Clipe de vesnicie petrecute la capataiul lui Daniel Turcea, impreuna cu Avva Sofian Boghiu, Parintele Nicolae de la Rohia, Parintele Ilarion Argatu si multi altii

In ziua Bunei-Vestiri a anului 1979, de dimineata, [Daniel Turcea] a fost mutat la terapie intensiva. Boala intrase intr-o faza foarte grea, el nu mai putea fi hranit decat prin perfuzie. Avea ureea 14 in sange si blocaj renal absolut. Doctorii erau, de acum stupefiati. El respira de vreo doua saptamani numai cu o bucatica de vreo 10 cm din plamanul drept, toracele era complet inundat in lichid. Intrucat de cateva zile nu se usurase (indiferent cate diuretice, in afara de furosemid i se punea in perfuzie), boala s-a manifestat printr-o deshidratare severa. Fiecare por al trupului sau elimina un lichid ca apa, paturile se puteau stoarce, iar apa trecuse prin salteaua de pe pat si facuse balta sub pat. Dar, cu toate acestea (mi-e imposibil sa-mi imaginez ce dureri o fi avut) ca intotdeauna, rapacitatea durerilor nu parea sa-l rapuna, chipul chinuit nu arata sub nici o forma ceea ce avea de indurat. Era senin, impacat cu sine si cu toata lumea si cred ca sufletul sau aducea slava Domnului si Maicii Sale, ca si cum s-ar fi aflat strain de trupul sau, fiind mai mult duh decat trup. Avea perfuzia pe mana dreapta si, prin ea, era hranit artificial. Culmea - culmilor era faptul ca in acelasi salon cu el se mai afla un fost redactor la o revista literara, care se stingea de cancer la ficat, dar care, in contrast izbitor cu Daniel, se vaita ingrozitor. Capatase deja o culoare galben-vanata de ziceai ca-i un mort ciudat, deschidea ochii si gura! Spre surprinderea noastra, invrajbirea lui atingea cote alarmante. Il ura pe Dumnezeu, cu o ura neimpacata, invinuindu-L de boala si suferinta lui! Cu cat hulea mai tare, cu atat suferinta era mai mare! Ce putea racni si spune, nu se poate reproduce! Probabil ca-i platea celui viclean o vama cumplita, daca se manifesta asa! Saracul om era cu totul nauc.

Lui Daniel i se rupea inima de mila lui, ii parea nespus de rau ca nici el nu prea mai avea puterea sa vorbeasca sau sa convinga insrpe bine pe cineva. Cu ce-l putea ajuta? Practic, cu nimic. Cum sa te rogi pentru un om care-L huleste pe Dumnezeu?

[...]

Sfanta Impartasanie

Dupa ce-am lamurit problema Germaniei, Daniel m-a implorat sa ma duc la Sfanta Liturghie de la Antim si sa-l conving, dupa aceea, pe Avva Sofian [Boghiu], sa vina la spital si sa-i dea ultima Sfanta Impartasanie. Am ajuns la Antim, m-am bucurat de Sfanta Liturghie si l-am rugat pe Avva Sofian sa-i indeplineasca dorinta cea mai de pe urma. Parintele nostru drag era foarte marcat de rugamintea mea, a fost intru totul de acord, iar eu am ramas sa-l astept. 

A durat destul de mult pana cand a fost gata si-am luat un taxi. Tot drumul, Parintele tinea pe genunchi servieta si-o ocrotea in chip deosebit, mai ales atunci cand masina intalnea denivelari de teren sau alte obstacole. Pentru ca se zdruncina prea tare, Parintele o tinea la piept, strans.

Eu nestiind si neintelegand despre ce este vorba, m-am mirat in sinea mea de atitudinea Parintelui. As fi vrut, bucuroasa, sa-i pot fi de ajutor, dar, vazandu-l atat de retinut si discret, pana la urma, n-am indraznit sa-l intreb nimic.

Odata ajunsi in camera de la reanimare, am constatat ca era o dezordine de neinchipuit! Nu pot descrie ce harababura era, asta pentru ca, fiind duminica, nu avusese grija nimeni sa faca ordine. Asistenta abia venea, din cand in cand, sa constate starea bolnavilor si atat. Peste tot era vata sau panasamente murdare, fiole sparte, hartii mototolite, cutii de medicamente, farfurii, cani, tacamuri, branule (de la perfuzii), iar sub patul lui Daniel, aproape de perfuzor, erau doua fiole de fortral folosite, pe care cred ca asistenta, contrar vointei lui (care, acum, nu mai conta), i le pusese in perfuzie. Fiindu-mi rusine de Parintele, nu stiam ce sa incerc sa asez la locul lui, mai intai. De buna seama, ma interesa noptiera lui Daniel, care era atat de intesata de lucruri inutile ca nu puteai sa pui un pai undeva. Am reusit sa degajez un sfert de noptiera si mare mi-a fost mirarea cand l-am auzit pe Parinte spunand:

 "Sora Lucia, nu stii ca soarele rasare si lumineaza la fel si locurile curate, si pe cele murdare?" 

Si, pana sa mai zic eu ceva, a sters cu putina vata acolo, apoi a scos din servieta, cu cea mai mare grija, Sfantul Potir de la Antim, in care nu avea altceva decat Sfanta Impartasanie de la Liturghia care tocmai se terminase la Sfanta Manastire. Si fusese Liturghie Arhiereasca, la o zi asa de mare! Am incremenit si, de emotie, cred ca tremuram necontrolat. Nu ma asteptam la asa ceva! Aveam impresia ca acea hidoasa camera de la reanimare este in realitate un loc atat de sfintit incat pare altarul unei biserici. Pe fereastra intra lumina soarelui care se unea cu lumina tainica a momentului, totul fiind atat de bland si de invaluitor incat te simteai in cer! Atmosfera era sacerdotala. Cum putea fi altfel, cand Parintele a scos Sfintele Vesminte, cu care liturghisea, pe care, le saruta pe rand, rostea o rugaciune, de parca se pregatea de slujba, apoi le imbraca cu cea mai mare atentie. Priveam, cu uimirea cea mai mare manecutele, epitrahilul, felonul, apoi rabdarea cu care a scos, a sarutat si si-a pus crucea de arhimandrit, ca sa completeze tinuta printr-o stralucire de mare pret! Atata smerenie nu credeam sa existe!

Ma simteam foarte neinsemnata. Era un loc al durerii. Un bolnav era vesel la fata si stralucea de bucurie, altul nu mai suporta chinurile si se manifesta ca un iesit din minti, tipa, dadea din maini, se lovea cu pumnii in cap! Injectia calmanta nu-si mai facea efectul. I-a facut alta asistenta, avea ochii insangerati si mugea ca o fiara injunghiata!

Parintele ni-a facut semn sa ies, iar Spovedania a durat mai bine de doua ore, cu toate ca Daniel se marturisea foarte des. Ramane o taina vesnica ceea ce au discutat. Oricum, Daniel era mai intarit duhovniceste si mai fericit ca oricand!

Pentru ca nu fusese martira, nici bolnava, ci desavarsita, Daniel avea mare evlavie la Sfanta Cuvioasa Parascheva si ma rugase sa-i aduc o lumanare de la ziua ei, din ceara, pentru momentele finale. Avva Sofian m-a chemat sa-i tin lumanarea, Daniel s-a impartasit cu atata evlavie si lacrimi de bucurie, incat nu-mi gasesc cuvintele potrivite sa descriu acest moment. Eu una, nu mai vazusem ceva asemanator, n-am termeni de comparatie! Aveam impresia ca traiesc un moment prea frumos ca sa poata fi si real. Apoi Parintele l-a binecuvantat sa ajunga in fericrea vesnica.

In fine, pentru ca omul de langa el, Alexandru, se vaita prea tare, Parintele l-a rugat sa-l spovedeasca, sa-si mai usureze chinul si sufletul, impovarat de cine stie ce pacate. Cred ca acest om era vandut diavolului, altfel nu-mi pot explica atata rautate si incrancenare. A inceput sa balmajeasca ceva neinteles, apoi, furios la culme, injura si blestema pe Dumnezeu si pe Parinte, care s-a suparat atat de tare pe el, incat n-a vrut sa-l ierte. A spus ca era deja pe jumatate in flacarile iadului, ca sa mai poata iesi de acolo! Dupa-amiaza, a venit la el sotia, care-l privea ca pe altceva decat sotul ei, a declarat ca nu-l va ridica de acolo sa-l inmormanteze si a achitat suma necesara ca sa fie ars! Apoi i-a intors spatele ca si cand nici nu l-ar fi cunoscut. Banuiesc ca asta este soarta tuturor celor care, din toata fiinta lor, Il urasc pe Dumnezeu.

La intoarcere, Parintele n-a mai vrut sa mearga decat cu tramvaiul, i s-a parut ca s-a facut prea mare risipa cu taxiul. Dupa ce l-am condus pe Parintele si-am revenit la spital, Daniel era in culmea fericirii. Ma privea cu recunostinta cand mi-a spus:

"Lu, Dumnezeu si Maica Domnului sa-ti faca si tie parte de sfarsit crestinesc, nici nu stiu cum sa-ti multumesc pentru binele asta atat de mare pe care mi m-ai facut, ca l-ai convins pe Parinte sa vina la mine, tocmai acum, cand este peste masura de ocupat. Ce pomana v-ati facut cu mine! Eu nu numai ca i-am dedicat Parintelui Arsenie Papacioc o multime de poezii, pentru ca m-a scos la lumina, dar minunea care s-a intamplat astazi, cu Parintele Sofian, este mai presus de orice inchipuire! Tu iti imaginezi? Asta-i spitalul C.C.-ului! (Comitetul Central al P.C.R. n.ed.). Cat curaj a avut Avva Sofian ca sa vina aici, incredibil, cu toate vesmintele si cu Sfantul Potir de la Antim? Vezi ce inseamna sa fii omul lui Dumnezeu?

Pentru ca nu m-a lasat, ca m-a iubit atat de mult, incat a facut asta pentru mine, ii raspund la fel, il iubesc mai mult decat pe orice alt om de pe pamant, mai mult si decat pe mama, se intelege. Mama te-a nascut trupeste, dar duhovnicul da socoteala si la Judecata pentru sufletul unui fiu duhovnicesc. Te rog din tot sufletul sa-i spui asta langa sicriul meu, la inmormantarea mea". 

(Exact asa s-a intamplat si Parintele a pastrat cuvintele mele de la Daniel in inima sa si m-a ajutat mult cu pastrarea manuscriselor, si-ntotdeauna ne-a sprijinit, in amintirea lui).

Apoi, Daniel a devenit foarte serios si mi-a spus: 

"Lu, de ce il superi pe Parinte, care mi-a spus ca are impresia ca vrei sa pleci de la Sfintia Sa? Ce te-a apucat? Promite-mi ca, indiferent ce-ai auzi vorbindu-se de rau despre Parinte, de catre oricine, nu vei pleca de la Sfintia Sa! Orice s-ar intampla, sa nu faci asta! Tu nu-ti imaginezi ca numai diavolul iti schimba mintea in halul asta?! Atata timp cat vei sta sub ascultarea unui asemenea om, va fi bine de tine. Daca vei umbla ca o oaie capie de colo-colo si vei incepe sa-ti faci voia, vei cadea atat de tare, incat m-as mira sa te mai poti ridica. Tu nu stii ca ascultarea este sfanta?"

Cuvintele lui Daniel s-au implinit, numai ca ingerul meu de la Botez a fost tare. Cateodata mi se nazarea sa plec de la Avva Sofina si simteam cum imi fuge pamantul de sub picioare. Atunci intelegeam viclenia vrajmasului si ma intorceam ca sa cer iertare, plangand. Intotdeauna Parintele ma ierta.

Duminica, dupa-amiaza, au venit sa-l vada toti scriitori, in frunte cu Eugen Jebeleanu (era mare eveniment sa se deranjeze "Jebe" pentru un coleg de breasla, nu le venea nici colegilor sa creada asa ceva, erau uimiti. "Jebe" era atat de sus in aristocratia scriitoriceasca incat, de obicei era abordabil numai de elite. Voiau sa-si ia ramas bun de la el. De la Ioan Alexandru, mult regretatul, am inteles ca Uniunea Scriitorilor i-a platit spitalizarea si i-a facut rost de acele citostatice foarte scumpe, astfel incat totul a costat in jur de trei sute de mii de lei. Noi n-am fi avut in veci aceasta suma exorbitanta. Ba, mai mult, Ioan Alexandru vorbise cu Daniel, care-si exprimase dorinta de-a fi inmormantat la Cernica, astfel incat a tinut mult sa-i indeplineasca aceasta dorinta si-a reusit. Locul a fost cumparat, prin virament, de Uniunea Scriitorilor, pe numele meu. De asemenea, toate cheltuielile de inmormantare au fost achitate de Uniunea Scriitorilor care si-a indeplinit ireprosabil si aceasta misie.

Scriitorii umplusera coridorul din fata usii camerei lui Daniel. Cativa nu s-au abtinut si-au bagat capul pe usa la el, sa-l vada. Cum trebuia sa se fi simtit el in mod normal? Desigur, pijamaua imbibata de transpiratie se lipise de el, perfuzia pe dreapta era continua, ca se hranea prin ea, lichidul pe care il elimina se intinsese sub pat, pe toata suprafata patului. Privelistea exterioara era jalnica, dar Daniel era intru totul fericit. Contrastul era izbitor! Mai mult de complezenta l-au intrebat: "Daniel, cum te mai simti. Se vede ca foarte rau, nu?" "cum sa ma simt, daca-L am pe Hristos in mine, cum as putea sa ma simt altfel decat fericit?" Intr-adevar, era o minune! Chipul lui ilustra cuvintele spuse: era vesel si luminos la fata!

Apoi, Daniel le-a spus scriitorilor sa-l astepte, pentru ca voia sa vorbeasca numai cu mine. Mi-a dictat sapte poezii, ca sa i le dau Iolandei Mallamen, sa le dea la "Luceafarul", "ca sa apara sambata, in ziua inmormantarii lui, ca el va pleca miercuri la pranz". Mi-a dictat de trei ori "Anastasia", "Cel care nestiut" (pentru Avva Arsenie Papacioc), "Tu, Vicleim", "Bucurie", apoi mi-a spus:

"Am vrut sa se stie clar ca eu am adresat numai lui Dumnezeu poeziile mele. Chiar daca regret enorm, te rog, sterge cuvantul "Doamne", ca sa nu patesti tu ceva, daca se subintelege, bine, daca nu nu". 

Asa am facut, cum mi-a spus el. Apoi a continuat: 

"Lu, eu vreau sa se foloseasca de poeziile mele toti cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu. Saracul omul asta care-i cu mine aici, e-n agonie si vezi cum l-a inrait vrajmasul? Spune fratilor nostri: "Ar trebui sa va schimbati, ar trebui sa-L iubiti pe Dumnezeu mai mult decat pe voi" Cea mai mare greseala pe care-o fac oamenii astazi este ca iubesc pe ei (egocentrismul) mai mult decat pe Dumnezeu. Ce n-a facut El pentru noi? A venit ca un om, a facut minuni ca nimeni altul, a murit rastignit pe Cruce, apoi a inviat pentru a noastra mantuire! Ne-a dat posibilitatea sa-I devenim frati prin infierea Tatalui si nu ne-a cerut decat atat, sa-L iubim pe El si pe fratii nostri! Niciodata sa nu-L lasi pe Hristos intemnitat sub lespedea grea a mormantului inimii tale, lasa-L sa Invie! Citeste toate Filocaliile, pe Sfantul Ioan Damaschin si pe Parintele Dumitru Staniloae, citeste zilnic din Psaltire si din Sfanta Scriptura. Important este sa vrei sa faci voia Domnului in orice imprejurare.

Chiar daca ma repet este important ce-ti spun: de aceea, pentru ca astea sunt vremurile, lasa Cuvantul "Doamne" sa se subinteleaga, ca sa nu lezam anumite sensibilitati, iar voi (Doamne, fereste!) sa nu patiti ceva rau, ca eu, oricum, ma duc. Dar tu sa stii ca n-a ramas nici o poezie neadresata lui Dumnezeu in "Epifania" mea. Dumnezeu este Cel ce, daca-L vom iubi si vom sta sub Sfantul acoperamant al rugaciunilor Maici Sale, nu ne va lasa niciodata sa pierim. Crezi ca El vrea ca oamenii sa ajunga in iad? Nu, ei se duc de buna voie, ca sarmanul Alexandru, de aici. Iadul, dupa cum spune Avva Arsenie este marea durere a lui Dumnezeu.

Ceea ce ne cere El este la indemana oricui. Orice om poate ierta din toata inima pe aproapele lui, chiar daca aceasta i-ar fi si gresit. Numai sa vrei ca Dumnezeu va desavarsi vointa ta. Nu-ti va da niciodata, sub nici o forma, mai mult decat poti duce. De acum, chiar ca sunt pe ultimii metri.

Nu mai pot. Multe le-am scris cu stanga. Sunt idei, multe din ele. Eu nu le-am definitivat. Da-le titluri. Aseaza-le-n pagina, ti le daruiesc ca amintire de familie. Nu vreau sa te impovarez cu ceva peste puterile tale. Sapte saci de manuscrise din "Entropia" le-am distrus cu mana mea. Vezi ca mai sunt printre ele, daca mai gasesti ceva de genul asta, vezi cum faci, eu nu vreau sa ramana. Stiu ca mama, fiind atat de bolnava, tu nu ai prea mult timp liber, adica, practic, n-ai. De aceea nici nu cred ca te vei ocupa de ele prea curand. Macar daca le-ai putea tria. Din cauza bolii, eu n-am mai avut timp pentru asta, m-am ocupat, in parte, de ele. Daca as fi trait si-as fi fost preot, ar fi fost cel mai bine daca tu si cu mama ati fi vrut sa mergeti la manastire. Te rog sa nu fii suparata pe mine pentru ca ti-am lasat o asemenea mostenire - in afara de biblioteca mea - desi ti-e foarte greu sa te ocupi cu toate cate le ai zilnic de facut. Ti-as fi recunoscator daca ti-ai face timp mai curand pentru ele. Nu de altceva, dar s-ar putea sa se faca o descindere si sa ti le ia. Macar sa nu mai fie "entropii", iar "Epifaniile" sa fie bine puse la punct. Am folosit unele cuvinte atat de dure pentru vremurile de acum, ca mi-e teama pentru tine. Va trebui sa postesti, sa te rogi si sa citesti ce ti-am spus, ca sa le intelegi. Repet, numai tu vei intelege ce-am scris. Iti multumesc din toata inima pentru tot ce-ai facut si vei face pentru mine. La Judecata nimic nu va ramane ascuns. Iarta-ma pentru tot ce te-am invatat prost si pentru tot ceea ce ti-am gresit! Bine ca Dumnezeu te-a inteleptit sa nu faci dupa mine.

Iti repet: tot ceea ce am avut de spus, am spus in "Epifania"; ceea ce am scris acum nu va mai putea sa fie tiparit niciodata (este vorba de Epifania -ultimile poeme de dragoste crestine, carte ce-a aparut la editura "Doxologia, in 2011, la Iasi, cu binecuvantarea IPS Teofan) pentru ca adresarea lor lui Dumnezeu nu convine nimanui, nu va putea placea, indiferent ce regim ar veni la putere nimeni nu va fi de acord cu ceea ce am scris eu acum, pentru ca nu sunt metafore, sunt cuvinte spuse pe fata daca le vei putea pastra, sunt sortite sa ramana vesnic literatura de sertar. Spiritul antihristic nu-i de ieri sau de azi in lume, ci, repet, cred ca e de la inceputil lumii, deci, in virtutea lui, nimic nu scapa necenzurat de ura impotriva lui Hristos. 

Acum pot sa vina si scriitorii, ca au asteptat destul".

A vorbit apoi cu ei, si-au luat ramas bun. Era vesel si scriitorii au putut vedea un om care, mai ales, vorbeste despre credinta, pentru ca ceea ce spune, traieste.

Pe la ora 5 dupa-amiaza, s-a rugat de asistenta sa-i scoata perfuzia, ca a vrut sa-si faca dus, ceea ce singur a dus la bun sfarsit. Daniel nu inceta nici o clipa sa uimeasca pe toata lumea de acolo, fara sa tina la asta, pur si simplu facea firesc lucruri imposibil de explicat. Era pe moarte, dar se ridica, se spala, statea pe scaun si raspundea la orice intrebare i s-ar fi pus. Cu adevarat, cred ca el a plecat din lumea asta pentru ca si-a dorit sa ajunga in locul pe care l-a iubit mai mult decat ceea ce era in lumea noastra. Traise putin, dar isi dorea mai mult sa-si daruiasca sufletul in Mainile Creatorului, aceasta -vesnicia - insemnand pentru el un dar de la Dumnezeu incomparabil cu tot ceea ce este aici.

Pentru ca au mai fost oarecare discutii cu vorbe de tot soiul, Daniel l-a rugat pe Horia Bernea sa il aduca pe Avva Ilarion de la Cernica, sa se mai marturiseasa de tot ce mai avea pe suflet, i se parea imposibil sa-l mai deranjeze pe Avva Sofian, care statea-n Postul Pastelui uneori chiar toata noaptea sa spovedeasca. Era tarziu cand au plecat toti scriitorii, lasandu-l pe Daniel rabdator, cu perfuzia pe dreapta.

Luni, 26 martie 1979, situatia era tot mai grea. In ultimele doua saptamani, in fiecare noapte, regretatul compozitor Corneliu Cezar, care-i era prieten, a stat langa el, sa-i fie aproape, la orice ar fi avut nevoie. Iar eu dormeam acasa, in locul lui, unde erau si sotia, Adina si fiica, Yvonne, pentru ca stateau foarte aproape de spital, iar ziua il inlocuiam pe Cornel, care trebuia si el sa se odihneasca. Arhitecta Mariana Antonescu, colega lui Daniel, ii facea suc de varza si de morcovi, zeama de urzici si macerat de usturoi cu troscot si vasc in lapte, conform indicatiilor unui medic naturist, care-l vizitase si care plecase profund deceptionat de la el, pentru ca-i spusese ca asteapta sa-i vina sfarsitul, cand va voi Dumnezeu, ceea ce nu-i trecuse prin minte nici unui pacient pana atunci. A fost singurul tratament care i-a facut putin mai bine. Desigur, durerile nu puteau fi ameliorate.

Cand am ajuns la el, mi-a dictat niste poezii, apoi mi-a spus:

"Vezi, tu, Lu, atat de mult L-am suparat eu pe Dumnezeu in viata mea, incat, daca tot necuprinsul s-ar prabusi peste mine tot este prea putin pentru cat am gresit. De aceea, eu nu m-am rugat la Dumnezeu niciodata din tot sufletul ca sa ma vindec, am zis numai sa se faca voia Lui in viata mea. Si stii de ce? Pentru ca mi-am zis asa: Daca Dumnezeu, vazand ca-i cer asta cu insistenta, dupa Cuvantul Sau din Sfanta Evanghelie: Cereti si vi se va da, bateti si vi se va deschide, imi va da ceea ce-L rog sa-mi dea. Oare cand sau daca se va mai intampla vreodata sa mai imi dea mie asemenea suferinta, pentru cat rau am facut? Tu iti poti imagina ca eu in "Entropia", dupa cum ti-am mai spus, am facut apostazie?! De aceea, nu contenesc sa-mi amintesc de acest rau incredibil, care are-n lume urmari catastrofale, pentru cei carora le va cadea-n mana aceasta carte, mai ales ca Stefan Baciu, prin traducerea lui in spaniola (care este o limba foarte des intalnita pe glob) a pus pecetea definitiva de libera trecere si de raspandire intre cei ce vor sa se delecteze cu asa ceva. Ce folos are un om daca traieste o suta de ani si nu se mantuieste? Ori eu, acum, cand simt ca sunt deja... cu un picior in groapa, in starea-n care ma aflu, cand doctorii au dat deja verdictul final, sunt atat de sigur de ceva, ca ma infricosez si sovai sa-ti spun. Ei bine, indraznesc sa-ti spun, sunt incredintat ca, daca ma voi ruga Mantuitorului si Macii Sale, din tot sufletul sa ma vindec, asa va fi. Ma crezi c-as incepe sa zburd pe aici, prin salon?! Dar, la ce mi-ar folosi oare? Sa ma arate toti cu degetul si sa zica: Ia te uita si sfantul asta?! Peiorativ, fireste si, cu atat mai rau! Nu sunt eu destul de ticalos, ca sa incep iarasi sa ma umflu in pene? Stii doar cat de nemernic am fost in viata mea, cand la 15 ani, pentru atatea rugaciuni cate s-au facut pentru mine, Dumnezeu m-a vindecat de astm, iar eu nu numai ca I-am intors spatele dar, in dobitocia mea, m-am si revoltat impotriva Lui. Nu! Categoric, nu! Poate niciodata Dumnezeu nu-mi va mai da o asemenea sansa, ca prin putina suferinta, dusa fara cartire, nici in gand, eu sa pot sa-mi spal funinginea de pacate pe care o am.

Te implor, vezi cum faci cu mama, fa numai ce-ti zice Avva Sofian, nimic altceva. Te mai rog ceva, fii buna si roaga-te pentru mine, ca sa nu ma smintesc, din cauza durerilor, pana la sfarsit. Dupa cum vezi, mi le ascund, dar nu stiu daca voi putea face asta pana in ultima clipa a vietii. Stii ca omul are firea schimbatoare! Eu nu vreau s-o am asa, imi doresc sa fiu linistit si cu gandul la iubitii mei, Mantuitorul si Maica Domnului, pana voi pleca de pe pamant, ca sa ma duca la Ei. Eu nu vreau sa ma schimb numai  in mai bine, imi doresc sa plec insotit de pacea Mantuitorului, a Nepretuitei Sale Maici si-a Sfintilor, cu gandul la Sfanta Cruce, sa fiu tot timpul asa, pana ce voi fi plecat de pe pamant, in vesnicie, si sa-I vad pe toti. Un crestin adevarat nu se lamenteaza-n tot momentul, sa stoarca lacrimi celor din jurul lui. Cum vrei sa inteleaga toti ca asa-L marturisesc eu pe Dumnezeu, ca n-am cum altfel? Mai bine sa creada ca n-am dureri decat sa mi le scot in evidenta. Crezi c-as putea rezista, asa cum sunt, daca Dumnezeu nu mi-ar alina suferinta in tot momentul, ca s-o pot suporta? Daca nu m-ar intari, cine stie, din pricina ei, m-as putea dezechilibra mintal, daca n-as fi ajutat de El?! El, Care nu ma paraseste nici o clipa, stie ce face cu mine, acum si-n veac. Mi-e mult prea dor de El, ca sa mai pierd timpul in lumea asta.

Vezi, sa te tii tare, sa nu cazi in deznadejde, dupa ce eu nu voi mai fi. Am sa va ajut toata viata, iar pe mama s-o aduci la inmormantarea mea, c-o va intari Dumnezeu. Tu o sa mai ai mult de tras cu mama, ti-a dat-o Dumnezeu in grija, ingrijeste-o, lasa orice alt gand, ca nu-l vei putea realiza. Asta-i Crucea ta, Tu vei ramane asa cum esti, iar Dumnezeu va randui totul spre bine.

Despre mine acum: eu am loc de vei la cimitirul Straulesti II, pe Aleea scriitorilor. Dar daca va binevoi Dumnezeu, am sa fiu inmormantat la Cernica, asta-i dorinta mea cea mai mare! Si, cu toate ca stiu ca n-ai cu ce, daca te va ajuta Dumnezeu si vei putea vre-o data-n viata, fa-mi si mie o Troita de lemn, te rog mult! Sa nu ma dezgropati, nici la sapte ani, nici alta data. Sa ramana asa pana la Judecata.

Pentru mine "entropiile" sunt ca un cosmar, le urasc din toata fiinta mea. Fa ce poti sa ma scapi de ele! Nu cedea niciunei cereri de a le republica!".

M-am gandit ca nu mai stie ce spune, daca el n-a reusit sa faca nimic ca sa scape de ele, cum voi reusi eu, un... nimeni? Priveam la el cu ingrijorare, abia vorbea, iar fata-i era inundata de lichidul pe care-l elimina prin toti porii, deshidratandu-se. Emotia-mi pusese biecunoscutul nod in gat.

"Bine, omule - zic - ce crezi ca pot face eu cu opera ta, daca n-ai reusit tu insusti sa faci ceva? Cine se va uita la mine sau imi va lua-n consideratie cele ce le voi spune? Nu-mi cere imposibilul, eu una iti fagaduiesc ca, asa, neinsemnta cum sunt, voi incerca sa fac tot posiblilul sa te ajut".

"Lu, promisiunea ta imi face mult bine, stiu ca te vei tine de cuvant si plec impacat sufleteste. Dumnezeu si Maica Domnului sa-ti ajute in tot ceea ce faci bun si demn de Ei!".

Ma uitam la el si nu-mi venea sa cred cum putea avea pe chip o asemenea pace, simitindu-se totodata atat de rau?!

Fara sa vreau, mi-am amintit de vizita celui ce avea sa devina Parintele Nicolae de la Rohia, prin februarie 1979, pe care i-a facut-o lui Daniel, pentru ca tocmai scrisese un articol despre el, in revista uniunii Scriitorilor, "Steaua", in care-l caracteriza-n niste termeni.... savanti si-n niste neologisme, pe care, desigur, fratele meu le intelegea, dar, cred ca nu ar fi inteles mai nimic, decat cei ce-aveau cultura dumnealui, iar acum venise special pentru a-i aduce un exemplar din acea revista lui Daniel. Privind la amandoi, imi era greu sa spun, care dintre dumnealor era mai luminos si mai vesel? A avut loc o converstie, in termeni de critica literara, de-o asemenea inaltime, incat eu ii priveam uimita si incantata, nepricepand mai nimic. Dupa aceea, vizitatorul a trecut intr-o parte, in asa fel incat sa nu-l vada decat Daniel si eu, a pus piciorul pe rama de fier a patului si si-a ridicat pantalonii pana la genunchi, spunand: "Te doare tare, Daniel? E, ce sa spun, sunt dureri si dureri..." Am pututi sa observ ceva atat de cumplit, incat parea a fi de neinchipuit! Piciorul avea muschiul ars pana la os, o cicatrice infioratoare stransese ramasitele de carne intr-un mod hidos, la infatisare si culoare, ba mai mult, erau si doua gauri cicatrizate pe care, privindu-le se vedea clar ca-i fusese introdusa o sarma groasa-n carne, care fusese scoasa prin alt loc. Ma mir cum putea merge. Iar piciorul celalat mai avea si alte semne de tortura. Cred c-a vrut sa-l imbarbateze pe Daniel, altfel nu vad scopul acestei vizite. Asa este, sunt dureri si ...dureri.

Luni seara, pe la ora sapte si jumatate, Horia Bernea (regretatul artist plastic) l-a adus de la Cernica pe neuitatul Parinte Ilarion Argatu. Aparitia Parintelui, majestuasa, a facut intreg spitalul sa tresalte de bucurie! Personalul i-a iesit in intampinare, avand in maini florile, pe care, cu o zi-n urma, le primisera bolnavii de la vizitatori.

Parintele era impresionat, cu o tinuta impunatoare, perfect verticala, cu o cruce la gat si una, de binecuvantare, in mana. Cred ca venise de la slujba. Toti, personal sanitar si bolnavi, s-au inghesuit, ca macar sa-l atinga, daca nu pot lua si binecuvantare. Era o personalitate atat de cunoscuta si-o aparitie atat de rara in acest spital, incat prezenta Preacuviosiei Sale a emotionat pe toata lumea. In zilele urmatoare, cuvantul de ordine din spital a fost "Parintele Ilarion". Cand a venit Parintele Sofian, fiind Duminica, a trecut neobservat, dar Avva Ilarion era cunoscut de prea multi, ca sa treaca tot asa. A stat cam o ora cu Daniel. Mi-am amintit ca tinea atat de mult la el incat, atunci cand venea un preot sau chiar un episcop, mai ingaduitor, care dorea sa discute-n particular cu Preacuviosia Sa, dupa ce-si spuneau cele ce trebuiau spuse, dintre toti oamenii de la usa, ne chema pe noi, pe mine, daca eram cu el, sa ne rugam impreuna cu sfintia sa, pentru acel cleric. Asa s-a intamplat cu Preacucernicul Profesor Vasile Mihoc, care a venit cu distinsa doamna preoteasca, ca Parintele sa se roage pentru naste de de prunci buni. Parintele i-a intrebat: "Daca va da Dumnezeu 14 copii, ii faceti pe toti?" "Sigur, Parinte, doar de aceea am venit!". Atunci am stat toti patru in genunchi si Avva Ilarion a facut mai multe rugaciuni. La sfarsit a spus: "Primul copil va fi un baiat. Daca-i asa, ii puneti numele Daniel si-l faceti preot?", "Bineinteles, Parinte, nici nu se pune problema!". Noi ne simteam oarecum stingheriti in fata atator oameni, care asteptau afara, dar nu-l puteam refuza niciodata. Era prea bucuros sa ne vada, ca sa nu-l ascultam! Cred ca se ruga mult pentru noi, sa nu fim tiranizati de mandrie, ca noua ni se parea ca-i o ascultare obisnuita, ca oricare alta, ca si cum am fi prasit in gradina.

Acum, la spital, Parintele a revenit foarte vesel de la Daniel, parca ar fi botezat ori cununat pe cineva. Stralucea tot de bucurie.

Cat am stat acolo, pe coridor, toata lumea s-a inghesuit sa-mi cera lamuriri, cu felurite intrebari: Oare, suntem rude cu Parintele? De unde si cum de ne cunoastem atat de bine, incat sa vina la el? Ce mai stiu din viata Preacuviosiei Sale? Se pot duce si dumnealor la Cernica? Pot vorbi cu Parintele? Are rabdare? Vrea sau nu sa le asculte necazurile? Termina repede cu fiecare? Daca vrea cineva, il spovedeste? Daca este exigent la spovedanie sau nu? Da canoane mari? Oare se pot face? Mai face dezlegari, ca la Antim? Primeste pe oricine sau te duci degeaba? Capul meu parca era in priza. Trebuia sa raspund promt fiecaruia.

Parintele Ilarion, ca un adevarat marturisitor al lui Dumnezeu, cred ca i-a dat lui Daniel tarie sa reziste din puterea Preacuviosiei Sale si, cand a plecat, mi-a spus:

 "Sora Lucia, fratele Daniil aista al matale are multa credinta si smerenie, ferice de sufletul lui!".

Miercuri, 28 martie 1976 - mutarea in vesnicie

De dimineata, desi Daniel m-a rugat sa mai stau cu el, a trebuit sa plec cu Adina Cezar sa cumparam cele necesare pentru inmormantare; eu, venind mereu la spital, nu ma pregatisem cu nimic dinainte, parca nici nu mai stiam ce trebuie sa iau. Dupa cum am spus, eram sfasiata, ca o masinarie care scartaie peste tot.

L-am fericit, gandindu-ma ca el se va duec la liniste, departe de zgomotele din noi si din afara noastra, de grijile lumesti, de toata tevatura vietii cotidiene. Dar ce pot sa zic? Fiecare dintre noi avea drumul vietii lui trasat de Dumnezeu.

Cand am ajuns inapoi, pe la ora zece dimineata, m-a chemat medicul de la terapie intensiva (Daniel era la reanimare si era monitorizat de un aparat EKG) care mi-a spus:

"E drept ca n-am mai intalnit niciodata un bolnav atat de grav ca Daniel, care sa fie impacat cu soarta lui, sa stea linistit si vesel, cat a durat calvarul lui. Omul asta are toracele inundat in lichid. Daca-l scoatem, se reface, respira de doua saptamani cu o bucatica din plamanul drept. Cum este posibil asa ceva? Infirma orice diagnostic i-am pune. Corect noi nu stim ce boala are. S-ar putea sa fie chiar contagioasa! Nu-i stim cauza bolii. Din punct de vedere medical nu se comporta conform simptomelor pe care ar trebui sa le aiba. Datorita lichidului care i-a inundat toaracele credem ca va deceda prin sufocare, va fi ceva ingrozitor la vedere, se va contorsiona, va face miscari atat de dezordonate incat nu veti rezista sa-l vedeti. Mi-e mila de tineretea dumneavoastra si vad ca sunteti o persoana cu suflet bun, pentru ca veniti mereu la el. Eu m-am gandit sa va dau un medicament, lotiune Pavlov, ca sa puteti trece mai bine peste acest moment, imposibil de suportat altfel. Va mai rog sa plecati acasa, urmand sa veniti mai tarziu. Va mai linistit, mancati ceva sa va intariti, ca va mai asteapta multe momente grele de aici inainte. Am inteles ca aveti si mama bolnava, ar trebui s-o consolati, ca de Daniel ne ocupam noi, avem grija de el".

Sigur ca medicul de la reanimare, neintelegand de ce-l ascut pe Daniel si nu pe domnia sa, se va fi suparat pe mine, iar prezenta mea acolo a socoti-o ca fiind fara rost, atunci cand i-am replicat:

"Cu tot respectul, va rog, domnule doctor, sa ma ascultati putin si apoi sa-mi spuneti ce sa fac? Dupa cum sunt sigura c-ati aflat, toata lumea din personalul acestui spital cred ca stie ca eu nu vin sa-l vad pe fratele meu de-o zi-doua ci, cu oarecare intermitente, impuse de imprejurari urgente, il vizitez de opt luni de zile! Nu-i usor sa ti se spuna de fiecare data ca sistemul sau limfo-sanguin este deteriorat la maxim, de la inceputul internarii, ca moare pana-n seara, maine sau, cel tarziu, poimaine! Eu va pot spune doar atat: de opt luni de zile am murit si-am inviat cu fratele meu de fiecare data, numai Dumnezeu stie cum am reusit sa nu fac infarct. Cum as putea pleca acum, cand toti parametrii indica sfarsitul lui? Intrucat am trecut prin atatea momente grele cu el, de cand este pe patul spitalului si pana acum, sunt hotarata sa raman pana la sfarsit alaturi de el. Cred ca voi rezista indiferent cum va deceda! Asta numai in cazul in care nu ma veti alunga!

Timpul trece repede. A venit si colegul lui de facultate arhitectul Bucur Craciun, care, nestiind ce sa-i spuna, de emotie, fireste, i-a zis: "noi te vrem aici, printre noi, pe lumea asta, nu plecat". Iar Daniel i-a zambit, cu acea lumina inconfundabila pe chip, sigur fiind ca, de acum incolo i-a sosit ceasul de pe urma si ca cine stie cand se vor mai vedea. La patul lui se mai aflau colega lor de facultate, arhitecta Mariana Antonescu si Adina Cezar, profesoara de balet, sotia compozitorului Corneliu Cezar, cel caruia Daniel ii dedicase in "Epifania I" poezia "Ninsoare", in care reprezinta convorbirea Sfantului Serafim de Sarov cu Motovilov. Adina, din cand in cand, se mai ducea sa-i spuna medicului despre starea fratelui meu.

Daniel se simtea ca si cand era dator pana peste cap tuturor celor din jurul lui, indiferent pentru ce venisera acolo. Trebuie sa spun ca in spital era o curatenie exemplara in cursul saptamanii, personalul facandu-si datoria cum se cuvine. Se matura si se spala de mai multe ori pe zi, la nevoie. Aproape de pranz, femeia de de serviciu a intrat sa mai curete pe acolo ceea ce se mai adunase. Fratele meu a facut un efort teribil sa ridice capul de pe perna ca sa-i spuna: "sarut mana, va multumim mult ca ca osteniti pentru noi!". Acea femeie care, cu siguranta, trecuse prin camere nefiind bagata-n seama de nimeni niciodata - fireste, toti considerau ca-si face datoria pentru care este platita si atat, - nu se gandise nimeni sa-i multumeasca-n modul acesta pentru ceea ce face - intai a stat pe loc, sa se dumireasca, s-a uitat spre el, cu multa recunostinta - stia ca este scriitor iar, pe vremea aceea, scriitorii erau considerati precum studentii pe vremea lui Dostoievski - si-a umplut-o plansul. Poate ca si regreta ca-l vedea pentru ultima oara, nu putem sti ce-o fi fost in sufletul ei. A fost foarte impresionata de cuvintele lui, nemaiauzite pana atunci.

De-o parte si de alta a lui Daniel erau doi bolnavi grav, cardiaci, care facusera infarct si fusesera adusi seara, in stare comitiala. Au fost pusi imediat pe perfuzii si-si mai revenisera. Amandoi aveau nevoie de aer curat. Daniel se deshidrata in continuare, totul, pe el si-n pat, era lipicios si ud leoarca. Nici schimbat nu putea fi, din cauza perfuziei care, de trei zile si trei nopti, functiona neintrerupt. In camera era cam racoare. Singura fereastra era-n spatele patului lui. Cu toate astea, privind spre colegii lui de suferinta si observand ca se sufoca oarecum, mi-a facut semn, rugandu-ma sa deschid fereastra pentru ca dumnealor sa le fie mai bine.

Pe la ora 1 si-un sfert, Daniel ma roaga ceva:

"Lu, te rog sa te duci la medicul de servici si sa-l indupleci sa vina pana la mine. Am perfuzia pe dreapta de atata timp si o suport greu dupa cum vezi. As vrea sa ma inchin cu mana dreapta, cum se cuvine. Te rog, insista sa-mi scoata perfuzia din branula, doar pentru cateva secunde, de fata cu dumnealui, doar sa ma inchin si s-o puna inapoi".

Mi s-a parut ceva foarte greu, era spitalul C.C.-ului. Personal, nu-l ascultasem pe medic, nu luasem lotiunea si nu plecasem acasa. Putea sa nu inteleaga ce vrea Daniel si ma putea alunga pe buna dreptate. Fratele meu, vazand ca ezit, a precizat punctul sau de vedere cu exactitate:

"Te rog mult, asa sa-i spui si nu altfel".

L-am gasit singur in birou si i-am spus despre rugamintea lui Daniel. Medicul a stat in loc incremenit, s-a schimbat la fata, in rau, fireste, apoi mi-a spus apasat, consternat fiind, in acelasi timp, de-l asemenea rugaminte nemaiuzita:

 "Eu sunt medic si juramantul lui Hypocrate pe care l-am depus la sfarsitul facultatii ma obliga, conform deontologiei medicale, sa mentin perfuzia bolnavului, pana-n ultima clipa a vietii lui. Nimic nu poate justifca detasarea ei, pentru ca noi hranim bolnavul prin ea, mai ales acum, in faza finala a bolii. Spune-i asa fratelui tau: daca-i scot eu perfuzia, inseamna sa-l omor, daca si-o scoate el, se sinucide! Personal, oricata bunavointa as  aveea, nu-l pot ajuta cu nimic din cele ce-am fost rugat. Nu ca nu vreau, nu pot!".

Am iesit pe coridor inca o data cu senzatia celui ce merge la esaford. Desi nu-mi gaseam cuvintele sa ma fac inteleasa pana la urma n-am facut altceva decat sa repet ce-a spus doctorul. El s-a gandit putin, apoi a devenit extrem de grijului cu perfuzia, sa nu se deranjeze cu ceva: a dat la o parte, cu stanga, patura care-nvelea dreapta si-o tinea, pe aceasta, crispata, pe marginea de fier a patului, incat pot spune ca dreapta lui capatase culoarea pamantului din care-a fost luat! O mila nesfarsita m-a cuprins cand i-am vazut preocuparea acerba ce-o avea, zicand:

"Lu, te rog, uita-te bine la perfuzie, sa nu se deranjeze cu ceva, nu vreau sa se zica vreodata ca m-am sinucis!" 

L-am privt cum dorea sa se inchine cu stanga. Dupa un gest atat de greoi, care parea ca nu se va mai termina niciodata, a reusit sa-si duca mana in toate cele patru locuri, care preinchipuie semnul Sfintei Cruci. Mare mi-a fost mirarea cand, peste vreo luna, am gasit, intre poeziile lui, una, intitulata "Arhé", care evoca, intocmai, chiar acest moment:

"Nu stia ca o sa moara 
intr-o amiaza fara nume, 
cand mainile-i vor deveni atat de grele, 
incat, pana la frunte, va fi
o vesnicie de strabatut!".

Apoi mi-a spus sa aprind lumanarea cu care se impartasise, pe care o adusesem de la Sfanta Cuvioasa Parascheva de la Iasi, special pentru acest moment. Am aprins-o si am tinut-o-n stanga lui, uitandu-ma-n acelasi timp si la perfuzia din dreapta, care era asa cum trebuia sa fie. Domnul fie Laudat!

Nici nu stiu cum sa-i multumesc bolnavului din dreapta lui, care-a facut un gest de-o marinimie extraordinara!? Si-a scos singur perfuzia, a coborat din pat extrem de greu, pentru ca nu putea, facand un efort de neinchipuit, a venit pana la Daniel, rugandu-ma staruitor, cu lacrimi:

"Va rog mult, dati-mi mie lumanarea sa i-o tin. Unui crestin trebuie sa-i tina lumanarea tot un crestin, daca este pe aproape. Nu va suparati, dar am avut un baiat de varsta lui, parca si semanau, care mi-a murit intr-un accident de masina, mi-e tare dor de el, iar baiatul asta imi aminteste de el!".

Doctorul a intredeschis usa, apoi a inchis-o repede la loc, facandu-mi semn sa ies afara. Cand a vorbit cu mine, se forta sa-si tina lacrimile sa nu-i curga:

"Va rog, stingeti-i lumanarea, sa nu-l impresioneze prea tare. Si bolnavul acela ce cauta acolo? N-are voie sa se ridice din pat. I-ati solicitat cumva ajutorul? Doar stiti ca nu-i permis."

Eu am spus:

"Nu-i pot stinge lumanarea, cum sa-i faca rau? Doar singur m-a rugat sa i-o aprind. Bolnavul - care se numea ca tata, Gheorghe - a facut acest gest in memoria fiului sau, care a murit intr-un accident de masina, fiind de varsta lui si semana cu Daniel. Ce pot eu sa fac, cum sa-l refuz? Nu vedeti ca plange?".

Dupa ce fratele meu a plecat la cele vesnice, domnul Gheorghe a fost aspru mustrat c-a-ndraznit sa-si scoata perfuzia, ca a facut un asemenea efort, ca sa-i tina lumanarea si i s-au reprosat multe, pentru ca venise in stare comitiala. A fost urcat in pat, conectat  la aparatul de oxigen, apoi i s-au mai pus si alte medicamente-n perfuzie, ca sa reziste. I s-a reprosat: "Daca dumneavoasta muriti, noi nu avem nici o vina. Singur ati facut ce-ati vrut si nu ne-ati ascultat".
O fi adevarat ce-au spus specialistii, dar eu, in naivitatea mea, imi este imposibil sa admit ca Bunul Dumnezeu l-ar fi putut lasa sa moara pe acest om, atat de bun la suflet, pentru ca a facut din toata inima o fapta buna!

La un moment dat, atat Marianei, cat si mie, ni s-a parut a fi cel mai potrivit lucru, acela de-a ne ruga. Cum mintile ne erau intr-o buna masura imprastiate din cauza gravitatii momentului, ne-am gandit sa luam fiecare o carte din cele de acolo ca sa citim ceva, astfel ca eu am prins de-un colt Psaltirea, iar Mariana a luat Cartea de rugaciuni. Fiecare a deschis cartea respectiva la loculranduit anume de Dumnezeu: Mariana la slujba de seara (rugaciunea Dreptului Simeon): "Acum slobozeste, pe robul Tau, Stapane, dupa Cuvantul Tau, in pace..." iar eu, la Psalmul 118 si-am citit: "Fericiti cei fara de prihana in cale, care umbla-n Caile Domnului!" Noi ne priveam cu uimire si ne uitam si una in cartea celeilalte, nu ne venea sa credem ce ne vedeau ochii. Asta, desigur, nu pentru ca un om ca Daniel n-ar fi meritat asemenea rugaciuni, cat pentru solemnitatea momentului.

Lacrimile ne izvorau in chip nesilit, nu le puteam opri si, fara sa vrem, plangeam. Cu ochii si cu inima parca-L intampinam pe Insusi Hristos. Fapt cert este ca noi am fi vrut ca Daniel sa nu ne vada plangand, dar sentimentele umane nu pot fi inlantuite.

Este normal ca el, atat de lucid fiind, sa ne fi vazut!

A privit ceasul - era ora 14 fara 5 minute - apoi mi-a facut semn ca mi-l da mie. El imi spusese, tot in aceeasi zi, ca-mi lasa si manuscirsele, si biblioteca lui, dar, dupa ce-a plecat, cartile s-au impartit intre cei trei frati, care-am mai ramas. Eram intr-o mare uimire vazandu-l cu ce efort supraomenesc a ridicat capul de pe perna, ne-a privit atent si rugator, iar chipul lui linistit s-a inflacarat cand ne-a spus: "Rugati-va!". Cu adevarat, frumos spus, el avea trebuina de rugaciunea noastra si nu de plansul nostru trecator.

Apoi am vazut pe monitorul EKG o singura linie orizontala si s-a auzit un tiuit suparator la aparatele la care era conectat. El a inchis singur ochii, a rasuflat atat de usor, ca o adiere lina, si a pornit spre vesncie, fara ca noi sa putem intelege cand i-a iesit sufletul. Dar, de indoit, nu ne-am indoit nici o clipa ca s-a dus acolo de unde fiinta si-a luat. Asa putem spune, dupa cum se arata celor ce-l priveau si dupa atmosfera din camera. Dar linia luminoasa si zgomotul aparatului ne-au facut sa fim sigure ca s-a mutat de la noi. In acea zi se intamplase sa aiba si respiratia mai grea si sacadata, dar acum,

"o pace, dintre toate, numai pace 
 si numai dor si numai bucurie" 

se asternise peste tot. Singura stridenta din camera era monitorul care tiuia.

Avea un chip senin, c-o bucurie duhovniceasca aparte, intiparita pe el, iar atmosfera din camera ar fi fost la fel de graitoare, daca n-ar fi fost zgomotul de foarte multi decibeli, insuportabil.

Aceasta dilema, care inseamna moarte, al carei gand la ea cutremura majoritatea oamenilor, in general, nu avea nimic comun cu ceea ce se intampla in acea camera de la reanimare. Era o clipa binecuvantata a unei treceri de la un mod de viata la altul. Am vazut un chip de om smerit, iertator, iubitor, impacat cu Dumnezeu si cu oamenii. Oricum, modul in care-a plecat de pe pamant nu seamana cu cea ce prevad tratatele si realitatea stiintei medicale. Totul intrecea si covarsea orice inchipuire a vreunei scrieri medicale de specialitate.

Am constatat ca sufletul iese din om dupa voia lui Dumnezeu, care i l-a incredintat. Aceasta este o realitate incontestabila, ce nu poate fi combatuta sau desfiintata cu nici un alt concept. Poate de aceea, multi medici sunt theisti, pentri ca-si recunosc limitele in fata adancurilor Proniei Dumnezeiesti.

[...]

Sursa:  "Urme in vesnicie, Daniel-Ilie Turcea - volum biografic"

PAGINI WEB:

Poetul Daniel Turcea - cuvinte din inviere pentru inviere

*

Poetul profetic DANIEL TURCEA – de 35 de ani in Lumina: “AI SA TRAIESTI VREMURI CAND VEI VEDEA LA TOT PASUL NESIMTIREA SI LIPSA PUDORII, cand orice urma de sentiment uman va disparea de la unii cu desavarsire…”

DANIEL TURCEA – istoria convertirii minunate a unui poet al Luminii. Ultimul sau cuvant: “RUGATI-VA!”