Virgiliu Gheorghe - Conferința „Între bărbăția duhovnicească și smerita cugetare” de la Mănăstirea Oașa

 Virgiliu Gheorghe -

 „Între bărbăția duhovnicească și smerita cugetare” 

Conferință susținută în 10 AUGUST 2024 la Mănăstirea Oașa

0:00 - Introducere 

01:55 - Conferința „Între bărbăția duhovnicească și smerita cugetare” 

Evocarea Sfinților Părinți Dionisie de la Colciu și Petroniu Tanase

Simplitate, sinceritate și bărbăție duhovnicească în viața și învățătura Starețului Dionisie Ignat de la Colciu

Simplitate, sinceritate și bărbăție duhovnicească

în viața și învățătura Starețului Dionisie

Ieromonahul Ignatie de la Chilia „Sf. Ipatie”, Vatoped

Sfantul Munte ramane un spatiu unic si de neinlocuit, in primul rand datorita traditiei sale monahale, ascetice si isihaste. Aceasta traditie viaza peste veacuri in chipul unui mod de viata ascetic si liturgic imbratisat de monahii care au vietuit aici, indiferent de forma de viata monahala aghiorita pe care si-au asumat-o. Aceasta traditie este apa din adanc, care uda si hraneste monahismul aghiorit. Ea nu depinde si nu se epuizeaza in moduri, forme si locuri exterioare.

Toti monahii, care sunt silitori firii lor (adica isi silesc firea) si au trezvia mintii si rugaciune, traiesc aceasta traditie, indiferent daca se nevoiesc intr-o chinovie sau la chilie. De aceea, de obicei, in Sfantul Munte, scrierile nu evidentiaza traditia unui Batran, a unei mamastiri sau a vreunei chilii, ci o traditie, una, continua si vie, manifestata prin toate formele de traditie ascetica si isihasta a intregului Sfant Munte.

Aceasta traditie duhovniceasca este oxigenul curat care da viata. Este putrea unificatoare care mentine petrecerea agiorita. Ea este garantia dreptei noastre cai, este continuarea vietii noastre monahale. 

Accentuam acest lucru, fiindca secularizarea din vremurile noastre poate afecta fidelitatea fata de aceasta traditie. Cum se manifesta in spatiul monahal aceasta slabire a fidelitatii fata de aceasta traditie? Prin cugetarea lumeasca in loc de autenticul cuget monahal, prin multele inlesniri (comoditati) in loc de iubirea de rea patimire si prin inrauririle lumesti, in sensul dea fi "ca lumea", in loc de a fi "altfel", cum zicea Batranul Dionisie. Adica monahul este "altfel" in sens duhovnicesc decat omul de lume.

 Cele mai importante odoare, care exista in Sfantul munte, sunt nevoitorii îmbunătățiți, purtatori si marturisitori ai traditiei aghiorite. Aceste "odoare", acesti nevoitori s-au daruit intru asemanarea duhului vechilor parinti si s-au nevoit mergand pe urmele lor.

Un astfel de purtatot si marturisitor viu al traditiei aghiorite a fost si Stretul Dionisie, cautat si iubit nu numai de catre inchinatorii romani, ci si de cei greci, de rusi, de sarbi sau de multi dintre ortodocsii raspanditi astazi in intreaga lume. Toti cei care l-au cautat si s-au adapat din cuvintele, din sfaturile parintelui staret au simtit faptul ca prin batranul via insasi traditia ascetica si isihasta a Sfantului Munte.

Din multimea temelor duhovnicesti cuprinse in invatatura parintelui am ales sa vorbesc astazi despre sinceritate, simplitate si barbatie duhovniceasca, atat pentru faptul ca acestea se gasesc in centrul invataturii si vietii parintelui, cat si pentru ca aceste teme sunt de mare actualitate in contextul alterarii, slabirii vietii duhovnicesti in vremurile noastre. Prin aceste trei mari virtuti ale vietuirii crestine se poate pune temelia unei autentice smerite cugetari si a unei adevarate iubiri in Hristos.

Si, pentru a nu ma indeparta de invatatura parintelui staret, am gasit de cuviinta ca sa asez insai zicerile apoftegmatice ale sfintei sale in centrul acestui cuvant. Pentru mine aceste ziceri sunt un izvor viu de viata duhovniceasca, prin ele si in ele gasind ca se hraneste si se odihneste sufletul celui care il cauta pe Dumnezeu. Cugetarea asupra lor este pentru mine unul din modurile prin care il am pe Parintele totdeauna alaturi ca un puternic povatuitor duhovnicesc.

Apoftegmele sunt mici, dar au mare putere pentru ca izvorasc din practica si lupta Parintelui, si exprima clar duhul aghiorit monahal si duhul vechilr Parinti. Parintele vorbeste simplu, din propria experienta duhovniceasca, despre cum s-a ajutat el insusi, iar nu sistematic sau dogmatic.

Cuviosul Dionisie Ignat de la Colciu: „Totul e să aveţi unire între dumneavoastră. Nu falsă unire. Unire, aşa cum era la Sfinţii Mucenici”

Sfantul Munte Athos: Cuviosul Dionisie Ignat de la Colciu: „Dacă nu ai dragoste, nu te mântuieşti. S-a terminat! Dumnezeu dragoste este!”

„Dacă dragoste nu am, nu-s nimica”

Dumnezeu să ne fie întru ajutor, că avem poveţe destul de frumoase şi cunoaştem cu toţii cum ar trebui să trăim în viaţa aceasta trecătoare şi plină de ispitele ispititorului, şi cu toate acestea, de multe ori alunecăm, vrând-nevrând. Dar să avem nădejde în bunătatea Maicii Domnului, care zi şi noapte se roagă pentru îndreptarea noastră la dumnezeiescul şi iubitul ei Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru Care şi noi am lăsat cele lumeşti şi am îmbrăcat haina monahală, haina mântuirii.

Cea mai mare primejdie este omul care n-are dragoste. Dar ce greutate este pentru om ca să aibă dragoste? Învăţăturile Bisericii Ortodoxe sunt cele mai uşoare de îndeplinit, cele mai uşoare… De ce să n-ai dragoste, când în rugăciunea „Tatăl nostru” ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre, întocmai cum le iert şi eu pe ale celui care mi-e duşman? Vezi, suntem obligaţi să avem dragoste nu numai între noi, între cunoscuţi, rude sau prieteni, ci să iubim pe tot omul. De aceea scrie Sfânta Scriptură, „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată fiinţa ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Dacă nu ai dragoste eşti depărtat cu desăvârşire de Dumnezeu. Poţi să fii tu şi arhiereu şi orişice, dacă n-ai dragoste, după scrierile Sfinţilor Părinţi, te-ai depărtat de Dumnezeu. Dar ce-i lucru şi mai înfricoşat, spune Sfântul Apostol Pavel, „de-aş şti toate ştiinţele şi de-aş avea credinţă cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”. Adică, dacă dragoste nu am, nu-s nimica. „De aş împărţi toate avuţiile mele şi de aş da trupul meu să-l ardă, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”.

Vezi ce zice? Lucru dumnezeiesc. Dacă nu-i dragoste, te-ai depărtat desăvârşit de Dumnezeu. De aş împărţi toate avuţiile mele săracilor, de-aş da trupul meu să-l ardă şi dacă dragoste nu am, că Dumnezeu dragoste este, nici un folos nu-mi este. Vezi ce lucru înfricoşat? Mare lucru. Mare lucru…

Cât e de uşor a avea dragoste, şi uite cât de mult lipseşte acuma între oameni dragostea! Vezi? Şi-i cea mai mare. Faci canon, te duci la biserică, faci mătănii, te baţi cu capul de pământ… dacă n-ai dragoste, nici un folos nu este. Ei, dragostea! Dacă ai dragoste, ferice de tine că trăieşti pe faţa pământului, şi ai toată speranţa că Dumnezeu te mântuieşte, măcar cum ai fi. Când ai dragoste, n-ai răutate – dar dacă n-ai dragoste, ai răutate, şi unde-i dragoste s-a sălăşluit harul Sfântului Duh în inima şi în mintea şi în creierul tău, şi în toate ale tale. Dar dacă ai urâciune, i-acolo ispititorul. Ei, Doamne, Doamne! Domnul să ne lumineze şi să ne învrednicească părţii celor mântuiţi!

Mitropolitul Athanasie de Limassol - Amintiri despre Părintele Dionisie Duhovnicul, românul, omul sfânt, vădit de Dumnezeu prin bună mireasmă

Părintele Dionisie, cu siguranță este una dintre comorile ascunse ale Sfântului Munte, căci Maica Domnului l-a ținut în îmbrățișarea ei atâta vreme, după cum și el a ținut-o în inima lui atâta vreme cât s-a aflat în lumea aceasta.

Vorbind cu noi, însă, s-a întâmplat un lucru paradoxal: dinspre el a început să vină o mireasmă puternică, foarte intensă, nu doar o aromă, ci o mireasmă puternică.

Ion Minoiu - "Despre cântare, tipic și stare lăuntrică potrivită slujirii bisericești, în lumina cuvintelor duhovnicești ale Starețului Dionisie de la Colciu" (video, text)

Întâlnirea cu Duhovnicul -

Părintele Dionisie de la Colciu (1909- 2004)

Eveniment ce a avut loc în perioada 11-13 noiembrie 2015 la Iași și la Mănăstirea Neamț

Ion Minoiu - Despre cântare, tipic și stare lăuntrică potrivită slujirii bisericești, în lumina cuvintelor duhovnicești ale Starețului Dionisie de la Colciu

Spicuiri din cuvântare:

Aflarea voii lui Dumnezeu este cel mai însemnat efort ascetic. Si presupune, bineînțeles, efortul ascetic cel bineplăcut lui Dumnezeu, care aduce binecuvântarea lui Dumnezeu asupra omului și lucrarea harului, care desăvârșește această lucrare și căutare. Tot ceea ce este dat prin lucrarea harului în Biserică este nepieritor.

Doar această binecuvântarea a lui Dumnezeu este cea care ne aduce nouă, prin rugăciune, gânduri noi transfigurate, cuvinte noi, o nouă înțelegere a realităților de aici și de dincolo, o viață nouă.

Cuvintele lui Dumnezeu sau ale Bisericii ne devin mireasma și tămâierea gurii și a inimii noastre. Atunci însă, când rostim alte cuvinte decât cele insuflate de Duhul Sfant, sau când intonam alte melosuri decât cele inspirate, mintea noastră nu poate fi la Dumnezeu, ci se dezlipește de Dumnezeu. Lipindu-se de lume, mintea noastră nu se mai umple de har, ci se umple de îndoieli și de întrebări.

Cel mai important lucru pe care-l face cântarea duhovnicească, precum și icoana, este să ne ducă spre pocăință.

E foarte important să înțelegem și să simțim că slujbele nu sunt doar o anexă a teologiei, ci sunt însăși manifestarea teologiei ortodoxe, însăși manifestarea ei vie. Hristos se constituie în Sursa și finalitatea și scopul slujbelor.

Asceza, și tot ceea ce facem în Biserică, începe și se termină în legătura noastră cu oamenii.

Fără insuflarea Duhului Sfânt, noi nu putem percepe realitățile nici dumnezeiești, dar nici măcar realitatea lumii care ne înconjoară.

Aflarea adevărului, a rânduielii și a frumuseții în Biserică, se poate face doar de la Duhul Sfânt prin ascultare.

Marea ispită contemporană a influentei și a intruziei duhului lumesc în Biserică, lucrează în primul rând la anihilarea tuturor rânduielilor bisericești, cu timpul, e adevărat, nu dintr-o dată, și, apoi, la dizolvarea distincției dintre ceea ce este mântuitor si ceea ce este pierzător de suflet.

Răceala duhovnicească de multe ori este izvorâtă dintr-o strâmbă poziționare a noastră față de Dumnezeu, de Biserică și de aproapele. 

Virgiliu Gheorghe despre Parintele Dionisie de la Colciu, Duhovnicul intre acrivie si iconomie

Intalnirea cu Duhovnicul - Parintele Dionisie de la Colciu

Duhovnic intre acrivie si iconomie

Am ales sa vorbesc, sa dau marturie personala despre Parinte, ca duhovnic intre aceasta antinomie, intre acrivie si iconomie, pentru ca Parintele  se misca, sau intrupa aceste doua dimensiuni. Si, asa cum am vazut si ziele acestea, Parintele intrupa multe virturi, de la smerita cugetare, care era cuvantul de ordine in aproape tot ce ne vorbea, un mare discernamant, o mare blandete, dar era si un om care facea multa iconomie in relatia duhovniceasca cu ucenicii, cu toti cei care veneau la el, si, in acelasi timp, era foarte acrivos in tinerea dreptarului Ortodoxiei.

Din punct de vedere al iconomie, primul vomul se numeste Parintele Dionisie duhovnicul, pentru ca Parintele era prin excelenta un duhovnic, si de aceea era si cautat de romani, de greci, de rusi din Siberia pana in Canada, de foarte multi oameni - poate ca mii de oameni s-au spovedit de-a lungul timpului, nu stiu cati, dar oricum, cred ca zeci de mii au trecut pe la chilie ca sa ia un sfat. Era o taina aceasta a duhovniciei pentru ca Parintele era prin excelenta un om foarte bland, un om care avea o ingaduinta duhovniceasca. La masura posibilitatilor tale duhovnicesti se cobora si incerca incet, incet sa te ridice. Avea o mare delicatete in a se apropia de ucenic, dandui multa libertate si, cred ca incercand sa-l calauzeasca mai mult prin rugaciunile sale. Una din tainele duhovnicei Parintelui era aceea ca te vindeca, te ajuta sa te vindeci de patimi, in sensul ca se ruga pentru tine la chilie, si aceasta am aflat-o mult mai tarziu, ca batea inchinaciuni, poate nopti intregi, pentru ca un ucenic de-al lui sa se elibereze de o anumita patima. Eu marturisesc ca am avut o patima pe care i-am marturisit-o si dupa un an de zile mi-am dat seama ca nu o mai aveam, disparuse pur si simplu din viata mea si ma gandeam cum n-am bagat nici macar de seama si, vorbind cu alti ucenici, si ei avusesera aceleasi experiente. De aceea era cautat pentru ca era un doctor foarte bun, duhovniceste vorbind.

Parintele era plin de dragoste. Avea o dragoste care emana si care, cum au spus si toti cei de aici, emana prin puterea Duhului Sfant pentru ca nu simteai nici urma de egoism ci o daruire toatala, o jertfire toatala. Era bland, asumativ si foarte compatimitor. Il durea mult, ca si pe Parintele Paisie, de ce se intampla in lume, de ce se intampla cu noi toti si, cand vedea cate un om care este coplesit, impovarat, apasat de pacatele vietii sale, il compatimea si se apropia de el.

Voi impleti cuvantul meu cu cateva din marturiile cuvantului Parintelui, pentru ca altfel este greu sa fie ilustrate mai bine. Iata ce spunea:

"sa ne sfatuim cu blandete, sfatuire duhovniceasca, sa ne taiem nervii si atunci se pogoara harul Duhului Sfant peste noi. Unde este pace si dragoste acolo este Dumnezeu. Daca ai dragoste cu ceilalti sa sti ca Dumnezeu este cu tine"

Toti simteau lucrul acesta, ca la Parintele toate veneau din dragoste, dintr-o rabdare extraordinara.

"Daca faci rabdare si treci cu vederea greselile altora, dai dovada de blandete si smerenie si, acolo unde este blandete si un gand de smerenie, nu se poate ca harul Sfantului Duh sa nu se pogoare peste celalalt si sa-i linisteasca nervii".

Vedeti, acesta era modul in care Parintele lucra duhovniceste in relatia cu ucenicii, sau cu cei care il cautau sa-i ceara sfat. Ne invata chiar o cale, pentru noi, cei mai din lume:

"Trebuie sa ne silim sa avem dragoste si, chair daca nu o avem in inima, trebuie macar sa ne silim sa o aratam. Asa ne porunceste Biserica, asa ne porunceste Adevarul! Sigur, daca nu ai dragoste din inima sa o arati altuia pare o falsificare, ca o politica, diplomatie, dar asa trebuie sa fie: macar ca nu o avem din inima sa ne silim sa o aratam in forma"

Pentru ca, ne invata Paritele, ulterior vine si puterea de a iubi, de a marturisi dragosta cu toata inima sau de a trai.

De multe ori Parintele nu era de acord cu cei care ii pun intrebari, insa nu intra in polemica niciodata. Pleca de la un cuvant ca si cum ar fi fost de acord cu ei, si incepea putin cate putin sa ii aduca. De pilda, era un Parinte care a venit sa-i spuna: "Parinte, sunt vremuri grele si nu mai putem sa dam pravilele de demult ucenicilor nostri. Acuma oamenii ajung tarziu acasa, mai au cinci minute, zece si cat sa se mai roage, sa spune o rugaciune acolo, scurta?!". La care Parintele a spus: "Da, sunt foarte grele vremurile!". A dezvoltat tema celui de-a optulea veac, ca stia ca sunt vremuri grele dar, la un moment dat a zis: "dar noi nu trebuie sa ne lasam, noi trebuie sa ne rugam, sa ne sculam noaptea la rugaciune, sa priveghem". Deci, nu numai ca nu spunea sa miscsorezi pravila, ci sa inmultesti lucrarea rugaciunii. Dar, asa o spunea, in asa fel incat Parintele respectiv nu s-a simtit in niciun fel mahnit, si a plecat cu gandul ca trebuie sa intareasca rugaciunea si in sa spuna in sfatul duhovnicesc pe care o sa-l dea.

Eu insumi l-am intrebat odata: "ce facem Parinte, ii vedem pe uni care au o vietuire complet bolnava pentru viata noastra crestina si, ce sa facem, sa le spunem, sa-i indreptam, sau sa nu le spunem, pentru ca daca le spui, de multe ori te iau drept nebun. Nu e mai bine sa tacem?" La care Parintele mi-a spus:

"nu, nu! Avem datorai sa marturisim, dar sa marturisim asa ca si cum am fi de acord cu ei". 

Asa incepea Parintele, deci incerca sa iti arate ca te intelege, te asuma, si incet, incet, incerca sa te atraga la adevarul pe care voia sa ti-l marturiseasca. Are si niste cuvinte pe care tin sa vi le spun:

"Prietenului, cand vrei sa-i amintesti de Biserica sa o faci cu blandete, ca si cum l-ai intreba pe el, ca si cum l-ai sfatui, nu autoritar, nu cum i-ai hotarî. Cand ii vorbesti, ca si cum i-ai cere si parerea lui, il dobandesti atunci"

Zicea Parintele, dupa cum este consemnat si in cartile sale.

"Trebuie sa ne sfatuim cu blandete, sa nu ne atacam in cuvinte, nu cum am porunci, am hotarî, ci ca si cum am avea noi greseala celuilalt si am cere sfatul. Asa se pogoara harul Sfantului Duh peste noi, iar daca cumva celalalt are inaltarea mintii si alta idee decat tine, si-l indreptezi cu hotarare ca si cum i-ai da cu ciomagul, atunci nu l-ai indreptat ci l-ai indepartat"

si iarasi:

"Sa ne sfatuim cu blandete, cu sinceritate, fara egoism, sa nu ne clevetim pe la spate, sa ne sfatuim unul pe altul cu blandete, sa ne indreptam". 

Aceasta era atitudinea Parintelui privind indreptarea aproapelui, plina de dragoste, cu constiinta faptului ca trebuie sa facem totul pentru a-l aduce la calea cea buna, nu sa-l fortam, ca de multe ori exista si o tendinta de a fi demonstrativ, si prin asta tot pe noi sa ne propunem.

Si, iarasi spunea Parintele:

"Sa aveti dragoste intre voi, sa nu va invinuiti unul pe altul, sa va indreptati cu duhul blandetii, ca acolo unde sunt doi pe acelasi gand este Adevarul, harul Sfantului Duh".

Aceasta era in general atitudinea Parintelui fata de oameni, cu multa iconomie, cu multe pogoraminte, dar fara sa cedeze in acrivia privind invatatura Ortodoxa. Si, prin aceasta, cred ca se asemana cu Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pentru pacatosi sa-i vindece, a venit sa-i indrepteze, a venit sa-i ajute si nu sa-i judece. Insa, din punct de vedere al acrivei, iarasi se asemana cu Mantuitorul pentru ca era foarte ferm in apararea predaniilor, din toate puncetele de vedere, a asezamintelor evanghelice ale traditiei si vietuirii bisericesti, a vietii ascetice. Nu accepta nici o schimbare nici cat de mica. Iata doua cuvinte ale sale:

"Dumnezeu este iubire, dar iubire cu masura, cu hotar. Hotarairile Sfintelor Sinoade spuneau: "Parutu-s-a Duhului Sfant si noua", si erau convinsi ca hotararile lor erau de la Dumnezeu. Si nu s-a facut niciunul din cele sapte Soboare Ecumenice fara mari minuni, si noi acuma lepadam hotarârile Marilor sfintelor Soboare in numele dragoste?"

"Sa avem dragoste fata de aproapele, sa nu avem dragoste vicleana, adica sa faca alegeri ca celalalt e viclean, ca celalalt e asa. Eu trebuie sa-i iubesc pe toti ca pe mine insami, caci asa imi porunceste Biserica. Acesta este Adevarul si Ortodoxia, adica sa iubim pe toti, si pe turc, si pe arab sau de alte religii sau neamuri, dar Dumnezeu nu-mi porunceste sa-mi schimb si credinta dupa a lor, sau dupa a obiceiurilor lor, dupa patimile lor. Nu ne intereseaza ce va face Domnul cu ei. Toate sunt creatia Lui, si il va judeca pe fiecare cu judecati neajuse de mintea omeneasca".

Intransigenta Parintelui se manifesta plecand de la propia sa viata ascetica. Nu cera atat de la ceilalti cat cerea de la el insusi. Se stie ca in tinerete, cand lucra la Iviron, pentru a-si plati datoriile chiliei, lucra toata ziua si noaptea. Mergea la privegheri de toata noaptea, si cei care merg stiu cat de greu se duce o priveghere, dar spunea ca harul Duhului Sfant ii intarea in asemenea masura incat se simteau foarte odihniti. Adica, desi le era foarte greu, puteau sa duca aceasta osteneala extraordinara. Parintele a fost un ascet si un ascultator pana la moartea sa. Eu nu imi amintesc slujba la care Parintele sa nu fi venit primul in biserica, statea si astepta si pleca la urma cu noi toti, iar, in drumul spre chilie, isi facea rugaciunile, pentru ca Parintele insista foarte, foarte mult, pe lucrarea rugaciunii de toata vremea. Foarte mult ne spunea si insista sa ne rugam, si nu-ti spunea decat ceea ce facea.

"Cat poti sa faci rugaciune si daca nu poti sa citesti, vesnic sa zici in sufletul si in cugetul tau si in inima ta: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul". E o rugaciune foarte mica dar are putere, incat Sfintii cei mai mari au lepadat toate cartile cele filozoficesti. Toate cartile cele mari s-au apropiat de rugaciunea asta mica si atat de puternica. Nu amana nimic. Daca poti face acum o cruce mare, acum este primita, daca poti face o ata de inchinaciuni, fa-o acum. Astazi este timpul nostru. Maine nu-i al nostru. Nu lasa pe maine ce poti face azi. Vrasmasul e smechier si are vicleniile lui."

Tin minte ca mergea spre chilie si spunea Acatistul Bunei Vestiri, sau spunea "Doamne, Iisuse...". Parintele se ruga. Nu numai faptul ca se statea foarte mult la slujba. Stau foarte multi la slujba, de la inceput pana la sfarsit, si vin intotdeauna, insa Parintele avea o trezvie iesita din comun. Cum spunea Parintele, despre altii, titanica. De la inceput pana la sfarsit statea marea parte in picioare, cat putea, dar statea foarte treaz si asculta cuvintele slujbei, astfel ca daca Parintii ma puneau sa citescu, cumva, Pasltirea sau altceva, mi-era teama ca la orice cuvant ce greseam, Parintele ma corecta, din strana, in mijlocul noptii. Nu numai pe mine, pe toti Parintii. Daca greseau un glas, spunea: "nu e glasul acela, e glasul celalalt". Daca greseau un tropar, le spunea: "nu e troparul acela, ci e troparul celalalt". Era un foarte bun cunoscator al slujbelor. Atat de bun incat cred ca le stia in mare parte pe dinafara, sau il lumina Dumnezeu, dar, oricum ar fi, sa stai timp de 4, 5, 6 ore, uneori si 10-12 ore, cu mintea cuplata la slujba, sa stii tot ce se spune acolo, e o masura mare, pe care cred ca numai sfintii o au.

In privinta credintei, Parintele era foarte, foarte ferm. Nu ingaduia absolut nici un fel de cadere, pentru ca spunea ca din orice cadere mica poate sa vina una mare. Tin minte ca o data la masa se spunea:

"hai sa o lasam pe asta, hai sa o lasm pe aia, facem pogoraminte mici dar toate impreuna devin pogoraminte mari. Ajunge sa ne schimbam credinta si viata noastra prin astfel de pogoraminte mici care se aduna". 

In privinta canoanelor zicea sa le pazim pentru ca asa ne spun Sfintii Parinti. Calugarului si chiar crestinului bun, nu trebuie sa-i lipseasca cele sapte laude, sub nici un motiv. Calugarul trebuie sa aibe si canonul, adica la biserica unde se lucreaza, si canonul de la chilie. Acestea sunt ca doua aripi ale unui vultur care se suie la mare inaltime. Adica canonul este o aripa si celelalte sapte laude cealalta aripa. De acum cu doua aripi poti zbura la cer. Despre canonul calugaresc trebuie sa-ti faci datoria mai repede sau mai incet, mai atent sau mai imprastiat, si Dumnezeu va vedea ravana noastra si va arata mila Lui. Important este sa-l faci. Calugarul care nu tine pravila si canonul este un mort, altfel ce sens are sa parasim lumea si sa venim la monahism.

Tinea mult la rugaciunile de noapte, si spunea asa:

"Cea mai importanta este nevointa de noapte - lucru care de altfel il subliniaza si Parintele Paisie, si  Parintele Porfirie-. Toata ziua repetam troparul "iata Mirele vine in miezul noptii", dar noi ce citim? Canonul facut inainte de slujba, cel tarziu la ora 1 este foarte important, altfel toata ziua esti flescait. Dar cand faci aceasta este un dar si un har special. Te trezesti si faci 3-4 ate de inchinaciuni, dejea ti-ai mai revenit si apoi iti continui canonul in toata regula. Ia, sa constati diferenta intre ziua in care faci canonul noaptea, si ziua in care il faci la timp." 

De asemenea, avea convingera ca privegherile sunt mai importante decat multe alte slujbe, multe alte lucrari ale monahului si ale Bisericii, si mai mult decat postul pentru ca iti curatesc foarte mult mintea, si recomnda foarte mult privegherile.

In privinta caderilor: desfranare, homosexualitate si celelalte pacate ale vremii, spunea asa:

"Acuma oamenii vor sa faca cu desavarsire Ortodoxia dupa patimile lor, adica patimile sa fie libere; drepturile omului. Aceasta este cea mai vicleana nascocire a Satanei ca sa stapaneasca pe oameni, adica sa dea prin lege ocrotirea patimilor." 

In privinta credintei, revin la ceea ce incepusem mai devreme. Spunea Parintele:

"Adevarul e in Biserica, Adevarul e Ortodoxia, Adevarul e Iisus Hristos, Dumnezeu care S-a pogorat din cer. Vedem ca fara Dumnezeu nu putem face nimic si ca tot binele este numai de la Dumnezeu. Crestinismul, Ortodoxia este Adevarul. Nu este alt adevar pe fata pamantului, decat Dumnezeu, Iisus Hristos si Biserica. Atunci cand Ortodoxia nu va mai fi la inaltime, atunci va veni Antihristul. Pana atunci nu va putea imparati el. Noi sa ne tinem de Adevar, care este Ortodoxia si de sfaturile Bisericii cu cele 7 Sinoade Ecumenice".

Tin minte ca l-am intrebat odata despre sfarsitul lumi. Zic: "Parinte, se apropie sfarsitul lumii?". Zice:

"Dupa cum vedem noi, vremurile sunt foarte aproape. Daca oamenii se vor pocai, Dumnezeu va mai amana, dar daca oamenii nu vor face pocainta, Dumnezeu va aduce sfarsitul pentru ca se pierd, si Dumnezeu i-a lasat pe oameni ca sa se mantuiasca. Daca oamenii nu se mai mantuiesc, atunci lumea nu mai are sens." 

Dar tot insista ca atunci cand Biserica va cadea, cand credinta va cadea, si tot insita, ne vorbea despre marele Sinod care se pregateste si care, iata se anunta la anul [in iunie 2016] si cum o fi Dumnezeu stie, si ne spunea ca

"este mare pericol ca noi sa ne indepartam de predaniile Parintilor, si astfel sa vina peste noi urgia lui Dumnezeu". 

P. Dionisie cu mularul la Careia

Despre viata Parintelui, se spune ca era minunata. Parintele era foarte ascuns. nu puteai sa stii ce viata, ce descoperiri are, ci doar sale le furi, asa. A povestit Parintele Damaschin, mai devreme, episodul cu mularul, care, intr-adevar a fost minunat. Parintele se intorcea de la o priveghere de noapte, atunci, de la Dochiariu si a vrut sa ajunga dimineata mai repede la Vatopedi ca sa spovedeasca un Parinte. Atunci s-a suit pe un mular, dar fiind obosit - cred ca Parintii stiu, in Sfantul Munte, ca nu se pun picioarele in scarita, fiindca mularul poate sa te arunce pe spate si ramai prins in scarita si mularul te tareste pana cand te omoara lovindu-te cu capul de pamant; un Parinte de la Prodromu cu multi ani in urma a fost facut bucatele. L-au adunat dupa kilometri intregi - si-a pus picioarele in scarita, mai ales ca se zicea ca era un mular cuminte, insa, iata cum au iesit din zona aceea a chiliei, mularul l-a aruncat pe Parinte jos, si, in fata lui, la putin, era o piatra mare - deci orice pas facea, Parintele era mort. Si Parintele a strigat la mular si mularul s-a oprit. 

Cu cativa ani inainte de trecere la Domnul a cazut, cand nu vedea - dar urmarea cu mana - si a gresit la balustrada si a cazut peste, la cativa metri printre niste resturi de copac, sa zicem niste tepuse, dar, oricum ar fi cazut putea sa moara. Parintele a cazut acolo si n-a avut mare lucru, deci credeam atuncea ca se va duce.

Parintele avea vedere inainte. Eu, cel putin, personal stiu de doua ori. Odata cu carticica chiliei, cand a spus ca nu va aparea, si eram sigur ca va aparea, caci stiam ca a fost trimisa la tipografie; Parintele Antipa mijlocise. Si a spus: "nu, n-o sa apara acuma". Si am zis ce s-o mai intampla? Si, intr-adevar a aparut dupa un an. Cu propia mea carte, i-am spus: "Parinte, intr-o luna o sa o vedeti. O tiparesc intr-o luna, maxim doua". Si a zis: "nu, nu mai apuc eu sa o vad". Era cu o luna inaite de a trece la Domnul. Si eu m-am gandit: "cum adica nu mai apuca? Intr-o luna, doua, de ce sa nu mai apuce?" Nici nu m-am gandit atuncea... Nu se imbolnavise inca. Parintele a fost bine pana cu doua saptamani, trei, pana s-a imbolnavit.

A mai avut multe minuni. Odata eram in fata chiliei, si Parintele Dionisie, staretul de acum, a coborat si a zis: "ma duc sa intampin inchinatorii". "Dar care inchinatori?", zic. "Azi vin inchinatori?". Atunci nu erau telefoane. Si a zis: "asa mi-a zis Parintele Dionisie ca sa ma duc sa intampin inchinatorii". Si, intr-adevar, dupa colt, dupa vale se urcau niste inchinatori. Si, in alte momente, ca Parintele avea... dar cum stit, ca foarte multi alti stareti, tin ascuns descoperirile acestea pe care le au.

Inchei cu un cuvant care apare pe epitaful de la mormantul Parintelui. Scrie:

"Sub aceasta Sfanta Cruce doarme vesnic somnul dulce, Ieroschimonahul Dionisie Ignat, din Moldova lui Stefan cel Sfant si minunat".

Vreau sa va spun ca Parintele si-a iubit neamul mai mult decat majoritatea romanilor pe care i-am cunoscut in viata mea; si am cunoscut multi oameni. Iubea foarte mult poporul roman, era foarte indurerat pentru ce se intampla in tara, era foarte indurerat pentru dezbinarea romanilor, pentru faptul ca romanii nu inteleg cum sa abordeze anumite lucruri, chair si in Biserica. Foarte mult a iubit poporul si ar fi vrut sa-si vada poporul ca este mai unit, si mai in Ortodoxie si in toate cele bune. Si ma gandesc ca este un pacat, ca, iata, au trecut atatia ani din 2004, si Parintele nu este cunoscut in Romania. Eu va marturisesc ca cel implicat in editarea cartilor Parintelui. Nu este cunoscut intr-o tara pe care el a iubit-o foarte mult si pe care el a reprezentat-o cu multa cinste in lume, cred fiind unul din marii duhovnici ai timpului, ai romanilor si ai Ortodoxiei de pretutindeni. Cred ca este momentul ca Parintele sa devina mult mai cunoscut, sa devina pentru noi un model de asceza, de viata duhovniceasca, de viata liturgica, si aceasta pentru ca sa avem parte de binecuvantarea si de rugaciunile Parintelui. Va multumesc!            
                                    
                                                                                                   

LEGATURI:

• Arhimandritul Melchisedec Ungureanu - Părintele Dionisie - chipul smerit al nevoitorului contemporan

 

Arhimandritul Melchisedec Ungureanu - Părintele Dionisie - chipul smerit al nevoitorului contemporan

Cand te apropii de oamenii duhovnicesti este foarte important sa faci lucrul acesta cu rugaciune si cu trezvie. De ce spun asa? Deoarece este foarte greu sa distingi in zilele noastre oameni care vorbesc iscusit dintr-o cultura teologica dobandita pe cale rationala, de oamenii ce traiesc ei insisi minunea prezentei lui Dumnezeu si care cauta mai apoi sa impartaseasca si celorlati parfumul ceresc care-l raspandeste aceasta comuniune cu Hristos.

Cuvintele Parintelui Dionisie aveau puterea duhului ascunsa in spatele lor, pentru ca ele izvorau nu dintr-o cunoastere inainte mergatoare credintei, care este o cunoastere fireasca, dupa marturia Sfantului Isaac Sirul, ci dupa o cunoastere duhovniceasca primita prin pocainta, o cunoastere a credinteii dumnezeiestii vedenii, in care credinta nascuta din auzire isi atinge masura desavarsitii prin vedere.

Psaltul Ion Minoiu: "Ca sa-l misti launtric pe om, nu o poti face numai prin concepte cerebrale. Trebuie sa-i atingi si simtirea, ca sa-i provoci o traire"

Interviu cu Ion Minoiu 

din Revista Apostolia Nr. 84, Martie 2015

- Domnule Ion Minoiu, cum ati trecut de la conducerea unei orchestre la muzica psaltica?

- Foarte natural. In primul rand, n-am condus orchestre permanent, dirijatul a fost doar una dintre specializarile pe care le-am studiat. In al doilea rand, a fost un simtamant pe care l-am avut de mult timp. Muzica clasica era pentru mine deosebita si elevata, dar n-avea un fundament duhovnicesc mai adanc si nici o deschidere catre Adevarul revelat asa cum si le dorea sufletul meu. Am apreciat intotdeauna frumusetea ei, insa am simtit ca am nevoie de altceva, ca duhul omului tinde catre ceva mai mult decat tot ceea ce-i poate oferi lumea asta. Muzica clasica ma retinea aici, in lumea zbuciumului patimilor.

Auzind dupa anii '90 cantarea psaltica, am facut si un fel de legatura cu copilaria mea. Mi-aduc aminte ca la bunici, de Boboteaza sau in preajma altor praznice, preotul si dascalul veneau sus pe deal cu icoana si cu botezul.  Declamarea, cantarea lor mi-au ramas adanc intiparite in suflet, precum mi-au ramas si imaginile, sunetele si mirosurile copilariei. Cantarea bisericeasca, insa, nu era doar o amintire din copilarie, ci era ceva ce te putea propulsa in alta directie si mai sus decat orice muzica de orchestra. Nici macar nu era vorba doar de muzica, ci de o impletire a ei cu cuvantul poetic, cu rugaciunea; ba, chiar mai mult, de un contact pe care rugaciunea te ajuta sa-l faci cu Dumnezeu.

- Unde va aflati, erati in Romania cand ati facut trecerea?

Nu, in Anglia. Am plecat din Anglia la un moment dat, multumind lui Dumnezeu pentru toate cate mi-a daruit. Imi dadusem seama de mult ca imi doresc altceva decat ceea ce-mi putea oferi lumea muzicala artistica.

- Dar ati inceput acolo, in Anglia?

Da. Am inceput multe lucruri oarecum accidental in viata mea. Sigur ca nu exista accidente la Dumnezeu, dar de multe ori am fost pus in situatii care pareau acidentale. Fiind muzicial pe vremea aceea si ducandu-ma si la biserica, au fost situatii in care, sambata seara, la biserica romaneasca nu erau cantareti. Preotul, afland ca sunt muzician, m-a pus la strana. Eu, nestiind cantarea traditionala bisericeasca, am cantat ani de zile asa cum am putut, pana cand, la un moment dat, am devenit psalt la doua catedrale grecesti din Londra. A fost si o randuiala dumnezeiasca, pentru ca la una dintre catedrale a venit chiar atunci un ieromonah din Salonic, tuns in Sfantul Munte Athos, la chilia parintelui Gherasim Mikraghiannitul, cel mai mare imnograf athonit cvasicontemporan. Parintele Nektarios slujea zilnic Dumnezeiasca Liturghie si i-am devenit cantaret. Pe langa slujbele zilnice se adaugau cele de obste si privegherile pe care le faceam alaturi de psalti experimentati. Astfel, am inceput sa invat ethosul si ifosul psaltichiei, pentru ca notatia am invatat-o singur. Prin ifos vreau sa spun stilul, nu ma refer la conotatiile pe care acest cuvant le-a dobandit mai tarziu. Dupa ce m-am intors in tara - de fapt, m-am intors in mai multe locuri - am avut o relatie foarte rodnica cu membrii grupului Nectarie Protopsaltul. Discutand, inregistrand, cantand impreuna cu ei, iar mai apoi in Athos, facand acelasi lucru alaturi de psalti cu foarte multa experienta, m-am mai maturizat. Dar bineinteles ca acesta este un proces care nu s-a incheiat nici acum. Nu pot spune ca, gata, am ajuns la varf, pentru ca atunci cred ca am si dat inapoi.

- Si unde v-ati imbogatit aceata experienta in Sfantul Munte?

In mai multe locuri. Fireste, trebuie sa tinem cont de un lucru foarte important: un muzician antrenat de mic are o cu totul alta perceptie si experienta decat un om care n-a avut parte de un antrenament muzical specializat. Mie nu a trebuit sa-mi explice cineva cum se canta psaltichia, am inceput eu singur sa-mi dau seama ce fac psaltii. De multe ori un psalt nici nu e neaparat si un bun dascal. Harul dascaliei, cel pedagogic, nu e totuna cu harul cantatului, dar daca tu ai o ureche fina formata si spirit de observatie, poti sa "furi". Si tot asa, nu doar furand, ci si discutand cu psaltii, filmand, inregistrand, consultand diverse tiparituri psaltice, am inceput sa inteleg mai adanc "fenomenul". Specializarea in muzica veche si cercetarile etnomuzicologice pe care le-am facut in trecut mi-au fost si ele de mult folos. Am avut si avantajul ca incepusem sa ma descurc putin mai bine in limba greaca si atunci oamenii s-au deschis si mai mult, pentru ca am putut comunica. Din aceste experiente a rezultat si un material documentar foarte bogat, foarte folositor nu numai mie, ci si altora. Dupa cum ati vazut, am inceput deja sa il fac public prin cuvantari. M-am gandit sa-l si randuiesc cu timpul, dar ia foarte mult timp sa-l pui in randuiala, asa incat cei interesati sa se poata foloside el.

- Pentru ca el se si imbogateste, banuiesc, cu timpul, acest material.

Da, se imbogateste, dar mai greu se randuieste. Insa, putin cate putin, ies la iveala lucruri noi.

- Si dumneavoastra sunteti si psalt, si dascal de muzica psaltica.

Eu nu m-am considerat niciodata un psalt, asa cum se zice ca as fi. Mai degraba dascal... si asta din cauza ca predau in mai multe locuri, la mai multe manastiri din tara, din Athos, din alte tari. Psalt am ajuns, v-am spus, accidental. Nu m-am gandit niciodata sa-mi perfectioneze vocea si sa ajung solist, nu asta m-a preocupat pe mine, ci mai mult relatia cantarii cu celelalte expresii ale credintei, cu rugaciunea, adica relatia cu cuvantul duhovnicesc, despre a carui incarcatura v-am vorbit si ieri-seara; cuvant care are menirea si puterea de a te conecta la adierea Duhului.

- Tocmai, vorbiti-ne putin despre insemnatatea muzicii in viata bisericeasca.

Vedeti, noi vorbim mai degraba de cantare decat de muzica, pentru ca impletim glasul cu cuvantul. Cantarea este o jertfa duhovniceasca cuvantatoare pe care omul o aduce lui Dumnezeu. Este si una dintre formele de expresie si marturisire a credintei, nu intamplator aleasa pentru slujbele de obste; pentru ca are un impact foarte mare asupra omului. Am vorbit ieri putin chiar si despre impactul fizic pe care vibratia si ritmul il au asupra omului. Impactul acesta se amplifica daca asociem cele doua dimensiuni cuvantului dumnezeiesc, duhovnicesc. Adica atingem un cu totul alt nivel de expresie si de intelegere atunci cand propovaduim cuvantul prin cantare. Vreau sa spun: cantarea ne ajuta sa experimentam prin traire cuvantul dumnezeiesc, nu doar sa-l intelegem notional. Nu ma refer la orice fel de cantare, ci la cea randuita si cizelata de-a lungul veacurilor sub calauzirea si insuflarea Duhului Sfant. Fauriea cantarii bisericesti este o lucrare dumnezeiasca si omeneasca. Da, o lucrare teandrica, cum se numeste ea in teologie.

Cantarea are si un rol terapeutic, asa dupa cum am vorbit. Pentru ca ritmul si melosul, daca sunt redate bine - si subliniez asta - daca sunt redate bine, au rolul de a ne tamadui de starea neoranduielii launtrice. Dupa cum stim, neoranduiala este "icoana" patimilor omului. Daca sunt redate asa cum trebuie, dupa putintele noastre, bineinteles, nu la un nivel de scena sau de inregistrari de disc, cantarile ne pot pune-n randuiala. Duhul Sfant e randuiala, si atunci se poate intampla ca El sa se pogoare la omul care s-a pus launtric in randuiala. Nu neaparat, insa. Cantarea nu e o tehnica care-L obliga pe Dumnezeu sa Se pogoare, pentru ca Duhul Lui sufla unde vrea, dar te poate acorda la frecventa unei vibratii de la care incepi sa-I simti adierea. Poate sa-ti aduca in suflet o stare de pocainta, o stare de intelegere a celuilalt, din cauza puterii de actiune a cuvantului duhovnicesc invesmantat in melosul ce raspandeste mireasma smereniei.

Vedeti, cantarea de grup e foarte importanta, pentru ca, in principiu, ar trebui sa ne acordam unii cu altii atunci cand cantam, chiar din punct de vedere fizic, adica ritmic, intonational, la nivelul intensitatii, al volumului - cat de tare cantam si asa mai departe. Apoi, toate cele trupesti vor duce spre unirea duhovnieasca. Trup fiind noi, oamenii, nu putem trece peste trup, nu-l putem nesocoti. Pornim asadar de la cele trupesti ca sa ajungem la cele duhovnicesti. O spune Sfantul Ioan Damaschinul si multi alti Sfinti ai Bisericii. Cantarea ajuta foarte mult in slujbele de obste. Sigur ca nu toti au aceeasi atitudine fata de ea si nu toti au nevoie de ea. Pe noi ne intereseaza slujbele de obste, pentru ca aici vine poporul lui Dumnezeu, aici se aduna in biserica si trebuie sa slujeasca impreuna, sa aduca o jertfa cuvantatoare lui Dumnezeu.

Deci, nu intamplator s-a ales cantarea pentru a se exprima lexical si muzical credinta. Nu degeaba s-a ales icoana pentru a se exprima si propovadui vizual credinta. Se pot spune foarte multe. De pilda, credem ca icoana este o forma de expresie mai directa si nemijlocita decat cantarea. Sunt totusi anumite situatii in care un singur imn poate exprima ceea ce vizual se poate exprima doar prin patru imagini diferite. Ma gandesc la momentul in care Hristos, dupa ce a murit pentru noi, era prezent in patru locuri distincte: "in iad cu sufletul, in mormant cu trupul, in rai cu talharul si pe tron impreuna cu Tatal".

- Deci considerati ca exprimarea este mai complexa prin cantarea psaltica decat prin iconografie.

Nu e vorba de complexitate aici, ci ma idegraba de complementaritate. Doua expresii, una vizuala si alta notional-auditiva, izvorate din aceeasi credinta. Ele se completeaza reciproc si trebuiesc traite. Ca sa-l misti launtric pe om, nu o poti face numai prin concepte cerebrale. Trebuie sa-i atingi si simtirea, ca sa-i provoci o traire. Din moment ce tu nu doar pronunti un cuvant sau un text, ci ii dai si un ritm, ii subliniezi sensul si accentele tonice printr-o linie melodica, deja intri pe un cu totul alt nivel de expresie. Nu-i vorba de complexitate.

Sigur ca, pana la urma, un text cantat e mai complex decat unul rostit, dar cu toate acestea te atinge mai direct si, cum sa spun, la un nivel mai adanc. Asta doar in cazul in care invesmantezi textul cantat si cu credinta. Doar atunci cuvantul devine jertfa cuvantatoare pe care o aduci lui Dumnezeu traind-o si cu simturile. Altfel, ramane doar arta sau, mai rau, un automatism ce va duce la plafonare, la inertie: ucigasele vietii duhovnicesti. La fel si icoana; doar privita cu credinta isi va implini adevarata ei menire.

- Si cand spuneti ca aceasta cantare psaltica trebuie sa fie "bine facuta", la ce va referiti?

Pai, adica asa cum a randuit-o Biserica in Duhul Sfant, nu cum a fost remodelata de diferite modele sau tendinte politico-estetice. Cel mai de folos pentru mantuire e sa ne insusim cu toata puterea noastra formle de expresie neaose ale Bisericii, pentru ca de multe ori ne distantam de ele, nu mai simtim, nu mai intelegem bisericeste si pana la urma ne instrainam cu totul. Sa nu uitam insa ca doar Biserica ne antreneaza sa distingem frumusetea nepieritoare de cea inselatoare si Chipul adevarat al Mantuitorului de cel al invatatorilor mincinosi.

- Deci va referiti la o acrivie teologica? Pentru ca la un moment dat ne-ati vorbit de accentul care trebuie sa fie bine pus, si asa mai departe, adica ati dat niste exemple concrete de acest "bine facut".

Acrivia teologica exista deja in cantare, acolo este acrivia teologica. Acrivia psaltului consta in acuratetea cu care propovaduieste cele scrise in cantari. Nu este acuratetea unui artist care vrea sa impresioneze prin calitatile lui pe ceilalti, ci nevointa de a se imbiba, de a se umple de Traditia Bisericii pana ce da pe afara din belsug, pana ce Traditia, adica Duhul Sfant, va izvori si prin el. Si asta inseamna foarte mult exercitiu, adica asceza. Iti antrenezi chiar si vocea, si urechea, si simtul ritmului, si directia, pentru ca esti pus acolo pentru a propovadui cuvantul dumnezeiesc catre toti cei adunati in biserica. Si daca n-o faci bine, cuvnatul acesta, desi cuvant cu putere multa, nu se aude clar, nu patrunde pana la inima credinciosilor. Poti produce chiar si neoranduieli, pe care crestinul le va resimti in biserica.

- Deci cand vorbiti de "facere", va referiti la interpretare, de fapt. 

Nu e interpretare, este o traire, o simtire intelegatoare a cuvantului. Interpretarea e mai de graba a artistilor si a actorilor. Vedeti, in Athos, de pilda, sunt foarte multi parinti, in special pe la chilii, care nu au ureche muzicala si, din punct de vedere tehnic sau artistic, cantarea lor e de slaba calitate; dar in niciun moment al slujbelor nu ma plictisesc alaturi de ei si nici nu sunt deranjat de ceva. Simt ca in inima lor se roaga, adica participa total la cuvant. Ei traiesc cuvantul pe care-l rostesc, nu-l interpreteaza.

Asta e lucrul bine facut: participi cu totul la ceea ce faci. Nu vorbesc despre o perfectiune stirct tehnica aici. Sunt destui cantareti perfectionisti din punct de vedere tehnic care canta superb. Unii dintre ei, insa, te pot obosi sau chiar secatui duhovncieste. Eu nu ma pot ruga cu usurinta la astfel de slujbe, pentru ca simt ca se amesteca acolo un altfel de duh, strain smereniei crestinesti.

Pe de alta parte, nu inseamna nicidecum ca o cantare e traita duhovniceste doar atunci cand e redata prost. Dimpotriva, e foarte important sa tindem spre o redare cat mai buna a cantarilor, mai ales cand avem de-a face cu cantarile bisericesti. In caz contrar, impactul cantarii poate fi si el contrar celui asteptat, mai ales in bisericile din lume.

Ma gandesc acum la un caz celebru din muzica clasica: Simfonia a 9-a de Beethoven. Aceasta lucrare, considerata astazi o capodopera a culturii muzicale occidentale, a fost dirijata in prima auditie chiar de catre autor. Insa Beetohoven era deja surd la acea data. N-auzea nimic din ceea ce se intampla in orchestra si se pare ca falsurile si decalajele ritmice treceau peste masura suportabilitatii. Rezultatul: un fiasco total! Intamplarea aceasta nu-i stirbeste lucrarii valoarea in sine, ci, mai degraba, ne poate spune noua ceva despre cat de importanta e calitatea in slujirea bisericeasca. Aici intervine acrivia, insa intotdeauna bine cumpanita de grija de-a nu iesi din duhul Bisericii si de-a da in alte ifose. Ifos e folosit acum cu sensul pe care l-a dobandit astazi in limba romana.

Constiinta ca prin cantare aducem Domnului jertfa cuvantatoare, adica dar dintr-un dar facut de Dumnezeu doar omului, trebuie zidita, cultivata prin mult efort pana ce devine a doua natura, daca pot sa spun asa.

Sursa: Interviu cu Ion Minoiu din Revista Apostolia Nr. 84, Martie 2015

*

Credinţă, expresie, percepţie în Tradiţia Bisericii, 

Paris 2014

Cateva idei notate din acest vido (rezumat)

Staretul Dionisie Ignat de la Colciu (1909-2004):

Daca nu ai smerita cugetare nu esti aproape de Dumnezeu. Daca ai smerita cugetare ai dragoste, si daca ai dragoste iubesti pe tot omul. Dumnezeu dragoste este si daca nu ai dragoste sa stii ca esti departe de Dumnezeu. Dar, ce greutate este ca sa iubesti pe aproapele? Nu-i nicio greutate. Totul porneste de la smerenie! Si smerenia se dobandeste cand te sarguiesti sa nu pui in sufletul si in cugetul tau egoismul. Ca daca ai patima asta, atuncea sa sti ca nu poti sa fi drept. Daca nu ai dragoste esti departat de Dumnezeu. Toti Sfintii Parinti au fost smeriti. Smeritu-m-am si m-am mantuit. Daca nu te smeresti, nu te mantuiesti. Ca Dumnezeu asa vrea sa fie: smerenie. Daca nu e smerenie, e mandria care e cea mai blestemata patima, ce o uraste Dumnezeu. Legea Bisericii e cea mai usoara, dar noua ni se pare ca e grea, fiindca s-a instalat in sufletul si-n inimile noastre patimile cele rele.

Ion Minoiu: 

1. Nevoitorul adevarat, desi este mostenitorul unei traditii foarte bogate ascetice,  vede asceza ca pe un mijloc, nu ca pe un scop in sine.

2. Parintele Dionisie Ignat a folosit expresia "patimile cele rele" ceea ce ne lasa sa vedem ca ar fi vorba si de niste "patimi bune". E vorba de trasaturile patimitoare, care nu sunt pacate in sine, acele afecte ireprosabile pe care si Mantuitorul si le asuma cu intruparea, si care sunt folosite si de Biserica pentru a patrunde pana la sufletul nostru. Stiti, omul este mai greu convins de concepte cerebrale, trebuie sa-l faci cumva sa simta, sa apelezi la simturile lui.

3. Exista si patimi rele, printre care iubirea se sine, egoismul, care ne distanteaza, ne rupe de Dumnezeu, si ne face chiar sa ne intrebam in ziua de astazi: ce relevanta mai are credinta crestina, mai ales acum, aproape la 600 de ani dupa disparitia Bizantului, nu suntem doar o fosila a istoriei?

Toate atitudinile acestea cred ca izvorasc din ruperea omului de Dumnezeu si autonomizarea lui. O rupere care:

1. anihileaza orice fel de raportare la un Adevar absolut, duce la amestec si relativism

2. denatureaza credinta. Astazi vedem superioritatea tehnicii, a tehnologiei, a computerelor, care-L detroneaza pe Dumnezeu si tehnologia devine inlocuitoarea harului. Mi-aduc aminte de o violonista din Londra care spunea: "Ce minune e astazi ca omul poate sa zboare. Avioanele sunt ca o palma trasa lui Dumnezeu" - asa credea ea. 

3. amestecarea credintei in progresul material, cu mentalitatea confortului care duce la uitarea Imparatiei lui Dumnezeu si incercarea construirii acestei Imparatii pe pamant.

Acuma, progresul tehnologic nu are nimic rau in sine si este de netagaduit, dar n-a reusit sa rezolve si nici sa vindece patimile si orgoliile care genereaza atatea razboiae, nedreptati, ucideri. Si, pe de alta parte, tot iuresul acesta al tehnologiei si al schimbarilor politice, sociale, culturale, si, nu in ultimul rand, psihologice in om - deci al intregului mod de viata - mai degraba pun asupra omului o presiune coplesitoare si duc omenirea de astazi la suferinte inca nebanuite mai dinainte. Multi sufera de tot felul de depresii si sunt diagnostice cat mai deosebite, de care medicii nici nu au auzit.

Pe de alta parte, mentalitatea de consum ii propune omului un fel de fericire facila, prin implinirea poftelor, dar creaza, pe de alta parte, si necesitati artificiale, care odata implinite, in cheie materialista, nu fac decat sa adanceasca tulburarea si golul sufletesc al omului contemporan.  

Staretul Dionisie Ignat de la Colciu:

Oricat de bogat ar fi cineva si toate ale lumii sa le aiba, daca nu are pe Dumnezeu e cel mai sarac si niciodata nu are pacea sufleteasca. Omul, cand are pacea sufleteasca e aproape de Dumnezeu.

Mantuitorul a zidit pe om, dupa cate stim, nu pentru viata lumii acesteia, ca viata lumii acesteia este o greutate si Dumnezeu l-o facut numai pe cele bune, dar viata aceasta ne-a harazit-o Dumnezeu ca sa ne pregatim pentru vesnicie. Oricat de mult ar trai omul, si sute de ani sa traiasca, are sfarsit! Dar, inchizand ochii acestia trupesti incepem alta viata, alta viata fara de sfarsit.

Ion Minoiu:

Inavatatura Parintelui este crestineasca, dar nu toate credintele care roiesc in jurul nostru ne dau aceeasi invatatura. De aceea, in conditiile lumii actuale este vital sa stim ce si cum credem, pentru ca altfel exista pericolul ori sa ne pierdem credinta, ori pericolul de a ne inlocui credinta cu niste surogate de credinta, si surogate de expresii de credinta, care pana la urma ne vor distorsiona perceptia si ne vor stramba intelegerea. 

Hristos S-a intrupat si a patimit tocmai pentru a intemeia Biserica! Vedeti, credinta aceasta a lui Hristos, nu este credinta noastra, este a lui Dumnezeu. Depaseste puterea judecatii omenesti. E un simtamant duhovnciesc, clar de sorginte dumnezeiasca, pe care Dumnezeu, sigur, ni-l daruieste dar intr-un astfel de mod delicat, atat de subtil, incat nu ne siluiest. Ba mai mult lucreaza in asa fel incat ne lasa pe noi sa alegem, daca vrem sa-L urmam sau sa nu-L urmam. Daca alegem sa-L urmam, asta implica efort duhovnicesc.  

Biserica este intruparea caii nemincinoase catre viata vesninca si cate Dumnezeu. 

Staretul Dionisie Ignat de la Colciu:

 Biserica iti arata cum sa traiesti. Biserica are grija sufletului si a trupului tau pentru vesnicie. Dar, tu, daca nu ai Biserica si nu respecti hotararile Parintilor care au tinut Biserica pana acuma la inaltime, ce intelegere ai tu? Biserica este adevarul, Biserica este drumul in care, cu speranta in bunatatea Bunului Dumnezeu, capatam vesnicia, Imparatia Cerurilor. Acolo e adevarata Imparatie. 

Ion Minoiu:

Cum ne invata Biserica sa traim? Pai la plinirea veremurilor, Dumnezeu cel necuprins si vesnic, face o despicatura, un fel de mandorla, asa, si intra in spatiu si timp sfintindu-le. Pe scurt, preia trupul omenesc, preia si graiul nostru omenesc si ne da El cu gura Lui dumnezeiasca un set de legi mantuitoare, nu ne lasa, asa cu o carte si un cod, ci ne si invata cum sa ne rugam. Ganditi-va la rugaciunea domneasca. Mai mult, ne lasa si Chipul Sau, si Fata Sa, deci nu ne lasa sa bajbaim in intuneric dupa El, pentru ca acuma ne-a aratat El insusi, Fata Lui. Asta schimba si perspectiva optica, credinta in intrupare, pentru ca acum ne uitam la Dumnezeu cu crediciosie, nu de jos in sus, adica de la firea noastra patimasa la El, asa cum o face arta naturalista, care "a uitat" de traditia Bisericii, ci ne uitam la Dumnezeu, cum spune Traditia Bisericii de sus in jos -sa nu credeti ca o spun cu codescenta -adica ne uitam la El dupa cum ni S-a descoperit El noua. Este iata o perspectiva rasturanta, pe care multi o cred iconica. Este iconica, dar sa stiti ca perspectiva iconica nu e doar o perspectiva rasturnata ci este si un alt fel de perspectiva.

Tot ce a dat Duhul Sfant in Biserica ca expresie a credintei este expresia vesniciei Lui, de aceea nu este nici moda, nu se imputineaza, nu trece cu timpul.

[...]

Inca de la inceput Biserica a fost un locas al vindecarii, si as vrea sa vedem de ce ne exprimam credinta prin cantare, prin muzica? Cum ne poate tamadui muzica - pentru ca muzica e folosita spre tamaduire?

In primul rand suntem un sistem deschis, reactionam la stimuli interni si externi, ca oameni. Muzica are un impact enorm asupra omului, un impact emotional: ne stoarece lacrimi, ne face piele de gaina, ne dilata pupilele (la filmele de groaza). Are, insa, si un impact psihosomatic, ne modifica ritmul respiratiei, ritmul batailor inimii, presiunea arteriala a sangelui.

Ordonarea materiei in urma unui sunet

Ritmul, pe de alta parte, atunci cand suntem in grup, ne ajuta sa ne sincronizam sistemele nervoase, sa ne sincronizam respiratia, sa ne sincronizam miscarile trupului - si de aceea este folosit nu doar in muzica, ci si in dans, in gimnastica sau sport. Pana acum credeam ca numai ritmul are capacitatea de a randui materia, dar, chair si un simplu sunet are puterea de a randui sau de a dezordona materia.

Muzica, cantarea, sunetul, ritmul are cu adevarat un impact chiar si anatomic asupra noastra.

Aici vedem intelepciunea cea mare a lui Dumnezeu, - si am sa incep a-l parafraza pe Sfantul Vasile cel Mare - Care, in intelepciune vazand indaratnicia omului cazut, care nu mai primea invatatura Lui, care socotea ca invatatura dumnezeiasca fiind amaraciune, amara, amesteca precum un doctor iscusit amaraciunea dogmei mantuitoare cu dulceata cantarii - asa cum si medicii amestecau leacurile amare cu miere - pentru ca omul, inghitind dulceata cantarii sa inghita si leacul amar, care de fapt ne-a tamaduit. Tot Sfantul Vasile cel Mare spune ca "rostul cantarii este de a ne tamadui de neoranduiala patimilor prin armonie si ritm".

Fundamentul a toata cantarea este cuvantul Sfant, adica modul cum ni s-a descoperit noua Dumnezeu in Scriptura, in Psalmi.
    

1:10:01 Parintele Dionisie Ignat canta - imagini unice, date pentru prima data in public

Parintele Dionisie Ignat: Ceea ce esti mai cinstita...

Vedeti si:

• Comuniune Ortodoxa, Vocea Cuviosului Paisie

Merinde duhovnicesti de la Parintele Melchisedec Velnic, de la Manastirea Putna (exclusiv)

Parintele Melchisedec Velnic, staretul Manastirii Putna, in vara anului 2012 a tinut un cuvant plin de invataminte duhovincesti unor tineri veniti sa-l cerceteze, flamanzind nu numai de cuvinte ceresti, ci si de a fi in prezenta unor oameni ce intrupeaza aceste cuvinte si invataminte crestin ortodoxe.

Parintele i-a poftit in cerdacul sau, de unde se poate vedea batrana Manastire Putna si, dupa binecuvantarea data fiecaruia, pomenindu-le numele cu caldura, a inceput sa depene invataminte despre smerita cugetare, despre smerenie si iubire, despre nejudecarea aproapelui si rabdare, despre cum sa depasim starea de nepasare sufleteasca - toate in duhul marilor si Sfintilor Parinti, si asa cum se poate vedea in cele ce urmeaza.

 Despre smerita cugetare

[...] Sa stiti, Parintele Iulian de la Prodromu, un om deosebit, bun, duhovnicesc, la care m-am dus pentru un cuvant duhovnicesc, a iubit smerita cugetare. La fel si Parintele Dionisie de la Colciu - la care m-am dus prima data in `93, mai apoi in `97, si pe urma in 2003. Am fost la Parintele Dionisie si aveam o multime de probleme. I-am spus: "Parinte nu mai am rabdare, parca nu ma mai inteleg cu obstea. Stiti asa, sunt Parinti care vor permanent ceva mai mult. Ca toti fug de ascultare, de taierea voii, vor sa se roage, sa aibe Rugaciunea lui Iisus dar fara smerenie - ceea ce nu se poate". Si i-am spus: "dati-mi un cuvant despre rugaciune". Si mi-a spus doua cuvinte despre rugaciune care a legat-o imediat de smerenie. Zice: "rugaciune fara smerenie nu exista. Noi monahii trebuie sa dobandim smerita cugetare". Si mi-a vorbit vre-o zece-cincisprezece minunte despre smerita cugetare: ce este smerita cugetare - care este o harisma data de la Dumnezeu. Pe el l-am auzit prima data spunand ca aceasta este o harisma. Si, din smerita cugetare le dobandim pe toate celelalte. Si cand ma mai supar cu un calugar, si nu vrea sa faca ascultare, stiti, asa, ii pun cuvantul Parintelui Dionisie. Zice: "daca ai smerita cugetare ai toate bunatatile". Si daca ai smerita cugetare nu mai gasesti pricina la nimeni, nici la conducator, nici la staret, nici la absolut nimeni. Zici ca traiesti intr-o permanenta bucurie si tot binele din lume il pui pe seama bunatatii lui Dumnezeu, iar tot raul din lume il pui pe seama pacatelor tale, si in felul acesta nu mai ai timp sa judeci, iar cine nu judeca nu va fi judecat.

Parintele Iachint Unciuleac:

 "oamenii se iubesc cand se cunosc si se cunosc cand se iubesc"

Parintele staret Iachint avea un cuvant. Aici la Putna, a fost staret inaintea mea Parintele Iachint Unciuleac timp de cincisprazece ani, din 1977 pana in 1992, iar ca vietuitor al Manastirii a fost din 1956. A intrat la Sihastria si a venit la Putna, trimis de Mitropolitul - pe atunci - Iustin. (Era Patriarh Iustinian, care voia o reorganizare a manastirilor. Pe Patriarhul Iustinian nu-l putem invinui ca ar fi facut ceva impotriva Bisericii si a monahismului, caci el a sprijinit Biserica si monahismul cat a putut de mult.) Si Iustinian, in plin comunism, voia sa reorganizeze manastirile. Si l-a trimis de la Sihastria pe Parintele Dosoftei Morariu  - poate nu ati auzit de el: un mare Parinte si carturar, mare teolog, dar mai intai de toate un mare traitor, care era si bun prieten de calugarie, si frate, cu Parintele Cleopa. Si  el a fost trimis de la Sihastria la Slatina, si de la Slatina a fost trimis la Putna. Parintele Dosoftei Moraru a fost ca staret, iar Parintele Unciuleac ca vietuitor, si ei toti au venit ca sa reorganizeze Putna. Si Parintele staret Iachint ne spunea acest cuvant - ca de-aici am plecat -, zicea ca: "oamenii se iubesc cand se cunosc si se cunosc cand se iubesc".

"Rabdare fara smerenie nu exista, nici dragoste fata de aproapele iarasi nu exista fara de smerenie"

Un crestin ortodox acolo unde este el atrage darul, bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu, prin tot ceea ce face acolo, prin viata lui, prin cumintenia lui, prin seriozitatea lui, prin demnitatea lui. Desigur daca nu le are, tot din cand in cand mai vine cate o vorbuta care-l mai trezeste.

Rabdare si iar rabdare! Dar rabdare fara smerenie nu exista, nici dragoste fata de aproapele, iarasi, nu exista fara de smerenie. 

Este un cuvant din Pateric. Mai intai de toate ma prinsese grija ca nu ploua. Si uite, vezi, ca e o situatie grea in intreaga tara. Si zic: "Doamne, da-mi si mie un cuvant". Si deschid Patericul si vad un cuvant de la un Parinte de acolo. Zice ca au plecat niste Parinti de la o manastire la alta. Si noaptea, cand a vrut sa iasa un pic pana afara, unul din fratii care erau veniti si caruia ii era frig, a vazut pe un Parinte ca avea doar o rogojina. Si jumatate o pusese pe dedesubt si jumatate pe deasupra. Si tremura tot de frig, si se ruga cu voce tare. Zicea: "Doamne iti multumesc ca nu sunt in temnita, ca nu sunt cu picioarele in butuci, ca pot sa ies si sa le misc. Multumescu-Ti pentru toate acestea pe care mi le-ai dat" Si, acesta care aude, se duce si ii cheama pe toti fratii si le spune pentru folosul lor: "sarac fiind avea numai o rogojina si cu toate astea multumea lui Dumnezeu".

Si asa mi-a dat Dumnezeu raspuns: in toate sa multumim lui Dumnezeu, fara cartire, caci cat ne da Domnul atata e bun. Si acesta a fost cuvantul 14 despre rabdare. Si, in cuvantul 16, tot acolo, din capitolul despre rabdare, a fost intrebat un Parinte: "Parinte cum de nu te-ai trandavit niciodata-n viata ta?". Si el spune: "m-am straduit ca permanent sa am inaintea ochilor moartea". Adica in fiecare zi sa cugeti la moarte. Si, avand cugetarea la moarte, sigur ca atuncea nu mai ai timp sa trandavesti, pentru ca atuncea timpul este pretios. Timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu e pretios. Cat e? De aici pana aici. Stiu cand m-am nascut, dar nu stiu unde e finalul, deci nu e timp de pierdut, nu-i timp de trandavie.

Sfaturi de la Parintele Zaharia Zaharou 

cand intram in nepasare sufleteasca, in nelucrare

Parintii nostrii de alta data spuneau ca cei care vroiau sa devina monahi erau obligati sa cunoasca Evangheliile pe dinafara. De ce? Pentru ca cuvintele Evangheliilor sa fie cuvintele lor. Iar Parintele Zaharia Zaharou, ucenicul Parintelui Sofronie de la Essex, a fost pe aici prin toamna, anul trecut, si, dupa aceea, noi i-am trimis niste intrebari. Si cineva i-a pus intrebarea: "Atunci cand intram in nepasare sufleteasca - in nelucrare adica-, intram intr-o stare de necredinta, si vedem, ca ne ducem la spovedanie si spunem: Parinte nu mai simt nimic, sunt atat de impietrit, atat de nepasator, ce sa fac?" La o astfel de intrebare Parintele Zaharia Zaharou raspunde:

Mai intai de toate primul leac este smerenia. Hristos ce ne-a spus prin gura Apostolului Petru? Zice: "Dumnezeu celor smeriti le da har, iar celor mandri le sta impotriva"[Iacov 4, 6; vezi şi Proverbe 3,3 4; I Petru 5,5].

Al doilea, zice: "sa citim Sfintele Evanghelii pana ce cuvintele Evangheliei devin cuvintele nostre". Si eu cand am auzit cuvantul asta m-am dus cu gandul la primii Pariniti, Parintii nostrii de altadata care nu depuneau voturile pana nu cunosteau Evangheliile pe dinafara. Pana ce cuvintele Evangheliei devin cuvintele tale - adica iti vin de la sine, traiesti cuvantul. Si-ti da Dumnezeu cuvantul de fiecare data, iti da un raspuns. Ai o incercare, o ispita, si Dumnezeu iti da cuvantul cum sa procedezi.  

Al treilea lucru, zice Parintele Zaharia, este rugaciunea "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul", si sa zici asta din toata inima. Si chemand numele Lui, Hristos devine realitate, prezenta vie, vine si te asculta. Si asa este. Strigi o data, strigi de doua ori, si nu se poate ca Hristos sa nu vina, sa fie prezenta vie, reala, inlauntrul nostru.

Si ultimul este spovedania si impartasania, comuniunea cu Hristos euharistic. Stiti cuvantul Sfantului Teofilact al Bulgariei, care zice ca atunci cand trupul tau se face una cu Trupul Lui, zice ca toate ale tale se sfintesc. Si asta s-o facem cu smereinie, cu pocainta si cu binecuvantarea duhovnicului, ca daca e binecuvantarea Preotului nu-i bai. Si stiti ca e intrebarea: daca sa te impartasesti des sau rar. Si raspunsul este: "sa te impartasesti ori de cate ori iti spune duhovnicul". Asta e cel mai bun raspuns. 

Daca judecam si daca mai tinem minte si raul atunci este chin sufletesc

A te smeri inseamna sa-ti infrunti vointa ta, ca asta inseamna a te smeri. Zice un Parinte la Pateric: "uite, in timpul rugaciunii mi s-a intamplat asta si asta". Parintele asculta pe ucenic si zice: "da, daca nu te pui pe tine mai prejos decat toata zidirea, n-ai facut nimic". Cel mai usor putem scapa de mandre, nejudecand. Sa nu judecam. Prima data sa ne pazim de judecata. Daca judecam si daca mai tinem minte si raul atunci este chin sufletesc. Daca te-ai lasat biruit de astea doua, de judecata si de tinerea de minte a raului, atunci - iertati termenul-, te calaresc toti dracii.

La Emilianos Simonopetritul se gaseste un cuvant foarte frumos in Cateheze, Vol. I despre usuratatea silintei si silinta usuratatii, dar sa-l citesti dupa ce te-ai spovedit, ca e o invatatura foarte adanca. Dumnezeu e atat de aproape, e atat de accesibil, e langa noi, e in noi, dar numai noi nu stim cum sa lucram.

"Sa ne straduim in fiecare zi sa facem din viata noastra o sarbatoare"

Sa pazim Poruncile lui Dumnezeu si sa avem inima buna. Paganii din fire fac cele ale legii. Sa alegem de fiecare data ce este bun si sa ne straduim in fiecare zi sa facem din viata noastra o sarbatoare.

Asa spunea Parintele Arsenie: "sa facem din viata noastra o zi de sarbatoare". Si asa este. Viata nostra este atat de frumoasa in Hristos si noi facem calvar din ea prin neatentia noastra, prin neluarea aminte. Si ne lasam biruiti de diferite prostiute, lasam sa intre nintica dusmanie, nintica ura, nintica tinere de minte a raului, asa, nepaza mintii, si pierdem toata bucuria intalnirii cu Hristos. Si e atat de frumos cand esti cu Hristos, nu-i asa?! Sa paziti buna randuiala, ca daca paziti buna randuiala o sa fie viata voastra o sarbatoare.

 Si in fiecare zi sa stiti sa faceti o bucurie cuiva. Si daca am stiut sa fim o bucurie pentru cei din jur, atunci si Hristos se bucura de noi.

"Daca ne smerim un pic avem arme, caci smerenia este cea care rezolva toate"

Vrasmasul lupta. Arme avem. Daca ne smerim un pic avem, caci smerenia este cea care rezolva toate. Una din virtutile, pe care ortodoxia de astazi o ocoleste, este importanta lacrimilor. Este o carte care se numeste Teologia lacrimilor sau plansul la Sfintii Parinti. Cat de important si cat de frumos este tanguirea aceea, frangerea inimii. Daca reusesti sa ajungi la acea plangere, e o astfel de stare cand nu poti sa tii minte raul.  

Viata noastra este usoara si Hristos nu ne cere mult, ne cere putin. E greu cand e mandrie, inchipuire de sine, slava desarta si cand ne lasam biruiti de judecata, de tinerea de minte a raului. Atuncea intr-adevar, jugul este greu, povara este grea, dar atata timp cat te smeresti si ai smerita cugetare, Dumnezeu iti ajuta si cu Hristos este usor. Nu-i asa? El ne-a spus: Luati jugul Meu ca este bun si povara mea este usoara. Care-i jugul lui Hristos?

E un Parinte care a fost intrebat: "da ce-i smerenia?". Si el a spus: "a, pai, ca sa vorbim despre smerenie trebuie sa vorbim despre Hristos - ca asa spune Sfantul Isaac Sirul-, iar ca sa vorbesc despre Hristos trebuie sa vorbesc despre smerenie". Spune Sfantul Isaac Sirul ca "smerenia ne-a adus-o Hristos din cer", si atuncea, stiti foarte bine de la Sfintii Parinti care este vesmantul dumnezeirii: smerenia. 

Ce-nseamna jertfa? Sa te jertfesti pentru aproapele, sa iesi din egoismul tau, sa iesi din mediul tau. Si ca sa iesi din mandrie, prima data sa incerci sa te vezi pe tine, sau daca ai vazut o greseala la aproapele, cum ne invata Sfintii Parinti, sa spunem: "astazi a gresti el, se va cai si se va mantui. Maine voi gresi eu, nu voi mai avea timp de pocainta si ma voi osandi. Care-i mai rau? El sau eu? Eu!" Si in momentul acela cand ti-ai pus moartea inaintea ochilor si te-ai gandit asa, atuncea iti piere cheful de a judeca pe cineva. Asta e un prim pas, un exemplu, si daca ne sarguim, sa ne silim. Nu este greu. 

Inger pazitor si bucurie! Sa ne straduim sa-L avem pe Hrisots cu noi si atunci va fi viata noastra o sarbatoare si pentru cei din jur va fi o bucurie.

Cuvant tinut catre un grup de tineri din Mitropolia Ortodoxa Romana a Europei Occidentale si Meridionale pe 30 iulie 2012

PAGINI WEB: 

Stareţul Mănăstirii Putna, Arhimandritul Melchisedec Velnic a oferit, în exclusivitate, un interviu pentru Radio Moldova.

Parintele Dumitru Staniloae: Iubirea este cunoastere si cunoasterea este comuniune 

Parintele Iachint Unciuleac de la Putna

Iachint Unciuleac. Ctitorul inimilor

Arhimandrit Dosoftei Morariu - Mare teolog si iscusit misionar in tara Motilor