Poetul Daniel Turcea - cuvinte din inviere pentru inviere

Schita de Daniel Turcea

Lucia Turcea, sora poetului Daniel Turcea, in cartea "Urme in vesnicie, Daniel-Ilie Turcea - volum biografic" povesteste o experienta "ziditoare de suflet" pe care a avut-o la Parastasul de 40 de zile al iubitului ei frate:

Nu pot uita Parastasul de 40 de zile. Intrucant era pana la Inaltare, se faceau oua rosii. Mie mi-a revenit sa fac sarmale, salata de boeuf (care-i placea lui Daniel) si coliva. Alte bune crestine, de la bisericile unde ne duceam, s-au hotarat sa faca o lista si sa aduca cele ce trebuiau: ouale rosii, friptura, cozonacii si niste prajituri, ciorba de miel, painea, vinul, apa minerala, ceva fructe. Parintele Sofian [Boghiu] a contribuit material la ceea ce-am facut eu. Cum as fi putut trece cu vederea o asemenea minune? Mai ales ca una dintre crestinele care m-au ajutat era sotia unui membru din garda personala a lui Ceausescu?! Desi, vazandu-l in uniforma respectiva m-am cam speriat, constatand ca era atat de firesc in gesturi si familia respectiva avea casa plina de icoane - de altfel au casatorit-o pe fiinca lor cu un preot - astfel ca, vazandu-le ravna si dragostea, n-am putut sa le resping bunele intentii. 

Doamna respectiva a facut ciorba de miel. Cum sotul avea si-un ARO, am luat de acasa toate doamnele, cu ce-au pregatit, apoi ne-au dus si pe noi la Cernica, ajungand, astfel la timp. Era atat de emotionat acest domn si frate intru Hristos, ca am fost profund impresionata. Parca-i murise dumnealui un copil.

Eu am trecut printr-o experienta "ziditoare de suflet", greu de descris.

Am pus la foc oala cu sarmale, care, de-acum fierbeau forfotind si urma sa le bag la cuptor. Pe la ora 3.30 noaptea, am atipit iepureste, ca trebuia sa urmaresc sarmalele. Oboseala isi spunea cuvantul. Deodata, apare Daniel (cred ca visam) imbracat intr-o camasa alba, lunga, cu ochii atat de luminosi fiind, incat nu mai distingeam culoarea lor. I-am zis:

 "Ai inviat!", 

mi-a raspuns: 

"Da". 

Mantuitorul - schita de Daniel Turcea

Eu, mirandu-ma topaiam prin jurul lui de bucurie si n-am gasit altceva mai bun de zis, decat asta:

 "Asadar ai vazut pe Mantuitorul, pe Maica Domnului, pe Sfinti si Ingeri? Spune-mi si mie, cum sunt? Seamana cu noi?" 

El, vazandu-ma atat de zglobie, a tresarit, adeveni foarte serios si mi-a spus:

"Da. I-am vazut, sigur ca sunt asa, ca noi, dar au trupuri duhovnicesti".

"Dar descrie-mi-I si mie, te rog" insist eu, mai curioasa ca oricand. 

"Lu, tu nu trebuie sa stii acum, mai ai mult pana atunci, cand iti voi spune amanuntit. Asta sa stii: mintea ta sa fie la Porunci si la Fericiri, la toata Sfanta Evanghelie si Psaltire. Sa te gandesti mereu si cu frica de Dumnezeu si, de aceasta, ce realitate ingrozitoare este iadul, ca sa nu ajungi acolo, fereasca Dumnezeu! Sa nu-ti treaca o zi in care sa nu te gandesti la Dumnezeu, sa-L rogi sa te ierte si sa-I multumesti! Citeste, cat poti, daca se poate zilnic, din Sfanta Evanghelie si din Psaltire. Gandeste-te mereu la Evanghelia Judecatii (Matei 25), ca sa stii si sa faci ceea ce vei fi intrebata. Sa nu uiti ca Dumnezeu te iubeste, iar tu trebuie sa ai aceeasi stare sufleteasca fata de Dumnezeu si de toti cei din jurul tau, asa nu-ti va fi greu sa-ti iubesti dusmanii personali. Fara ei nu ne mantuim, tine minte! Sa nu deznadajduiesti! Dar, spune-mi, tu ce faci acolo?"

Eu nu m-am gandit nici o clipa ca nu este viu, dar ce faceam stiam precis.

"Ce pot sa fac, decat Parastasul tau de 40 de zile? Maine ma duc la Cernica, unde i-am invitat si pe scriitori. Au fost bune crestinele care ne cunosc si-au contribuit fiecare cu ce-a putut. Doamna Constanta a facut ouale rosii. Dar ce-ti spun eu tie? Tu stii mai bine decat mine, care-cum, ce-a adus! Numai de mi-ar ajuta Dumnezeu sa fiu gata cu toate si sa ajungem la timp acolo!" 

La care el imi spune:

"Sa nu uiti sa-ti faci cruce cat mai des. Asa vei scapa de diavoli si de sectanti. Sa asculti de Avva Sofian [Boghiu]! Ti-am mai spus asta. Si sa nu cumva sa-ti treaca prin minte sa pleci de la sfintia sa, cat va trai, ca va fi rau de tine! Vezi c-o sa te ajute cu manuscrisele. Uite ce este, la Cernica este bine sa te duci, dar nu acolo este milostenia. Acolo iti faci datoria. Daca vrei sa faci milostenie, sa nu uiti sa ajungi si la copiii aceia bolnavi, de la psihiatrie, de la spitalul 9. Te rog, fa tot posibilul sa ajungi la ei, du-le prajiturile facute de doamna Aurora!"

Iar eu, obosita la culme, ii zic: 

"Dar cum crezi ca mai pot ajunge acolo, nu este prea departe, cum sa le poti cuprinde chiar pe toate, intr-o singura zi? Sunt si asa sfarsita de oboseala, nu ma crezi?"

"Nu-i nimic, lasa grijile lumesti in Mana Domnului. Tu nu stii ca Dumnezeu nu-i da omului mai mult decat poate duce? Ai sa vezi ca ai sa poti, numai sa vrei, cu toata fiinta ta! Eu, de aceea ti-am spus, ca sa vrei sa te duci! Ai sa-mi multumesti tu pentru efortul asta mic si neinsemnat! Ce-am avut de spus, ti-am spus deocamdata, mai mult nu trebuie sa stii. Parintilor poti sa le spui de mine - de fapt, sfintiile lor stiu de la inmormantare, dar se feresc, in principal, sa spuna - pentru ca, in ceea ce ne priveste, oficial, se doreste altceva, chiar daca, pentru a fi in ... ton cu posturile de radio din strainatate, se va face multa vorbire in jurul meu. Oricum, vei vedea, cei care vor spune adevarul despre mine vor disparea, mai devreme sau mai tarziu. Ceilalti vor ramane, de aceea, ar fi mai bine ca scriitorii sa nu stie, ca te vor socoti drept nebuna. Si asa doctorul de la reanimare ne are in vizor!".

M-am trezit cu sentimentul ca am trait un crampei de realitate. Totul era logic si precis. Fiecare cuvant avea greutatea lui. 

Imi pare rau ca, in tot acest timp, cat m-am ocupat de parastas, am neglijat-o complet pe mama, dar n-am putut altfel. Ca sa ma ierte, am trezit-o si i-am spus visul. Am facut totul de parca mergea de la sine.

Am ajuns la Cernica, impreuna cu ceea ce pregatisem si cu ai mei. Am asistat la slujba, in biserica, apoi parintele Ilarion, parintele Nicodim si parintele Ilie au slujit masa si-au stat cu noi.

[...]

Nu stiam cum sa ajungem mai repede in Berceni, parca aveam aripi la picioare. Purtam la mine ultima si cea mai cunoscuta fotografie a lui Daniel, din fata, avand barba. In momentul in care am spus celor din personal pentru cine impart si le-am aratat fotografia, au inceput sa planga. Cum era posibil ca el sa fie decedat, doar n-avea nici o boala? Pana-n urma cu vreo cincizeci de zile (deci, le numarasera) venea si de cate trei ori pe saptamana la copii si, daca el n-a spus nimic, nu si-au imaginat c-ar putea fi bolnav!

Au crezut ca-i Preot si nu l-au intrebat niciodata daca-i asa. Oricum, chipul lui bland, i-au facut sa i se destainuiasca, iar el nu s-a aratat a fi nici indispus, nici plictisit. Le-a ascultat si le-a dat sfaturi intelepte. Toata lumea il indragea. Ziceau "a venit Parintelul nostru!" Eu am impartit prajituri, atat copiilor, cat si doamnelor din personal, dar n-am stat decat putin acolo si-am ajuns in Balta Alba inainte de a se innopta. M-am gandit ca Daniel ar fi vrut sa fiu si eu ca el, de aceea m-a trimis acolo. Un asemnea mod de-a fi, ca al lui, este mult prea rar. A-i calca pe urme mi se pare ca-i foarte greu pentru oricine. Eu credeam ca-i la editura sau la biserica iar el, langa ceasul mortii fiind, se ducea la copiii bolnavi mintal, ii alina, in suferinta lor, vorbindu-le de o lume mai buna, unde, cu siguranta ca s-au dus si ei. Le povestea tot felul de intamplari si vieti de Sfinti pentru ca el nu dorea altceva decat sa-i convinga de existenta lui Dumnezeu. Le vorbea despre Mantuitorul, Maica Domnului, Sfinti sau Ingeri. Toata lumea spunea despre ei ca sunt retardati, dar Daniel Il vedea numai pe Hristos in ei! De aceea, ii mangaia cu dragoste. Drept este ca atunci cand ajungeai acolo erai profund socat de chipurile lor apatice, uneori inspaimantate. Privirile erau confuze sau fixe, unii se uitau in alte directii decat li se vorbea, unii aveau miscari foarte lente, altii, pentru ca nu le puteau controla, dezordonate, atitudinea lor era fie apatica pana la extrem, fie irascibila, fie suspicioasa. In general, pe oaspeti ii priveau cu neincredere. Cei mai multi dintre ei ajungeau in scoli ajutatoare si mai tarziu, poate, in balamuc. Sansa lor de a se integra in familie era aproape nula. Ce puteau face parintii cu un copil caruia-i era greu sa se ajute singur? Daniel spunea despre ei ca sunt cele mai nenorocite fiinte de pe pamant! Indopati cu medicamente tampitoare, ei nu aveau sansa de-a se putea spovedi. Daca erau botezati, poate se mantuiau, daca nu, nici atat. Pe Daniel, care se ruga pentru ei, l-au acceptat pentru ca avea darul sa-i inveseleasca, le capta atentia cu felul lui de a fi, juca mingea cu ei, iar ei il invingeau intotdeauna, ii alina in suferinta lor, le stergea lacrimile din suflete si de pe obraji. Le era drag de el pentru ca reusea sa le vindece ranile sufletesti cu pansamentul vorbelor bune. Pentru ei, el era musafirul din cer. 

La noi in Arges, oamenii obisnuiesc sa imparta din viata, cu mana lor, ceea ce au de dat pentru sufletul lor (nu se bazeaza pe rude, chiar daca n-au motiv). La parastasele de la soroace ale unei rude decedate, fac o coliva si pentru vii, se canta "multi ani traiasca!" si impart ce vor. Pe la tara dau vite de pomana, fac troite, fac fantani, fiecare, ce poate. Unii, mai bogati, care-si mai fac o casa, o dau de pomana pe cealata, cu tot ce este in ea. In general, aproape toti isi dau apa dinainte, prilej cu care impart mai multe pentru ei, la sfarsit. Vor sa plece dincolo siguri ca si-au implinit obiceiurile locului cum se cuvine. Sigur, Daniel si-a amintit ce-a vazut la matusa Virginia, la care a crescut. Dar dragostea lui nu avea limite, el era atat de convins ca de fiecare data cand se duce la cineva pe care-l poate ajuta cu ceva Il intalneste pe Mantuitorul incat nici un efort nu era prea mare pentru a ajunge la destinatie. Cateodata imi zicea si mie: "Hai sa pregatim ceva! Nu vrei sa ne intalnim cu Hristos?". Repet asta fiind prea frumos.

Manuscris poezia Anastasia de Daniel Turcea