P. Ciprian Mega: " Să descoperi talantul în inima ta înseamnă să fii statornic în adevăr și iubire nefăţarnică"

Să descoperi talantul în inima ta înseamnă să fii statornic în adevăr și iubire nefăţarnică. Aceasta este starea necesară pentru a primi lucrarea Duhului Sfânt. Smerit, cu o smerenie subiectivă, și în același timp conștient de darul tău, de faptul că lucrezi cu Dumnezeu talantul după care sapi în inima ta, că acolo, în lăuntrul tău, zidești împreună cu Domnul. Iar Hristos se face responsabil de roadele tale.

***

Cuvântul Părintelui Ciprian Mega, în duminica a 16-a după Rusalii, 
Biserica ”Sf. Spiridon” din Oradea, 11 februarie 2024

În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, Amin!

Preacucernici Părinți, iubiți credincioși, ați ascultat mai devreme, citită din Sfânta Evanghelie, Pilda Talanților. De-ar fi vorba doar despre înzestrările personale pe care le înmulțim, așa cum îndeobște se vorbește pe marginea acestui text, ce simplu ar fi de înțeles această parabolă. Însă, această pagină din Sfânta Scriptură duce creștinismul până la limita absurdului, încât tema Duminicii de astăzi pare să fi născut o reflecție scandaloasă și aproape disperată a unui cunoscut teolog apusean din secolul trecut Hans Urs von Balthasar, care spunea: "Dacă reușești să-l înțelegi, acela nu este Dumnezeu". Cum oare să-L înțelegi? Dumnezeu Însuși ne spune, azi, că se aseamănă unui stăpân nedrept, care se dovedește a fi cămătar. Tot ce a dat vrea cu dobândă și neînduplecat. Pe slujitorul care a îngropat talantul în pământ, ați văzut, îl pedepsește, chiar dacă a recuperat de la el ceea ce îi dăruise. 

Pentru a ne apropia de mesajul acestei parabole, să pornim de la elementul comun, concret, palpabil, anume pământul, în care sluga nevrednică și-a îngropat talantul. Pământul, țarina, la care dacă veți citi Filocalia a doua veți vedea că face referire Sfântul Maxim Mărturisitorul. "Fiindcă ai părăsit țarina - spune el -, te îngrijești de cele din jurul țarinii, dar acolo vei afla doar spini și pălămidă, însă comoara stă ascunsă în țarina inimii tale, pe care nu ai aflat-o din pricina nelucrării. De-ai fi aflat-o, ai fi vândut toate și ai fi cumpărat țarina aceea". Țarina este inima omului, comoara este talantul îngropat în țarină. Fariseii Îl întreabă când va veni Împărăția Cerurilor, iar Mântuitorul le răspunde că nu va veni așa cum își imaginau ei, cu semne exterioare, perceptibile și se va instala ca un proces interior al inimii. Nu vor zice: "iat-o e aici, sau acolo, căci Împărăția lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru". Împărăția lui Dumnezeu, iubiți credincioși, este îngropată în inima fiecăruia. Dacă n-am aflat-o încă, e doar vina lenevirii duhovnicești, a nelucrării noastre. De aceea le și spune Hristos apoi ucenicilor: " vă vor spune: iată acolo este, iată aici. Nu vă duceți și nu vă luați după ei".

Unul a primit cinci, altul doi, și cel din urmă un singur talant. Pare o nedreptate, mai ales la final când spune: "de la cel care nu are, se va lua și ce i se pare că are". Dar talantul, unitatea de măsură, în logica acestui aparent negoț, devine, doar pentru această situație, defectiv de plural. Doar aici și în acest context, și doar pentru înțelesul său, un talant reprezintă întregul indivizibil, e complet, mai mult nu încape. Un talant valorează aici cât doi, valorează cât cinci. Doi sau cinci constituie problema de percepție. Căutând în inimă văd cinci. Ce stăpân darnic! Sau văd doi, îi lucrez pe aceștia.  Dar, unul singur, mai puțin, văd eu, decât au primit ceilalți, merg să-l îngrop, că tot sărac sunt.

În fapt, Stăpânul Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne iubește pe fiecare cu abisul dumnezeirii Sale, Se dăruiește fiecăruia atât cât primește acela. Se dăruiește, iar talantul este Împărăția Sa. Niciunul nu este nedreptățit, indiferent dacă a primit cinci, doi sau unul; că a venit în ceasul al șaselea, al noulea sau al unsprezecelea.

Cinci talanți. "Cinci bărbați ai avut", îi spune Domnul femeii samarinence. Amintiți-vă, apoi, Pilda celor poftiţi la cină, când un om, închipuindu-L pe Dumnezeu, își invită prietenii la ospăţ. Ei îl refuză sub diferite pretexte. Unul dintre ei spune: "cinci perechi de boi mi-am cumpărat, te rog să mă ierți". Omul, v-am mai spus și altă dată, are cinci simțuri fundamentale, pe care le-a enumerat în vechime Aristotel : văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul. Pe omul sensibil, profund, cu lucrare lăuntrică, aceste cinci simțuri îl conduc spre contemplarea creației lui Dumnezeu. Așa cum aceste simțuri pot deveni și căi pentru păcat, tot așa, în sufletul omului care caută Împărăția lui Dumnezeu ele sporesc talantul, înmulțesc darul. "Vă arăt o cale care le întrece pe toate", spune dumnezeiescul Pavel, anume dragostea, care curățește taina și deschide omului vederea către Dumnezeu.  "Fericiți cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu", ne asigură Domnul.

Doi talanți i-a dat altuia. Doi dinari, amintiți-vă,  i-a dat Samarineanul milostiv gazdei, pentru a-l îngriji pe amărâtul acela căzut între tâlhari. Doi talanți, doi dinari, două Testamente, Vechiul și Noul Legămînt. Stai în casa de oaspeţi de pe acest pământ, în Biserică adică, și fă să rodească Sfânta Scriptură în inima ta și vei fi în bucuria Domnului tău. 

Apropiindu-se apoi și cel care primise un talant a zis: "Doamne, eu am știut că ești om aspru, care seceri unde n-ai semanat și aduni de unde n-ai răspândit, de aceea, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul meu în pământ". Iar stăpânul aprobă ce i se spune: "slugă vicleană și leneșă, știai că secer unde n-ai semanat și aduni de unde n-am răspândit". Nu se potrivește, însă, caracterizarea de om aspru. Domnul îi repetă cuvintele, însă nu se regăsește în această sintagmă. Asprimea stăpânului este, de fapt, percepția deformată de viclenia și lenea sufletească a slugii. La fel și inegalitatea de la început, aparenta nedreptate. 

Omul care își îngroapă talantul, nemulțumit de darul lui Dumnezeu, este cel care refuză Împărăția: merge pe calea păcatului, pervertind cele cinci simţuri și nesocotind cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. De aceea refuză iubirea lui Dumnezeu, nu se poate bucura de Împărăția lui Hristos în inima sa și i se pare că a primit puțin. I se pare că are ceva, puțin, puțin dar e acolo ceva ce ține îngropat: o idee despre Dumnezeu, despre lume, o oarecare speranță, dacă vreți. I se pare că are, dar spune Domnul că se va lua de la el și ce i se pare că are. Lumina asupra acestei realități face textul apostolic pe care l-ați ascultat. Spune Sfântul Apostol Pavel că indiferent de necazuri, slujirea noastră să fie în Duhul Sfânt, în iubire nefăţarnică, în cuvântul adevărului.

Talantul primit poate fi exploatat pe calea celor cinci simțuri, cărora li se adaugă, desigur, intuiția pentru a căuta, a crea, a zidi cu Hristos,  înțelegerea celorlalți asupra lumii lui Dumnezeu. Această cale poate fi abordată sub multe forme, dar cea mai vizibilă, totuși, este creația artistică. Arta este sfera creatoare prin excelență și dezvăluie cel mai bine esența actului creator și, implicit, dezvăluie zbatereile sufletul omenesc în lucrarea lăuntrică a Împărăției. În creația artistică este vizibil tragismul oricărei creați, adică neconcordanța între intenție și împlinire. Să știți că intenția oricărui act creator este nemăsurat mai amplă decât orice împlinire a sa. Omul își propune foarte mult, și în cazurile fericite realizează parțial din ce și-a propus. De aceea actul creator onest vine întotdeauna cu o nemulțumire. La oamenii profunzi, care abordează lucrurile cu credinţă, această nemulțumire față de propria creație se transformă în smerenie față de singurul Creator Care este Dumnezeu. Și această stare e corectă: care îl așează pe om în adevăr. Și adesea Dumnezeu continuă lucrarea cu celălalt, cu primitorul operei artistice, că este cititor, privitor, spectator, ascultător șamd, învăluindu-l pe acela într-o înțelegere complementară artistului.

Atunci când nu este credință, talentul singur, oricât de mare ar fi, aduce tristețe adâncă, nemulțumire aduce teamă, iar omul se află în afara țarinii, în afara adevărului și, nelucrând adevărul, se umple de spini și pălămidă, adică de orgolii, înșelare - acestea fiind minciună existențială.

 Să descoperi talantul în inima ta înseamnă să fii statornic în adevăr și iubire nefăţarnică. Aceasta este starea necesară pentru a primi lucrarea Duhului Sfânt. Smerit, cu o smerenie subiectivă, și în același timp conștient de darul tău, de faptul că lucrezi cu Dumnezeu talantul după care sapi în inima ta, că acolo, în lăuntrul tău, zidești împreună cu Domnul. Iar Hristos se face responsabil de roadele tale. Când omul spune: "sunt nevrednic, sunt imperfect", Dumnezeu îi poruncește: "fi desăvârșit, precum Tatăl vostru desăvârșit este".  Când omul spune: "sunt praf și pulbere", Hristos răspune: "voi sunteți prietenii Mei". Cântăm noi la slujba de înmormântare: "port ranele păcatelor mele, dar sunt zidit după chipul slavei Tale celei negrăite". 

Îndemnul Părinților Bisericii este de a nu stinge lucrarea Duhului Sfânt. Săpând în lăuntrul inimii putem găsi Împărăția lui Dumnezeu care crește în țarina sufletească, sau putem găsi pornirea spre pierzanie. Mântuitorul Însuși spune în Evanghelie că din inima omului ies și cele rele care îl spurcă pe om. Marii dascăli ai ascezei cunoșteau foarte bine lucrarea adâncului neștiut al inimii. De aceea Evagrie învață astfel: "multe patimi se ascund în lăuntrul sufletul nostru, numai că nu le vedem, dar venind ispita, le scoate la iveală". Iar Sfântul Grigorie de Nyssa, vorbește despre doi îngeri, unul al dreptății și altul al răutății, iar omul trebuie să hotărască pe care dintre aceștia să îl asculte.

"Slugă vicleană", îi spune Domnul. Viclenia e înfricoșătoare, este o cădere cumplită a sufletul omenesc pentru că se împotrivește adevărului, iubirii jertfelnice, lucrării harului. Viclenia lucrează cu minciuna, cu egoismul, cu intențiile rele, cu gânduri nedemne, pentru a denatura starea omului și a-l îndepărta de bucuria Împărăției.  Viclenia vine tot din adâncurile omul și e sămânța pusă de diavol. De aceea, când rostim rugăciunea Tatăl nostru, vom spune, așa cum scrie în Sfânta Evanghelie, "și ne izbăvește de cel viclean", nu de "cel rău", așa cum greșit se mai obișnuite. Viclenia este mai mult decât răutatea, este gustul infernului, anticamera iadului. Omul rău nesocotește darul lui Dumnezeu și îi disprețuiește pe ceilalți oameni, dar cel viclean sapă în adânc și ascunde talantul, nu cumva să mai lumineze, nu cumva să răsară pe undeva sămânța Raiului.

Stăpânul nostru, Dumnezeu, iubiți credincioși, Care S-a jertfit pentru noi, ne-a împărțit fiecăruia talanții Săi, ne-a dăruit darul deplin, întreg, ni S-a dăruit pe Sine și ni Se dăruiește. Măsură în care Îl primim, depinde doar de noi. 

Să vă învrednicească, Domnul, iubiți credincioși, de harul Său și de bucuria Împărăției Sale. Amin !