Durerea
de Vasile Voiculescu
Oprită să se urce în Ceruri vreodată,
Durerea n-are aripi, să-şi facă vânt,
Ci calcă, peste lespezi încovoiată,
Înger pururi încătuşat de pământ.
Adâncu-i glas n-ajunge la stele...
Braţele-i vântură cenuşă şi lut,
Presărându-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la-nceput.
În ochii ei luceşte, încă neînţeleasă,
Lumina, semnul Lui izbăvitor,
Şi a pus-o mai presus, crăiasă
Şi pildă, îngerilor tuturor.
Ea nu ştie... Dar când somnul o doboară,
În miezul nopţii şi-al tăcerii,
Marii îngeri pe pământ coboară
Şi se pleacă de sărută picioarele durerii.
Durerea n-are aripi, să-şi facă vânt,
Ci calcă, peste lespezi încovoiată,
Înger pururi încătuşat de pământ.
Adâncu-i glas n-ajunge la stele...
Braţele-i vântură cenuşă şi lut,
Presărându-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la-nceput.
În ochii ei luceşte, încă neînţeleasă,
Lumina, semnul Lui izbăvitor,
Şi a pus-o mai presus, crăiasă
Şi pildă, îngerilor tuturor.
Ea nu ştie... Dar când somnul o doboară,
În miezul nopţii şi-al tăcerii,
Marii îngeri pe pământ coboară
Şi se pleacă de sărută picioarele durerii.
***
Monahul Moise Aghioritul, Scrieri despre durere
Astăzi multă lume suferă în felurite chipuri și, de aceea, mulți se neliniștesc. Nu există om care să nu treacă prin acest cuptor. Este vorba despre o puternică experiență universală. Durerea profundă și felurită aduce, de obicei, mâhnire, întristare și tulburare. Boala aduce aminte de înfricoșătoarea moarte. Încercările prin care trecem ne strică planurile, ni le spulberă, ne schimbă pe cele programate și plănuite. Epoca de bunăstare nu îngăduie nicio durere, ci vorbește despre fericire, confort, și despre netulburata iubire de materie. Există o aversiune față de durere, de osteneală și trudă. Omul le vrea pe toate repede, ușor, fără osteneală, fără nici o cheltuială și întârziere. Dar durerea pricinuiește un câștig bogat și un mare folos celui care o suferă. Când suferi te gândești la tine, la viața ta pierdută, la viitorul tău nesigur, la greșalele tale, la patimile tale, la cuvintele rostite în zadar, la multele tale lipsuri. De la critica continuă, omul trece la autocritică severă. Il întâlnește pe Dumnezeu înlăuntrul său.
Durerea ascunde taine. Nu există nicio dispoziție masochistă, ci, observând cum inima sa de piatră se înmoaie, se emoționează și se minunează, atunci, în mijlocul durerii, află adevărata și curata bucurie care îl face să primească o stare care, cu puțin înainte, era imposibil să o accepte. Este vorba de taina durerii, care îl preface pe om și, în mijlocul durerilor bolii sale, îi dăruiește o altă minunată pace.
Omul contemporan, nevrând să sufere, suferă și mai mult. Multul confort i-a pricinuit plictiseală, multa odihnă l-a obosit. Omul suferă deoarece îi lipsește ceva și, astfel, este nevoit să suporte, să rabde ceva nedorit, să sufere și să se chinuiască. Cineva suferă când trece prin ceva neplăcut și îi pricinuiește durere. Nu vrea asta, dar o primește de nevoie. Durerea este consecința abuzului de libertate umană. Urmarea păcatului este durerea, dar durerea conlucrează la mântuirea omului, după ce el, robit de continua vânare a plăcerii neîngăduite, și-a umplut viața de suferințe fără sens. Si, fiindcă s-a învățat astfel, și nu vrea să se nevoiască ca să se elibereze de patimile puse în mișcare de demoni, Dumnezeu îngăduie durerile și încercările, astfel încât, și prin ele, să fie ajutat și să se pocăiască.
In viața noastră durerea nu este acceptată în chip fatalist, ca un rău necesar, în chip pasiv și cu un sentiment de vinovăție, ci, așezați la umbra Crucii, unde un Nepătimitor a pătimit pentru noi, cei pătimași. Astfel, omul, în boala sa își află sănătatea sufletească. Boala se face un medicament puternic. Cu răbdare, de bunăvoie, va putea răbda cineva durerile mari și neașteptate și va fi povățuit la fericita răbdare și odihnă sufletească. Durerea se face medic, terapeut, binefăcătoare și mântuitoare și acolo unde credea că nu există lumină, viată și înviere, tocmai acolo renaște, se preface și își descoperă aripile sale.
Fară Dumnezeu omul este lipsit de bucurie și de nădejde, greutățile sale zilnice devin absurde, de neridicat, fără sens, îl fac să se întristeze, să deznădăjduiască. Dacă creștinii se descurajează, înseamnă că nu-și ridica crucea de bună voie, cu placere(?) și doxologie. Atunci credinciosul se familiarizează cu moartea și nu se teme. In absența lui Dumnezeu intra frica, spaima și deznădejdea. Nu ne aparțin nouă vindecarea imediată a durerii, ci cunoștința și legătură cu Dumnezeul cel viu.
Durerea îl poate povățui pe om să-L afle pe Dumnezeu. Il poate și pierde! Să nu ne facem piedică în calea acestei întâlniri cu severele noastre idei. Hristos este totul, este izvorul vieții, centrul bucuriei. Așadar toți cei îndurerați să alerge la El ca să se bucure cu adevărat. Marea dragoste îl face pe cel îndurerat să nu țină seama nici chiar de cele mai puternice dureri. Hristos îi înarmează pe credincioșii săi în înfruntarea diferitelor nevoi și suferințe. Unui necredincios îi vine foarte greu să suporte cu răbdare orice durere, această veșnică enigmă.
Societatea noastră contemporana, civilizată, i-a izolat pe cei îndurerați în azile, ca să nu ne deranjeze, dar uităm că durerea ne unește prin a compătimi și a într-ajutora. Cel care suferă compătimește mai ușor, împreună pătimește și sprijinește. Într-adevar durerea obosește, dar te poate duce pe căi pe care niciodată nu ți le-ai închipuit, unde vei vedea sinele tău adânc și necunoscut, unde vei cunoaște pe necunoscutul Dumnezeu în sinele tău, când vei privi cu mai multă îngăduință la aproapele, fratele tău. Atunci, cu adevărat, durerea va deveni vindecătorul tău, și vei mulțumi că te-ai îmbolnăvit. Vei înțelege durerea celorlalți. Nu vei zbura, ci vei călca pe pământ și vei crede că drumul vieții tale nu este presărat numai cu petale de trandafir, ci cu trandafiri care au și spini. Așadar este trebuință de curaj, tărie și nădejde.
Durerea ascunde taine. Nu există nicio dispoziție masochistă, ci, observând cum inima sa de piatră se înmoaie, se emoționează și se minunează, atunci, în mijlocul durerii, află adevărata și curata bucurie care îl face să primească o stare care, cu puțin înainte, era imposibil să o accepte. Este vorba de taina durerii, care îl preface pe om și, în mijlocul durerilor bolii sale, îi dăruiește o altă minunată pace.
Omul contemporan, nevrând să sufere, suferă și mai mult. Multul confort i-a pricinuit plictiseală, multa odihnă l-a obosit. Omul suferă deoarece îi lipsește ceva și, astfel, este nevoit să suporte, să rabde ceva nedorit, să sufere și să se chinuiască. Cineva suferă când trece prin ceva neplăcut și îi pricinuiește durere. Nu vrea asta, dar o primește de nevoie. Durerea este consecința abuzului de libertate umană. Urmarea păcatului este durerea, dar durerea conlucrează la mântuirea omului, după ce el, robit de continua vânare a plăcerii neîngăduite, și-a umplut viața de suferințe fără sens. Si, fiindcă s-a învățat astfel, și nu vrea să se nevoiască ca să se elibereze de patimile puse în mișcare de demoni, Dumnezeu îngăduie durerile și încercările, astfel încât, și prin ele, să fie ajutat și să se pocăiască.
Fară Dumnezeu omul este lipsit de bucurie și de nădejde, greutățile sale zilnice devin absurde, de neridicat, fără sens, îl fac să se întristeze, să deznădăjduiască. Dacă creștinii se descurajează, înseamnă că nu-și ridica crucea de bună voie, cu placere(?) și doxologie. Atunci credinciosul se familiarizează cu moartea și nu se teme. In absența lui Dumnezeu intra frica, spaima și deznădejdea. Nu ne aparțin nouă vindecarea imediată a durerii, ci cunoștința și legătură cu Dumnezeul cel viu.
Durerea îl poate povățui pe om să-L afle pe Dumnezeu. Il poate și pierde! Să nu ne facem piedică în calea acestei întâlniri cu severele noastre idei. Hristos este totul, este izvorul vieții, centrul bucuriei. Așadar toți cei îndurerați să alerge la El ca să se bucure cu adevărat. Marea dragoste îl face pe cel îndurerat să nu țină seama nici chiar de cele mai puternice dureri. Hristos îi înarmează pe credincioșii săi în înfruntarea diferitelor nevoi și suferințe. Unui necredincios îi vine foarte greu să suporte cu răbdare orice durere, această veșnică enigmă.
***
"Modul de acceptare a
durerii vădeşte gradul de autenticitate a fiecărui credincios. Numai pe chipurile îndurerate se citeşte o lumină tainică ce vorbeşte discret despre martiriul durerii lăuntrice, nicovala pe care se modelează omul pentru ca vorba sa să devină mai plăcută, plină de trăiri, curată şi fără cuvinte de prisos. Numai cei încercaţi de durere au ceva însemnat a spune. În spatele fiecărei dureri umane se ascunde Dumnezeu. Durerea va rămâne trambulina ce duce la mari înălţări şi la sporire spirituală, la întâlniri cu sfânta treime numită Dumnezeu, om, sine. Va trebui să facem deosebire între durerea care vine de la Domnul, cea care vine din păcat şi ce care vine de la oameni" (Monahul Moise Aghioritul).
