Pr. Ioan Bădiliță : Hristos și femeia purtătoare de Lumină

Cum îmi place să-mi închipui dialogul dintre Hristos și samarineanca. Un mozaic de texte biblice, încheiat cu un poem semnat de erudita măicuță Zorica Lațcu.

În miez de zi, atunci când soarele îți topește parc' și cele mai ascunse gânduri, de fântâna lui Iacov se apropie gânditoare Photinia și găletușa ei de toate zilele. Când își ridică fruntea, femeia rămâne încremenită. Pe ghizdeaua fântânii patriarhului, se odihnea o altă Fântână... nefăcută de mâini omenești. Era Logosul cel de-a pururi însetat după inima omului. Ațintindu-și ochii plini cu flacără vâlvâietoare asupra chipului ei, îi zise șoptit:

Marius Iordăchioaia: Cântecul Samarinencei. "Veniți și beți cu inima din glasul acestui om și ea vă va spune Numele său...."

Dragostea în care cred: Cântecul Samarinencei

O, voi ce-ați venit la biserică! Veniți

să vedeți în ea un om

care mi-a cerut să să-i satur setea, mie, unei femei

păcătoase!

Veniți de vedeți un om

care

cerându-mi apă pentru sufletul lui,

a făcut să izbucnească

un izvor de apă vie

în sufletul meu!

Veniți de vedeți în biserică

un om

ce știe totul despre mine și nu mă disprețuiește!!

Veniți de vedeți un bărbat

în cuvintele căruia e mai multă dragoste,

siguranță și odihnă

decât în toate îmbrățișările celor cinci bărbați pe care i-am avut!

Venind în această duminică la biserică, vă rog,

oameni buni,

veniți să-l vedeți pe acest om!

Și dacă vă duceți

destul de aproape

ca să-i simțiți

răcoarea ființei

veți înțelege că în el e

Fântâna lui Dumnezeu

din care curge

Cerul pe Pământ...

Veniți

și beți cu inima

din glasul acestui om

și ea vă va spune

Numele său....

Numele cu care

orice om

poate săpa

în inima lui

Fântâna lui Dumnezeu....

O, voi cei sunteți acum în biserică!

Veniți să bem din setea care

ne-a adus aici......

Arhim. Varnava Iankos: "Nu mântuim omul dacă necontenit descoperim răul din lăuntrul lui"

Ca să poată omul să se apropie de adevărul pe care-l caută, ca să poată câştiga mântuirea pe care şi-o doreşte, trebuie să nu-şi piardă nădejdile sale. Să simtă că este vrednic pentru Adevăr, că e vrednic pentru Rai. Aşadar, să aibă nădejdea, care există împreună cu căutarea.

Aşadar, vrei să mântuiești un alt om care trăieşte în păcat? Oferă-i un mod de a nădăjdui. Ce înseamnă nădejde? Să creadă că poate să facă ceva bun şi că are ceva bun înlăuntrul său, că o oarecare vrednicie are întru sine. Ceva frumos posedă omul înlăuntrul său. Nu mântuim omul dacă necontenit descoperim răul din lăuntrul lui.

Glasul Domnului - Duminica Samarinencei. "Ea, când i se relevă adevărul, îl recunoaşte şi trage toate consecinţele numaidecât"."Creştinii lâncezesc şi nu mai cunosc arderile sfinte. Sunt dezbinaţi şi nu mai au unitate"

Glasul Domnului(1)

“Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el, şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20) 

Numărul 114 (2016), 

 Duminica a 5-a după Paşti (a Samarinencei) 

Evanghelia: Ioan 4, 5-42 (*)

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacob i l-a dat lui Iosif, fiul său; şi era acolo fântâna lui Iacob. Iar Iisus, ostenit de călătorie, S'a aşezat lângă fântână; era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: „Dă-Mi să beau!“ Că ucenicii Săi se duseseră în cetate să cumpere merinde. Femeia samarineancă I-a zis: „Cum!, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă...?“ – Pentru că Iudeii nu au amestec cu Samarinenii –. Iisus i-a răspuns, zicând: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: Dă-Mi să beau!, tu ai fi cerut de la El, şi El ţi-ar fi dat apă vie“. Femeia i-a zis: "Doamne, nici găleată nu ai, iar fântâna este adâncă; de unde dar ai apa cea vie? Eşti tu cumva mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat această fântână, şi el însuşi a băut din ea, ca şi fiii lui şi turmele lui?“ Iisus, răspunzând, i-a zis: „Tot cel ce va bea din apa aceasta, iarăşi va înseta; dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai înseta în veac, că apa pe care i-o voi da Eu se va face într'însul izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică“. Femeia I-a zis: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot“. Iisus i-a zis: „Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici“. Femeia I-a răspuns, zicând: „N'am bărbat“. Iisus i-a zis: „Bine-ai zis că nu ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-ţi este soţ. Pe aceasta adevărat ai spus-o“. Femeia I-a zis: „Doamne, văd că Tu eşti profet. Părinţii noştri s'au închinat pe muntele acesta, dar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm“. Şi Iisus i-a zis: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi la ceea ce nu ştiţi; noi ne închinăm la ceea ce ştim, pentru că de la Iudei este mântuirea. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; că astfel sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie ca'n duh şi'n adevăr să I se închine“. I-a zis femeia: „Ştim că vine Mesia Care Se cheamă Hristos; când va veni El, pe toate ni le va spune“. Iisus i-a zis: „Eu sunt, Cel care-ţi grăieşte“. Şi atunci au venit ucenicii Săi. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Dar nimeni nu I-a zis: „Ce întrebi?“, sau: „Ce vorbeşti cu ea?“ Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s'a dus în cetate şi le-a zis oamenilor: „Veniţi să vedeţi un om care mi le-a spus pe toate câte le-am făcut! Nu cumva acesta este Hristosul?“ Şi au ieşit din cetate şi veneau spre El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: „Învăţătorule, mănâncă!“ Iar El le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi“. Ziceau deci ucenicii între ei: „Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?...“. Iisus le-a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M'a trimis şi să-I împlinesc lucrarea. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, vă spun: Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel care seceră primeşte plată şi adună roadă spre viaţa veşnică, pentru ca împreună să se bucure, şi cel ce seamănă, şi cel ce seceră. Că întru aceasta se adevereşte cuvântul că altul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v'am trimis să seceraţi unde nu voi v'aţi ostenit; alţii s'au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor“. Şi mulţi Samarineni din cetatea aceea au crezut în El pe temeiul cuvântului femeii care mărturisea: „Mi le-a spus pe toate câte le-am făcut“. Deci, când au venit la El, Samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pe temeiul cuvântului Său, iar femeii îi ziceau: „Credem nu numai pe temeiul cuvântului tău; noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii“. 

Femeia samarineancă—duelul unei convertiri 

Părintele Nicolae Steinhardt 

Întâlnirea lui Hristos cu samarineanca, aşa cum e povestită de Sfântul Apostol Ioan (4, 4-12) — nu altminteri decât a lui Iacov cu îngerul Domnului (Facerea 32, 4 şi urm.) — este prezentarea unui duel. Analogia între cele două ciocniri e izbitoare: atât Iacov, cât şi femeia din Sihar au ceea ce psihologii numesc personalitate marcantă şi nu-s niciunul, nici cealaltă de ieri, de alaltăieri pe pământ. Hristos are de înfruntat (şi biruit) o fiinţă vie şi puternică, o femeie, o înfiptă, tare de cerbice şi pe drepturile ei de făptură înzestrată cu inteligenţă şi cu judecată, mândră, ironică, arţăgoasă. Domnul o acceptă aşa cum este, se supune tacticii, fentelor, regulilor, răbdărilor şi impetuozităţilor duelului, dar şi marii lui legi nescrise, căreia toate i se pleacă: a învinge cu orice preţ! (...)

Scena din capitolul 4 a Evangheliei lui Ioan este de mare intensitate dramatică, în cadenţă neîncetat mai sacadată, în tempo din ce în ce mai iute. Duelul, iată singura imagine pe care o poate evoca, duelul pe răpunere şi marile dialoguri ale tragediilor clasice. Nobleţea hananeancei se vădeşte în credinţă, curaj, stăruire, cuviinţă şi inteligenţă. A samarinencii prin felul cum se dă bătută, fără reţineri, cu entuziasm, după ce mai întâi se opusese din toate puterile şi iscusinţele minţii ei. Ea, când i se relevă adevărul, îl recunoaşte şi trage toate consecinţele numaidecât. Acum este. Nici amânare, nici îndoială, nici sfială. Pe loc porneşte să-L anunţe pe Mesia, să-I proclame prezenţa, să dea de ştire tuturor ce se petrece pe meleagurile lor, de ce neînchipuită cinste se învrednicesc, din ce neverosimilă bucurie sunt chemaţi să se împărtăşească. Aşa precum şi vrea Hristos: pe care-i cheamă îi vrea de îndată ai Lui, lăsând toate baltă, neopriţi de nici o treabă, nici un considerent, nici altă datorie fie ea cât de firească ori de curată. Ţarina, negoţul, însurătoarea, îngropăciunea: fleacuri - nugas! le spunea poetul din vechime. Samarinencii, pe care suntem în drept să ne-o închipuim văzută cu ochi nu prea buni în oraşul ei, nu-i mai pasă de ce spune lumea: chiar printre ai săi (unde-i va fi fost mai greu, ca şi lui Iisus) se grăbeşte să-L preamărească pe Domnul, să-I fie roabă şi crainică. Samarineanca e un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător (de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici şi ucenice de caracter, care opun rezistenţă, dar şi sunt în stare ca acum chiar (nu după o zi ori un ceas, ori un sfert de oră) să I se predea în duh şi adevăr. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Maria Egipteanca, un vameş înrăit ca Zaheu, o sfădăreaţă ca samarineanca; nu I-au plăcut feţele palide, călăii, plângăreţii, strecurătorii de izmă, chimen şi untăriţă, făţarnicii, purtătorii de caftane şi ciucuri lungi, zeloşii aprinzători de lumânări. Pe Simon-Petru l-a iubit mult pentru că era din speţa inşilor înfocaţi, intempestivi, nerăbdători. În duelul acesta, nu de formă, samarineanca e atinsă mortal cu o lovitură nu pricinuitoare de moarte, ci de viaţă veşnică. Nu, Domnul nu a minţit-o; cu adevărat i-a dăruit apa vie, apa vieţii fără apus, iar pe ea prefăcând-o, din trufaşa potrivnică, în ucenica şi apoi muceniţa a Sa.

Ne mai putem pune întrebarea de ce, pentru a transmite dublul Său mesaj, Hristos a ales calea dialogului, a duelului? Ca să dea, probabil, mesajului— neapărata instantaneitate a oricărei convertiri ce nu mai cată înapoi şi aspaţialitatea oricărei credinţe dârze şi oricărui crez adevărat — o intensitate dramatică şi o dinamică sporită. Dialogul se imprimă în cuget şi-n simţire mai adânc decât raţiunea. Simpla expunere nu ar fi avut desigur tăria captivantă a voroavei contradictorii. Iată de ce cred că Duhul i-a insuflat celui mai iubit dintre ucenici alegerea formei diacronice.

Episodul cu femeia samarineancă ni se mai arată a fi dialogul Domnului cu sufletul omenesc, care mai întâi se împotriveşte, dar mai apoi se supune şi-şi adoră Creatorul. Domnul a ţinut ca biruinţa să nu-I fie uşoară, ca de la sine-înţeleasă, mecanică, în stil pilduitor, ci liberă, spontană, izvorâtă dintr-o convingere precedată de îndoieli, total transformatoare a credincioasei din Samaria. În ultima analiză, actul de credinţă chiar astfel se cade a fi. El se produce atunci când sufletul aflat în rugăciune nu pe sine orant se aude, ci pe Celălalt mărturisindu-i-se: da, nu te înşeli, da, Eu sunt, Eu Cel viu, Eu care sunt Cel ce este, Care te cheamă. Vino după Mine. Iar sufletul răspunde fără a pregeta: Amin. 

Sursa: Nicolae Steinhardt, Cuvinte de credinţă, Editura Humanitas, 2006, pp. 93-99 

Vitamine duhovniceşti 

Omul fără Dumnezeu este monstruos, iar societatea care nu ţine cont de suflet este mecanism nimicitor 

Trăim într-o vreme de cumpănă. Experienţa unei societăţi robotizate a îngrozit lumea. Omul fără Dumnezeu este monstruos, iar societatea care nu ţine cont de suflet este mecanism nimicitor. Natura şi viaţa însăşi suferă. Nu suntem mulţumiţi cu lumea, dar în răzvrătirea noastră nu am creat decât o lume a dezastrului. ”Progresul” civilizaţiei a adus o dată cu el şi forţele autodistrugerii. Sunt bariere ale naturii şi vieţii care nu trebuie atinse, or oamenii le-au depăşit şi le-au folosit spre rău, iar natura se răzbună.

Nu se poate supravieţui în ritmul lumii civilizate, căci am epuizat resursele pământului, am poluat natura, am alienat omul şi în aceste condiţii, neputând opri cursul aşa-zisului ”progres”, înaintăm spre catastrofă, dacă, bineînţeles, nu va veni un deznodământ fulgerător prin războiul atomic şi bacteriologic. Ţara, viaţa însăşi sunt expuse pericolului forţei umane oarbe. Avertizăm, deci, pe cei ce conduc destinele lumii actuale să salveze ce se mai poate salva, căci prăpădul este aproape.

 Criza civilizaţiei contemporane este în primul rând religioasă. Creştinătatea trebuie reîncreştinată, atât în duh, cât şi social. Creştinii lâncezesc şi nu mai cunosc arderile sfinte. Sunt dezbinaţi şi nu mai au unitate. Nu mai au conştiinţa misiunii lor, nu mai cred în împărăţia lui Dumnezeu. Sunt derutaţi de confuzii ideologice şi nu mai au o viziune proprie. Pare aberant, dar vedem mulţi creştini cu concepţie antropocentrică, egoistă, umanistă, pozitivistă ori materialistă, ancorând Biserica fie în factorul politic, fie în cel social ori economic. 

Probabil însă că în planul iconomiei divine trebuie să se petreacă toate aceste dezastre, pentru că ele vor deschide un nou ev. El nu se va asemăna cu cele din trecut, ci va fi un salt către Hristos. Suferinţa nu poate fi înlăturată, dar cu cât vor fi mai mulţi cei ce se vor trezi la Adevăr, cu atât se vor scurta chinurile. Avertizăm popoarele să se întoarcă la Dumnezeu şi să se reorienteze în viaţă, schimbându-şi modul de a gândi, fixându-şi alte năzuinţe şi înlocuind actualul stil de viaţă. 

Sursa: Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 468-469

(*) Texte preluate din ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000, citată pe scurt: Biblia Bartolomeu

(1) Săptămânal alcătuit prin grija episcopului nostru, Preasfințitul Părinte Ignatie Mureșeanul

Parintele Dumitru Staniloae - Predica la Duminica Samarinencei: "numai ce iese din inima merge in inima"

«Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul». (Ioan IV, 24).

Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii.

Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea.

Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvînt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemîna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decît templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate e adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gîndul la El. «Căci Domnul aproape este» — spune Sfântul Apostol Pavel (Filip. IV, 15) şi «în El trăim şi ne mişcăm şi suntem» (Fapte XVII, 28).

Pe de o parte, această putinţă şi datorie de a preamări pe Dumnezeu în tot locul pune în lumină cu mult mai vie măreţia lui Dumnezeu decât într-un singur loc. Pe de alta, aceasta uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din zi.

Dar Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună samarinencii — şi prin ea nouă —- numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, că El a adăugat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie «în Duh şi Adevăr» — a spus Mîntuitorul.

Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înţelesul lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină numai cîte ceva din bogatul lor conţinut.

Sfântul Chiril din Alexandria, un sfânt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducîndu-Se pe Sine ca jertfă nesfârşit mai preţioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sângele lui Hristos — spune Sfîntul Apostol Pavel.

El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decît prin anumite lucruri exterioare ale sale.

Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gândurile şi faptele urâte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne.

Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci cînd ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga «cu duhul» înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenţi la ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, când prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gîndul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.

Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cît mai jignitoare este această lipsă de respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenţia noastră este împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintăla Cel Căruiane rugăm. Se spune că de câte ori un preot sau de câte ori un credincios care se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, că întinde în jurul lui duhul rugăciunii, că atrage şi pe cei din jur în adâncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur.

Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu ca Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.

Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către Dumnezeu: «Avva, Părinte» (Rom. VIII, 28). Duhul vine în ajutor neputinţelor noastre în rugăciune.

Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi «în adevăr» sau «cu adevărul». Aceasta înseamnă în primul rând să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De cîte ori nu întâlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă si cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbîndirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mîntuirea lui.

Crediciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurîndu-ne şi nouă la sfârşitul timpului învierea pentru vecie; că până suntem pe pămînt ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un drum de îmbunătăţire şi desăvârşire neîncetată, de iubire de Dumnezeu şi de oameni ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii.

Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mântui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbândirea noastră în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de mândrie şi de invidie împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniunea cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfânt este puntea de unire între credincios si credincios, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întâlnim şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie, nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune «în duh».

Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea «să păzim unitatea Duhului în legătura păcii», cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. IV, 3).

Rugîndu-ne «în duh şi în adevăr», vom putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvîntarea aceluiaşi Sfânt apostol: «Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi» (II Cor. XIII).

Pr. Prof. D. Stăniloae

(Publicata in rev. Glasul Bisericii, nr. 5-6/1966, pag. 377-380)

Site web: Pr. Gabriel