„Cei despărțiți cu trupurile, dar uniți cu duhul” – așa ı̂i cântă Biserica pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, ı̂n slujba sărbătorii lor. Două vieți, două chemări, două feluri de a sluji Aceluiași Hristos – dar o singură pomenire, o singură cinstire, un singur post. Și aceasta nu dintr-o convenție istorică, ci dintr-o recunoaștere tainică a legăturii duhovnicești care i-a unit dincolo de diferențele firești. Căci dacă ne-am uita doar ı̂n paginile Scripturii, i-am găsi rareori ı̂mpreună și niciodată ı̂n gesturi de familiaritate. Dimpotrivă, puținele ı̂ntâlniri pe care le avem sunt fie tensionate, fie seci. Și totuși, Biserica ı̂i așază ı̂n aceeași icoană, le aduce laude ı̂ntr-un singur glas, le păstrează pomenirea la aceeași dată.
În dimineața sărbătorii, Evanghelia Utreniei ne aduce ı̂nainte o altă
pereche: Petru și Ioan. Pe lacul Tiberiadei, ı̂n zorii unei pescuiri minunate, cei doi stau ı̂mpreună ı̂n aceeași corabie. Și acolo se ı̂ntâmplă ceva straniu: Hristos, Care li Se arătase din nou, nu este recunoscut de Petru, deși
trăise aceeași minune și la ı̂nceputul chemării sale. De data aceasta, nu el spune „Domnul este!”, ci Ioan. Și doar atunci, Petru ı̂nțelege și sare ı̂n apă, grăbindu-se spre Țărmul
Învierii.
Această tăcere a lui Petru și această recunoaștere fulgerătoare a lui Ioan deschid o ı̂ntrebare tulburătoare: De ce Petru nu L-a recunoscut? Ce a pierdut ı̂năuntrul său, și ce avea Ioan de a putut vedea? De aici pornește firul acestei reflecții: dintr-o ı̂ntrebare simplă, dar dureroasă – pentru Petru, pentru Biserică, pentru noi.
Vom cerceta răspunsul ı̂n textul grecesc al Evangheliei, ı̂n cele patru chipuri ale iubirii din lumea veche și ı̂n prietenia duhovnicească – φιλία (philı́a) –, care nu poate fi poruncită, dar fără de care nici Biserica nu stă ı̂n picioare, și nici inima nu-și mai găsește țărmul.
