Se afișează postările cu eticheta Vasile Voiculescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Vasile Voiculescu. Afișați toate postările

vineri, 24 noiembrie 2017

Monahul Moise Aghioritul: "Taina durerii îl preface pe om și îi dăruiește o altă minunată pace".


Durerea 

de Vasile Voiculescu


Oprită să se urce în Ceruri vreodată,
Durerea n-are aripi, să-şi facă vânt,
Ci calcă, peste lespezi încovoiată,
Înger pururi încătuşat de pământ.

Adâncu-i glas n-ajunge la stele...
Braţele-i vântură cenuşă şi lut,
Presărându-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la-nceput.

În ochii ei luceşte, încă neînţeleasă,
Lumina, semnul Lui izbăvitor,
Şi a pus-o mai presus, crăiasă
Şi pildă, îngerilor tuturor.

Ea nu ştie... Dar când somnul o doboară,
În miezul nopţii şi-al tăcerii,
Marii îngeri pe pământ coboară
Şi se pleacă de sărută picioarele durerii.

***

Monahul Moise Aghioritul, Scrieri despre durere




Astăzi multă lume suferă în felurite chipuri și, de aceea, mulți se neliniștesc. Nu există om care să nu treacă prin acest cuptor. Este vorba despre o puternică experiență universală. Durerea profundă și felurită aduce, de obicei, mâhnire, întristare și tulburare. Boala aduce aminte de înfricoșătoarea moarte. Încercările prin care trecem ne strică planurile, ni le spulberă, ne schimbă pe cele programate și plănuite. Epoca de bunăstare nu îngăduie nicio durere, ci vorbește despre fericire, confort, și despre netulburata iubire de materie. Există o  aversiune față de durere, de osteneală și trudă. Omul le vrea pe toate repede, ușor, fără osteneală, fără nici o cheltuială și întârziere. Dar durerea pricinuiește un câștig bogat și un mare folos celui care o suferă. Când suferi te gândești la tine, la viața ta pierdută, la viitorul tău nesigur, la greșalele tale, la patimile tale, la cuvintele rostite în zadar, la multele tale lipsuri. De la critica continuă, omul trece la autocritică severă. Il întâlnește pe Dumnezeu înlăuntrul său.

Durerea ascunde taine. Nu există nicio dispoziție masochistă, ci, observând cum inima sa de piatră se înmoaie, se emoționează și se minunează, atunci, în mijlocul durerii, află adevărata și curata bucurie care îl face să primească o stare care, cu puțin înainte, era imposibil să o accepte. Este vorba de taina durerii, care îl preface pe om și, în mijlocul durerilor bolii sale, îi dăruiește o altă minunată pace.

Omul contemporan, nevrând să sufere, suferă și mai mult. Multul confort i-a pricinuit plictiseală, multa odihnă l-a obosit. Omul suferă deoarece îi lipsește ceva și, astfel, este nevoit să suporte, să rabde ceva nedorit, să sufere și să se chinuiască. Cineva suferă când trece prin ceva neplăcut și îi pricinuiește durere. Nu vrea asta, dar o primește de nevoie. Durerea este consecința abuzului de libertate umană. Urmarea păcatului este durerea, dar durerea conlucrează la mântuirea omului, după ce el, robit de continua vânare a plăcerii neîngăduite, și-a umplut viața de suferințe fără sens. Si, fiindcă s-a învățat astfel, și nu vrea să se nevoiască ca să se elibereze de patimile puse în mișcare de demoni, Dumnezeu îngăduie durerile și încercările, astfel încât, și prin ele, să fie ajutat și să se pocăiască. 

In viața noastră durerea nu este acceptată în chip fatalist, ca un rău necesar, în chip pasiv și cu un sentiment de vinovăție, ci, așezați la umbra Crucii, unde un Nepătimitor a pătimit pentru noi, cei pătimași. Astfel, omul, în boala sa își află sănătatea sufletească. Boala se face un medicament puternic. Cu răbdare, de bunăvoie, va putea răbda cineva durerile mari și neașteptate și va fi povățuit la fericita răbdare și odihnă sufletească. Durerea se face medic, terapeut, binefăcătoare și mântuitoare și acolo unde credea că nu există lumină, viată și înviere, tocmai acolo renaște, se preface și își descoperă aripile sale.

Fară Dumnezeu omul este lipsit de bucurie și de nădejde, greutățile sale zilnice devin absurde, de neridicat, fără sens, îl fac să se întristeze, să deznădăjduiască. Dacă creștinii se descurajează, înseamnă că nu-și ridica crucea de bună voie, cu placere(?) și doxologie. Atunci credinciosul se familiarizează cu moartea și nu se teme. In absența lui Dumnezeu intra frica, spaima și deznădejdea. Nu ne aparțin nouă vindecarea imediată a durerii, ci cunoștința și legătură cu Dumnezeul cel viu.

Durerea îl poate povățui pe om să-L afle pe Dumnezeu. Il poate și pierde! Să nu ne facem piedică în calea acestei întâlniri cu severele noastre idei. Hristos este totul, este izvorul vieții, centrul bucuriei. Așadar toți cei îndurerați să alerge la El ca să se bucure cu adevărat. Marea dragoste îl face pe cel îndurerat să nu țină seama nici chiar de cele mai puternice dureri. Hristos îi înarmează pe credincioșii săi în înfruntarea diferitelor nevoi și suferințe. Unui necredincios îi vine foarte greu să suporte cu răbdare orice durere, această veșnică enigmă.

Societatea noastră contemporana, civilizată, i-a izolat pe cei îndurerați în azile, ca să nu ne deranjeze, dar uităm că durerea ne unește prin a compătimi și a într-ajutora. Cel care suferă compătimește mai ușor, împreună pătimește și sprijinește. Într-adevar durerea obosește, dar te poate duce pe căi pe care niciodată nu ți le-ai închipuit, unde vei vedea sinele tău adânc și necunoscut, unde vei cunoaște pe necunoscutul Dumnezeu în sinele tău, când vei privi cu mai multă îngăduință la aproapele, fratele tău. Atunci, cu adevărat, durerea va deveni vindecătorul tău, și vei mulțumi că te-ai îmbolnăvit. Vei înțelege durerea celorlalți. Nu vei zbura, ci vei călca pe pământ și vei crede că drumul vieții tale nu este presărat numai cu petale de trandafir, ci cu trandafiri care au și spini. Așadar este trebuință de curaj, tărie și nădejde.             


***
"Modul de acceptare a durerii vădeşte gradul de autenticitate a fiecărui credincios. Numai pe chipurile îndurerate se citeşte o lumină tainică ce vorbeşte discret despre martiriu
l durerii lăuntrice, nicovala pe care se modelează omul pentru ca vorba sa să devină mai plăcută, plină de trăiri, curată şi fără cuvinte de prisos. Numai cei încercaţi de durere au ceva însemnat a spune. În spatele fiecărei dureri umane se ascunde Dumnezeu. Durerea va rămâne trambulina ce duce la mari înălţări şi la sporire spirituală, la întâlniri cu sfânta treime numită Dumnezeu, om, sine. Va trebui să facem deosebire între durerea care vine de la Domnul, cea care vine din păcat şi ce care vine de la oameni" (Monahul Moise Aghioritul).



vineri, 12 februarie 2016

Floarea din asfalt - Un alt “Deşteaptă-te Române”, dar nu din somnul cel de moarte ci din cel mioritic în care-l „adânciseră” dracii vremii





FLOAREA RĂSĂRITĂ DIN ASFALT

Dan Puric

"Stilul e omul!”, spunea candva marele naturalist francez Buffon. Parafrazându-l peste timp, aș putea și eu la rândul meu să afirm: „Această carte este însăși autoarea ei!”. Căci ce este în ultimă instanță Alexandra Svet, scriitoarea, dacă nu tocmai această „floare” care a îndrăznit să înflorească din asfalt?! A apărut pe neașteptate, cu superbia florii răsărite din deşert într-o lume urâtă, fără anotimpuri, riscând totul și parcă vrând pe cont propriu să țină loc de o întreagă primăvară.

Am spus deșert gândindu-mă la biata Românie de azi, ajunsă o imensă pustie sufletească în care și nisipului, bătut de vânturi de colo-ncolo, îi este interzis să-și mai amintească de stânca ce-a fost odată. Și-atunci te-ntrebi cum de-a îndrăznit mica și plăpânda floare să apară? Și mai ales de unde sămânța aceasta bună și roditoare de aleasă calitate, mirosind a pământ românesc de care un câmp întreg s-ar putea îndrăgosti? Dar acei dintre noi care nu și-au pierdut, încă, din suflet mirosul veșniciei acestui neam o putem simți, adulmecând că ea vine de departe. Pesemne de atunci de când țara asta era plină de asemenea flori, împrăștiate liber peste blânde câmpii și dealuri răsfățate parcă de atâta frumos dăruit de Dumnezeu și retezate crunt, fără de milă, toate într-o sinistră noapte, de secera bolșevică. Apoi timpul s-a chircit de spaimă și repede de tot, ca la un unic ordin, secerătorii morții au transformat minunea de plai românesc în maidan de gunoaie, apoi în deșert sufletesc, pentru ca astăzi, în numele „civilizației”, sub ochii noștri rătăciți de atâtea suferințe, să toarne asfalt. Tone, mii de tone de material fără viață, peste viața acestui popor, ca ea să fie îngropată și uitată definitiv. Acolo unde odată erau câmpurile cu minunatele flori, trec astăzi, indiferente, sigure pe sine, șoselele asfaltate ale gândirii unice. Iată „pustia civilizată” a României de azi! Dar biata mea floare răsărită atât de imprudent printre cauciucurile nervoase și țevile de eșapament ale „modernității” siluitoare de azi, fără de timp și de sens, ce ne suprimă încet și sigur întreaga ființă, ne povestește, parcă strigând din răsputeri, că atunci, în clipa aceea fatidică, pentru acest neam, acele flori s-au opus cum au putut și ele secerii ucigașe, dând țărânei acestui neam trupurile lor ușoare fără de viață și nouă, celor de azi, amintirea mirosului lor curat de pământ românesc. Căci în ultimă instanță asta face Alexandra Svet cu această carte: „înviază trecuturi” ce nu și-au trăit viața și compătimește „prezenturi” ce n-ar merita să trăiască, dându-ne astfel nouă, celor de azi, șansa să ne apropiem, parcă pe nesimțite, de un destin demn, pe care l-am avut odată și pe care nu mai știm să îl respirăm.

De la un capăt la altul, circulă prin floarea asta unică, ce-a îndrăznit să înflorească într-o lume lipsită de cer, o esență tare, impenetrabilă, ca și cum, printr-o pronie cerească, o lumină sufletească necoruptă a plouat-o în mod nevăzut, șoptindu-ne astfel, prin răsărirea ei miraculoasă, că sub asfaltul „atotbiruitor” stă neclintită de la locul ei, în murmur de rugăciune, „Grădina Maicii Domnului”!


Domnul profesor Marcel Petrisor,
scriitor, fost detinut politic- coleg de celula al Pr. Calciu, al lui Costache Oprisan si prieten apropiat al lui Petre Tutea.

"Alexandra Svet, scriitoare de o complexitate greu de definit. Cu excelenţa unui talent de zugrav bizantin, ţipă în faţa generaţiei sale Treziţi-vă asta nu-i România noastră!”- Un alt “Deşteaptă-te Române, dar nu din somnul cel de moarte ci din cel mioritic în care-l „adânciseră” dracii vremii ca nu cumva s-ajungă-n Rai înaintea altora.

***

Scrisoare de dor de la nepoata poetului Vasile Voiculescu




Nepoata poetului Vasile Voiculescu catre bunicul sau:

"Imi doresc atat de mult macar sa te visez! Te-am visat acum 30 de ani inainte sa o aduc pe lume pe stranepoata ta. Erai imbracat asa cum mi te aminteam eu din plimbarile noastre zilnice prin Cismigiu, pe Dealul Mitropoliei, manastirea Antim! Erai in fata mea si aproape iti simteam rasuflarea... privirea semeata, calda si patrunzatoare… Acum sunt mult mai aproape ca atunci de varsta pe care o aveai tu, cand Iisus ti-a incercat Taria Puterii si ai fost azvarlit pe nedrept in beciurile de la Aiud…

Trec anii si in loc sa uit - inteleg! Te-ai intors intr-o buna dimineata si nu-mi amintesc decat ochii la fel de arzatori, intr-un trup firav si ostenit. Mi-ai spus cu atata caldura "paunita mea"…
Ai murit in dureri dupa un an, soptind sa nu dam nimic din Opera ta acelor parsivi. Nu te-am ascultat, dar ne-am gandit ca erau inca multi in acest Neam care te-ar fi inteles si iubit, prin acesta Opera postuma. Si se pare ca nu am gresit…

Regretam insa faptul ca nici dupa atata amar de ani nu au fost de acord sa ni se inapoieze cartile tale iubite - 9000 de volume dintre care unele de mare valoare. Stiu ca ai intrebat de ele cum ai ajuns acasa. Si, afland ca au fost aruncate cu lopata in camion, ai spus: "atunci pot sa mor"…
Este mult mai greu decat mi-am inchipuit sa-ti scriu caci asta inseamna sa-mi astern pe hartie cele mai dragi si nebanuite amintiri. Si mi-e teama sa nu le distorsionez... Amintiri care, din pacate, s-au oprit cand aveam doar 11 ani. Au scris atatia despre tine si opera ta. Cum ma pot compara sau intrece cu ei? Doar iubirea care, pe masura cu trecera anilor, s-a sublimat… cu ea indraznesc sa ma masor, caci ei nu s-au urcat dimineata in patul tau plin de carti si poezii, nu s-au jucat cu barba ta de sfant coborat din icoanele care acoperau peretii biroului-dormitor, nu au asculat povestile minunate care nici astazi nu stiu daca erau pe loc imaginate de tine…
Mi-e tare dor si stiu ca ma astepti….mai stau putin…
MICHAELA
*

Scrisoare de la Augustin; in vizita la Parintele Ilie Lacatusu



*