Parintele Cezar Axinte: "Pofta ochilor a scos mintea din inima". Traditia poporului nostru este jertfa.

Predica Parintelui Cezar Axinte in Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh!

Iubiti credinciosi, iata-ne in ziua bucuriei. De mult am asteptat Postul acesta. Suntem in ziua pe care am asteptat-o de mult, si care prefigureaza ziua pe care o asteptam si mai mult, ziua Invierii. Dar, sa stiti ca nu numai aceea este ziua Invierii, ci in fiecare zi in care se savarseste Sfanta Liturghie este zi de inviere, pentru fiecare dintre noi. Fiindca intrebarea se va pune la capatul acestui Post, cand vom auzi cu totii "Hristos a inviat!": "dar tu, ai inviat crestine?". Cu adevarat Hristos a inviat, si noi trebuie sa inviem, sa murim si sa inviem in fiecare zi - aceasta spunea Parintele Arsenie Papacioc. Si toate pe care le spunea, cuvantul sau, asa se intrupeaza in fiecare dintre noi, in sensul ca, parca, este lucrator cuvantul acela. Parintele este mai viu decat atunci cand mergeam si-l cercetam. Si, de cate ori, oare nu vom fi mers si vom fi zis: de cate ore stau aici, si n-am reusit sa intru! Poate ca vin alta data, sau poate ar fi bine sa plec, sau poate ce sa fac, sa intru o data?!" Ei, bine, iata ca acum Parintele este Acolo, si-l simtim printre noi atat de viu si atat de lucrator, incat nu poate sa treaca o zi, fara sa aud cumva in minte cuvantul, sau cuvintele Parintelui Arsenie. Ei, bine, iata ca l-am pomenit pe Parintele Arsenie la inceputul Postului ca sa ne fie noua rugator si mijlocitor, ca un Parinte si duhovnic, care a stiut ce inseamna asceza, care a stiut ce inseamna nevointa, dar a stiut sa fie si bland, sau mai ales bland, cu cei care aveau neputinte, nu cei care se impotriveau, cu acestia era aspru.

Astazi este Duminica Iertarii, fratilor, si fiindca este Duminica Iertarii, astazi la Vecernie se citeste o rugaciune de iertare. Sigur ca rugaciunea aceea este fara nicun raspuns, fara nici o rezonanta, daca fratiile voastre astazi, si pe tot parcursul postului, nu va cereti iertare de la cei care v-au gresit. Pentru ca, de la cei carora le-ati gresit este firesc sa cereti iertare, dar, de la cei care v-au gresit, sa va cereti iertare este nefiresc, este suprafiresc. Fiindca Cel pe care Il urmam noi, si pe Care il asteptam noi in inimile noastre este Dumnezeu adevart si om adevarat, Care a biruit moartea, si noi pe toate trebuie sa le biruim peste fire. 

Parintele de vredinca pomenire, Iustin Parvu, Sfantul, spunea asa, cand am fost odata sa-l cercetam: "firea nu se schimba",  firea omului. Si, cu adevarat, firea omului nu se schimba. De aceea, vedeti ca de multe ori ne spevedim saptamanal, sau poate la doua saptamani, si parca tot in aceleasi pacate cadem, care nu sunt ale firii, sunt in afara firii, dar cu care ne-am obisnuit. Si cu adevarat, ca firea cea sfanta nu se schimba, dar firea aceasta a noastra cea rea, cazuta, si tinuta de moarte, se schimba. Deci, firea nu se schimba, ci se biruie! Si se biruie din Invierea lui Hristos!  

Iata ca astazi ne vorbeste Cuvantul intrupat prin gura Sfantului Apostol si Evanghelist Matei, care, inainte de aceasta a fost vames, si se ocupa cu adunatul taxelor, impozitelor, facandu-si o avere foarte mare si el, asa, cum avea si Zaheu, insa la intalnirea cu Hristos, pe toate le-au socotit gunoaie. Astfel ca Ev. Matei ne spune astazi despre un cuvant pe care l-a rostit Mantuitorul, si pe care Sfintii Parinti l-au randuit, acum, in pragul Sfantului si Marelui Post, in perioada Triodului, a Paresimilor, cand trebuie sa punem inceput bun pentru a ne schimba.

In traducerea cuvantului asceza - perioada aceasta pe care o vom traversa este o perioada in care ar trebui sa facem asceza, adica exercitii duhovnicesti - asceza, acest cuvant din lb. greaca, se traduce in lb. romana moderna, sa spunem asa, sau are un echivalent: exercitiu. Ei, bine, dar in graiul nostru romanesc, cuvantul asceza se traducea nevointa. Ce ar putea sa insemne acest cuvant, nevointa? Ei, bine, este mai mult decat asceza. Sensul cuvantului grec este depasit, si, de multe ori, macar ca se spune ca limba greaca are atata bogatie, toti Parintii au fost tradusi in lb. greaca, Evangheliile au fost traduse in lb. greaca, si, cu adevarat, mare este lb. greaca, cu atatea, si atatea bogatii, ca sta la baza stiintelor - ati vazut ca din lb. greaca vin termenii din stiinte -, termeni multi, termeni din teologie, si cu toate acestea, limba romana, care este o limba liturgica, o limba sfintita, are niste sensuri nebanuite, poate nu in cvasimajoritatea lor, adica fiecare cuvant, desi, n-am stat noi sa cercetam, dar, macar ca limba greasca este si graiul nostru. Nevointa este mai mult decat o incercare de a face un exercitiu duhovnicesc, adica mila, post, rugaciune,... Nevointa inseamna taierea voii proprii in fata voii lui Dumnezeu. 

De multe ori auzim: "Dumnezeu nu bate cu parul", sau "Dumnezeu l-a batut". Nimic mai neadevarat! Cum ar putea Dumnezeu sa faca ceva rau? Cum ar putea Dumnezeu, Cel Atotbun, Cel Atotmilostiv, Cel Atotputernic, sa nu faca tot pentru om, daca ar fi sa vorbim asa, numai una singura nu poate Dumnezeu cel Atotputernic - iata un paradox: Cum e Dumnezeu, Cum e Atotputernic, daca nu poate ceva? - Ei, bine, nu poate ceva pentru ca El este din fire iubire, nu poate sa nu ne iubeasca. Si fiindca de natura dragostei, sau in esenta dragostei este libertatea, Dumnezeu Celui Caruia ne rugam in rugaciunea Domneasca: faca-se voia Ta, faca-se voia Ta... dar noi facem tot timpul voia noastra, atunci Dumnezeu spune la un moment dat: atunci, faca-se voia ta, omule. Si, in momentul acela, omul are cea mai mare cadere, cea mai mare suferinta. Pentru ca in momentul acela, desi Dumnezeu nu se retrage cu totul, nu-si retrage harul, nu-si retrage darul - pentru ca Dumnezeu nu poate sa nu ne iubeasca, dar, in dragostea aceasta mare, nu poate sa ne forteze - si, atunci, daca esti indaratnic omule, si fiule, si tot intinzi degetul spre focul acela, ti-am zis de saptezeci de ori cate sapte, si tot nu vrei, ei bine, gusta pe pielea ta, sa vezi cum e. Si atunci omul simte cum e, si atunci Dumnezeu te lasa in voia ta, dupa cum spune si psalmistul: lasatu-i-a pe ei in mana sfatului lor, si s-au aprins unii pentru altii, barbati si femei, lasandu-i pe ei de rusine, pentru ca faceau cele ale mintii lor.

Asta este mintea omului: pe masura ce face voia sa, in acea masura el se departeaza de Dumnezeu, se departeaza de voia lui Dumnezeu si vine in suferinta. Asta este voia omului, aduce in sine suferinta.

De aceea, sarmanul Adam, cu Eva, le-a zis Dumnezeu: toate vi le-am dat voua, numai acolo sa nu umblati. Stiti, copilasii ca, iata, toti au crescut sau au educat copilasi pe aici, mai putin copilasii care sunt educati, si cateodata si ei ne mai educa pe noi, si vai de parintii care n-asculta de copil. Si stim foarte bine de cate ori pe zi copilul nu baga mana in foc, ori ca era foc, ori ca era apa clocotita, ori ca era jar, ori ca era altceva, si mama, sarmana, cat nu s-a muncit, si pana la urma copilul cel bun a inteles, iar cel indaratnic n-a inteles, si cel indaratnic a suferit. Asa si cu Adam, sarmanul, el nu a inteles, sau poate dintr-o prea mare incredere in Dumnezeu, sau poate dintr-o racire a iubirii, sau poate dintr-o parere de sine, sau poate din mandrie, sau cate altele, fiindca nu asta este neaparat tema, a vrut el sa guste, sa vada cum e raul. A intins degetul spre flacara. Si cand a ajuns acolo s-au deschis ochii lor. A muscat Eva, si a dat si lui Adam si indata s-au deschis ochii lor, si au cunoscut ca erau goi. Erau goi de harul lui Dumnezeu, erau goi de slava lui Dumnezeu, erau goi de lumina. Si atunci au cunoscut ca e nevoie de imbracaminte, ca sa le acopere rusinea. Ce rusine poate fi de ceva ce Dumnezeu a facut perfect, trupul acesta? Dar iata ca omul, dandu-i o alta intrebuintare, a inceput sa se rusineze. Trupul nu mai era biserica si templu al Duhului Sfant, ci devenise ceva care, cu adevarat respecta porunca lui Dumnezeu: "Cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul", dar intr-o forma care imbraca voia proprie, asta numindu-se pofta.

Pofta ochilor a scos mintea din inima, pofta ochilor, imaginile, au scos mintea din inima, l-au scos pe Adam din Rai si l-au scos pe om din firea lui. Iar firea aceasta pare ca nu poate fi biruita, de la sine. Nu, prin puterile sale. Nu. De aceea a fost nevoie ca insusi Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu sa se intrupeze, sa ia aceasta fire bolnava de voie proprie, si de consecintele voii proprii, si sa biruie pacatele in aceasta fire, sa biruie aceasta fire pacatoasa, cazuta de moarte. Chiar daca a murit, dar cu moartea pe moarte calcand a inviat. Aceasta este inceputul si este bucurie, fiindca postul este bucurie, fratilor.

Sigur ca e perioada Postului Mare si acuma noi avem o randuiala, dar sa stit ca postul nu este o exceptie, postul este o regula, si anume regula firii, a sfinteniei, pentru ca in Imparatie, alaturi de Dumnezeu, nu vom bea, nu vom manca, nu va trebui sa saturam acest trup, care va fi induhovnicit decat de lumina lui Dumnezeu, de slava lui Dumnezeu, care emana dintr-Insul, care izvoraste dintr-Insul. Si zic ca postul este o stare fireasca, pentru ca se subtiaza acest trup, nu la kilograme neaparat, ci devine straveziu, vazand in tine neputintele, vazand in tine patimile, vazand neputintele aproapelui si vazand suferintele aproapelui. Un om care sufera el insusi este foarte sensibil la suferinta celuilalt. Un om imbracat in porfira si vizon, care se bucura in toate zilele de vitei ingrasati si de bautura cu prietenii sai si in petreceri, nu-l vede pe saracul Lazar, niciodata nu-l vede. Sau, daca il vede cu coada ochiului se oripileaza si se scarbeste de el. Poate ca-i arunca ceva acolo, daca trece o zi, doua, trei, dar daca trece zece, zice: i-am dat, de-acuma gata, ajunge, ca te-ai cam obraznicit. Acesta este trupul ingrasat.

De aceea, va spun ca perioada de post este o perioada fireasca. Omul care poate sa posteasca Postul acesta care este mai aspru, are o bucurie dupa aceea, si nu-si mai doreste sa mai manace cate un miel de-odata, desi e bun si e gustos, si mie imi place mielul, dar iti dai seama ca totul se mistuie, si totul ajunge gunoi de flori, totul ajunge ingrasamant, moare ca sa aduca roada pentru cealalata materie, pentru natura. Si, atuncea ce ramane, ce este important? Ca trupul acesta sa se induhovncieasca. Si nevointa, adica taierea voii proprii si cautarea voii lui Dumnezeu, este de fapt, postul. Mancare nu conteaza, fratilor. Sigur ca va rog, si va indemn sa subtiati trupul, sa nu mai hranim lupii din interior, ca mancarea aceasta, si bautura multa sau putina dar consistenta si aleasa, hraneste lupii, adica lupii cei cugetatori, adica patimile si demonii a caror lucrare si voie o facem, toti dintre noi. Sa nu creada cineva ca este despatimit. Se mai aude ca: Parinte, eu nu prea am pacate, nu am gresit, nu am pacatuit. Bine, sigur ca da, dar nu e timp acuma sa discutam. Dar sa stiti ca nu numai postul acesta conteaza, ci iata ce conteaza si ne spune Mantuitorul astazi: iertare, nealipire de cele pamantesti, neagonisire, in sensul ca toata mintea, toata cugetarea, toata sfortarea, tot timpul tau sa fie pus acolo, si mai lasa si pentru Dumnezeu, si, mai ales, daca s-ar putea si mai mult pentru Dumnezeu. Deci iertarea, nealipirea de cele bune si dragostea fata de aproapele.

Sa stiti ca iertarea, de fapt iertarea pe care o dai tu, este cea care te vindeca. Cel care nu poate sa ierte pe cel care l-a persecutat, care l-a jignit, care i-a facut ceva rau, inca nu este pe calea credintei lui Hristos, pe calea ortodoxa. Nu intelege ce se intampla, cel care nu poate sa ierte, pentru ca nu stie. Sigur ca este foarte greu la inceput, este cu totul nefiresc, este cu totul nemaiauzit. De aceea si Hristos a creat un scandal cand a venit. Ati auzit ca s-a spus ochi pentru ochi si dinte pentru dinte, iata vin si va spun ca legea aceasta ne duce spre nefiinta, catre moarte, pe toti. Matematic, exact, dinte pentru dinte inseamna autofagie, ne mancam unii pe altii pana nu mai ramane nimeni. Va dau, iata, lege noua, porunca noua va dau sa va iubiti unii pe altii, asa cum Eu v-am iubit. Cum v-am iubit? Voi m-ati chinuit, voi m-ati scuipat, voi m-ati batut, iar Eu v-am facut binele, si mai mult decat atat, m-am dus la moarte de ocara pentru voi, dar, am si inviat pentru voi. Dar, cel care rabda in postul acesta jicnirile si ocarile celorlalti, ale sotilor, ale sotiilor, ale vecinilor, poate si ale colegilor de munca, cati nu sunt batjocoriti pentru ca sunt crestini, si vin si spun: "nu pot sa-l iert, Parinte!", sau: "Il iert, dar nu-l uit". Asta inseamna vatamare sufleteasca, asta inseamna metastaza. Iertarea celui de langa tine inseamna curatirea mintii si a sufletului, inseamna insanatosire duhovniceasca. Este greu dar nu este imposibil. Este peste fire, dar asa trebuie sa fim si noi. Sa ierti pe cel care te-a viclenit, cel care ti-a luat bunul tau, averea ta, sau ceva din sufletul tau, poate ti-a luat un copil la divort, sau mai stiu eu ce - este semnul sanatatii sufletesti desavarsite, si abia inceputul vietii duhovnicesti.

Intru aceasta se va cunoaste ca suntem crestini; singurul criteriu, adevarat, pentru a verifica daca suntem ortodocsi, este sa-ti iubesti vrajmasul. Fiindca a-ti iubi aproapele este in firea noastra. Acea porunca pe care ati auzit-o era discutata cu iudeii, care nu puteau pricepe, dar noi ne impartasim cu Trupul si Sangele Mantuitorului, suntem nemuritori, suntem vesnici si asteptam invierea tuturor. Nu Invierea aceasta, care este o sarbatoare, si pe care o consideram asa, ca un tip social, si mai spunem cateodata, printr-un mesaj sau altul: Paste fericit! Cum sa-i spui unui om: Paste fericit? Asta ii spui unui miel. Unui om ii spui: Hristos a inviat! Si nadajduiesc ca voi invia si eu, si tu, fratele meu. 

Deci, criteriul unic, dupa cum spun Sfinti Parinti, si dupa cum a spus si un Parinte cu viata sfanta si care a fost si canonizat, Sfantul Siluan Atonitul, un sfant analfabet, care n-avea scoala deloc, dar pe care-l citeaza toti Parintii si toata teologia, in legatura cu aceasta. Si iata ca criteriul acesta pe care il pune Hristos de mantuire, al iubirii vrajmasilor, este criteriul sigur. Cand iti iubesti doar aproapele, nu sti ce este inca in inima ta.

Vreti sa va spun ceva? In Suedia si Norvegia s-au inchis puscariile, sunt inchise locurie de detentie. Si, ce ai spune? Ca se lucraza acolo pacea, si bucuria si dragostea intre oameni. Da, dar, de asemenea, au facut baruri in biserici. Nu erau ele chiar biserici, ca nu erau ortodocsi. Erau niste constructii, asa, unele cu cruci, altele fara cruci, unde se facea un ritual, dar si pe acelea le-au lepadat, fiindca nefiind adevarat, fiind un surogat, bineinteles ca l-au lepadat. Si iata, au zis ca: fara Dumnezeu putem totusi sa fim buni. Noi avem nevoie in Romania, ortodocsi, crestini si iubitori, avem nevoie de inca 10-11 mii de locuri in inchisori, de un miliard de euro investitie. Si ne vor da, ca sa ne jupoaie, ne vor da bani ca sa facem inchisori, si dupa aceea ne vor baga acolo. Si iata ca aceia pot! Ei, bine, aceea nu este iubire mantuitoare! Dovada ca cel mai simplu, in bisericile lor, sau in locasurile lor de rugaciune au facut baruri, pub-uri si ce mai au ei pe acolo.

Ei, bine, criteriul sigur este acesta: iarta-l pe vrajmasul tau, nu-l ura, cum spunea Parintele Arsenie, macar incearca sa nu-l urasti, si, pornind de aici, pornind pe aceasta cale, pe aceasta carare a postului, sa ajungem sa iubim asa cum ne-a iubit Hristos, inca vrajmasi fiindu-I, ne-a iubit, si bineinteles pana astazi Il vrajmasim in toate felurile.

Iata cateva cuvinte despre Ortodoxia noastra, ca eu despre asta vreau sa va vorbesc si sa va marturisesc, ca Ortodoxia noastra nu este o invatatura de pe pamant, nu este o filozofie, este Dumnezeu intrupat care ne spune fata catre fata: iata, acestea trebuie sa le faceti ca sa fiti cu Mine in vesnicie, pe acestea trebuie sa le faceti. Este o invatatura care, pare ca aduce jertfa, pare ca aduce durere, dar, de fapt, in Ortodoxie, lacrimile de pocainta sunt cele mai gustoase, sunt cele mai dulci, pentru ca sunt darul harului, darul Duhului Sfant.

In Occident, daca ai spune unui psihiatru ca plangi pentru pacatele tale, te interneaza la nebuni. Asa inteleg ei. Nu mai inteleg nimic, de aceea sunt atat de nefericiti, macar ca au ce manca si arunca mai toata mancarea, sau ne-o trimit noua, ca-s medicamente, sau altele in prag de expirare. Dar, va spun, nu sunt fericiti! Iar noi, care avem aici, ca traditie, in tot poporul acesta numai jertfa, cunoastem oameni fericiti.

Cu mila lui Dumnezeu m-am invredncit, m-a invrednicit Dumnezeu sa cunosc oameni cu viata sfanta, Parintele Arsenie [Papacioc], Parintele Iustin [Parvu] . Va marturisesc ca am vazut harul salasluind in oameni ca noi. Noi vorbim de Sfintii Apostoli Petru si Pavel, si de ceilalti, de cei 70, de sfintii din vechime, ii pomenim, dar nu intelegem cum poate fi. Dar i-am vazut pe sfintii acestia, - cum sa spun? - am respirat acelasi aer cu ei, pentru o secunda, sau doua, si ne-am dat seama ca Dumnezeu exista.

Prima data cand l-am vazut pe Parintele Arsenie doua ganduri le-am avut. Unu: o rusine care m-a insurubat in pamant, si spuneam ca n-as mai vrea sa mai ies de acolo niciodata, desi nu m-a vazut niciodata si nu l-am vazut niciodata [pana atunci]; o rusine binecuvantata, de la Dumnezeu, bineinteles. Si, al doilea gand, ca eu vreau sa-L cunosc pe Dumnezeul Parintelui Arsenie. Nu stiu daca am ajuns sa-l cunosc sau nu pe Dumnezeul Parintelui Arsenie, dar am ajuns sa-l cunosc pe Parintele Arsenie mai bine, si, acum, de cand a plecat la Domnul, parca putin mai bine. Si-L rog pe Dumnezeu sa-mi dea sa-l inteleg mai bine pe Parintele Arsenie, ca sa-l fac si eu inteles celorlalti. Pentru ca, Parintele Arsenie era hristofor, era purtator de Hristos, si el ne spunea ce ne spunea de la Hristos, prin Duhul Sfant. Si, daca spunem cuvintele acelea, le spunem de la Hristos, le spunem de la Dumnezeu. De aceea va aduc aminte intotdeauna de Parintele Arsenie si de Parintele Parvu, ca sa stim si sa ne incredintam ca Dumnezeu ridica sfinti din pietrele acestea care sunt afara. De dimineata pana seara poate sa faca sfint din oricare dintre noi, numai sa ne nevoim, adica sa ne taiem voia noastra si sa facem voia lui Dumnezeu.

Iata, rugam pe bunul Dumnezeu ca in postul acesta sa avem bucurie pentru toate nevointele. Adica sa pazim ochii, pentru ca v-am spus ca ochii au scos mintea din inima, si acuma iata, cat vrem s-o ducem in inima, si cati dintre noi se pot lauda, ca iata, Doamne, ma pot ruga cu mintea in inima. Sa pazim nasul, urechile, pentru ca si pe aici vin toate ispitele, sa pazim mintea. Zice: unge-ti parul tau - spune astazi Mantuitorul - si spala-ti fata ta. Ce sunt fata si mintea? Mintea si inima trebuie curatite. Doamne, Iisuse!

Stiu ca nu e usor, pentru ca vin ispitele, dar va rog frumos sa reluati Candela [rugaciunii] in postul acesta, fiindca, de ce? Inchipuiti-va ca v-as cere asa: fratilor sa tinem un post pe cat se poate asa cum il vrea Dumnezu cu rugaciune, cu paza ochilor, fara cearta, fara cleveteala, fara barfa si fara osandirea aproapelui, pentru vindecarea, de exp. a unui copilas bolnav. Vedeti, daca am vedea suferinta unei mame cu copilasul, si l-ar aduce aici, si sa spun: fratilor, hadieti sa dedicam acest post lui Dumnezeu, sa cerem sa-i vindece acest copilas. Cine ar spune nu? Ei, bine, nu avem asta, si slava Domnului, ca poate nu vrem sa ne indureram. Dar eu vreau sa va rog altceva: haideti sa punem in cont - pentru ca am primit certificatul de urbanism, in sfarsit, ieri sau alaltaieri l-am primit, ca sa incepem biserica. Si cineva a spus: Parinte, dati-ne contul. Eu vi-l dau, astazi. Contul este deschis la Prea Sfanta Treime, si acolo sa depuneti toate faptele voastre, si sa-L imprumutati pe Dumnezeu in contul acela, ca Dumnezeu sa se milostiveasca spre noi si sa ne daruiasca sa ridicam o bisericuta spre slava Prea Sfintei Treimi, spre cinstea Cuvioasei Maria Egipteanca, povatuitoarea postului, a rugaciunii si a iertarii, si pentru copilasii acestia, care sunt ca puii atacati de ulii, fug care incotro si nu stiu cum sa se vindece. Deci va rog frumos, in acest Post, nu pentru canon, nu pentru dragostea de duhovnic, nu pentru dragostea de aproapele, ci hai sa facem cu Dumnezeu cumva, ca ne si spune: imprumuta-Ma pe Mine, si eu iti voi da inzecit. Hai sa facem Postul acesta lucrator, ca sa putem ridica bisericuta noastra, sau macar sa o incepem. Cred ca sunteti de acord, ca e un bun. Si, noi ne vom ruga cu mila lui Dumnezeu si pentru copilasii aceia, si pentru mamele lor.

Domnul sa va daruiasca sa puneti inceput bun, sa nu cereti sa va ocoleasca ispitele, ci spuneti: Doamne, daruieste-ne sa le putem duce cu ajutorul Tau, si sa ne intalnim cu totii la acea preaminuntata "predica" spusa de o femeie: Hristos a inviat! Abia astept sa cantam cu totii impreuna Hristos a inviat! De cate ori se termina, parca mi se rupe ceva din inima si as canta tot anul, dar mi-e frica sa nu introduc eu niste randuieli din astea, sa imi lungeasca urechile dupa aceea. Dumnezeu sa va binecuvinteze, sa va dea putere, vointa!   

Parintele Dumitru Staniloae despre "spiritualitatea si cultura romana in lumina credintei ortodoxe"

Spiritualitatea si cultura romana in lumina credintei ortodoxe

Tema anuntata in acest titlu e prea vasta ca sa fie infatisata in toata bogatia ei. De aceea, o vom schita doar prin cateva exemplificari.

1. Vom lua mai intai un exemplu din folclorul poporului roman. Si anume, tema sacrificiului din legenda manastirii Arges. Cand D-na Lidia Ionescu-Staniloae a prezentat aceasta tema la Simpozionul sud-est european de la Heidelberg din septembrie 1976, un benedictin maghiar a remarcat ca desi tema sacrificiului e prezenta in creatia folclorica a mai tuturor popoarelor din sud-estul european si chiar a altor popoare, numai la poporul roman tema sacrificiului e pusa in legatura cu o biserica, mai precis cu o manastire. La toate celelalte popoare e pusa in legatura cu un pod, sau cu o alta constructie. La fel, a observat el, numai la poporul roman jertfitorul se preface intr-o fantana din care isi astampara setea, sau isi reinnoiesc puterea de viata trecatorii. Astfel, in gandirea poporului roman cladirea unei biserici (sau, mai precis, a unei manastiri) si saparea unei fantani sunt cele mai nobile si mai generoase realizari si tocmai prin aceasta sunt legate de o jertfa, sau de o totala depasire de sine a celui ce le da fiinta.

In cadrul taberei de vara de la Mănăstirea Oaşa, IPS Serafim Joanta evoca chipul iconic al Parintelui Galeriu. "Dragostea te ridica pe cruce"

 

IPS Serafim Joantă evocand chipul iconic al Parintelui Galeriu:

L-am cunoscut pe Parintele Galeriu la Manastirea Sihastria, vara, unde, atat eu cat si multi alti studenti in teologie pe vremea aceea - dar iata, si Parintele Constantin Galeriu, si Parintele Dumitru Staniloae- veneau sa se inspire de la izvorul cel mai curat al spiritualitatii, al duhovniciei romanesti, de la Parintele Paisie Olaru, de la Parintele Cleopa Ilie, de la Parintele Ioanichie Balan, Parintele Ioil, si atati alti mari duhovnici, care au trait in manastirea Sihastria.

Mai tarziu am ajuns sa ma spovedesc chiar la Parintele Constantin Galeriu - e adevarat, doar de doua sau trei ori in viata mea-, pentru ca eu, de tanar umbland pe la manastiri, mi-a placut sa am contacte cu toti mari duhovnicii pe care i-am intalnit. Si, nu de mult, am facut o lista cu acestia, si credeti-ma ca sunt peste cincizeci. Cincizeci de mari duhovnici care toti au trecut la Domnul. Ma gandesc in ce pustie traim noi astazi, ma cuprinde jalea! Ce vremuri erau pe atuncea, - acum treizeici, patruzeci de ani, cincizeci de ani in urma-, cati mari duhovnici prin toate manastirile, cati oameni alesi,  vestiti, la care alergau oamenii din toata tara! Si am spus-o mereu, si o spun si acolo, mai cu seama nemtilor, ca pe timpul stapanirii comuniste, nu atat Biserica oficiala, prin ierarhii si preotii ei, au tinut credinta cu adevarat in popor, ci mai cu seama acesti mari duhovnici, care i-au intarit pe oameni ca sa nu se sminteasca de unele compromisuri, de unele neputinte ale ierarhilor sau ale preotilor.

Ei, Parintele Constantin Galeriu a fost unul dintre acestia, si unul dintre cei mai mari duhovnici pe care i-am avut noi, in tara noastra, si in Biserica noastra. Nu cred ca a mai existat vre-odata in toata istoria noastar un predicator, un orator cu atata putere, cu atata spirit, cu atata duh, transmitand Evanghelia lui Hristos ca Parintele Constantin Galeriu. Sigur ca lucrul acesta s-a cunoscut mai cu seama dupa Revolutie, cand el a putut sa se manifeste in toata libertatea, dar chiar si inainte de Revolutie. La Ploiesti, la Bucuresti, atat la Institutul Teologic cat si la Parohia Sfantul Silvestru, stiti cu totii ca se adunau mai cu seama intelectualii, ca sa-l auda pe acest om inzestrat de Dumnezeu cu o foarte mare memorie, cu o vasata cunostinta, dar in acelasi timp si cu o inima tot atat de mare pe cat era capacitatea sa intelectuala. Se simtea intr-adevar ca este un traitor. Nu poza niciodata, nu cauta sa iasa in fata, desi era mereu in fata pentru ca era solicitat, era prezent peste tot locul, la televiziune, in universitati, in biserici, in parohii, in tot locul, dar nu pentru ca el se autoinvita, ci pentru ca el era invitat, si raspundea invitatiilor, cu credinta ca este chemat de duhul lui Dumnezeu insusi, ca sa il vesteasca pe Dumnezeu. Si s-au folosit atat de multi oameni in tara aceasta, cum poate nu s-au folosit de nici un alt duhovnic, asa cum s-au folosit de Preacucernicia sa.

Chipul Parintelui era chip de icoana, fara nici o indoiala si eu sunt sigur ca Dumnezeu l-a preaslavit pe Parintele, l-a preaslavit si prin acel semn de care ati amintit. Am fost si eu prezent la inmormantarea Parintelui, si am vazut si eu cu ochii mei, ziua in amiaza mare, cer senin, absolut senin, fara ca sa fi plouat mai inainte - si stim ca curcubeul iese mai cu seama dupa o ploaie-, a fost un semn dumnezeiesc acesta si o confirmare, inca o data, a vietii lui de jertfa. A vietii lui de jertfa! Nu intamplator Parintele a scris, sau si-a dat teza de doctorat cu titlul de "Jertfa si rascumparare". Jertfa! S-a jertfit Parintele intru-totul si in toate. Si tocmai pentru jertfa lui, Dumnezeu l-a inzestrat cu atata putere, caci nu exista putere duhovncieasca in viata lui, in viata nimanui, fara jertfa. Numai in masura in care ne jertfim, in acea masura Dumnezeu lucreaza prin noi si zideste pe altii, caci dragostea te ridica pe cruce. Nu exista dragoste fara jertfa. Dragostea inseamna sa te ridici pe cruce, sa te crucifici, sa rabzi, sa fi capabil sa iei asupra ta suferintele, neputintele semenilor pe care vrei sa-i ajuti. 

Deci Parintele Constantin Galeriu a fost una din cele mai mari personalitati duhovnicesti, una din cele mai mari figuri duhovnicesti pe care le-am avut noi in Biserica noastra, si va ramane in cosntiinta tuturor celor care l-au cunoscut, si a celor care nu l-au cunoscut dar iata, ramane din relatarile altora, ramane ca atare. Si eu sunt sigur ca daca Biserica ar fi mai generoasa in privinta canonizarilor, ar trebui neaparat sa-l canonizeze si pe Parintele Constantin Galeriu. Dar nu trebuie sa asteptam neaparat canonizarea. Asa cum se intampla si in viata Parintelui, Sfant, Arsenie Boca, oamneii se roaga Parintelui. Chiar daca nu-i canonizat deocamdata, rugaciunea are aceeasi putere. Tot asa, v-as indemna si eu, sa faceti ceea ce fac si eu - e adevarat, nu in toata ziua, din pacate, dar, adeseori-, ma rog Parintelui Constantin Galeriu. Si zic: 

Parinte Constantin, tu care m-ai cunoscut - si multumesc lui Dumnezeu ca m-ai cunoscut; nu eu te-am cunoscut pe tine, ci tu m-ai cunoscut pe mine-, roaga-te lui Dumnezeu pentru mine, pacatosul!

PAGINI WEB:

• Basilica, Actualitatea moştenirii spirituale a părintelui Galeriu
• Formula AS, Cete îngereşti la Mânăstirea Oaşa
  
• Blogul lui Razvan Codrescu: ANDREI DÎRLĂU: OAŞA 2013
•  Anomismia, La manastirea Oasa 
• ZVJ.ro, Cu pelerinii din Lupeni la Mănăstirea Oaşa, / În preajma Î.P.S. Serafim Joantă, Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord 

Parintele Arsenie Papacioc: "nu poti sti sa ai o pozitie de existenta cu identitate, daca nu sti sa jertfesti"

Numai pe cruce este mantuirea noastra. Cele mai frumoase cununi in Imparatia lui Dumnezeu sunt acestea cand ati suferit cu drag.

Nu trebuie sa cerem ca niste milogi, continuu, fara sa dam ceva. Vedeti, spune ca Dumnezeu are loc in slavile Cerului - va dati seama - dar, totusi, se complace sa locuiasca intr-o inima smerita. De aceea si se spune: imbraca-te intr-o adevarata smerenie si vei cuceri sigur cerul.

Invatatura crestina este valabila oriunde, dar, in tot cazul, sa fi pe pozitia aceasta de relatie cu Dumnezeu continuu. Mai mult sau mai putin se poate pentru fiecare. Dumneavoastra stit ca nu se misca fir de par fara voia Lui?! Nu-i cuvantul meu, e-al Lui. Si perii capului nostru sunt numarati. Si tot ce intampinam, tot ce ni se intampla, e ca noi sa ne trezim mai mult, sa ne formam mai mult, sa intelegem sensurile cele mai frumoase si mai adevarate ale iubirii, cu orice chip.

O suferinta nu si-a atins scopul, daca este data ca o terapie, ca sa zic asa, daca tu n-ai iesit cu un folos din ea. Sa nu credeti ca Dumnezeu sta cu satarul in mana, sa ne pandeasca: ai gresit, tac. Nu! Mai intai mult s-ar usura in viata duhovniceasca, oamenii, daca ar sti cat de mult ne iubeste Dumnezeu. Adica, cum spune si Origen: Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne uraste dracul. Dar, o consecinta tot trebuie sa fie ca omul sa se intelepteasca cu orice chip. Sunt atat de neinsemnate suferintele de aici fata de ce va ni se descoperi noua - cum zice si Sfantul Apostol Pavel. Dumnezeu ne atrage atentia prin o boala, prin te miri ce, ca sa fi mai bun, pentru ca oricat ai fi de bun nu esti destul de bun. Pentru ca in afara de pacatele pe care le cunoastem, si sunt consemnate, le dibuim, mai sunt o serie intreaga de pacate care nu se stiu de lume, si se numesc pacatele lipsirii - adica binele pe care il poti face si nu-l faci. Atatea ocazii ai avut sa faci binele si nu l-ai facut. Ei, aceasta este deja o stare de pacat care te incarca. Adica lipsa de perfectiune. 

Si Dumnezeu cu orice chip, prin suferinta, sa stiti dumneavostra, ca omul reuseste sa stea de vorba cu sine mai presus de orice alta situatie, sa se cunoasca pe sine, sa se compare, sa-si dea seama ca e o porunca divina de la care nu ne putem abate, si e valabila pentru toata lumea, nu numai pentru unii. Si atuncea, vedeti, suferinta iti da ocazia aceasta  de dezinfectare cu orice chip. Iti da ocazia sa te cunosti pe tine ca sa te poti birui pe tine, care inseamna uriasa biruinta. 

Pe mine m-au intrebat foarte multi, care am trait si prin pustii: "nu s-a facut vre-o minune?". "Nu s-a facut" - am zis eu. Dar s-a facut uneori" - am mai spus. "Care, care?". Zic: "care?! Eu am trait prin frigidere, am trait ani de zile nemancat, schelete, am trait in pustii cand ranjea lupul la zece metri, si nu riscai sa te muste lupul, ci sa te manace, si alte d-astea, de n-aveai nici o poarta decat Cerul. Eu care am priceput glasul padurii, care e infratita cu tine cu orice chip - singurul mijloc de aparare era padurea. Un glas mut care nu poate sa te insele daca esti intr-o mare traire. Astea nu sunt niste minuni ca eu traiesc cu atata suferinta? - Ca a fost groaznic! Dar, ce vreau sa va spun? Multumesc lui Dumnezeu de suferintele astea - o mare binecuvantare mi-a dat Dumnezeu. Va rog sa ma credeti, am fost un bait de simtire, am facut si sport, am fost si vedeta, pantera blonda ma numeau gazetele, ei, nu m-au folosit ca suferintele! Crucea! Suferinta! M-a indemnat spre a ma cunoaste, m-a indemnat mai mult spre fortele fortelor, pentru ca sa poti sa existi, ca sa poti sa vezi ca Dumnezeu este Cel ce este in fiecare clipa a miscarii noastre.

Dar noi, crestinii punem mana pe stele, nu numai ca le admiram. Ca spune si lucru adevarat, motivatie: omul smerit poate sa miste si astrele, asa de mare putere are omul. Omul fiind nu un dumnezeu, ca si un dumnezeu insa, adica un dumnezeu creat. Omului, i-a incredintat Dumnezeu marea raspundere sa supravegheze intreaga creatie. E singura veriga posibila de legatura intre Dumnezeu si cratie. Omul! Hristos a facut aceasta faptura sa se vada ca e dincolo de toata creatia. Creatia intreaga a zis si s-a facut. Pe om nu a zis [si s-a facut], l-a cioplit, nu l-a facut oricum ci chip si asemanare. Deci El, Hristos, ne-a adus mai mult decat ne-a pierdut Adam. Ne-a dat putinta sa ne ridicam pana la Dumnezeu dupa har. Si, va dati seama ce miscare, ce intelepciune, ce descoperire nemaipomenita. Vorbim de om, ca mare mestesug e sa fi om. E si un proverb romanesc, asta stiti. Si nu se poate vorbi de om decat ca cel care e doritor si vrea sa-si indeplineasca aceasta calitate de om.  Numai, bine, valorile mari, valorile eterne, valorile, nu se poate [sa fie] decat acolo unde este un eroism, si o dorinta de jertfa, ca nu se poate fara jertfa nimic.

Mantuitorul a facut multe minuni - stie toata lumea - de-ti statea mintea in loc, a inviat mortii, orbului din nastere i-a dat ochii [sa vada], dar n-a mantuit lumea prin marile minuni pe care le-a facut, decat la cruce, tot la jertfa. Acuma Mantuitorul era pe cruce si se vaita satana. Ca nu se poate fara jertfa, oriunde am fi. Nu se poate nimic fara jertfa, caci cine fuge de jertfa fuge de Dumnezeu, spun si Sfintii Parinti.

Mantuitorul cand era pe lacul Ghenizaret, si ca sa se mute pe taramul celalalt, le-a zis ucenicilor: mergeti pe malul celalalt al lacului. Si S-a culcat in corabie. In timpul asta valuri mari acopereau corabia si ucenicii -scrie in Noul Testament- [strigau]: Doamne, scoala ca pierim! S-a trezit si i-a mustrat. Va si vedeti in fundul marii cu Mine cu tot. N-am spus Eu bine sa o luati pe aicea? Am spus bine, dar voiati fara valuri, voiati fara jertfa, voiati fara cruce, vreti fara lupta, vreti fara eroism? Nu de-a gata! Deci trebuie sa te pregatesti intotdeauna, sa stii sa jertfesti, pentru ca nu poti sti sa ai o pozitie de existenta cu identitate, daca nu sti sa jertfesti. Adica sa fii un erou permanent, nu un milog. Nu: da-mi Doamne... Nu! Un erou! Incontinuu. Nu trebuie sa mergem sa cunoastem oameni deosebiti si situatii deosebite, trebuie sa mergi sa te cunosti pe tine cu orice chip. Putin te cunoasti. Pentru ca ai o mare, o enorm de mare raspundere, pentur ca tu esti un microcosmos, in care se gaseste un macrocosmos, o lume intreaga.