "a se stinge suflarea" și, împreună cu ea, "a înceta mintea", în neputința sa de a se "înălța" și de "a îmbrățișa pe Cel Iubit"... Fie numele Domnului binecuvântat...
Iertați-mă.
Cu neschimbată dragoste dăruit,
Arhim. Sofronie
Sursa: Arhim. Sofronie (Saharov) "Corespondență cu Protoiereul Gheorghe Florovski"
Părintele Sofronie deosebește în învățătura sa două feluri de cuvânt: cuvântul ce înștiințează și cuvântul ce împărtășește. Cuvântul care informează și cel ce insuflă. Cuvântul "psihic", chiar cu subiect religios, și cuvântul "duhovnicesc", purtător al Duhului Sfânt, al continuei Cincizecimi ce nu este alta decât predania Bisericii nedespărțite, trupul lui Hristos.
Un lucru este clar: putem zidi și putem dărâma printr-un singur cuvânt. Fiecare cuvânt, ieșit de la noi, poartă ceva din ființa noastră. Firimituri din noi, cuvintele ne poartă din lumea lor în lumea cea de toate zilele.
Un cuvânt nu poate exista de unul singur. Ne este necesar cel puțin încă unul. Pentru că înainte de toate un cuvânt se cuminecă, se împărtășește, se împarte.
 | |
| In centru: Maica Emiliani si Parintele Dionisios |
"Nu pentru că aş fi fost eu ceva, ci pentru rugăciunile acelor oameni sfinţi care şi-au curăţit inimile prin afierosire, prin totală sinceritate înaintea duhovnicului, înaintea lor şi înaintea lui Dumnezeu, prin smerire totală şi asemănare cu Hristos – umplere cu Hristos! Nu este altceva decât o mărturie a puterii rugăciunii, a puterii dragostei de Dumnezeu, care este Învierea şi Viaţa"
Părintele duhovnicesc are ca scop să îi ia în grijă pe copiii săi duhovnicești, care nu sunt ai lui, ci sunt copiii lui Dumnezeu.
Părintele duhovnicesc are ca lucrare să activeze în om "principiul ipostatic", să-i aprindă dorul și dorința de a se uni cu Hristos și de a dobândi viața veșnică.
Părintele duhovnicesc este, am putea spune, ca o bază unde se pregătesc cosmonauții pentru a putea pleca în spațiu, acolo unde sunt valabile alte legi și omul dobândește o anume libertate. Aceasta este lucrarea părintelui duhovnicesc.
Vă rog să mă primiţi nu ca pe unul care face minuni, nu ca pe un stăpân, ci ca pe unul care vrea să vă slujească cu autoritatea dragostei, a blândeţii, a înţelegerii, a împreună-pătimirii şi la bine şi la rău; ca pe unul care nu vrea „să iubească slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12, 43); ca pe unul care nu are nevoie de vorbe linguşitoare, care ameţesc orice pământean; ca pe unul care nu are nevoie de odihnă, ci de neostoită trudă în via Domnului; ca pe unul care vrea să se răstignească pe altarul dragostei pentru dumneavoastră; ca pe unul care vrea să vă sărute rănile şi să vă micşoreze suferinţa, atunci când sunteţi îndureraţi şi năpăstuiţi; ca pe unul dispus să se lepede de el însuşi şi de tot ceea ce poate împiedica trăirea curată a credinţei; ca pe unul care iubeşte simplitatea şi sinceritatea relaţiilor dintre oameni; ca pe unul care „nu are nevoie de putere”, ci de „acel cutremurător şi minunat, cu totul dumnezeiesc privilegiu, de a iubi până la moarte, şi încă moarte pe cruce”; ca un slujitor al Domnului care, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi, destoinic, să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi pentru a-i face voia” (II Timotei 2, 24-26).
„Ne-am rugat lui Dumnezeu, mulțumindu-I că ne-a învrednicit să ajungem în această zi, o zi așteptată după o vreme de post și de îngândurare, vreme care a definit viața Bisericii noastre și în mod special viața Episcopiei Hușilor. Sosit-a acum și clipa de ajun, în care poporul lui Dumnezeu din Episcopia Hușilor îl întâmpină pe Preasfințitul Părinte Ignatie, cel care, cu mila Domnului, începând de mâine, va fi slujitorul preoților din parohii, viețuitorilor sfintelor mănăstiri și poporului dreptcredincios din această eparhie. «Cuvântul lui Hristos să locuiască cu voi în bogăție», a spus Sfântul Apostol Pavel într-una dintre epistolele sale, iar cuvântul acesta a fost preluat la slujba din această seară. Creștinul, în general, și preotul și arhiereul, în mod special, nu au o altă menire mai mare pe acest pământ decât să se îmbrace în Hristos cu bogăție și să-i ajute și pe alții să se îmbrace în Domnul”.După cuvântul Părintelui Mitropolit a luat cuvântul Ioan Ciupilan, primarul orașului Huși, care a transmis mesajul autorităților locale cu ocazia acestui eveniment. Ultimul care a luat cuvântul a fost Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul ales al Eparhiei Hușilor:
„În seara aceasta ne întâlnim pentru prima dată, iar orice întâlnire comportă și are în sine o anumită emoție, o anumită trăire, o anumită formă de interiorizare, de introspecție. Mă gândesc cum ar trebui să fie toate întâlnirile noastre de acum încolo, când, din mila lui Dumnezeu și din ascultarea Bisericii, am primit această slujire de Episcop al Hușilor. Plecând de la întâlnirea din această seară, aș vrea ca toate întâlnirile noastre să fie concentrate în patru cuvinte: rugăciune, ceea ce noi am făcut în această seară, interiorizare și curăție sufletească, raportarea la jerfta Sfintei Mucenițe Chiriachi, ocrotitoarea Episcopiei Hușilor și raportarea la misionarismul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, ocrotitorii Catedralei episcopale din Huși”.15 arhierei au slujit Sfânta Liturghie
 |
| Mitropolitul Pavel Boulos Yazigi de Alep |
