miercuri, 30 aprilie 2014

Parintele Pantelimon de la Oasa: "oa­menii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete"


Parintele Pantelimon Susnea:


O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste.
*

Nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te pri­meş­te şi te odihneşte.

*

Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără le­pădare de sine.

***


S-a retras din lume la poalele Munţilor Şureanu, unde trăieşte în post şi rugăciune, cu bucuria de a fi alături de fraţii săi întru Hristos. Absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf, Părintele Pantelimon Şuşnea e şi un minunat vorbitor, ale cărui cuvinte învăluite de har au salvat de la naufragiu sufletesc mii de tineri. I-am căutat prezenţa mângâietoare în Postul Paştelui, pentru a găsi răspunsuri despre o suferinţă adesea subestimată, ce ameninţă să se transforme într-o boală a secolului. Un îndreptar de vindecare şi de înviere sufletească -

"Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii"


- Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta des­pre vremurile în care trăim?

- O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pier­dut dimensiunea verticală şi în care omul se des­fă­­şoară numai pe orizontala existenţei, într-o diver­sitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria ade­vă­rată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea de­pli­nă a rostului tău ca om şi e strâns legată de îna­intarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oa­me­nii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

- Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.

- Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.

- Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depre­sie caută alinare la mânăstire?

- Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid su­fle­tul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.

"Dumnezeu nu trădează niciodată"


- Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?

- Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură inte­rioa­ră, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depre­sia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oa­menii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descu­rajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confir­ma­re şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te pri­meş­te şi te odihneşte.

- Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?

- Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă. Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îm­brăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale. Iubirea e sin­gu­ra scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi mă­cina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

- Adică să renunţe la egoism?

- Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duş­mani ai noştri. Ne tiranizează şi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără le­pădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celui­lalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepăr­tează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i po­triveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Pa­radoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când re­nunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai încon­jurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consu­mându-se pe sine, lumi­nează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe cei­lalţi.

"Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!"



- Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?

- În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate. Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputin­ţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

- Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate... Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?

- Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Ma­teria în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acu­mu­late pentru a fi dăruite. Ma­te­ria trebuie transfigurată, tre­buie să capete valoare spiri­tua­lă, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul, când încearcă să îngrămă­deas­că materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, ace­la de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gân­deşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a pără­sit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

- Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu vo­lup­tate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.

- Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a "se îndulci" cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în miş­care ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mân­tuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea vir­tu­ţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemân­tui­toare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie su­fletească. Şi e plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceas­ta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oa­me­nilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compă­ti­mire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.

"Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită"



- Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor. Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat. În faţa unei asemenea presiuni din partea societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.

- Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă. Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de sem­nificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria. O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu dis­con­fort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului. Gân­dindu-te la câştigul pe care îl obţii, nu mai pri­veşti cu teamă greul şi suferinţa vieţii. Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.

- Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi... Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?

- Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profun­zimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iu­beşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mâ­năstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adân­cul oceanului. Deve­nirea noastră ca fiinţe uma­ne este imposibilă fără dra­gostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e ine­pui­zabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, ac­tivăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Tră­im o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la deve­nire. Nu ne iubim îndeajuns.

- Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări mi­no­re, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?

- Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că via­ţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dis­puşi să vadă şi par­tea lu­minoasă a gre­u­lui din viaţă. De aceea este fun­da­mental să găseşti sen­sul fiecărei în­cercări sau sufe­rin­ţe de care te lo­veşti. Dacă o um­pli de sens, îţi găseşti pu­terea şi senină­tatea de a merge mai de­parte cu frun­tea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rinţă, omul ar fi ex­traordinar de su­per­ficial. A­bia în­cer­cările vie­ţii îl fac să gân­dească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stag­nea­ză, trăieşte la su­prafaţa sa, nu tră­ieşte cu toată fi­in­ţa. Nu trebuie să ne fie frică de sufe­rin­ţă. Hristos ne-a în­văţat să ne eli­berăm de ea. A e­xor­­cizat-o în viaţa Lui pămân­tească, în­frun­tând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă. Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

"Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi"


- Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pă­mânt. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată...

- Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dum­nezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Că­lugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce oră­şenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi rit­murile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din com­portament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai adu­ce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Uti­litarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pier­dut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem tai­na celuilalt, îl privim doar din perspectiva efi­cienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.

- Ce am putea face să depăşim toate aceste neajun­suri, să ne vindecăm sufleteşte?

- Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie um­plute de pre­zen­ţă, de sens, de mis­ter, de fru­mu­seţe şi de bucurie.

- Se spune că bucuria adevă­ra­tă e profundă şi, cu toa­te astea, se dove­deşte trecă­toa­re. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?

- Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii aces­teia, nu tre­buie să o că­utăm ca pe o eva­dare. Nici măcar nu tre­buie să o căutăm! Oamenii cu ade­vărat fericiţi nu ştiu că sunt feri­ciţi, fiindcă îşi mă­soa­ră fericirea în fe­ricirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celă­lalt. Fericirea vine sin­gură. Şi vine ca un dar pentru cei ca­re ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dum­nezeu. Toate aceste piscuri înăl­ţătoare de fericire, care apar ful­gurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte interme­diare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace "pe care nimeni nu o va lua de la noi". Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.


marți, 29 aprilie 2014

Clipe de vesnicie petrecute la capataiul lui Daniel Turcea, impreuna cu Avva Sofian Boghiu, Parintele Nicolae de la Rohia, Parintele Ilarion Argatu si multi altii


In ziua Bunei-Vestiri a anului 1979, de dimineata, [Daniel Turcea] a fost mutat la terapie intensiva. Boala intrase intr-o faza foarte grea, el nu mai putea fi hranit decat prin perfuzie. Avea ureea 14 in sange si blocaj renal absolut. Doctorii erau, de acum stupefiati. El respira de vreo doua saptamani numai cu o bucatica de vreo 10 cm din plamanul drept, toracele era complet inundat in lichid. Intrucat de cateva zile nu se usurase (indiferent cate diuretice, in afara de furosemid i se punea in perfuzie), boala s-a manifestat printr-o deshidratare severa. Fiecare por al trupului sau elimina un lichid ca apa, paturile se puteau stoarce, iar apa trecuse prin salteaua de pe pat si facuse balta sub pat. Dar, cu toate acestea (mi-e imposibil sa-mi imaginez ce dureri o fi avut) ca intotdeauna, rapacitatea durerilor nu parea sa-l rapuna, chipul chinuit nu arata sub nici o forma ceea ce avea de indurat. Era senin, impacat cu sine si cu toata lumea si cred ca sufletul sau aducea slava Domnului si Maicii Sale, ca si cum s-ar fi aflat strain de trupul sau, fiind mai mult duh decat trup. Avea perfuzia pe mana dreapta si, prin ea, era hranit artificial. Culmea - culmilor era faptul ca in acelasi salon cu el se mai afla un fost redactor la o revista literara, care se stingea de cancer la ficat, dar care, in contrast izbitor cu Daniel, se vaita ingrozitor. Capatase deja o culoare galben-vanata de ziceai ca-i un mort ciudat, deschidea ochii si gura! Spre surprinderea noastra, invrajbirea lui atingea cote alarmante. Il ura pe Dumnezeu, cu o ura neimpacata, invinuindu-L de boala si suferinta lui! Cu cat hulea mai tare, cu atat suferinta era mai mare! Ce putea racni si spune, nu se poate reproduce! Probabil ca-i platea celui viclean o vama cumplita, daca se manifesta asa! Saracul om era cu totul nauc.

Lui Daniel i se rupea inima de mila lui, ii parea nespus de rau ca nici el nu prea mai avea puterea sa vorbeasca sau sa convinga insrpe bine pe cineva. Cu ce-l putea ajuta? Practic, cu nimic. Cum sa te rogi pentru un om care-L huleste pe Dumnezeu?

marți, 22 aprilie 2014

Reportaj "Oamenii sunt lumina". Cum putem deveni ctitori ai unei manastiri ortodoxe romane din coasta Bruxelles-ului



 Spicuiri din reportajul facut la Vedrin - Namur (Belgia):


Maica Mariami: 
N-am avut educatie religioasa. Deci am fost un om care a avut pasiuni omenesti si idealuri omenesti, dar Dumnezeu lucreaza cu fiecare si, la un moment dat, intalnesti oameni, traiesti anumite evenimente care-ti pot schimba cursul vietii.

Mi-am dat seama ca, de fapt, tot ceea ce urmarisem eu in viata nu era scopul primordial, deci nu era ceva care sa ma duca in vesnicie.

Reporter: 
Manastirea "Acoperamantul Maicii Domnului" a fost cumparata de la greco-catolici in 2010. Au dat doar un avans. Mai sunt insa multi bani pentru achitarea datoriei, asa ca maicile vand ce pot pentru a face rost de bani.

Biserica e construita de catolici in stil rusesc, simpla, fara podoabe. In manastire sunt sase maicute venite din Romania. Trebaluiesc si se roaga.

Seara, la lumina lumanarilor am intalnit un preot cu voce calda si privire blanda, Parintele Ciprian - un fost ateu care cauta cai pentru a afla rostul nostru pe pamant. O intalnire cu un ucenic de-a lui Petre Tutea i-a schimbat viata.

Parintele Ciprian Gradinaru:
Am inceput sa vorbesc cu Dumnezeu: "Doamne, nu cred ca existi, dar, daca existit da un semn vietii mele..." Si asa mai departe. Si, incet-incet a inceput sa se inchege Dumnezeu in inima mea. Si acuma cred ca e singura cale. Cand cineva vine si imi spune ca are probleme de credinta, nu-i zic sa faca metanii, sa citeasca acatiste, ci: "mai frate, ia-ti un scaun - inteleg, in fata cuiva nu poti sa stai in genunchi -, dar macar sa tratezi, de la egal la egal, asa. Ia-ti un scaun, in fata icoanei si vorbeste. Vorbeste! Si incepe cu asta: Doamne, nu cred, dar daca ai fii... uite, mi-e greu cu aia si cu cealata, si as vrea si...". Foarte multi oameni si-au schimbat viata incepand cu asta, si marturisesc si ei cu bucurie lucrul asta, ca de 15 ani, de 20 de ani, merg la biserica si au citit sute de acatiste - nu am nimic, nu sunt impotriva -, dar relatia lor s-a schimbat de cand au inceput sa vorbeasca cu Dumnezeu personal. Ca d-aia a luat Fiul lui Dumnezeu, Hristos, trup, ca sa ne putem permite luxul asta - sa zic asa - ca sa nu mai vorbim in abstract.

Reporter:
Parintele Ciprian este cel care a descoperit acest loc si s-a zbatut pentru transformarea lui in manastire ortodoxa. Maicile care au ridicat acesta manastire au murit, iar catolicii au scos-o la vanzare.

Parintele Ciprian Gradinaru:
A fost o minune de la Dumnezeu. Initial manastirea fusese vanduta unui promotor imobiliar, si, slava Domnului!, s-au opus vecinii.

Deviza PRO TV cu "gandeste liber", eu as pune-o inainte la biserica, doar ca in cheie bisericeasca: liber din perspectiva traditionala, liber din perspectiva lui Dumnezeu. Un om care-i liber e un om care decide liber. Cine conduce lumea n-are nevoie de astfel de oameni. E clar ca se pune o presiune teribila asupra modificarii, alterarii, constiintei libere. Pentru ca in functie de conceptia ta de viata, viziunea ta existentiala, alegi. In functie de alegerea de azi, decurge ziua de maine. Si asa mai departe.

Reporter:
A fost inginer si ofiter in armata. A studiat teologia. La un moment dat, si-a dat demisia din armata, si-a luat sotia si a plecat in Belgia. 

Pentru ca se considera nevrednic de preotie, s-a angajat la o firma de cablu. Asta face si acum. L-am gasit cocotat pe un stalp unde mesterea ceva la un panou.

Parintele Ciprian Gradinaru: 
Zice Hristos ca vor sti oamenii ca sunteti ucenicii mei daca va veti iubi unii pe altii. Marea noastra problema este ca daca noi declaram ca suntem crestini, oamenii nu prea isi dau seama de lucrul acesta. Trebuie sa facem asa o stare, adica asa trebuie sa ne traim legatura intre noi, asa in fel sa ne inchegam, incat sa simta dragostea, sa pluteasca dragostea in aer, si atunci, aceasta sa fie cea mai buna propovaduire.

Reporter:
In 2008, Mitropolitul Occidentului [IPS Iosif, al Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale] l-a facut preot, cu viziunea sa despre ce inseamna adevarata credinta si cum sa-L gasesti pe Dumnezeu. A reusit sa-i adune pe romani in jurul sau. 

Marturii ale unor credinciosi din Bruxelles:
- Ne-am descoperit credinta in exil, pentru ca acolo fiind iti pierzi radacinile...

- ...Cand esti atat de departe -mai ales cum spuneau parintii nostri: sunteti la capatul pamantului - si te simti atat de singur si de stingher. Noi nu am plecat de bine, ci am plecat pentru ca nu mai puteam sa ne facem un rost.

- Tot ce ne ofera Belgia material e trecator, dar Dumnezeu ne-a dat un preot care ne cheama la altceva.

- Am regasit ceea ce traiau probabil stramosii nostri in rugaciune, in comuniune. Am refacut aicea, ceva ce, probabil in 50 de ani, a fost taiat de la noi, am fost invatati sa nu mai fim asa. Romanii au fost vorbiti de rau, au fost dezbinati, dar e ca si cum am fi refacut o legatura care s-a taiat in anii  '40, dupa razboi.  

- Toti Sfintii Parinti vorbesc despre continuitatea rugaciunii, despre asta e vorba, si practic la asta suntem chemati. Nu suntem chemati sa fim enoriasi de duminica, ci sa continuam rugaciunea in coltul nostru, in inima noastra si oriune ne-am afla. Cum spune Parintele Arsenie Papacioc: cine se roaga numai cand se roaga, acela nu se roaga.

Reporter:
Impreuna cu Parintele Ciprian au gandit un program prin care in randul comunitatii rugaciunea nu inceteaza. Se numeste Candela. Noaptea, pe rand, se roaga fiecare cate o ora.  

Iar de fiecare data dupa slujba comunitatea ramane la masa in fata bisericii. Si, tot pe rand oameni aduc mancare la biserica.

Pe unii dintre ei, i-am intalnit seara, in bisericuta, la priveghere, veniti de la zeci de km. Stau aici, pana la miezul noptii impreuna cu Parintele. Se roaga, se spovedesc, discuta si se lamuresc.
*

Parintele Ilarion Dan [duhovnicul Manastirii "Sfanta Cruce", fost bancher]:
Spusa aceia: "cunoaste-te pe tine insuti" este fundamentala. De aicea pleaca tot. Deci, in momentul in care incepi sa te intelegi, sa te cunosti pe tine, atunci il gasesti pe Dumnezeu in drumul tau. Dumnezeu este in om. Chiar si in omul cel mai indepartat de Dumnezeu - in aparenta. Atunci cand, cu toata onestitatea incerca sa se descopere pe sine, il va gasi si pe Dumnezeu. Numai cine refuza din incapatanare ideea de Dumnezeu, numai acei oameni nu-L intalnesc pe Dumnezeu.

Ma bucur de prezent pentru ca, de fapt, prezentul este viata noastra. Nici trecutul nici viitorul. Te duci la Dumnezeu, si iti spune: "ti-am dat un timp. Ce-ai facut cu el?". Si nu vom avea raspuns. Ca l-am pierdut, ca am fost..., ca nu stiu ce-am facut. Omul traieste asa, deci traieste pentru prezent, dar pentru trup. Satisface propiile placeri, mananca bine, bea bine, doarme bine, se distreaza. Cam aicea este viata unora.

Noi nu mai iubim, nu mai stim sa iubim. Sunt oameni care stiu: "ne iubim pe noi insine" - este o iubire falsa, pervertita. Si din acest motiv rupem legatua intre noi, rupem legatura cu Dumnezeu. Asta este o mare nenorocire, o mare drama si in final o mare tragedie.
*

Parintele Gheorghe Lovinoaia :
Bunatate, iubire si iertare. Daca aceste cuvinte le punem in practica, ai castigat Imparatia lui Dumnezeu. 

***



Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Vedrin-Namur este prima mănăstire ortodoxă română din Benelux. Din mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul oamenilor Săi, ea a fost întemeiată în mai 2011, în urma inițiativei membrilor parohiei noastre, a „Tuturor Sfinţilor” din Namur.

De-a lungul celor trei ani care au trecut, am trăit multe bucurii aici: rugăciuni, slujbe, conferințe, întâlniri duhovnicești, cursuri de iconografie și muzică bizantină. De asemenea, ne-am implicat mult în susținerea maicilor care au venit să întregească lucrarea duhovnicească de aici.

Am vrea să susținem și anul acesta mănăstirea și să mărturisim împreună credința ortodoxă pe aceste pământuri. Însă a ctitori este lucru greu si anevoios. La sfârșitul lunii iunie trebuie plătită a treia rată, de 51.000 de euro, a împrumutului pentru cumpărarea mănăstirii. Facem un apel călduros pentru a ne ajuta la plata ratei din acest an.

Ne-am bucura sa fiți părtași la această lucrare, venind şi văzându-o, rugându-vă împreună cu noi şi făcând donații în contul

IBAN BE91 363-0864888-76, 
SWIFT (BIC): BBRU BEBB, 
beneficiar A.S.B.L. „C.O.P.M.D.”  
(Communauté orthodoxe «Protection de la Mère de Dieu»)

La rubrica „Communication scrieți un pomelnic, pentru lista de ctitori și binefăcători.

Prilejul de a deveni ctitori pururea-pomeniţi la Dumnezeiasca Liturghie nu e unul care ni se dă des!
Mulțumim celor care ne-au ajutat deja şi celor care ne vor ajuta. Dumnezeu să vă răsplătească!

Pentru orice alte informații, îl puteţi contacta pe Părintele Ciprian Grădinaru la adresa de e-mail pr.ciprian@manastirea.be.


Comunitatea închinătorilor Mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului

Adresa Mănăstirii:  

Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Namur 
86, rue Su l’Tidge, 5020 Vedrin
  





PAGINI WEB:



“ROMANIA, TE IUBESC” despre oameni care au invatat sa vorbeasca lui Dumnezeu. PARINTELE ILARION – fostul bancher calugarit: “DACA TRAIESTI FARA SA CAUTI RASPUNSURI, NU LE VEI GASI”/ Maica stareta MARIAMI si PARINTELE CIPRIAN, fostul ateu devenit preot la o manastire din Belgia (video)

luni, 21 aprilie 2014

Poetul Daniel Turcea - cuvinte din inviere pentru inviere

Schita de Daniel Turcea

Lucia Turcea, sora poetului Daniel Turcea, in cartea "Urme in vesnicie, Daniel-Ilie Turcea - volum biografic" povesteste o experienta "ziditoare de suflet" pe care a avut-o la Parastasul de 40 de zile al iubitului ei frate:

Nu pot uita Parastasul de 40 de zile. Intrucant era pana la Inaltare, se faceau oua rosii. Mie mi-a revenit sa fac sarmale, salata de boeuf (care-i placea lui Daniel) si coliva. Alte bune crestine, de la bisericile unde ne duceam, s-au hotarat sa faca o lista si sa aduca cele ce trebuiau: ouale rosii, friptura, cozonacii si niste prajituri, ciorba de miel, painea, vinul, apa minerala, ceva fructe. Parintele Sofian [Boghiu] a contribuit material la ceea ce-am facut eu. Cum as fi putut trece cu vederea o asemenea minune? Mai ales ca una dintre crestinele care m-au ajutat era sotia unui membru din garda personala a lui Ceausescu?! Desi, vazandu-l in uniforma respectiva m-am cam speriat, constatand ca era atat de firesc in gesturi si familia respectiva avea casa plina de icoane - de altfel au casatorit-o pe fiinca lor cu un preot - astfel ca, vazandu-le ravna si dragostea, n-am putut sa le resping bunele intentii. 

Doamna respectiva a facut ciorba de miel. Cum sotul avea si-un ARO, am luat de acasa toate doamnele, cu ce-au pregatit, apoi ne-au dus si pe noi la Cernica, ajungand, astfel la timp. Era atat de emotionat acest domn si frate intru Hristos, ca am fost profund impresionata. Parca-i murise dumnealui un copil.

Eu am trecut printr-o experienta "ziditoare de suflet", greu de descris.

Am pus la foc oala cu sarmale, care, de-acum fierbeau forfotind si urma sa le bag la cuptor. Pe la ora 3.30 noaptea, am atipit iepureste, ca trebuia sa urmaresc sarmalele. Oboseala isi spunea cuvantul. Deodata, apare Daniel (cred ca visam) imbracat intr-o camasa alba, lunga, cu ochii atat de luminosi fiind, incat nu mai distingeam culoarea lor. I-am zis:
 "Ai inviat!"
mi-a raspuns: 
"Da"
Mantuitorul - schita de Daniel Turcea
Eu, mirandu-ma topaiam prin jurul lui de bucurie si n-am gasit altceva mai bun de zis, decat asta:
 "Asadar ai vazut pe Mantuitorul, pe Maica Domnului, pe Sfinti si Ingeri? Spune-mi si mie, cum sunt? Seamana cu noi?
El, vazandu-ma atat de zglobie, a tresarit, adeveni foarte serios si mi-a spus:
"Da. I-am vazut, sigur ca sunt asa, ca noi, dar au trupuri duhovnicesti".

"Dar descrie-mi-I si mie, te rog" insist eu, mai curioasa ca oricand. 

"Lu, tu nu trebuie sa stii acum, mai ai mult pana atunci, cand iti voi spune amanuntit. Asta sa stii: mintea ta sa fie la Porunci si la Fericiri, la toata Sfanta Evanghelie si Psaltire. Sa te gandesti mereu si cu frica de Dumnezeu si, de aceasta, ce realitate ingrozitoare este iadul, ca sa nu ajungi acolo, fereasca Dumnezeu! Sa nu-ti treaca o zi in care sa nu te gandesti la Dumnezeu, sa-L rogi sa te ierte si sa-I multumesti! Citeste, cat poti, daca se poate zilnic, din Sfanta Evanghelie si din Psaltire. Gandeste-te mereu la Evanghelia Judecatii (Matei 25), ca sa stii si sa faci ceea ce vei fi intrebata. Sa nu uiti ca Dumnezeu te iubeste, iar tu trebuie sa ai aceeasi stare sufleteasca fata de Dumnezeu si de toti cei din jurul tau, asa nu-ti va fi greu sa-ti iubesti dusmanii personali. Fara ei nu ne mantuim, tine minte! Sa nu deznadajduiesti! Dar, spune-mi, tu ce faci acolo?"

Eu nu m-am gandit nici o clipa ca nu este viu, dar ce faceam stiam precis.
"Ce pot sa fac, decat Parastasul tau de 40 de zile? Maine ma duc la Cernica, unde i-am invitat si pe scriitori. Au fost bune crestinele care ne cunosc si-au contribuit fiecare cu ce-a putut. Doamna Constanta a facut ouale rosii. Dar ce-ti spun eu tie? Tu stii mai bine decat mine, care-cum, ce-a adus! Numai de mi-ar ajuta Dumnezeu sa fiu gata cu toate si sa ajungem la timp acolo!" 
La care el imi spune:
"Sa nu uiti sa-ti faci cruce cat mai des. Asa vei scapa de diavoli si de sectanti. Sa asculti de Avva Sofian [Boghiu]! Ti-am mai spus asta. Si sa nu cumva sa-ti treaca prin minte sa pleci de la sfintia sa, cat va trai, ca va fi rau de tine! Vezi c-o sa te ajute cu manuscrisele. Uite ce este, la Cernica este bine sa te duci, dar nu acolo este milostenia. Acolo iti faci datoria. Daca vrei sa faci milostenie, sa nu uiti sa ajungi si la copiii aceia bolnavi, de la psihiatrie, de la spitalul 9. Te rog, fa tot posibilul sa ajungi la ei, du-le prajiturile facute de doamna Aurora!"
Iar eu, obosita la culme, ii zic: 
"Dar cum crezi ca mai pot ajunge acolo, nu este prea departe, cum sa le poti cuprinde chiar pe toate, intr-o singura zi? Sunt si asa sfarsita de oboseala, nu ma crezi?"
"Nu-i nimic, lasa grijile lumesti in Mana Domnului. Tu nu stii ca Dumnezeu nu-i da omului mai mult decat poate duce? Ai sa vezi ca ai sa poti, numai sa vrei, cu toata fiinta ta! Eu, de aceea ti-am spus, ca sa vrei sa te duci! Ai sa-mi multumesti tu pentru efortul asta mic si neinsemnat! Ce-am avut de spus, ti-am spus deocamdata, mai mult nu trebuie sa stii. Parintilor poti sa le spui de mine - de fapt, sfintiile lor stiu de la inmormantare, dar se feresc, in principal, sa spuna - pentru ca, in ceea ce ne priveste, oficial, se doreste altceva, chiar daca, pentru a fi in ... ton cu posturile de radio din strainatate, se va face multa vorbire in jurul meu. Oricum, vei vedea, cei care vor spune adevarul despre mine vor disparea, mai devreme sau mai tarziu. Ceilalti vor ramane, de aceea, ar fi mai bine ca scriitorii sa nu stie, ca te vor socoti drept nebuna. Si asa doctorul de la reanimare ne are in vizor!".

M-am trezit cu sentimentul ca am trait un crampei de realitate. Totul era logic si precis. Fiecare cuvant avea greutatea lui. 

Imi pare rau ca, in tot acest timp, cat m-am ocupat de parastas, am neglijat-o complet pe mama, dar n-am putut altfel. Ca sa ma ierte, am trezit-o si i-am spus visul. Am facut totul de parca mergea de la sine.

Am ajuns la Cernica, impreuna cu ceea ce pregatisem si cu ai mei. Am asistat la slujba, in biserica, apoi parintele Ilarion, parintele Nicodim si parintele Ilie au slujit masa si-au stat cu noi.

[...]

Nu stiam cum sa ajungem mai repede in Berceni, parca aveam aripi la picioare. Purtam la mine ultima si cea mai cunoscuta fotografie a lui Daniel, din fata, avand barba. In momentul in care am spus celor din personal pentru cine impart si le-am aratat fotografia, au inceput sa planga. Cum era posibil ca el sa fie decedat, doar n-avea nici o boala? Pana-n urma cu vreo cincizeci de zile (deci, le numarasera) venea si de cate trei ori pe saptamana la copii si, daca el n-a spus nimic, nu si-au imaginat c-ar putea fi bolnav!

Au crezut ca-i Preot si nu l-au intrebat niciodata daca-i asa. Oricum, chipul lui bland, i-au facut sa i se destainuiasca, iar el nu s-a aratat a fi nici indispus, nici plictisit. Le-a ascultat si le-a dat sfaturi intelepte. Toata lumea il indragea. Ziceau "a venit Parintelul nostru!" Eu am impartit prajituri, atat copiilor, cat si doamnelor din personal, dar n-am stat decat putin acolo si-am ajuns in Balta Alba inainte de a se innopta. M-am gandit ca Daniel ar fi vrut sa fiu si eu ca el, de aceea m-a trimis acolo. Un asemnea mod de-a fi, ca al lui, este mult prea rar. A-i calca pe urme mi se pare ca-i foarte greu pentru oricine. Eu credeam ca-i la editura sau la biserica iar el, langa ceasul mortii fiind, se ducea la copiii bolnavi mintal, ii alina, in suferinta lor, vorbindu-le de o lume mai buna, unde, cu siguranta ca s-au dus si ei. Le povestea tot felul de intamplari si vieti de Sfinti pentru ca el nu dorea altceva decat sa-i convinga de existenta lui Dumnezeu. Le vorbea despre Mantuitorul, Maica Domnului, Sfinti sau Ingeri. Toata lumea spunea despre ei ca sunt retardati, dar Daniel Il vedea numai pe Hristos in ei! De aceea, ii mangaia cu dragoste. Drept este ca atunci cand ajungeai acolo erai profund socat de chipurile lor apatice, uneori inspaimantate. Privirile erau confuze sau fixe, unii se uitau in alte directii decat li se vorbea, unii aveau miscari foarte lente, altii, pentru ca nu le puteau controla, dezordonate, atitudinea lor era fie apatica pana la extrem, fie irascibila, fie suspicioasa. In general, pe oaspeti ii priveau cu neincredere. Cei mai multi dintre ei ajungeau in scoli ajutatoare si mai tarziu, poate, in balamuc. Sansa lor de a se integra in familie era aproape nula. Ce puteau face parintii cu un copil caruia-i era greu sa se ajute singur? Daniel spunea despre ei ca sunt cele mai nenorocite fiinte de pe pamant! Indopati cu medicamente tampitoare, ei nu aveau sansa de-a se putea spovedi. Daca erau botezati, poate se mantuiau, daca nu, nici atat. Pe Daniel, care se ruga pentru ei, l-au acceptat pentru ca avea darul sa-i inveseleasca, le capta atentia cu felul lui de a fi, juca mingea cu ei, iar ei il invingeau intotdeauna, ii alina in suferinta lor, le stergea lacrimile din suflete si de pe obraji. Le era drag de el pentru ca reusea sa le vindece ranile sufletesti cu pansamentul vorbelor bune. Pentru ei, el era musafirul din cer. 

La noi in Arges, oamenii obisnuiesc sa imparta din viata, cu mana lor, ceea ce au de dat pentru sufletul lor (nu se bazeaza pe rude, chiar daca n-au motiv). La parastasele de la soroace ale unei rude decedate, fac o coliva si pentru vii, se canta "multi ani traiasca!" si impart ce vor. Pe la tara dau vite de pomana, fac troite, fac fantani, fiecare, ce poate. Unii, mai bogati, care-si mai fac o casa, o dau de pomana pe cealata, cu tot ce este in ea. In general, aproape toti isi dau apa dinainte, prilej cu care impart mai multe pentru ei, la sfarsit. Vor sa plece dincolo siguri ca si-au implinit obiceiurile locului cum se cuvine. Sigur, Daniel si-a amintit ce-a vazut la matusa Virginia, la care a crescut. Dar dragostea lui nu avea limite, el era atat de convins ca de fiecare data cand se duce la cineva pe care-l poate ajuta cu ceva Il intalneste pe Mantuitorul incat nici un efort nu era prea mare pentru a ajunge la destinatie. Cateodata imi zicea si mie: "Hai sa pregatim ceva! Nu vrei sa ne intalnim cu Hristos?". Repet asta fiind prea frumos.

Manuscris poezia Anastasia de Daniel Turcea

duminică, 20 aprilie 2014

Hristos a inviat! Veniti de luati lumina! Invierea dragostei care biruie moartea și te înviază veșnic


Hristos a inviat din morti!
Cu moartea pe moarte calcand
Si celor din morminte
Viata daruindu-le.

***

Lumea de azi, așa cum arata ea, tinde să ne transforme. Cuvinte vechi precum armonie, dragoste, pace, bucurie sunt încet, încet, uitate, sub asaltul cuvintelor noi ale cotidianului profan: profit, consumism, plăceri, marketing, distracție. Nu mai amintesc de altele mai dure: putere, interese, manipulare, segregare socială, individualism, sclavie. Cum, necum, lumea de azi, așa cum am făurit-o tot noi, începe să nu ne mai placă multora dintre noi. Sau, cel puțin, dacă nu am contribuit la făurirea ei, încercăm să ne strecurăm prin ea, hăituiți de asaltul ei asupra noastră. Căci da, am senzația că unii oameni se simt hăituiți, asaltați, fugăriți de răul lumii. Cineva le vrea neapărat sufletele de vânzare... Ce șanse avem să scăpăm?


Una singură. Învierea dragostei. Dragostea este esența vieții noastre. Fără ea, suntem doar niște umbre trecătoare prin viață: 
De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.”

Încă din început omul a fost făcut bun, spre a deveni desăvârșit. Ceva însă s-a stricat, ceva a mers prost în drumul nostru și de atunci lumea a devenit teatru de război între bine și rău, între noi și... noi. Din fericire, stricăciunea nu a fost totală: ceva din noi a mai rămas pâlpâind. O flacără care din când în când ne spune că binele și frumosul sunt șansa noastră. O știm, nu e nevoie să o demonstrăm. Cine și-ar vrea răul?


Prin urmare, Învierea Domnului ne vorbește exact de șansa revenirii la dragoste, la bunătate, la armonie, la toate cuvintele acelea pe care încet, încet, parcă le uităm... sau nu le-am auzit niciodată unii dintre noi. Poate ca nu mai are cine să ne spună?!

Hristos spune la un moment dat ucenicilor: 
Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său.”  
O pildă, care ne acunde în cuvinte simple de înțeles, adevărul înalt al dragostei dintre oameni și Dumnezeu.


Când se bucură omul? Când adună roade din seceriș. Există însă două feluri de seceriș: unul material, care ne dă roadele hrănirii trupului și altul spiritual, care ne hrănește sufletul. Dar ce bucură cel mai mult pe om? Nu cunoștința, nu experiența, nu puterea, nu mărirea. Acestea pot fi false bucurii. Omul se bucură cu adevărat doar atunci când se simte iubit.

Învierea tocmai asta face. Ne spune, printre rânduri, că Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, încât ni s-a dat pildă pe Sine, spre a ne arăta calea spre iubirea dintre El și noi și dintre noi laolaltă. Toată teologia și toate slujbele și toată activitatea Bisericii are un singur scop: Învierea dragostei, adică smulgerea omului din răutate și punerea lui în starea sa firească. Cine poate refuza dragostea aproapelui? Dar nu o putem ajunge dacă nu vrem... aici e toată slăbiciunea.


Am avut șansa să cunosc oameni care știu să iubească. Afară de părinți, soție și rude, am cunoscut oameni străini: preoți, jurnaliști, profesori, medici, juriști, economiști, șoferi, simpli meșteri și lucrători, etc. Ei mi-au arătat că, înainte de meseriile și misiunile lor, de ce arătăm în afară, pe dinăuntru suntem croiți cam la fel... suntem oameni.... căutăm și dăruim iubire. Dar, „mai fericit este a da decât a lua”. Pentru un sine egoist aceste cuvinte îmi erau necunoscute. Până când am văzut iubirea lor, care s-a transformat în pildă și îndemn pentru mine. Deși este cel mai greu de definit iubirea în cuvinte, ea se învață foarte repede prin fapte. Poate tocmai de aceea pare că unii am uitat-o: pentru că nu o mai vedem, chiar dacă, teoretic, știm să o descriem. „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” Le mulțumesc tuturor celor ce m-au învățat fapta iubirii.


Dar nu-i uit și pe cei ce încă n-au întâlnit dragostea. E o fericire să o înveți prin fapte. Nu e un dezastru însă dacă nu o primești. Hristos ne învață asta. Am cunoscut și oameni care mă dușmănesc, mă critică, mă vor departe, îmi caută defecte. Pe undeva e bine, căci cine poate spune că nu are păcat? Dar și pe aceștia aș vrea să-i ajut și să le spun așa...


Să ne gândim cum ar arăta lumea dacă ar înțelege Învierea ca dragoste (și toate celelalte sărbători) și, din prima zi de Paște, ar începe să iubească cu adevărat. N-ar mai fi războaie, certuri, tensiuni, spionaj, polemici, interese personale și toate cele pe care noi le numim, generic, chestiuni lumești. N-am mai crede că Sărbătorile înseamnă doar să ne repezim la bucate, din care oricum aruncăm cam jumătate, în loc să dăruim, pentru că iepurașul capitalist ne-a cam „căpietalizat” (căpiat în consumul de plăceri, adică). Am înțelege că Învierea este revelionul cel adevărat al lumii, înnoirea valorilor vieții noastre, iar masa de Paști ar deveni o Cină de Taină a dragostei și a comuniunii. Am înțelege că Lumina Învierii nu este decât dragostea care luminează pe tot omul, în lumea întunecoasă a urii.Lumina lui Hristos luminează tuturor. Așa am transforma lumea în Rai. Sau, cel puțin, am găsi Raiul. Căci acesta este Raiul: locul celor care aleg, de bunăvoie, să trăiască în armonie.
 
Dar oare câți cred că este posibil acest lucru? Mulți spun că ei nu pot schimba lumea, că trebuie să intri în jocul lumii ca să poți supraviețui. Mi-aș dori tare mult ca să înțeleagă faptul că răul lumii este doar o iluzie, o deformare subiectivă a binelui, o fundătură care nu te duce nicăieri, ci doar te păcălește cu destinații false.

 Puterea de a crede este invers proporțională cu puterea de a te desprinde din logica celor lumești, de a părăsi propriul interes și de a face faptele cele bune, pe care încă le mai știm cum arată, prin cotloanele inimilor noastre. Pare greu, pentru că am construit o lume în care dragostea pare că nu mai încape. Din cauza asta, alegerea pare dificilă și credem că nu o putem alege  pentru că nu mai găsim puterea propriei răstigniri a răului.

Hristos Înviază însă tocmai prin Răstignire. Renunță la propria-I viață de om și se smerește suprem, lăsându-se răpus de fratele său, omul, pe care venise să-l vindece de ură. Pare că ura, manipularea și interesul lumesc al căpeteniilor religioase de atunci Îl învinsese, iar ascunderea în mormânt îl redusese la tăcere.

Dar dragostea nu se poate pune în mormânt. Ea trece dincolo de mormânt, omorând frica morții. Să ne uităm la tâlharul cel din dreapta: în chinurile morții, găsește puterea de a iubi pe Cel Răstignit fără vină. Așa se face că cine iubește, nu mai poate muri: „..astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Ce minunat: să te trezești că, în loc să mori ca un păcătos, rămâi viu și sfânt. Chiar dacă, o perioadă, adormit. Dar cine se mai sperie azi de un somn?

Aceasta este esența Învierii, adusă de Hristos din Sfântul Său mormânt: dragostea care biruie moartea și te înviază veșnic. Știu, poate sună desuet, a ajuns chiar motiv de fantezie: „binele învinge întotdeuna...vise...așa ceva nu există”, spun unii, deznădăjduind. E dreptul lor, dar este un final pe care eu nu l-aș alege niciodată. Mai bine un mort viu, decât un viu mort.

Dar șansa rămâne fiecăruia, cât încă trăim. Alegerea ne aparține. Dacă am gândi un pic cu inima, nu ne rămâne decât să îi urmăm Celui Înviat: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.”

Veniți de luați Lumină. Hristos a Înviat! Noi, ce facem?

Sursa: Doxologia/Pr. Eugen Tanasescu, Învierea dragostei, șansa unei lumi mai bune 


Din cantarile Invierii




Canonul Inivierii


Hristos a inviat din morti!
Cu moartea pe moarte calcand
Si celor din morminte
Viata daruindu-le.



vineri, 18 aprilie 2014

Prohodul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (audio, text, icoane)



 

Prohodul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

- care se citește la Denia Prohodului Domnului 

din seara de Vinerea Mare -


La Dumnezeu este Domnul..., troparul, glasul al 2-lea:


Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tau, cu giulgiu curat înfasurându-L si cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus.

Slava...

Când Te-ai pogorât la moarte, Cel ce esti viata cea fara de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu stralucirea Dumnezeirii; si când ai înviat pe cei morti din cele de dedesupt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase, Dumnezeul nostru, slava Tie.

Si acum...

Mironositelor femei, stând lânga mormânt, îngerul a grait: Miresmele mortilor sunt cuviincioase, iar Hristos puterjunii S-a arat strain.

Dupa aceasta, preotii si credinciosii aprind lumânari de ceara curata si se rânduiesc în jurul mesei, pe care se afla asezat sfântul Epitaf. Urmeaza Catisma a saptesprezecea - starile Prohodului, care se cânta dulce si cu mare cuviinta.

Starea întâi



Preotul cădește sfântul Epitaf în chipul crucii, altarul și stranele; dacă sunt mai multi, cădește protosul. Apoi se cânta rar întâiul tropar, glasul al 5-lea:

1.  În mormânt, Viaţă,
     Pus ai fost, Hristoase,
     Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti,
     Plecăciunea Ta cea multă preamărind. (proslăvind).

joi, 17 aprilie 2014

IPS Iosif indemnandu-ne la Inviere sa-L primim pe Hristos - Painea noastra de viata vesnica -, singurul care aduce iertarea desavarsita


† MITROPOLITUL IOSIF

HRISTOS CEL ÎNVIAT - PÂINEA VIETII NOASTRE

SCRISOARE PASTORALA LA ÎNVIEREA DOMNULUI 2014

† IOSIF, prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale. Iubitului cler, cinului monahal şi dreptslăvitorilor creştini din această de Dumnezeu păzită Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi părintească binecuvântare !


Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer.
Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci.
Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu
.” (In 6, 51)


Preacucernice Părinte,

Iubiţi credincioşi,

HRISTOS A ÎNVIAT!

Am trăit în aceste zile ale Săptămânii Patimilor momente foarte intense şi importante pentru viaţa noastră creştină de următori ai lui Hristos şi de ucenici ai Lui. Ne-am aplecat în rugăciunea şi Liturghia din fiecare zi asupra tuturor suferinţelor, dar şi nedreptăţilor noastre omeneşti luate asupră-Şi de către Domnul Hristos, Care le-a primit pentru noi pe Cruce. Să fie răstignit” (Mt 27, 23), strigau odinioară cei pe care El îi iubea şi pentru care Se răstignea, dar strigăm şi noi astăzi prin aceea că facem păcatul. Toţi L-au părăsit atunci, precum şi noi Îl părăsim prin păcat, chiar dacă ne numim ca fiind prietenii Săi. Când confortul şi viaţa noastră sunt în joc, când ne sunt atinse propriile interese, ne lepădăm, Îl părăsim, nu Îl mai cunoaştem, ne îndepărtăm, ne ascundem, ne spălăm pe mâini de El şi de cele pe care Îl facem să le sufere, precum Pilat. Ne dezicem de cuvintele Lui, de dragostea Lui, de faptele Lui pentru noi, de aceea că doar în El se lucrează mântuirea oamenilor, căutăm la alte lucruri salvatoare, la iluziile şi conforturile noastre de fiecare zi, la legile şi neputinţele omeneşti care ne-ar putea salva oarecum din singurătatea şi suferinţa interioară la care ne condamnă păcatul ca îndepărtare de Dumnezeu şi de adevăr. Nici în cele mai grele chinuri pe care omul I le-a procurat, Hristos nu S-a dezis de om, nu l-a lepădat, nu l-a batjocorit, nu l-a uitat, nu l-a înjosit, nu l-a luat în râs, Se face frate al celor mici şi năpăstuiţi, la toţi le întinde mâna Sa cea puternică prin milă, mângâietoare prin dragoste, împreună-suferind cu noi şi împreună-murind cu noi.

Deşi căutăm cu disperare dragostea Lui, izvor a toată dragostea, slăbiciunea noastră face să ne lepădăm de El ca odinioară Petru şi toţi Apostolii, să ne îndoim de El, să Îl negăm, deşi El nu ne părăseşte, nu ne leapădă, deşi El nu se îndoieşte de noi. Au făcut-o până şi Apostolii, atunci când viaţa lor a fost ameninţată, dar repede şi-au venit în fire şi au mărturisit apoi cu preţul vieţii dragostea lor pentru Hristos Cel Răstignit şi Înviat.

Sfântul Pavel, cel care i-a persecutat pe Apostoli, urmărindu-i ca să-i omoare, a ajuns să predice lumii întregi Învierea Celui pe Care Îl persecuta odinioară. Şi de-a lungul veacurilor, următori Sfântului Pavel, Hristos Domnul a făcut din duşmani, aliaţii Săi, din persecutori, persecutaţi, din cei slabi, puternici, din cei uitaţi şi neluaţi în seamă de nimeni, vestitori ai Evangheliei în toată lumea. Îi face pe cei îndoielnici prieteni, pe cei de neiertat, moştenitori ai raiului, sufletele arse de păcat şi neputinţe şi de dorul după adevăr şi dragostea lui Dumnezeu le-a înălţat şi le-a dăruit frumuseţea cerească netrecătoare. Orbii şi surzii au văzut şi auzit Cuvântul Lui şi muţii l-au spus lumii întregi. În Botezul pe care l-am primit, moartea a devenit viaţă, păcatul l-a şters şi întunericul l-a transformat în lumină, dându-ne vederea celor cereşti, netrecătoare. A schimbat omul cu dragostea Lui, însă doar pe cel care se lasă cucerit şi schimbat de ea. A schimbat lumea întreagă şi curgerea istoriei morţii a preschimbat-o cu dragostea Lui în istoria Învierii.

Iubiţi credincioşi,


Hristos a făcut din noi mădulare ale Trupului Său care este Biserica, cea care de 2000 de ani stă mărturie a dragostei Lui pentru omenire. Dragostea pentru omul chemat la demnitatea cerească şi la frumuseţea dumnezeiască l-a urcat pe Hristos pe Cruce, de unde neîncetat strigă Părintelui ceresc, spre iertarea noastră: „Părinte, iartă lor, că nu ştiu ce fac(Lc 23, 34). Ne împacă neîncetat cu Părintele ceresc, redă sufletului nostru, omului lăuntric, lumina frumuseţii dumnezeieşti prin iertare, dar şi trupului nostru strălucirea Trupului Său înviat, precum ne spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă trupul nostru este mădular al lui Hristos, şi dacă Hristos a înviat, apoi negreşit că şi trupul va urma Capului” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XVII, p. 174 – în „Lumina Sfintei Scripturi, Antologie tematică din opera Sf. Ioan Gură de Aur", vol. II, ed. Trinitas, Iaşi, 2007, p. 42).

Cu tot cel ce stă înaintea lui Dumnezeu Tatăl, în Taina Spovedaniei, mărturisindu-şi păcatele şi neputinţele, Hristos Însuşi stă cu el înaintea Tatălui cu Care îl împacă şi îl ridică, îl învie. Pentru fiecare dintre noi coasta Lui izvorăşte iertare şi hrană cerească, dându-i-Se în Sfânta Împărtăşanie, care ne spală şi ne învie, prin care primim iertarea şi ne sălăşluim în cer, devenim cereşti şi pământeşti în acelaşi timp, devenim cereşti, dar şi mai umani, pentru că învăţăm de la Hristos să iubim pe fratele nostru precum El ne iubeşte. Roada Învierii lui Hristos se vede nu numai în veşnicie, ci şi aici şi acum, imediat, noi fiind purtători în faptele noastre ai realităţii Învierii, mărturisitori prin faptă, prin iubire, ai Învierii care deja lucrează în noi şi care ne face liberi faţă de păcat.

Hristos Domnul ne cheamă deci la împăcarea cu Tatăl ceresc şi cu semenii prin Taina Iertării pe care a pus-o în Biserica Sa, făgăduind şi dând putere Ucenicilor să lege şi să dezlege toate. „… a suflat asupra lor şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20, 22-23), ca apoi să hrănească pe cel împăcat cu pâinea cea cerească, Taina Trupului şi Sângelui de viaţă şi de iertare dătătoare, hrana dumnezeiască lăsată nouă spre iertare şi înviere. Nimeni nu ajunge să guste din Taina Învierii şi din roadele ei dacă nu s-a împăcat, dacă nu şi-a spălat şi primenit sufletul în Taina Spovedaniei sau a Împăcării cu Părintele ceresc şi cu fraţii săi, dar şi cu sine – pentru că fiecare dintre noi are să se împace şi cu sine însuşi – şi nu a primit pe Hristos în inima lui, singurul Care poate aduce iertarea desăvârşită.

Iubiţi fraţi şi surori,

Anul acesta, cum vă spuneam şi în scrisoarea pastorală de la Naşterea Domnului, Biserica noastră ne cheamă să aprofundăm atât împreună, cât şi fiecare în parte Taina Spovedaniei şi Taina Sfintei Împărtăşanii, a Euharistiei. Dar cea mai bună aprofundare pentru noi este practicarea lor, nu doar din când în când, rar, ci să lăsăm să crească în noi dorul după Hristos, cât mai mult, bine ştiind că fără El şi fără să fim împăcaţi cu Dumnezeu, viaţa noastră nu are sens şi inima se răceşte şi se îndepărtează de dragostea Lui. Prin mâinile preotului primim iertarea şi împăcarea cu Părintele ceresc, Îl primim pe Hristos în noi, Care ni se dăruieşte ca noi înşine să putem dărui Lui şi aproapelui, să Îl putem vedea pe El în aproapele şi pe aproapele în El. El este Viaţa noastră.

Să zicem şi astăzi, la această Sărbătoare a sărbătorilor, lui Hristos Cel Înviat din morţi, Paştile nostru, Pâinea noastră de viaţă veşnică dătătoare, împreună cu Sfântul Simeon Noul Teolog:
 „Tu, Hristoase – Împărăţie Cerească, Tu – Pământ al celor blânzi, Tu – Rai plin de verdeaţă, Tu – Cămară Dumnezeiască, Tu – Taină negrăită, Tu – Masă pentru toţi, Tu – Pâinea vieţii, Tu – Băutură nouă, Tu – Potir cu apă şi Apa vieţii, Tu pentru fiecare sfânt – Făclie nestinsă, Tu – şi Haină, şi Cunună, şi Împărţitor al cununilor, Tu – Încântare şi Împăcare, Tu – Desfătare şi Slavă, Tu – Veselie şi Bucurie”, nădejdea vieţii noastre, slavă Ţie!

HRISTOS A ÎNVIAT!

† Mitropolitul Iosif

Paris, Sfintele Paști 2014

16 Aprilie 2014


PAGINI WEB:

IPS Iosif si PS Timotei cuvantand de Paste despre lumina dragostei dumnezeiesti care ni se daruieste (2013)