Părintele Ciprian Grădinaru: "la temelia vieţii în parohie stă conştiinţa de familie"

 Familia ortodoxa: „Mi-e vitală parohia!” (I)

Citeam într-o carte a Părintelui Sofronie (Saharov) că, la un moment dat, Sfântului Siluan i-a scris o rusoaică stabilită în Franţa. Îi cerea să se roage pentru ea, să nu fie nevoită să lucreze în vreun oraş unde să nu poată să ajungă la biserică. Îi mărturisea Sfântului Siluan că nu ştia ce e iadul, căci nu citise prea multe, dar şi-l închipuia ca pe viaţa modernă: plin de confort, doar că fără rugăciuni şi Biserică. Citind acestea, m-am gândit că şi compatrioţii noştri din Occident trăiesc în iadul necredinţei celor din jur. Şi atunci mi-am amintit de povestea pe care acelaşi Părinte Sofronie o spunea adesea, a omului care, după moarte, ajuns în iad, a început să-şi construiască o biserică. La început, diavolilor nu le-a venit să creadă; apoi, convingându-se că omul era chiar serios şi voia să-şi împlinească ideea, au făcut consiliu şi l-au aruncat afară din iad, expediindu-l în Rai.

Aceste lucruri mi-au venit în minte atunci când gândurile mi s-au îndreptat către prietenii noştri din Belgia care au ctitorit acum şase ani o mănăstire, iar acum trebuie să facă iar planuri ca să construiască o nouă biserică: chiar îşi doresc Raiul! Aşa se face că l-am sunat iar pe Părintele Ciprian Grădinaru, şi am început să „analizăm” împreună planurile lor…

– Aşa e. Mi-e drag să vorbesc despre parohie pentru că, aş putea spune, mi-e dragă Biserica lui Hristos. Şi am înţeles că realitatea fundamentală a Bisericii este reprezentată de parohia (sau obştea monahală, dacă e vorba de monahi) din care fac parte, de „biserica locală”, cum i se spune – adică acea comunitate de creştini care ne adunăm într-un anume loc Duminică de Duminică, Liturghie de Liturghie, ca să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, unindu-ne cu El, devenind noi înşine Trupul Lui. Nu pot trăi Biserica în abstract, ci doar fiind bine integrat în parohia mea, asumând-o, înţelegând importanţa acestei apartenenţe. Când fac cu adevărat parte dintr-o anume parohie, fac cu adevărat parte din Biserica Ortodoxă. Parohia mea reprezintă expresia esenţială a Bisericii, şi e identică cu toate celelalte Biserici locale, datorită faptului că parohia-obştea mea mărturiseşte credinţa episcopului meu, iar episcopul meu se găseşte în comuniune de credinţă cu ceilalţi episcopi ai celorlalte Biserici locale. Pentru asta, e foarte important ca parohia din care fac parte să fie autentică.

Pe de altă parte, mi-e „vitală” (dacă mă pot exprima à la Nichita Stănescu!) parohia. Viaţa mea, în concretul ei, o trăiesc în cea mai mare parte în relaţie cu familia, cu parohia şi cu serviciul meu. Apoi vin amicii, vecinii, străinii „întâmplători” etc.

De când am venit în Biserică, aşa cum vă spuneam şi la prima noastră discuţie, în 2013, am fost foarte preocupat de felul în care trebuie şi pot să aplic Evanghelia la viaţa mea concretă, cotidiană. Căci, dacă ţi-e clar un fenomen, dacă îi înţelegi principiile, îl aplici mult mai uşor. E mai simplu să îi dai viaţă. Şi am fost bucuros să văd că, în ce priveşte teologia, şi să spunem chiar teologia vieţii de familie, există o diversitate de cărţi, conferinţe, poziţii şi îndrumări ale Părinţilor care să mă ajute să înţeleg, să-mi corectez abordările.

În ce priveşte parohia, însă, nu am găsit decât ceva cărţi, însă şi acelea, din păcate, cu abordări destul de teoretice. Cele mai serioase şi concrete recomandări de cum putem trăi (şi porunca de a trăi neapărat!) viaţa în parohie le-am găsit la Sfinţii Apostoli Pavel şi Petru. Acum aproape două mii de ani, grijile lor pastorale pentru parohiile nou-născute (căci ce altceva sunt „Biserica din Corint”, ori „Biserica din casa lui Priscila şi Acvila?”) mergeau de la datoria femeilor de a-şi pune baticul pe cap la rugăciune până la cele care ţin de natura relaţiilor între fraţii duhovniceşti. Au vrut, astfel, să ne arate că orice detaliu e important în viaţa duhovnicească, că nu există lucruri neimportante sau la voia întâmplării.

Am fost şi sunt surprins de situaţia asta, de aparenta lipsă a preocupării pentru viaţa în parohie, în comuniune, de-a lungul veacurilor, şi mai cu seamă în zilele noastre. Din punctul meu de vedere, alături de familie, parohia este acea realitate în care în mod deosebit Îl pot întâlni şi trăi pe Hristos. Îndrăznesc să cred că parohia e, păstrând măsura, echivalentul obştii monahale pentru un mirean. Şi, precum monahului îi e greu fără obştea lui, şi mireanului trebuie să îi fie preţioasă parohia lui, să o caute pe cea mai potrivită pentru „caracterul” său bisericesc. Şi, odată găsită, precum monahul, să caute ca „ieşirile” din ea să fie cât mai rare. De fapt, când dragostea şi viaţa în Hristos îl vor lega de parohia lui, creştinul va tânji mereu să fie cu fraţii săi, aşteptând cu dor să fie iar lângă ei. Poate par lucruri mari cele pe care vi le spun, dar sunt doar constatări din parohia mea, făcute de-a lungul timpului.

Devenit preot, am încercat să ţin cont şi să aplic îndrumările practice găsite în Faptele Apostolilor şi în Epistole, la care am adăugat diferite sfaturi şi principii găsite la Părinţi ai monahismului, pe care le-am adaptat la viaţa de parohie a mirenilor.

- Tot vorbiţi de o „parohie autentică”. Cum o definiţi? Există şi „parohii neautentice”?

– Întrebarea e delicată, dar foarte importantă. Din ce am citit la teologi contemporani (Părintele Sofronie, Părintele Zaharia de la Essex, Mitropolitul Ierótheos Vlahos, Părintele Gheorghios Metallinós), din ce văd în jur de când am venit în Biserică, am înţeles că o parohie adevărată – o familie duhovnicească – are câteva caracteristici, câteva principii de funcţionare, şi că trebuie să aducă anumite roade.

În primul rând, ea trebuie să fie vie, să fie hristocentrică. Nu e destul să aduni oameni în acelaşi loc (chiar şi pentru Liturghie!), dacă ei nu înţeleg ce fac, de ce vin la biserică. De pildă, se întâmplă în diaspora ca unii ortodocşi prin Botez, dar „nepracticanţi”, să meargă la biserică Duminica din simpla dorinţă de a se întâlni cu compatrioţii. Putem numi grupul acesta de oameni adunare, dar nu adunare euharistică, aşa cum e una dintre definiţiile parohiei.

În plus, ştim că, din raţiuni administrative, în ţările ortodoxe se practică identificarea satelor/cartierelor cu parohiile, însă e imensă uneori distanţa dintre realitatea administrativă şi realitatea Bisericii – în sensul că parohia ar trebui să fie Trupul lui Hristos! Şi cum i-am putea considera ca făcând parte din acest Trup pe cei care, deşi botezaţi, sunt necredincioşi şi nu vin deloc la biserică, ori trăiesc în păcate vădite şi nu le pasă?

„O consecinţă firească, sănătoasă a spovedaniei dese”

– Apropo de adunare euharistică: am văzut că, în ultimii vreo douăzeci de ani, a apărut o problemă extrem de frământată pe toate părţile, însă nu neapărat în duh bun: Cum trebuie să ne împărtăşim? Des sau rar?

– Mi se pare că, aşa cum a fost pusă în general problema, nu a făcut decât să creeze încă o polarizare, încă o scindare în sânul Bisericii. Unii au repetat obsedant şi obositor că trebuie să ne împărtăşim des, alţii au sărit ca arşi că „e periculos”! Şi s-au supărat unii pe alţii. Uităm mereu că duhul acesta al dezbinării, al despărţirii, e specific diavolului (cum ne-o arată şi etimologia numelui lui: „cel ce desparte”). Gândiţi-vă şi la alte polarizări care despart pe cei din Biserică: pro/anti-sinaxa din Creta, pro/anti Părintele Arsenie Boca etc.).

În parohia noastră nu am pus obsedant problema unei dese împărtăşanii (deşi cred că, în condiţii de viaţă duhovnicească atentă, aduce mult folos), ci am îndemnat mereu la pocăinţă, la spovedanie deasă. Şi, după câţiva ani, a urmat ca o consecinţă firească, sănătoasă, faptul că mulţi enoriaşi îşi doresc să se împărtăşească mai des, şi sunt trişti în ziua în care merg la Liturghie şi nu se pot împărtăşi. Desigur, toate ale vieţii încep astfel să fie trăite cu atenţie, cu stricteţe, cu conştiinţa curăţată prin pocăinţă şi spovedanie. Împărtăşania nu e un scop în sine, ci un element extrem de important – dar nu singurul – din actul acesta complex al tămăduirii în Biserică, în parohie.

Am înţeles noi înşine, astfel, de ce parohia e numită comunitate euharistică: Împărtăşania cu Trupul şi Sângele Domnului reprezintă centrul a toate, şi toate se circumscriu dorului şi nevoii enoriaşilor de a se împărtăşi, şi vieţii noi care urmează Împărtăşaniei. Când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului (după o pregătire după puteri), suntem oarecum „sudaţi” într-un singur element – Trupul lui Hristos. Aşa primeşti har, aşa înveţi să te rogi, să trăieşti atent, să cauţi să fii mereu în pacea dată de o conştiinţă curată, să-l rabzi pe celălalt – şi, dacă nu-l rabzi, să te pocăieşti că nu l-ai răbdat, să-l ierţi, să-l iubeşti. Numai aşa înţelegi ce se spune mereu la Liturghie: „Să ne iubim unii pe alţii, ca întru un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de-o-fiinţă şi nedespărţită”. Altfel, îndemnul acesta rămâne o simplă înşiruire de cuvinte.

Pentru cel care face parte dintr-o parohie, intervalul de timp de la o Liturghie la alta reprezintă vremea propriei lupte, nevoinţei de a trăi ascetic, de a se ruga cât mai mult, de a fi cât mai atent la gândurile sale, de a se lupta cu patimile; e vremea strădaniei de a aplica din cele învăţate la spovedanie, la omilii şi sinaxe. De aceea, când ne întâlnim din nou la Liturghie, fiecare aduce ca jertfă lui Hristos toate ostenelile sale, şi acestea se împărtăşesc şi celorlalţi fraţi ai săi, devin Împărtăşanie, Euharistie, într-un sens. Şi astfel, viaţa comunitară (adică în comuniune) ne îmbogăţeşte cu adevărat pe toţi cei care aducem mica noastră osteneală, căci Îl primim în schimb pe Hristos, Care ni se împărtăşeşte tainic tuturor.

Şi aşa se naşte şi nevoia de tot mai multe Liturghii, de a te vedea mai des cu ceilalţi, de a te apropia de ceilalţi, de a le face pe toate împreună; toate, în chip firesc.

„La temelia vieţii în parohie stă conştiinţa de familie”

Dumnezeu, în sfatul Său cel mai înainte de veci, a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facerea 1:26) – n-a zis: „Să facem oameni”, a zis: „Să facem om”. Cu alte cuvinte, toţi suntem una. Această teologie trebuie trăită cel puţin ca şi aspiraţie, şi n-are nici o valoare dacă rămâne în abstract. Dacă n-am conştiinţa că eu sunt, potenţial vorbind, una cu fratele meu, e limpede că niciodată n-o să ajung una cu el şi e limpede că niciodată n-am să înţeleg taina Sfintei Treimi. Adunare, comunitate, comuniune – termeni pe care îi folosim ades când vorbim despre Biserică – sunt cuvinte care conţin radicalul „un”. Asta e ţinta alergării noastre: să devin una cu fratele meu şi, prin el, cu Dumnezeu. Asta e rugăciunea pe care o înalţă Domnul Hristos pentru noi, asta îşi doreşte pentru noi: ca toţi să devenim una, precum El şi Tatăl una sunt (cf. Ioan 17:11).

- Vreţi să spuneţi că în parohie trebuie să ne simţim ca în familie?

– Într-adevăr, s-ar putea spune că la temelia vieţii în parohie stă conştiinţa de familie. Parohia este locul unde putem trăi o altă înțelegere a ceea ce înseamnă adevărata rudenie, pe care Hristos o lămurește limpede când vine cineva la El și Îi spune: „Te caută mama Ta și frații Tăi”. Iar Domnul îi răspunde: „Cine sunt mama Mea și frații Mei? Sunt aceia care fac voia Tatălui Meu” (cf. Matei 12:47-49), şi ne arată astfel că venise vremea unei noi definiri a familiei, în sens evanghelic, că rudenia trupească nu mai are atâta relevanță. Dacă e să continuăm gândul Domnului, înţelegem că noi înşine trebuie să căutăm să facem voia Tatălui, ca să intrăm în familia Lui. Familia Lui înseamnă că trebuie să avem drept mamă Biserica şi drept tată un duhovnic, un Părinte care să ne nască în Hristos. Și mai avem nevoie de frați duhovnicești, ca să facem parte dintr-o familie în care să învăţăm să iubim, dar şi care să ne susțină, ca să nu ne fie frică atunci când ne vom certa cu vrăjmașii noștri la poartă (cf. Psalmul 126) – vrăjmașii fiind diavolul, patimile.

Scrie Părintele Sofronie că nimeni nu se poate mântui singur și că – înfricoşător lucru! – nimeni nu se poate mântui cu de-a sila. Dumnezeu nu ne poate forța libertatea. Asta înseamnă că e de datoria noastră, ţine de stăruinţa şi determinarea noastră să căutăm această familie, să căutăm pe acești frați, pe acest Părinte care să ne nască, și să ne lăsăm născuți. Iar de aici trebuie să începem o altă mare nevoinţă: aceea de a crede că nu întâmplarea sau contextul socio-istoric ne-au adus împreună, ci că Hristos ne-a pus împreună, și să ne luptăm să păstrăm această legătură. Este nevoie de multă credinţă şi statornicie ca să cred că parohia mea este locul unde m-a pus Domnul să-mi duc lupta, unde trebuie să-mi trăiesc pocăinţa, viaţa, şi unde trebuie să-mi câştig mântuirea. Însa numai nevoinţa aceasta – trăită de fiecare enoriaş – o să transforme o parohie fizică, administrativă (în sensul în care vorbeam mai devreme, de adunare de oameni în aceeaşi biserică), într-o adunare euharistică, într-o parohie duhovnicească, unde Duhul Sfânt sălăşluieşte, unde omul învaţă că el este un mădular al Trupului lui Hristos, care este parohia lui. Şi că, rupt de Trup, orice mădular e sortit morţii.

Familia este un dar al lui Dumnezeu, cu care intrăm în istorie. Căci, printr-o familie, printr-o sămânță de bărbat și una de femeie, Dumnezeu a găsit de cuviință pentru fiecare dintre noi să ne aducă în istorie. Și eventual, fiind născuți într-un context favorabil, să putem fi și botezați, să intrăm și în Biserică. Se întâmplă uneori însă, aşa cum cunoaştem în istorie mai multe cazuri nefericite, ca familia cea după trup să-i împiedice pe unii membri ai ei să ajungă în Rai – în timp ce familia duhovnicească este în așa fel concepută, consfinţită de Hristos în Evanghelie, în teologia Bisericii, încât să fie trambulină spre Rai, să fie locul, mediul în care ne naștem întru veșnicia cea cu Hristos.

„Dacă nu vrei să te dăruieşti, nu vei şti niciodată ce e bucuria”

- Care este încercarea cea mai grea cu care se confruntă omul ce vrea să se integreze, să trăiască, să-şi asume o astfel de existenţă în viaţa de parohie?

– Ca şi în viaţa de familie, mi se pare că este lupta de a te smeri și de a sluji celuilalt.

Totul începe de la a mă identifica pe mine însumi ca fiind aproapele celuilalt și a nu mai avea pretenții ca celălalt să-mi fie aproape și să mă ajute (cf. Luca 10:25-37), de la a-l vedea pe celălalt ca pe fratele meu, de care nu sunt vrednic. „Fratele meu este viaţa mea!”, spune Sfântul Siluan. Dacă vreau să devin asemenea lui Hristos, atunci neîncetata mea osteneală, gândul pe care trebuie să-l cultiv este să lupt să-l slujesc pe aproapele meu. Când zic „a-l sluji pe aproapele” nu mă gândesc la nu-ştiu-ce lucruri mari, ci la osteneala faptei „mici” de zi cu zi.

Zic nevoinţa faptei mici pentru că multora ni se pare că trebuie să facem fapte mari şi glorioase ca să ne putem numi cu adevărat creştini. Eu, însă, mă gândesc la cele care-mi umplu inima de bucurie adesea, privind în jurul meu: mă bucur când îmi văd fraţii şi surorile ajutându-se unii pe alții, bucurându-se unii pe alţii, ascultându-mi rugămintea de a „sparge” cástele (cunoaştem cu toţii tentaţia de a merge să vorbim, de a ne vizita exclusiv cu cei de acelaşi nivel cultural şi social cu noi), smerindu-se şi dând celuilalt dreptate sau întâietate; mă bucur când îi văd îndurerați că au aflat de o suferinţă a unui frate şi vin la mine să-mi propună felurite căi de a-l ajuta – atât cu rugăciunea, cât şi cu fapta; mă bucur atunci când văd pe frații mei legănând copiii altora, luând copiii altora în grijă pentru un răstimp, ca să dea astfel familiei cu mai mulţi copii posibilitatea să se bucure şi ei de Liturghie, să se odihnească sau, pur şi simplu, să mai rezolve diverse probleme casnice. Faptele acestea bune „mici” şi dese, trăite în concretul vieţii, aduc cu adevărat deschiderea către celălalt, lărgirea inimii la care ne îndeamnă Evanghelia. Cred că mai cu seamă pe calea aceasta putem nădăjdui să ajungem să simţim că devenim frați cu cei cu care ne întâlnim la biserică. Altfel, trăind izolat, cultivând selectiv relaţii cu nişte enoriaşi mai „speciali”, vom rămâne într-un creştinism „virtual”, adică inexistent.

Cel care slujeşte pe ceilalţi învaţă să se jertfească. Ce înseamnă a se jertfi? A se dărui şi a dărui, a înţelege că absolut tot ce avem e darul lui Dumnezeu. Iar darul lui Dumnezeu este precum mana dată poporului ales când străbătea pustia. Vă amintiţi că aceia care şi-au făcut rezerve au găsit-o stricată. Aşa e şi cu noi şi cu darurile noastre, fie ele timp, bani, putere de muncă sau orice altceva: se strică dacă nu le activăm, dacă nu le folosim, împărtăşindu-le cu fraţii pe care Dumnezeu ni i-a dat. Asta e o taină a dragostei: să ştii că tot ce ai tu e de la Domnul, să dăruieşti din toate cele primite, şi să fii încredinţat că Dumnezeu îţi va dărui iarăşi înzecit, însutit. Dar dacă nu vrei să dăruieşti şi să te dăruieşti, nu vei şti niciodată ce e bucuria.

„Prieten e cel care nu te judecă”

- Şi, totuşi, mi se pare destul de greu să ajungi la o astfel de măsură duhovnicească, în condiţiile în care, apropiindu-te atât de mult de celălalt într-o viaţă de parohie, după cum o descrieţi, e anevoie să nu începi să judeci, confruntându-te cu realităţile crude, adesea descurajante ale vieţii şi ale neputinţelor celor din jurul nostru…

– Desigur că întâlnirile mai dese cu ceilalţi parohieni, şi în afara bisericii, comportă riscul de a-i vedea mai omeneşte, şi, prin urmare, de a-i judeca, de a-i osândi: „Uite cum vorbeşte”, „Uite cum mănâncă”, „Uite cum şi-a mobilat casa”, „Uite cum se poartă cu soţia, copiii, soţul” etc.

Odată cu naşterea în istorie a Bisericii, în ziua Cincizecimii, a apărut o nouă categorie de relaţionare umană: aceea de fraţi în Biserică. Frate în greacă se zice adelfós, etimologic însemnând „din acelaşi pântece” – al Bisericii. Eu îndrăznesc să spun că, în parohie, trebuie să adăugăm încă o categorie, aceea de prieten duhovnicesc, în sensul frumos în care scria cândva Antoine de Saint-Exupéry: „Prieten e cel care nu te judecă”. Mă gândesc adesea că ceea ce face cel mai mult rău într-o parohie, ceea ce împiedică cel mai mult naşterea unei adevărate parohii- familie e că ne judecăm, că nu ne cruţăm, că ne invidiem, că ne osândim unii pe alţii. De aceea trebuie să învăţăm şi să ne ostenim să devenim prieteni, adică să nu ne mai judecăm atât. În sensul acesta, le vorbesc fraţilor mei despre acest lucru important: trebuie să devenim prieteni duhovniceşti. E mare lucru să ai un frate, dar e şi mai mare lucru când fratele ţi-e şi prieten!

De multe ori, se întâmplă că găsesc o biserică, o parohie unde îmi place și vreau să rămân. După o vreme, însă, ca și în căsătorie, fără ca eu să ştiu, până să apuc să înţeleg tâlcul celor pe care le trăiesc, se ridică harul de pe ochii mei (har care mă ținuse într-o „orbire” a dragostei), pentru ca eu să încep lupta de a-mi arăta credincioşia faţă de darul lui Dumnezeu. Şi ce fac eu? În loc să lupt cu omul vechi din mine, rob al patimilor, încep să lupt cu ceilalţi. Bolnav de mândrie şi plin de autojustificări, încep să văd nedesăvârșirile celorlalți. Şi încep să îi judec (până la adâncul decăderii, bârfa), şi astfel mi se răceşte inima şi mă îndepărtez de ei. Însă acesta e momentul în care ar trebui să îmi amintesc că vremea vieții acesteia nu e de judecată. Ziua întâlnirii cu Hristos e ziua Judecăţii. Vremea acestei vieți e de iertare, de împăcare, de apropiere de celălalt. De câte ori văd o greşeală, ori ceva care sună fals, ori ceva ce e urât la Părintele meu, la aproapele meu, datoria mea – dacă vreau să devin fiu sau frate duhovnicesc – este să plinesc nedesăvârșirea lui cu propria mea rugăciune, cu propria mea pocăință, cu propria mea luptă de a-l ierta, de a-l îngădui și de a-i purta sarcinile, cum îndeamnă Sfântul Pavel.

E neînchipuit de important să nu ne judecăm, să ne purtăm neputințele unii altora. Am propus fraţilor mei o imagine plastică, o „parabolă modernă” dacă îngăduiţi, un joc de copii: când unul face o mică scobitură într-o tăbliţă din ceară, altul trebuie să vină repede și să o astupe cu plastilină. Tăbliţa de ceară reprezintă viaţa noastră comună, scobitura e păcatul meu, slăbiciunea mea, iar plastilina e rugăciunea ta pentru mine când mă vezi slab, când mă vezi greşind.

(va urma)

Material realizat de Gheorghe Fecioru

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 97/Februarie 2017

„Mi-e vitală parohia!” (II)

După cum spuneam şi în numărul trecut al revistei, ne-am bucura să vedem cât mai multe parohii precum cea a „Tuturor Sfinţilor”din Belgia. Căci, după cum veţi vedea şi în continuarea discuţiei noastre cu Părintele Ciprian, „după roadele lor îi veţi cunoaşte, că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune“ (Matei 7:17-18) Este parohia inima Bisericii care trebuie să bată în viaţa fiecărui membru al ei? Răspunsul îl primim de la această minunată comunitate de români care, în mijlocul unei Europe seculare, nu uită să pomenească numele lui Dumnezeu. (G.F.)

— Ne-aţi vorbit despre principalele trăsături ale unei parohii autentice. Dar cum putem lucra toate acestea, Părinte? De unde începem?

– Desigur că temelia a toate cele vorbite rămâne pocăinţa fiecăruia, lupta cu sinele bolnav, schimbarea fundamentală a vieţii. Cu cât un om îşi plânge mai mult păcatul, cu atât primeşte tot mai mult har ca să lupte cu omul vechi din el şi simte nevoia să îşi mărturisească tot mai des păcatele, neputinţele, de multe ori pe zi în rugăciune şi, periodic, duhovnicului. Îşi asumă tot mai mult din căderi şi se foloseşte tot mai mult de spovedanie. Când merge la duhovnic nu se mai justifică pentru păcat, nu mai acuză pe aproapele, pe duhovnic sau chiar pe Dumnezeu pentru nefericirile şi păcatele lui. Nu mai merge nici să povestească duhovnicului întâmplări din viaţa lui – contexte care nu fac decât să dilueze conştiinţa păcatului – ori să spună: „Ştiţi, Părinte, fac şi eu păcate ca toţi oamenii” sau „Eeei, n-am omorât pe nimeni!”. Cine face aşa nu ştie, de fapt, să se spovedească, n-are nici un folos din mersul la duhovnici. Nu trăieşte pocăinţa. Nu e viu duhovniceşte. Dacă nu-şi schimbă fundamental atitudinea, smerindu-se şi recunoscându-şi boala, nu va fi parte nici din parohie, nici din Biserică.

La spovedanie mergem să ne împăcăm cu Domnul (după ce I ne-am făcut vrăjmaşi păcătuind), să ne asumăm lipsurile noastre, să învăţăm să asumăm şi lipsurile celorlalti şi, mai ales, pocăindu-ne, să ne unim din nou cu Sfânta Biserică – deci şi cu fraţii noştri din parohie, după cum spune rugăciunea de dezlegare de după mărturisire. Când omul se pocăieşte, începe să se vadă sub ceilalţi şi se va bucura şi se va odihni îndrăgindu-i, ajutându-i, slujindu-i, întărindu-i sau, pur şi simplu, răbdându-i.

Doar aşa pot deveni „de un cuget” cu fraţii mei, şi atunci nu voi mai fi luptat de invidie când lor le e bine, iar bucuria lor şi harul primit de ei vor deveni şi ale mele. Doar aşa pacea cu fratele meu îmi devine foarte preţioasă, căci voi înţelege ce zice Sfântul Pavel când îndeamnă să nu ne certăm pentru lucruri mici: orice lucru e mic, în raport cu dragostea, unitatea, comuniunea!

—Aşa se naşte nevoia de jertfa? Din lupta cu sinele vechi?

– Cred că e urmare a pocăinţei, dar mai cred si că puterea de a se jertfi e trăsătură a firii omului. M-am gândit de multe ori că una din datoriile preotului e să creeze în parohia lui cadrul în care omul să înţeleagă ce e cu adevărat jertfa şi unde să se poată jertfi cu încredere şi cu folos. Aşa s-au născut la noi „Candela rugăciunii”, ori privegherile de noapte, sau milosteniile făcute pentru ajutorarea multor sărmani. Dar sunt convins că foarte mult au contat pentru zidirea parohiei noastre, pe lângă rugăciunile şi jertfele de toate felurile, şi milioanele de kilometri însumaţi prin drumurile făcute de fraţii şi surorile mele care vin din diferite colţuri ale Belgiei şi din Germania, Luxemburg, Franţa sau Olanda. Propriu-zis, dintre enoriaşii noştri, doar cinci-şase oameni locuiesc în localităţi apropiate. Ceilalţi vin din localităţi situate la minim 50-60 de kilometri, unii de câteva ori pe săptămână – pentru Liturghie, spovedanie sau, pur şi simplu, pentru întâlnire, cu diferite prilejuri.
 

„NE LEAGĂ MULTE FIRE DUHOVNICEŞTI TAINICE”

— Pentru că spuneţi asta: cum s-au petrecut lucrurile în parohia sfinţiei voastre? Cum v-aţi format ca familie duhovnicească?

– Simt cum, cu fiecare rugăciune a unora pentru alţii, cu fiecare clipă petrecută împreună, cu fiecare lucru pe care-l facem împreună, ne leagă tot mai multe fire nevăzute. Ne leagă nu atât anii petrecuţi împreună, cum se mai zice, cât aceste multe fire duhovniceşti tainice, şi această ţesătură dintre noi devine tot mai strânsă, mai trainică. E ca o pânză ţesută de Dumnezeu, care pune inimă lângă inimă în „războiul de ţesut” al parohiei şi le ţese împreună cu „suveica” proniei şi dragostei Sale: culori diferite, forme diferite, dar ce bucurie armonioasă! Bucuria de care vă povesteam acum patru ani creşte neîncetat, şi nu încetăm să dăm slavă lui Dumnezeu, întrebându-ne ades: dacă aici, pe pământ, oameni pătimaşi şi slabi fiind, Domnul ne poate da să trăim aşa bucurii, oare cum o fi în Rai? Şi teama de a nu pierde o aşa mântuire ne face să râvnim la mai mult, la mai Sus, şi să chemăm tot mai des şi cu mai multă putere numele Domnului în ajutor, spre întărire. Ne e teamă de ce spune Sfântul Pavel:

„Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce au ascultat-o, împreună-mărturisind şi Dumnezeu cu semne şi cu minuni şi cu multe feluri de puteri şi cu darurile Duhului Sfânt, împărțite după a Sa voinţă?“ (Evr.2:3-4)

Căci nu puţine minuni şi semne ne-a dat Domnul să trăim şi noi aici. In primul rând, prin împreuna-rugăciune la „Candela rugăciunii”. Apoi, prin rugăciunea celor mulţi: de nenumărate ori a intervenit minunat Domnul când, în situaţii urgente, am cerut rugăciune pentru cei în nevoie, trimiţând mesaje (SMS-uri sau e-mail-uri) către cei vreo o sută cincizeci de apropiaţi despre care ştiu că mi se vor alătura în strigătul către Domnul.

Şi, nu în ultimul rând, după cuvântul Sfântului Grigorie Theologul (dacă ţin bine minte), pe lângă aceste multe minuni pe care le-am trăit aici, am mai văzut una mai mare, cea mai mare: schimbarea vieţii omului, venirea lui în Biserică, luarea în serios a Evangheliei, înţelegerea celor pe care le face în Biserică. Şi mărturisesc că am trăit şi trăiesc şi multe minuni din acestea. Nici nu vă puteţi închipui ce bucurie am când vreunul dintre cei pe care îi spovedesc îmi spune sau îmi scrie că a avut o ispită oarecare, dar s-a rugat strigând cu toată puterea, şi Pacea-Hristos a venit, uimindu-l. Mare mângâiere am când îi văd pe fraţi gustând din roadă adevăratei rugăciuni, însoţită de venirea lui Hristos: încredinţarea aceasta a realităţii Învierii lui Hristos nimeni nu o va mai putea lua de la ei! Când omul începe să învieze, începe să îşi dea seama că lupta adevărată trebuie purtată la nivelul minţii, al gândurilor. Şi mă bucur când, după mai multe spovedanii, fraţii mei încep să mărturisească gânduri, nu doar fapte ale căderii. Asta arată că au înţeles că toate căderile încep cu un gând, că multe din ceea ce numim „gândurile mele” provin, de fapt, de la diavol, semănătorul de neghină. Asta arată că ei încep să se nevoiască cu înţelegere, cum zic Părinţii.

 

“UN DAR SPECIAL PE CARE DOMNUL ÎL FACE CREDINCIOŞILOR”

— Vorbiţi mult despre lucrarea harului. Dar, până la urmă, aceasta e firescul vieţii în Biserică, nu-i aşa?

– Absolut! Pe de o parte, zice Apostolul, „unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul“ (Romani 5: 20). Într-un sens, mă gândesc la starea lumii de azi: trăim într-o societate care s-a lepădat cu totul de Dumnezeu, care tinde să devină „impermeabilă la har“, cum zice Părintele Rafail (Noica). Într-o astfel de lume, am văzut că atunci când creştinul se străduieşte un pic să meargă spre Domnul, Acesta nu că îi iese, ci îi aleargă în întâmpinare. În alt sens, e vorba că mai toţi cei din parohie sunt oameni care abia în anii din urmă L-au întâlnit pe Dumnezeu într-un mod mai profund, iar păcatul lor din viaţa de dinainte e urmat acum de pocăinţă, care aduce mult har.

Pe de altă parte, putem remarca un fenomen interesant: niciodată în istoria Bisericii nu a mai existat simultan o preocupare vie a creştinilor pentru cele patru mari daruri prin care omul îşi poate învia inima duhovnicească: rugăciunea minţii („Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”), împărtăşania des, citirea Scripturii şi viaţa de obşte (ca mod de viaţă – în principiu – monahală opus „vieţii de sine”). Aş zice că e un dar special pe care Domnul îl face credincioşilor, dându-ne toate aceste puternice arme pentru lupta cu duhul celui mai antihristic veac. Însă, desigur, ca in orice lucrare în Biserică, pe lângă harul Domnului care vine în întâmpinare, e nevoie de participarea omului, e nevoie ca darurile de care vorbeam să fie lucrate.

—Am văzut că e multă râvnă în parohia sfinţiei voastre în direcţia tuturor acestor patru daruri despre care vorbiţi.

— Da, şi mă bucur mult. Râvna asta e chiar una din roadele harului. Fără râvnă e greu să creşti duhovniceşte, e greu să lupţi cu ispitele, să lupţi să împlineşti poruncile. Râvna e starea care trebuie să ne mistuie inimile. Ea dă putere pocăinţei, aducând smerenie, căci se hrăneşte din tânjirea la cele pe care încă nu le-a dobândit, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul.

— Ştim că râvna e un dar al lui Dumnezeu, şi din când în când toţi o simţim in noi, dar cum să facem să o păstrăm?

— În primul rând, lăuntric, printr-o luptă neîncetată de a ne curăţi inima de patimi. Apoi, prin faptele ce arată şi întăresc credinţa. Căci dorinţa de a-I plăcea lui Dumnezeu îl face pe om să se ostenească, să se roage mai mult (nu doar dimineaţa şi seara, ci înălţându-şi cât mai des mintea spre El, ostenindu-se un pic, oriunde s-ar afla: la serviciu, la volan, în bucătărie etc), şi roada acestei osteneli e o nouă însuflare, pe temeiul căreia poate primi de la Domnul (prin duhovnic, printr-o carte, printr-un frate) un nou cuvânt dătător de dor de cele Cereşti, un nou imbold spre osteneli ş.a.m.d. – şi râvna tot sporeşte. E simplu: eu îmi arăt intenţia, dorinţa de a fi cu Domnul, luptând să îmi ţin mintea cât mai neîmprăştiată, să păstrez rugăciunea peste zi, iar El îmi trimite harul Său să şi împlinesc ceea ce vreau.

Pe de altă parte, sunt oameni care vin să mi se plângă că nu reuşesc să îşi adune mintea la rugăciune sau la Liturghie, ori că sunt mereu luptaţi de mânie sau patimi trupeşti, şi se uită inocent la mine când îi întreb dacă îşi pierd timpul şi-şi împrăştie mintea la TV, ascultând radio, pe Facebook ori citind ziare sau ştiri pe net etc. Pur şi simplu, ei nu văd sensul întrebării, legătura între ce mă întreabă ei şi ce le spun eu. Li se pare că exagerez când le spun că e o strânsă legătură între problemele lor şi felul în care îşi folosesc mintea. Aceşti oameni efectiv nu îi cred pe marii Părinţi contemporani care spun că duhul care caracterizează toate aceste noi descoperiri – nu ştiu cum să le zic altfel – e incompatibil cu Duhul lui Hristos, că o minte virusată de patimile care bântuie nestingherite în aceste medii, împrăştiată şi rătăcind în toate colţurile lumii, are nevoie de luni de dezintoxicare pentru a putea iar să se adune şi să devină coerentă într-un dialog cu Hristos. Aşa cum nu voi putea ajunge să iubesc un om dacă nu mă voi gândi mereu la el, dacă nu mă voi ruga mult pentru el, cu siguranţă nu voi putea să ajung să-L iubesc pe Hristos dacă nu mă voi ruga mult, dacă nu-L voi avea neîncetat drept centru al preocupărilor minţii mele. După expresia Părintelui Zaharia de la Essex, creştinul ar trebui să ajungă la o „viaţă de un gând”: Hristos! Abia atunci când Hristos va deveni centrul vieţii mele (şi nu o „felie” din cercul preocupărilor mele), când pe toate le voi raporta la El, pot spune că încep să trăiesc o viaţă duhovnicească.

De aceea, am convingerea că e mult mai uşor pentru omul de azi să lucreze asceza într-un sens pozitiv, adică să se implice în lucrări duhovniceşti, să îşi „prindă” mintea în rugăciune, în fapte bune, în lucrarea binelui. E mult mai grea calea „negativă” a ascezei, adică lupta minţii cu patimile, cu vrăjmaşul. Când omul e plin de râvnă şi prins în lucrarea faptelor bune, se fereşte în mod implicit de preocupări sterile precum cele enumerate (desigur, lista nu e exhaustivă) şi e mult mai greu să cadă în păcat, ori să îşi piardă credinţa.

În plus, râvna te păzeşte şi de consumul teribil de energie pe care îl aduce în viaţă atitudinea critică nesănătoasă, negativă. Mereu mi-a fost groază de oamenii care nu încetează să se plângă: de soţ, de soţie, de vecin, de guvern, de masoni, de orice se poate – oameni care-şi construiesc închisoarea singurătăţii criticându-i şi osândindu-i pe toţi. De cealaltă parte, omul care cultivă însuflarea e neîncetat preocupat de lucrări pozitive, şi însăşi viaţa lui va deveni bucuroasă şi strălucitoare.

Vedem asta şi în parohiile noastre. Majoritatea celor „critici” şi „lucizi”, care nu se lasă „păcăliţi” de râvna şi bucuria celorlalţi, sfârşesc prin a pleca din parohie sau a se poziţiona la o distanţă de siguranţă, care să le permită viaţa „de sine” (altfel zis: după capul lor) pe care şi-o doresc. Ei nu pricep nici bucuria celorlalţi, nici dragostea care îi leagă, au tot felul de întrebări („Ce tot atâtea slujbe?”, „De ce să tot ceri atâtea binecuvântări de la preot?”, „Dar de ce trebuie să mergi la biserica aia? Nu ai una la tine în cartier?”), caută tot felul de explicaţii „logice” pentru ce se întâmplă (de genul: sectă, manipulări, oameni disperaţi, „preotul exagerează” etc.) şi vin cu tot felul de „sfaturi bine-intenţionate” (către preot, de la colegi: „Ai grijă cu mirenii, dacă le dai un deget, ţi se urcă în cap”, către mireni, de la rude ori prieteni: „Nu te mai recunosc! Vezi să nu faci vreo fixaţie!”, ori „Vezi să nu exagerezi / să nu fii folosit” etc). Iar finalul lor e trist: asemenea fratelui mai mare din pilda fiului risipitor (sau tatălui [milostiv], cum îmi place să spun), nu sunt în stare să intre în bucuria celorlalţi, prizonieri ai unei auto-compătimiri bolnave, simţindu-se mereu neînţeleşi, nedreptăţiţi, folosiţi, nevrând să intre în bucuria Tatălui, şi rămânând afară din împărăţie. 

„AM DUS O POLITICĂ INVERSĂ DECÂT CEA CARE SE PRACTICĂ LA NIVELUL GUVERNĂRILOR”

— Neamul nostru a fost, mai ales în ultimii trei sute de ani, victima unor politici şi presiuni de dezbinare, de semănare a neîncrederii între oameni, a suspiciunii, şi cred că aproape toţi românii suntem purtători ai acestui virus. Am văzut că asta ne dă şi în Biserică mult de lucru: nu mai avem încredere unii în alţii. Sfinţia voastră nu aveţi problema asta?

— Ne-am lovit şi noi aici de asta la început. E aşa cum spuneţi: a trebuit să ducem o luptă ca să dobândim încredere unii în alţii. Am luptat mult ca să ne vindecăm ADN-ul, ca să zic aşa, să învăţăm să punem gândul bun, să trecem peste neputinţele celuilalt, să-i arătăm încredere, să vrem să-l cunoaştem. Esenţială a fost rugăciunea, desigur, dar au contat mult toate cele pe care le facem în parohie pentru a ne apropia unii de alţii, pentru a ne cunoaşte mai bine. Aş putea spune că am dus o politică inversă decât cea care se practică la nivelul guvernărilor ţării – una de unire, de adunare.

De aceea poate că cel mai mult mă întristez la spovedanie când aud că fraţii mei s-au judecat sau, mai rău, s-au bârfit între ei, ori s-au rănit cu cuvinte. Şi majoritatea au înţeles că sunt păcate ucigătoare de frate, şi îi simt că luptă tot mai mult să nu mai cadă. Aici cred că e important, ca în orice familie, rolul de mijlocitor al preotului-părinte în a-şi ajuta fraţii-fii să înveţe arta de a dialoga: putem avea păreri diferite, dar asta nu e motiv de supărare, de ceartă; trebuie să învăţăm să facem distincţia între idee şi persoană.

Nu a fost uşor, dar ne-a ajutat Domnul şi am ajuns la starea că se întâmplă câteodată să fim împreună vreo sută de oameni şi să te simţi cu toţi ca şi cu cei din casa ta: totul e firesc, nu ai nimic de ascuns, eşti liniştit, cu garda jos; orice ai spune, orice ai face, nu ţi-e teamă că cei din jur te vor răstălmăci, nu e nimeni care să vrea „să te prindă în cuvânt” (cum se întâmplă, de exemplu, Duminica la predică, când în turmă se mai strecoară şi lupi îmbrăcaţi în piele de oaie). Dar pentru asta ne-a ajutat mult să ne amintim ades ce zice Sfântul Pavel efesenilor: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude si în cântări duhovniceşti” (Efeseni 3:19). Sau, altfel spus, la măsura noastră: să fim atenţi la conţinutul discuţiilor noastre; abordarea oricărui subiect să fie cât mai duhovnicească, ferindu-ne să vorbim deşertăciuni, de unde poate uşor izbucni cearta. Altminteri, sigur că e greu să dobândeşti stăpânirea de sine, adică puterea de a nu te trezi vorbind fără să vrei, fără să te gândeşti la eventuale consecinţe dureroase pentru aproapele tău.

— Ne puteţi prezenta programul unei Duminici obişnuite în parohie?

— După Liturghie şi agapă, am propus fraţilor să mai stăm împreună, să ne odihnim împreună în Hristos, în Frumos. Uneori le vorbesc despre o temă oarecare a vieţii duhovniceşti (de-a lungul anilor, am încercat să le abordăm împreună pe toate cele importante), alteori citim fragmente din cărţile Părinţilor şi le tâlcuim, încercând mereu să vedem cum putem aplica Evanghelia în concretul vieţii noastre. În unele Duminici facem prezentare de carte, ori a unui pelerinaj în care unii dintre noi am fost în săptămâna ce s-a încheiat, ori vorbim despre mari oameni ai Bisericii şi ai culturii româneşti. Alteori, pur şi simplu, ne împărtăşim unii altora, îmbogăţindu-ne astfel unii pe alţii, din cele care ne-au bucurat în viaţa cu Dumnezeu şi pe care le avem cu toţii în inimă. Am numit această „împreună-odihnă” un pic pretenţios: „Momentul filocalic”. Gândul meu a mers mai mult într-o direcţie etimologică (filocalic=iubitor de frumos), să zic aşa, şi mai puţin în accepţiunea clasică, patristică. Adică mi-am propus să învăţăm împreună, mari şi mici, să ne bucurăm de Frumos, să învăţăm să cultivăm Frumosul (înţeles într-un sens mai larg) în vieţile noastre, într-o lume în care urâtul e tot mai apreciat şi stăpân. Când a făcut lumea, Domnul a facut-o bună şi frumoasă, şi frumuseţea e una din peceţile puse atunci pe lume şi în om.

În plus, am mai remarcat că unii creştini au probleme în viaţa duhovnicească și pentru că au intrat direct în pielea de „om duhovnicesc” fără să fie mai întâi oameni fireşti, oameni echilibraţi, profunzi, sensibili – trăsături pe care o educaţie bună, în care Frumosul să ocupe un loc important, le-ar fi putut aduce. Am convingerea că, înainte de a putea avea o viaţă duhovnicească autentică, omul trebuie să reînveţe să se bucure de lucruri simple, de frumuseţea firescului, a naturii, a artei adevărate – de cele care, până acum câteva zeci de ani, făceau parte din cotidianul vieţii străbunilor noştri. Mărturisesc că, la început, mi-era un pic teamă ca acest „moment” să nu devină unul cultural, mai cu seamă în Duminici precum cele în care îi evocăm pe Eminescu ori pe poeţii români care, de-a lungul veacurilor, L-au căutat pe Dumnezeu. Acum, însă, după atâtea sute de Duminici împreună, dau slavă Domnului că ne-a arătat încă o dată că, atât timp cât rămânem în Duhul lui Hristos, toate cele pe care le facem împreună în parohie lucrează tainic vindecarea sufletelor.

(va urma)

Material realizat de Gheorghe Fecioru

Sursa: Cuvantul Ortodox, “E ca o pânză ţesută de Dumnezeu, care pune inimă lângă inimă…”. MĂRTURIE VIE și îndemn tare la LUPTA DUHOVNICEASCĂ OSÂRDUITOARE ÎN BISERICĂ și la LUCRAREA “ȚESĂTURII” DRAGOSTEI FRĂȚEȘTI – Partea a II-a a interviului din “Familia ortodoxă” cu PR. CIPRIAN GRĂDINARU (BELGIA)