P. Ciprian Mega: "Arvunirea Duhului este șansa noastră". Cum a ajuns omenirea să plătească factura binecunoscutului Iosif...

În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, amin !

Prea Cucernici Părinți, iubiți credincioși, un cuvânt teribil spune Sfântul Ap. Pavel în fragmentul pe care l-ați ascultat astăzi în cea de-a II-a Epistolă către Corinteni: "Dumnezeu a dat arvuna Duhului în inimile noastre" (II Cor. 1, 22). Iar, în Pericopa Evanghelică de la Matei, Mântuitorul spune că Împărăția Cerurilor s-a asemănat nunții, "pe care omul împărat a făcut-o fiului său" (Matei, 22, 2) . Arvuna Duhului pe de-o parte, și Împărăția Cerurilor, a lui Dumnezeu, ca o nuntă. Adică Dumnezeu ni se oferă în chipul nunții. Nu ni se oferă ca morală, ca descoperire, ca sistem de gândire, nici ca religie sau ca putere [pământească], ci se dăruiește ca bucurie, ca generozitate. Dumnezeu coboară în dar. Deși nemărginit, Dumnezeu ni se oferă ca întreg, iar taina aceasta n-o putem pătrunde, n-o putem înțelege, ci doar rămânem copleșiți înaintea ei - curajul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de-a nu se opune tainei. Acesta este răspunsul creației, prin dumnezeiasca simetrie: răspunsul oferit voinței lui Dumnezeu de a birui firea creată de El, și o biruiește întrupându-Se. Noi nu înțelegem lucrurile acestea decât cât luminează Duhul în grădina inimilor noastre.

Arvuna duhului, înțelegem în parte, pentru că Duhul Sfânt Care ne-a fost dat este doar un avans, o promisiune și o garanție pentru plenitudinea darurilor dumnezeiești ce ne vor copleși Dincolo. De altfel, termenul acesta, arvunire, este de origine grecească și este legat de Taina nunții. În trecut logodirea mirilor nu se făcea odată cu slujirea Cununiei, și tinerii din familiile creștine, băiat și fată, se făgăduiau unul altuia în momentul îndrăgostirii, iar semnul acestui legământ erau inelele, pe care preotul le așeza pe degetul lor, făcându-le o slujbă de promisiune  - înaintea lui Dumnezeu, înaintea părinților, desigur, și înaintea celor apropiați-, că, la vremea cuvenită, când vor ajunge la vârsta potrivită - pentru că lucrul acesta se întâmpla adesea în adolescență -, cei doi se vor căsători, dar până atunci se vor păstra în feciorie unul pentru celălalt. De aceea logodna, în cărțile de cult grecești se numește: "Ακολουθία του Αραβόνος" adică rânduiala arvunirii. Si spune preotul : "Ἀρραβωνίζεται ὁ δοῦλος τοῦ Θεοῦ (ὁ τάδε) τή δούλη τοῦ Θεοῦ (τήν τάδε) [στό ὄνομα τοῦ Πατέρα, καί τοῦ Υἱοῦ, καί τοῦ Ἁγίου Πνεύματος. Ἀμήν"] - "se arvunește roaba lui Dumnezeu, robului lui Dumnezeu".

La fel și noi, prin arvunirea Duhului, despre care vorbește Sf. Ap. Pavel, ni se logodește Împărăția lui Dumnezeu. Acum doar intuim, cu puterea îndrăgostirii și aceasta ni se dăruiește prin harul lui Dumnezeu, intuind bucuria nunții din Veșnicia Împăratului. Cu toată arvunirea aceasta, există și alt aspect, care s-a strecurat în inima lucrurilor : împotrivirea, revolta omului înaintea lui Dumnezeu, omul care rupe logodna cu Împărăția. Spune Sf. Evanghelie : "Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit să vină " (Matei 22, 3). Sunt multe forme sub care omul rupe legătura cu Împărăția lui Dumnezeu, dar astăzi aș vrea să vorbim despre disprețul față de Evanghelie, denaturarea ei pentru a justifica propriile neajunsuri sufletești, schimonosirea mesajului mântuitor.

Vă dau un exemplu la îndemână, pentru că se întâmplă aici în județ. Întotdeauna, când unii dintre dumneavoastră m-ați întrebat dacă să dați curs invitațiilor la diferite evenimente din comunitățile neoprotestante, întotdeauna v-am rugat să nu participați, pentru că noi trăim taina Bisericii, și nu este locul nostru acolo. Sunt și preoți în oraș care au alte păreri. În fapt, eu cred că nu este locul creștinului ortodox la evenimentele religioase ale vecinilor sau rudeniilor de altă confesiune, cum nu este locul preotului, sau locul episcopului ortodox la întâlnirile de rugăciune în comun.

Revenind la exemplul de care vă spuneam, știți că zilele trecute fiul unui pastor neoprotestant - care este, de altfel, un predicator cunoscut în toată țara, un om cu notorietate, un pastor din Bihor-, fiul lui a fost reținut pentru trafic de droguri. Am primit tot feluri de mesaje legate de această știre, de la preoți, de la creștini de-ai noștri - și nu vă spun lucrul acesta ca să vă rușinez în vreun fel, ci ca să înțelegem unde ne aflăm, pentru că toți ați venit cu acestă explicație: "i-a arătat lui Dumnezeu!", sau: "ai văzut cum lucrează Dumnezeu?". Nu, iubiți credincioși, nu Dumnezeu lucrează așa, ci diavolul cu inimile și mințile celor care gândesc astfel. Acolo nu mai este o temă doctrinară, este vorba despre un tată, al cărui fiu a fost arestat, iar când găsești tu o explicație pentru durerea unui asemenea părinte, al cărui copil este după gratii, te împotrivești Evangheliei și rupi legătura cu Împărăția lui Dumnezeu. Când Hristos te vrea în biserică, în rânduiala ta ortodoxa, tu preot sau episcop, te găsești la serile de rugăciune în comun, ai deschidere ecumenică, dar când Domnul îți cere omenie, îndurerare pentru necazul celuilalt, îți amintești de-odată că acela este rătăcit și îți închipui că e lucrarea lui Dumnezeu. Asemenea gânduri viclene, care izvorăsc dintr-o răutate structurală, slăbesc logodna cu Împărăția Cerurilor.

Mai departe, dacă nu ne referim strict la acest caz, și ne gândim la multe alte cazuri de copii de creștini, care adesea au apucat pe căi greșite - iar eu cunosc destui feciori de preoți-, să judeci cu măsura propriei gândiri dramele altora înseamnă să nesocotești Evanghelia. Mai ales că noi știm cazuri de Sfinți care au plecat din această viață cu durerea de a-și fi știut copiii departe de Biserică.

Am mai vorbit despre situația familială a Sf. Ierarh Luca al Crimeei, dar sunt mule alte exemple. În cazul Sf. Luca, desigur, devotamentul pentru credința curată, slujirea Evangheliei și statornicirea în adevăr - statornicire cu prețul jertfei proprii familii -, au adus revolte în sufletele copiilor săi. Dar, sunt și alte cazuri [de revoltă], mai ales acolo unde credința este deformată, construită pe superstiții, pe lucrurile acestea ieftine, și care ne înstrăinează de Dumnezeu, adică prin ceea ce eu aș numi religiozitate. Religiozitatea este sufocantă pentru cei din jur.

Aș putea exemplifica foarte mult, dar mi se pare grăitoare o chestiune care se întâmplă la nivelul societății romanești. După Revoluție Biserica a trimis profesori de religie în școli. După 34 de ani în care s-a studiat această materie în școlile din România, categoriile de vârstă cel mai slab reprezentate în biserică, la nivelul țării, sunt generațiile care au făcut religie. Paradoxal, cei care au primit o educație ateistă sunt și cei care merg la biserică, mai ales la sate. Sigur, sunt mulți profesori de religie care și-au îndeplinit menirea în școli, dar, repet, la nivelul întregii țări, lumea nouă, cu vederi de stânga, generația aceasta radical-progresistă se construiește cu cei care au purtat în ghiozdan manualul de religie. Adică Biserica a avut la îndemână vreme de 34 de ani, un instrumentar pe care nu l-a știut folosi. Se poate, desigur, teoretiza, cu argumente sociale sau sentimentale, dar rezultatul est același, un faliment spiritual.

Același lucru se întâmplă în comunități de credință, în familii, acolo unde, chiar dacă se face uz de cuvintele Scripturii, de rugăciune și de celelalte, nu se trăiește arvunirea Duhului, logodna cu Împărăția, Taina Veșniciei, Nunta lui Dumnezeu cu sufletul omenesc - Mireasă, cu omul-Biserică. Dacă nu există bucuria harului, rămâne religiozitatea. Iar aceasta este pe cât de stearpă pe atât de apăsătoare. Iar acestă apăsare naște revoltă în sufletul omului.

Când auzim de grozăvii de tot felul pe lume, mai ales de catastrofele istorice pe care le-a cunoscut omenirea, se ne gândim că deciziile au fost luate tot de oameni, de oameni creați după chipul lui Dumnezeu, de suflete destinate Împărăției lui Dumnezeu.

Cu aproape 150 de ani în urmă, într-un sat din Caucaz trăia o familie foarte săracă, iobagi. După ce au fost eliberați din iobăgie, bărbatul s-a angajat cizmar la o fabrică din capitala Georgiei și ajungea rar acasă. Din patru copii, datorită sărăciei, trei au murit. A rămas unul singur: Iosif. Iosif din familia Djugașvili, care până la vârsta de șase ani a crescut speriat și înfometat, că atunci când venea taică-su acasă, venea mereu beat și îl bătea cumplit. Apoi cizmarul nu s-a mai întors deloc. Mama, care muncea pe te miri ce, curățind casele boierilor, a reușit, când copilul a împlinit 8 ani, să-l ducă la o școală bisericească. Acolo cu Biblia în mână, cu icoane și cântări bisericești, copilașul acela, cu hainele peticite, cel mai sărac din clasă, era batjocura zilnică atât a profesorilor cât și a colegilor săi - colegi care erau fii de negustori sau feciori de preoți. Cu toate acestea era strălucit la învățătură. Mai târziu, când a ajuns adolescent, maică-sa care-l visa preot, a reușit să-l ducă la Seminarul Teolgic. Nu știm ce s-a întâmplat în spatele zidurilor acelui internat din mănăstire, dar, într-o seară, Iosif a sărit gardul pentru totdeauna, înjurând cât îl ținea rărunchii, că Hristos este cel mai mare capitalist. Apoi a mers și s-a angajat muncitor în Tibilisi la vagoanele de marfă.

Era în vremea marelui Imperiu Țarist. Familii nobiliare, cinstite de Biserică, ridicau biserici poleite cu aur - marii aristocrați, bărbații aceia îmbrăcați elegant, cu favoriți, așa cum îi vedem noi în filmele de epocă, oameni bisericoși, oameni educați care călătoreau din când în când la Paris sau la Karlovy Vary [stațiune în Cehia] cu mici escapade pe la cazinouri. Acolo, pe moșiile lor, când se îmbătau, îi înșirau pe mujici și îi luau drept țintă pentru împușcături. Nu-i considerau oameni, pe cei sărmani legați de glia lor.

La depoul de vagoane, unde lucra cum spuneam, muncitorii au declanșat o grevă, cereau condiții omenești de muncă, pentru că ziua de lucru ajunsese la 20 de ore. Poliția s-a năpusti asupra lor, i-a arestat pe 50 dintre ei, și i-a dus pe un câmp în afara orașului. Soldații Tarului s-au aliniat în fața lor, fiecare având câte un bici de piele, garnisit cu ținte metalice. Unul câte unul, muncitorii, cu spatele gol, treceau prin fața plutonului sub ploaia de lovituri de bici. Sângele țâșnea din răni, durerea era insuportabilă, de aceea unii leșinau. La final a venit rândul liderului revoltei, adică Iosif, cel crescut în școala bisericească. Și-a dezgolit spatele, dar, înainte de a primi osânda, s-a aplecat și a smuls un fir de iarbă. Apoi a trecut printre soldați ținând firul de iarbă între dinți, încet, țeapăn, primind loviturile fără să-și deschidă gura. Niciun strigăt de durere. Ajungând în dreptul ultimului soldat, după ce și-a primit lovitura din urmă, l-a privit pe acela în ochi și i-a dat firul de iarbă. Si-i spune : "uite, nici nu l-am mușcat! Tu să ți minte numele meu, nu cumva să-l uiți vreo dată. Mă cheamă Stalin". Acesta este momentul în care și-a schimbat numele în Stalin (Сталин) care înseamnă în rusește "cel de oțel". Este momentul în care începe să-și renege originea georgiană. Iar numele lui, asociat cu o jumătate de veac de suferințe și de ateism a rămas unul dintre cele mai sonore din lume, încât și astăzi ne înfricoșează.

Am auzit de multe ori întrebarea aceasta: "de ce nu a intervenit direct Dumnezeu, pentru a opri teroarea dezlanțuită de acel dictator nebun împotriva propriului popor, împotriva Biserici, împotriva întregii lumi? De ce îngăduit Dumnezeu acea prigoană care a mutilat fața lumii?" Cred că dacă L-am întreba pe Dumnezeu ne-ar răspunde : "nu l-am trimis Eu la voi, copilaș flămând, speriat, desculț, cu haine jerpelite? Vi l-am dat vouă, în curtea bisericii, în școala voastră, l-ați avut acolo, printre icoane, a cântat în cor la Liturghie. Ce-ați făcut cu el?".

Stalin, spuneam că-și ascundea originile georgiene. Probabil se rușina de suferințele din copilărie, de sărăcia în care a crescut. Toți colaboratorii săi știa că provine din Caucaz, însă nimeni nu avea curaj să vorbească deschis despre acest lucru. Când devenise deja conducătorul Uniunii Sovietice a venit la Kremlin un evreu bătrân, care striga că-l cunoaște și că a venit din Georgia să-l vadă. Colaboratorii lui Stalin, se înțelege, încercau să-l îndepărteze știind că îl va supăra teribil orice legătură cu Georgia, dar, când l-a văzut pe bătrân, dictatorul s-a dus să-l îmbrățișeze. A fost singura dată când a fost văzut cu lacrimi în ochi. Le-a spus celor din anturajul său că acel evreu gruzin a fost singurul om pe lumea asta, care, când era copil flămând, i-a dat să mănânce, lui și mamei sale. Să ne amintim ce ne spune Hristos: "flămând am fost, și nu mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau, gol am fost și nu M-ați îmbrăcat" (cf. Matei 25, 31-46) Primiți ce ați semănat, "plângerea și scrâșnirea dinților". Dar, stalinismul a însemnat opera unui om condus de diavol în sălbăticia nebuniei umane. Nici nu vreau să ne imaginăm plângerea și scrâșnirea dinților din iadul veșniciei cu diavolul.

Dacă în dreptul acelui copil, societatea, boierii, mai ales Biserica, toți creștinii aceia care-l vedeau amărât, dacă l-ar fi ajutat, așa cum l-a ajutat acel bătrânel, cu siguranță altfel ar fi arătat sec. XX. Dar oamenii aceia, iubiți credincioși, nu trăiau logodna Duhului, și credința aceea era împotriva Evangheliei. De aceea, în sufletul acelui copil încredințat Bisericii, în loc să trezească arvunirea Duhului, au trezit revoltă. Iar factura umilințelor, loviturilor de bici, a înfometării, nu doar a lui, ci a multor alte suflete, care țineau în dinți același fir de iarbă, factura aceea a fost plătită de un continent biciuit mai bine de o jumătate de sec.

Noi putem vorbi cu dispreț la adresa oamenilor din trecut, îi putem judeca aspru pe acești însângerați dictatori, dar să nu uităm că în ochii lui Dumnezeu fiecare suflet valorează cât lumea întreagă. O spune clar Domnul în Evanghelie. Teologia noastră mărturisește despre unicitatea sufletului omenesc. Arvunirea Duhului este șansa noastră.

În Evanghelia de azi, la nunta feciorului de împărat ați ascultat cum stăpânul a văzut pe cineva care ședea la masă dar care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. "Prietene - îi spune - cum ai intrat aicea fără haină de nuntă?". Haina de nuntă este răspunderea chemării lui Dumnezeu, cum spunea unul din Sfinții Părinti, că este haina primită la Sfântul Botez, veșmântul harului, păzirea simțurilor și, mai ales, înlăturarea gândurilor viclene, alungarea invidiei care dărâmă conștiința. În haină de nuntă e îmbrăcat cel care a primit logodirea Duhului. Acela este bucuros, căci el știe, el simte că Domnul va veni și i se va dărui complet și că bucuria de acum va fi neîngrădită în veșnicie. Acea bucurie o așteaptă. 

Legătura aceasta să o cultivați cu Dumnezeu, logodna cu Dumnezeu, iubiți credincioși, logodna cu Împărăția Sa, să cultivați arvunirea Duhului în viața dumneavoastră, în familiile dumneavoastră, în sufletele copiilor voștri. Amin!