Protos. Hrisostom de la Manastirea Putna: "Iadul si Raiul sunt inca in facere. Cine este cel care le face? Eu, si tu, si el, si mai ales noi. Omul a fost pus in Rai, ca pe Rai sa-l desavarseasca, ca pe Rai sa-l transforme in Imparatia cerului, prin comuniune cu ceilalti, prin iubire intrelaolata si iubire fata de Dumnezeu, nu iubire de sine"

Protos. Hrisostom - Cuvânt după Taina Sfântului Maslu despre rai și iad, Mănăstirea Putna, 2 aprilie 2016 

Astazi a venit timpul sa vorbim despre ceea ce nazuim mai mult, sau de ceea ce ne temem mai mult, pentru ca omul este o fiinta dihotonica, adica alcatuita din doua parti foarte intim intrepatrunse intre ele: trup si suflet, vazut si nevazut. Si, daca Sfintii Parinti au zis despre patimi ca intotdeauna in spatele lor ai sa gasesti una dintre aceste doua lucruri, dorinta sau frica, am putea spune ca, mai mult, in spatele fiecarei opere de arta putm gasi dorinta de frumos si teama de a nu cadea din el, sau de a nu-l face pe deplin.

Raiu si iadul, iubiti credinciosi, sunt doi termeni care astazi au devenit atat de indepartati, atat de confuzi. Daca incercam sa cautam cate ceva despre Rai si despre iad, gasim niste lucruri care ni se par copilaresti, ori care ni se par absurde, ori care ni se pare de neinteles. Si, asta pentru ca ne lasam amagiti de ceea ce cade sub simturi, de ceea ce vedem in jurul nostru. 

Auzim pe Mantuitorul ca spune in Evannghelia dupa Matei, cap. 25 - cand este vorba despre Infricosata Judecata-, spune despre iad ca a fost gatit diavolului si slujitorilor lui, iar de bunatatile Raiului spune ca au fost gatite fiilor lui Dumnezeu, "binecuvantatilor Tatalui Meu". Si, spune Mantuitorul: " veniti si moşteniţi bunătățile cele făgăduite vouă de la întemeierea lumii."(cf. Matei, 25, 34). Iadul evident ca a fost si mai inainte gatit, pentru ca diavolul a cazut inainte de creerea omului. Dar, iadul a fost creat pentru diavol, diavolul nefiind si trup si suflet, avand asadar o singura dimensiune, iadul are aceasta dimensiune spirituala, cel putin acum, pana la Infrucosata Judecata. 

Raiul a fost creat pentru om, si omul este si vazut si nevazut. Asadar Raiul are frumusete care se pot admira cu ochii acestia trupesti, care se pot intelege cu mintea aceasta rationala, insa are frumuseti nebanuite care se pot intelege, intrevede cu ochii cei duhovnicesti. Doar inima poate intelege ce se poate ascunde in spatele unei astfel de furmuseti vazute. 

Cand a facut Raiul, Dumnezeu l-a chemat pe Adam si i-a spus: "toate acestea sunt ale tale" si "am pus in el doi pomi". Unii Sfinti Parinti spun ca pomul vietii si pomul cunostintei binelui si al raului, pot sa simbolizeze, de fapt, pe Dumnezeu si pe om. Este o interpretare alegorica, o interpretare simbolica, insa nu este departe de adevarul revelat, pentru ca Dumnezeu insusi este Viata. Si, i-a spus lui Adam care era singur, ca pe Eva inca n-o scosese din coasta lui: "din toţi pomii din rai poţi să mănânci" - adica sa te hranesti, sa te zidesti, sa cresti din ei -, "afara de pomul cunoştinţei binelui şi răului" - adica din toti pomii, inclusiv din pomul vietii. Doar de pomul cunoştinţei binelui şi răului i-a fost interzis. I-a fost dat, asadar, lui Adam spre lucrare si spre paza, acest Rai. Insa, cand i s-a adresat, i-a spus asa, la singular: "să mănânci din toti pomii" si "sa nu mancati din pomul cunoştinţei binelui şi răului". Asadar: "apropie-te de viata, hraneste-te din ea, caci este tie cel mai la indemana, pentru ca tu esti primul dintre fii Mei care a primit acest dar", insa, "nu uita ca dupa tine vor veni si altii, si aveti grija sa nu va indepartati". "Tu sa nu te indepartezi de ei, si ai grija ca impreuna cu ei sa ramaneti in Mine si langa Mine".

De multe ori mi-am pus problema: ce s-a intamplat cu Eva, cand a fost gasita de diavol, aflat acum in chipul sarpelui, ce s-a intamplat cu ea, de ce a cazut asa de usor? Dar, nu m-am intrebat ce slabiciune a avut, ci ce cauta Eva singura acolo? Cei doi, nu erau meniti sa fie una? Cei doi nu se aflau in Rai? Cei doi nu se hraneau din pomul vietii, din iubirea care scalda tot, din lumina care dezvaluia taine peste taine si dincolo de taine? De ce era Eva singura, de ce a scapat-o Adam din ochi? Ii vedeti pe cei indragostiti nu numai ca nu se pierd din priviri, se manaca din priviri, se impartasesc din priviri. Nu se pierd unul de celalalt. De ce era Eva singura si Adam nu se stie unde, cand Dumnezeu a zis foarte clar ca "nu este bine sa fie omul singur". De ce? De ce? De ce? Realitatea este ca, gasind-o singura, a inselat-o. A inselat-o pentru ca ea nu avea cuvantul direct de la Dumnezeu, ci indirect prin Adam. Adam i-a povestit si, fiind indirect, si Adam avea nevoie de ea, si ea nu era acolo sa-l sustina, si Eva avea nevoie numaidecat de Adam. Fara Adam Eva nu avea sens. Sensul Evei a fost sa-l sustina pe barbat. Pentru barbat a fost facuta femeia. Fara el, ea n-are sens. De ce, si ce cauta fara sens prin Rai? Isi cauta sensul? Nicidecum! Sensul ei era langa barbat, sensul ei era in unire. Si astfel, singura fiind, i-a fost foarte usor diavolului sa o amageasca. Si i-a promis bunatati viitoare si, in felul acesta, i-a furat bunatatile pe care le avea in mana. 

Si, Adam, dupa aceea, cand a vazut-o pe Eva cu marul in mana -mar din care muscase Eva-, el s-a smintit prin faptul ca a vazut ca Eva a mancat si n-a murit. Si atunci, s-a intors impotriva lui Dumnezeu, si a zis: "deci m-ai mintit, mi-ai ascuns unele lucruri". Dumnezeu ii lasase o vorba invaluita intr-o taina cand i-a spus: "cu moarte vei muri". Adam putea sa inteleaga ca este un fel de moarte, poate nu cea de care crede el. Adam ar fi trebuit sa sape, sa caute sa-si doreasca sa inteleaga mai mult. Dar, ca sa intelegi mai mult, sa vezi mai mult, trebuie sa ramai in lumina!  

Adam s-a alaturat Evei in egocentrismul lor. In egocentrismul lor, ei mancand din acest pom al cunostintei binelui si raului, gustand asadar un rau, intelegand raul prin fapta, in loc sa-l inteleaga prin cuvant, ei s-au trezit la un moment dat cu ochii deschisi. Li s-au deschis ochii abia dupa ce a muscat Adam din mar. Ce ochi i s-au deschis lui Adam? Adam care fusese cuprins de un somn foarte adanc, si nestiind ce facuse Dumnezeu, si de unde a aparut femeia langa el, a zis: "Aceasta este femeie, pentru ca este luata din trupul meu, si numele ei este Eva, pentru ca este mama celor vii". A pus nume animalelor, aratand ca are si cunostinta trupeasca. A aratat ca are cunostinta duhovniceasca prin faptul ca a prorocit modul in care lumea se va inmulti prin femeie. Ce ochi, atuncea i s-au deschis? Ochii vicleniei, care desosebeste binele de rau intr-un mod sucit, stramb, dizarmonios. Ochiul vicleniei care face diferenta intre lucrurile bune si cele rele, doar distingand ceea ce este rupt in el. Ochiul vicleniei care intelege doar dizarmonia, caruia doar i se pare, intr-o mandrie iarasi, sucit, care isi avea radacina in Satan, caruia i se pare ca poate sa inteleaga binele prin studierea raului. Vai, amara inselare! Amara inselare! Si, de atunci omul a vazut ca goliciunea lui poate fi obiect de rusine. Si, rusinea, obisnuindu-se cu ea, omul a trasformat-o in pacat, in loc sa o transforme in teama sfanta. Si, asa mai departe.

Vedeti dumneavoastra, in jurul nostru se desfasoara o multitudine de imagini. Ma refer doar la ceea ce vedem, lasam la o parte ceea ce auzim si ceea ce intelegem. Si, ceea ce vedem este supus unui dualism foarte confuz si foarte parsiv, ceea ce vedem este o combinatie intre lumini si umbre. Noi devenim, ne transformam in ceea ce se exercita asupra noastra din afara. Noi traim doar prin reactie, noi nu mai suntem asa cum am fost ziditi de Dumnezeu in Rai, ca niste izvoare, ca niste fantani de bunatate, de frumusete, de spiritualitate, de apropiere de Dumnezeu. Noi am devenit doar niste simpli roboti. Ni se apasa pe un buton, undeva in afara, miscam. Nu ni se apasa, nu miscam. Lumini si umbre!

Stim foarte bine ca umbra nu poate sa apara singura. Umbra depinde de o lumina, insa de o lumina exterioara. Umbra nu ne spune nimic, nu ne transmite nimic. Insa, lumina aceea exterioara este o paruta lumina, este o lumina nefolositoare tocmai pentru ca pune in evidenta umbra. Umbra nu spune nimic despre obiectul din care se trage, nu spune nimic nici despre lumina care, asezandu-se peste acel obiect sau persoana, i-a dat nastere. Umbra nu ne spune nimic, ci doar adunce aminte de nefiinta din care am fost luati. Era nevoie sa stam cu ochii atintiti spre nefiinta ca sa intelegem ca noi totusi suntem fiinta? Umbrele acestea incep sa iau forme nebanuite in mintile celor cu ochii vicleni deschisi. Umbrele acestea incep sa iau forma banuielilor, forma inchipuirilor de sine si a spaimelor si a feluritelor boli psihice. Indreptatirea de sine si inchipuirea de sine, in caz ca n-ati aflat pana acum, sunt cauzele cele mai importante ale schizofreniei, ale paranoii si a altor boli psihice, care sunt atat de des intalnite astazi printre noi. Inchipuriea de sine si indreptatirea de sine sunt ca niste fantome care cresc, se nasc si se dezvolta in umbra mintii noastre.

Daca stim acest lucru, ca umbra este un lucru exterior si depinde doar de o lumina exterioara, mai stim insa ca adevarata lumina care nu lasa umbre este cea din provine din interior. Poti sa pui oricata lumina pe fata cuiva, nu o sa afli nimic despre el, nu o sa intelegi daca este bun sau rau, nu o sa intelegi nimic din frumusetile lui interioare, pana cand el nu va lasa lumina sa interioara sa vina catre tine prin ochii sai. Ochii sunt luminatorii sufletului. Lumina daca iese din suflet aduce cunostinta. Daca vine din afara aduce confuzie.

Noua ni se pare ca avem nevoie sa ne spovedim, sa ne impartasim, sa facem fapte bune, sa ne ferim de cele rele, ca sa dobandim Raiul si nu iadul. Fals, fals! Nu facem decat sa cadem iarasi sub aceasta amagire, a celor care cad sub amagirea simturilor exterioare. Amagirea asta a lumii doar trupesti si prea putin spiritualizate.

Mantuitorul a zis un cuvant extraordinar de important pentru noi: "Imparatia cerurilor este in interiorul vostru". Imparatia cerurilor, nu doar Raiul, care este un simplu loc, un simplu loc care, zice Scriptura, ca Dumnezeu l-a asezat in partea de rasarit. Un mic loc, o gradina. Eden inseamna desfatare. Paradis, prin etimolgie inseamna gradina plina cu flori. Nici vorba de Imparatia cerurilor. Flori frumoase, culori exceptionale, sunete nemaiauzite, frumuseti care vin peste tine, una dupa cealata, lasandu-te intr-o uimire totala. Insa, noi, ne-am obisnuit sa ramanem doar cu gura cascata, sau, sa folosesc un cuvant care se foloseste astazi: oau! Este oau!  Acest oau!, cand il gasim ramanem cu gura cascata. De ce nu ramanem cu ochii deschisi? Prin gura cascata nu iese nimic din suflet! Prin ochii larg deschisi iese. Hristos cand a zis: "Minuni mai mari decat acestea voi face ca voi sa va mirati". Noi, din nefericire, am tradus un pic gresit termenul. Mai corect ar fi fost sa se zica: "Si minuni mai mari decat acestea voi face, ca voi sa va minunati". Ca voi sa intelegeti ca aceste minuni, nu ca vin de undeva de sus, de aiurea, ci ca vin de la Cineva si pentru cineva. Aceste minuni sunt in stare sa zmulga iubirea tinuta strans in ghearele egoismului din inima ta, si sa o arunce prin ochi afara, prin stele in ochi, nu prin gura cascata. Si, atunci, daca Dumnezeu asta doreste de la noi, sa ne deschidem inima, noi de ce o inchidem si o lasam umbrelor sa se incolaceasca?

Usor este omului sa transforme in jurul lui lumea in rai sau in iad. Foarte usor! Este de ajuns sa lase sa iasa afara ce este in el. Daca e rau totul se intuneca, daca este frumos, totul se lumineaza. Doar atat sa faca. Si Raiul si iadul, care vor fi dupa Infrucosata Judecata, adica in veacul cel nesfarsit, vor fi si ele transformate dupa chipul omului. Sa nu ne inselam, iubiti credinciosi! Raiul si iadul nu sunt niste lucruri stabilite de catre o autoritate care nu tine cont de mila decat pana la un anumit punct, si  de acolo, mai departe, lasa loc dreptatii otelite si reci! Nici vorba! Iadul si Raiul sunt inca in facere. Cine este cel care le face? Eu, si tu, si el, si mai ales noi. Omul a fost pus in Rai, ca pe Rai sa-l desavarseasca, ca pe Rai sa-l transforme in Imparatia cerului, prin comuniune cu ceilalti, prin iubire intrelaolata si iubire fata de Dumnezeu, nu iubire de sine.

Si, omul a facut ceea ce n-a putut sa faca Satana. A luat intunericul si l-a adus intr-o forma concreta. Diavolul neavand trup nu poate sa dea concretete la nimic rau, el se foloseste de noi ca de niste roboti. El, neavand cum sa se bucure pana la sfrasit de raul facut - pentru ca trupul inseamna si o incununare, o concretizare a ceea ce se intampla in suflet-, il foloseste pe om pentru asta. Ce n-a putut Satana sa faca, a facut omul. Usor este sa mahnim pe cineva, foarte usor. Usor este sa scoatem in evidenta cele rele. Ce inseamna asta? Incepem sa privim asa, jucausi, din ochii cei vicleni, mai facem cu ochiul, mai glumim, mai aratam o poanta sau alta - "satirizam", zicem noi. Nu! Batjocorim, ne batem joc. Zice Sfântul Ioan Gura de Aur: "de ce glumesti cu cele serioase, de ce te joci cu cele serioase, de ce te joci cu iubirea?" - zice el. Iar "iubirea face iadul!" Iubirea face iadul, pentru ca iadul va fi o iubire respinsa, dispretuita, maniata, care in final va parasi pe mizerabilul care s-a jucat cu iubirea intr-un mod ostentativ, dispretuitor, batjocoritor. Si se razbuna iubirea pe tine. Prin ce se razbuna? Te paraseste! Isi intoarce fata de la tine. 

Noi, cand vedem pe un criminal inrait, care a a ucsi suflete, si poate sute de suflete, atunci cand il vedem condamnat la moarte spunem: "doar cu o moarte? Acesta a luat atatea vieti, o singura moarte nu e de ajuns sa rascumpere tot raul care l-a facut". Si, totusi, zicem ca pedepsele iadului sunt prea mari. In iad acela va putea sa sufere nenumarate consecinte, nenumarate munci, nu numai pentru faptul ca a luat o viata, ci pentru faptul de a interzice cuiva, de a-i lua dreptul cuiva la iubire, prin faptul de a-i rapi lui Dumnezeu pe cel pe care il iubeste, prin faptul de a rani intr-un mod de nerecuperat iubirea lui Dumnezeu. Credeti ca daca il rapesti pe cel iubit de langa celalat vei putea vre-o data sa-i aduci pe cineva in schimb, vre-un substituent? Nici vorba! Mie nu-mi trebuie altul! Pe asta il iubesc si asta imi trebuie. De ce? Pentru ca pe asta iubindu-l traiesc prin viata lui. Deja inima mea nu mai este in mine, ci este in pieptul lui, si tu, omorandu-l pe el, de fapt, pe mine m-ai omorat. Sa nu vi se para ciudat ce va spun, dar cand se intampla treaba asta, cand omori un suflet, il omori pe cel care iubeste acel suflet, lasandu-l in viata. Il omori, lasandu-l sa vada cu ochii lui suferinta, il omori, lasandu-i doar suferinta, ii rapest doar ceea ce inseamna bun, tot ce inseamna mangaiere, si ii lasi doar suferinta. Asta facem noi, de-L suparam pe Dumnezeu. Asta face iadul: joaca cu iubirea. Asta este iadul.

Insa noi, doar atat suntem? Mantuitorul n-a zis ca "iadul este in interiorul vostru"! A zis ca "Imparatia cerurilor este in interiorul vostru"! Si, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur lui Teodor cel cazut, un frate de-al lui de manastire, care plecase din manastire,  gandind el ca ar fi mai bine sa se insoare, fermecat fiind de frumusetea unei fete - Ioan i-a scris fratelui sau doua scrisori, "Scrisorile cartre Teodor cel cazut"; isi au numele de atunci si pana astazi. Si, in aceste scrisori, Ioan ii spune lui Teodor: "tu, care erai la o inaltime atat de mare, incat noi, ceilalti, privind la tine ameteam, tu, daca ai fost doborat de la acea inaltime si diavolul a avut atata putre sa te dea jos de acolo, socoti tu ca Dumnezeu nu are mai multa putere sa te ridice, nu acolo unde ai fost, ci mai sus?".

Noi dam credit, asadar mai mult vrajmasului, decat luminii, decat lui Dumnezeu! Si, stit de ce? Pentru ca ne-am instrainat. Noi, suntem romani, frati! Avem un cuvant, cuvant pe care nu-l poate exprima nici un alt popor. Noi am uitat ce inseamna sa-ti fie dor. Am uitat ce inseamna sa ai dor in inima, ce inseamna dorul. Am uitat ca dorul este singurul sentiment care te departeaza de deznadejde, desi este trist. Si este trist! Si te departeaza de deznadejde pentru ca este plin de duiosie. Cum zice Parintele Staniloae, "dorul este duiosia distantei dintre doua persoane care se doresc, care se iubesc, dar sunt la distanta".  Am uitat sa ne fie dor, am uitat sa ne aprindem dorul!

Noi, trebuie sa scoatem ce este mai frumos din noi, iubirea din noi trebuie sa o punem in miscare, in lucru, pentru ceilalti. Sunt doua lucrari care port face acest lucru, care pot sa sondeze in inima noastra pana la chipul lui Dumnezeu din ea si sa-l scoat afara: bucuria, ca spune Psalmistul: "fercit este poporul, Doamne, care cunoaste strigat de bucurie". Strigat de bucurie, da! Care izbucneste din el. Ce izbucneste din el? Bucuria, iubirea si pocainta!  Pocainta este intoarcerea in inima lui Dumnezeu, dorul de Acasa, dorul dupa Tata, dupa Mama, dupa mesele in familie, dupa cinele in familie. Credeti ca Hristos la intamplare a tot dus inainte si a pus inaintea ochilor inimilor noastre, aceasta fagaduinta a Lui, ca va cina impreuna cu noi si cu Tatal? Am uitat ce e aceea o famile? Am uitat ce inseamna Acasa?

Dorul este, spune tot Parintele Dumitru Staniloae, acel val de tristete aruncat peste tot ceea ce ne inconjoara. Cel care este cuprins de dor nu se mai bucura de ce este in jurul lui, nu mai vede nimic din jurul lui pentru ca stie, simte ca singura persoana care poate sa arunce lumina a ceea ce este in jurul lui este persoana iubita, si se simte departe. Cat inca persoana iubita este departe esti pe drumuri si esti neodihnit.

Poate ati auzit acea intamplare cu un preot ortodox misionar plecat in Africa, si care, plecat fiind, a lipsit de acasa mai mult de cinci ani. Si, cand s-a intors, pe vapor fiind, se gandea si isi incalzea inima - deci isi provoca un dor-, gandindu-se cati or sa-l astepte, o sa-l intampine, si o sa-l incalzeasca si o sa-l odihneasca cu caldura inimilor lor. In sfarsit ma intorc acasa! In sfarsit ma intorc la ai mei! Nu era o dorinta de vanitate, de mandrie desarta, adica: o sa ma astepte si o sa ma laude. Nu! Sufletul lui era obosit, era indurerat de cate vazuse acolo in Africa. Stiti prea bine cate faradelegi si cata rautate si intuneric este acolo. Sufletul lui era obosit. Si, intorcandu-se acasa si apropiindu-se de tarm, a vazut foarte multa lume pe acel tarm, si si-a simtit nadejdea indreptatita, si a zis: "Iata, sigur, au auzit ca vin acasa si o sa ma intalnesc si eu cu ai mei". Insa, mare i-a fost surpiza, cand toti se indepartau la brat cu cei care erau impreuan calatori cu el pe vas, si el a ramas singur, singurel pe tarm. Si atunci, n-a mai suportat, si a strigat catre Dumnezeu: "Doamne, dar eu atata timp Te-am slujit fara odihna, fara nici o mangaiere, Tu stii foarte bine, si acuma, cand vin si eu acasa, chair nu se gaseste nimeni sa-mi iasa in intampinare?" Si Dumnezeu i-a raspuns: "Fiul meu, tu inca nu te-ai intors Acasa!"

Asta e casa pe care o dorim, doar acest dor poate sa transforme ce este in jurul nostru intr-un rai, nu numai nadajduit, ci si gustat. Caci dorul are o putere de care noi, ori n-am fost constineti, ori am uitat. Are puterea de a atrage pe celalalt la noi. Persoana dorita atrage pe cel care doreste la ea. Si, ii transmite in acelasi timp un sentiment de iubire care-l tine in viata. Stiti prea bine: "dorul de el sau de ea ma tine in viata". In special mamele batrane, in asteptarea copiilor spun lucrul acesta: "dorul de copilul meu ma tine in viata". Intr-adevar o tine in viata! De unde e puterea asta? De la persoana dorita! Daca un om are atata putere sa tina in viata pe celalat, aprinzandu-si dorul, nu are putre Dumnezeu? Dar, ne dorim sa fim cu Dumnezeu? Nu ne dorim! De ce? Pentru ca tot poporul nostru are o vorba: "ochii care nu se vad se uita".  Prea putin timp petrecem cu Dumnezeu singuri, in intimitate, prea putin ne plangem ca e prea departe, prea putin Il cautam si Il chemam sa vina mai aproape, prea putin ii declaram iubirea. Si vrem rai? Care rai? Imparatia cerurilor e in interiorul tau, si tu o lasi acolo sa zaca. Lasi acolo sa zaca singura si parasita de Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu n-a fost dorit acolo. Dumnezeu nu este dorit in inima mea. Spune Sfantul Ioan Gura de Aur: "mai presus de chinurile iadului, inca mai presus de capatarea dobandirii bunatatilor Raiului, inca mai presus chiar de Imparatia cerurilor este sa-L iubesti pe Dumnezeu si sa fi iubit de El". Si, spune el, mai departe: "oare ce minte poate sa inteleaga fericirea unui astfel de suflet binecuvantat. Ce minte?" Si el s-a referit si la mintile cele netrupesti. "Desgiur ca nici o minte, nici ingereasca nici pamanteasca. Doar experienta directa a acestei fericiri".

Va aduc aminte un cuvant dintr-un Psalm, Psalmul 26 - si daca va aduceti aminte de aceste versete eu ma pun garantie ca nu veti uita de Dumnezeu si va veti gasi drumul chiar prin raiul sau iaduri vazute, sau doar ademenitoare sau fagaduite, pana dincolo de ele, pana in inima lui Dumnezeu. Si, zic asa aceste versete: "Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele Ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul Lui" (Psalm 26, 7-8). Una am cerut, atat: "să văd frumuseţea Domnului!". Doamne, dezvalui-mi-Te, Doamne, arata-mi tot ceea ce ai vrut sa-mi arati dintru inceput, arata-mi tot ceea ce n-am fost in stare sau n-am fost vrednic sa vad, arata-mi-Te mie, asa cum ai vrea sa mi te arati mie, si daca Tu te arati mie, Te poti arata si celorlalti.

Hristos ne-a mai aratat o cale, aceea a iubirii. Si cand a zis iubire nu a zis altfel, a zis iubire caci a zis: "porunca noua, va dau voua, sa va iubiti unii pe altii". Cand a zis porunca noua, a zis ca e vorba de un altfel de iubire, o iubire cu totul noua. Adica poate cieva sa iubeasca atat de mult pe un om si sa-l paraseasca, sa nu i se arate deloc, indiferent cat de mult ar plange acela dupa el? Si, de ce ar fi facut-o Hristos? S-a inaltat la cer si ne-a lasat, se arata numai celor sfinti si noi nu-L vedem. Si, Sfantul Simeon Noul Teolog a zis: "atat cat il vezi pe Hristos pe pamant, atat ai sa-L vezi si dicolo". Cum Il vad? Cum? Daca nu mi se arata, cum? Si-L doresc, Il doresc si totusi nu-L vad. Cum? Cum sa fac? Si El a zis: "Daca ati facut acestora mai mici, Mie mi-ati facut". Voi nu vedeti ca Eu sunt ascuns in inima celor care ma iubesc si Eu ii iubesc? Cand a intrebat Filip: "Arata-ni-L pe Tatal", si Hristos a zis: "n-ai cunoscut, atata timp fiind cu Mine, ca Tatal este intru Mine si Eu intru El?" N-ai inteles ca iubirea asta ne face sa fim una? N-ai inteles ca daca Eu m-am smerit, si m-am coborat din cer, si am incaput in acest trup, mic si rau, acolo trebuie sa ma cauti? Sa va iubiti unii pe altii cu iubirea care este in voi, cu iubirea pe care Eu o tin aprinsa in voi. "Porunca noua va dau voua". Fratii mei, nu este sfat! Trebuie sa ne silim sa iubim! Asadar, sa ne apridem dorul si sa ne silim sa iubim. Sa ne silim sa zambim celor din jur, cu un zambet frumos, care sa fie zambetul nostru si sa ne straduim, sa-L rugam pe Dumnezeu ca sa faca acest zambet cat mai autentic, sa faca acest zambet sa nu iasa fortat, ci sa izbucneasca autentic. Si, sa nu uitam ce a zis Sfantul Ioan Evanghelistul, cel care si-a scris Evanghelia tocmai pentru ca a stat cu capul pe pieptul Mantuitorului, a cautat sa-si aline dorul dupa El, si a zis: "iubitii mei, sa nu iubim numai cu vorba, ci si cu fapta!" Amin!