Virgiliu Gheorghe despre Parintele Dionisie de la Colciu, Duhovnicul intre acrivie si iconomie

Intalnirea cu Duhovnicul - Parintele Dionisie de la Colciu

Duhovnic intre acrivie si iconomie

Am ales sa vorbesc, sa dau marturie personala despre Parinte, ca duhovnic intre aceasta antinomie, intre acrivie si iconomie, pentru ca Parintele  se misca, sau intrupa aceste doua dimensiuni. Si, asa cum am vazut si ziele acestea, Parintele intrupa multe virturi, de la smerita cugetare, care era cuvantul de ordine in aproape tot ce ne vorbea, un mare discernamant, o mare blandete, dar era si un om care facea multa iconomie in relatia duhovniceasca cu ucenicii, cu toti cei care veneau la el, si, in acelasi timp, era foarte acrivos in tinerea dreptarului Ortodoxiei.

Din punct de vedere al iconomie, primul vomul se numeste Parintele Dionisie duhovnicul, pentru ca Parintele era prin excelenta un duhovnic, si de aceea era si cautat de romani, de greci, de rusi din Siberia pana in Canada, de foarte multi oameni - poate ca mii de oameni s-au spovedit de-a lungul timpului, nu stiu cati, dar oricum, cred ca zeci de mii au trecut pe la chilie ca sa ia un sfat. Era o taina aceasta a duhovniciei pentru ca Parintele era prin excelenta un om foarte bland, un om care avea o ingaduinta duhovniceasca. La masura posibilitatilor tale duhovnicesti se cobora si incerca incet, incet sa te ridice. Avea o mare delicatete in a se apropia de ucenic, dandui multa libertate si, cred ca incercand sa-l calauzeasca mai mult prin rugaciunile sale. Una din tainele duhovnicei Parintelui era aceea ca te vindeca, te ajuta sa te vindeci de patimi, in sensul ca se ruga pentru tine la chilie, si aceasta am aflat-o mult mai tarziu, ca batea inchinaciuni, poate nopti intregi, pentru ca un ucenic de-al lui sa se elibereze de o anumita patima. Eu marturisesc ca am avut o patima pe care i-am marturisit-o si dupa un an de zile mi-am dat seama ca nu o mai aveam, disparuse pur si simplu din viata mea si ma gandeam cum n-am bagat nici macar de seama si, vorbind cu alti ucenici, si ei avusesera aceleasi experiente. De aceea era cautat pentru ca era un doctor foarte bun, duhovniceste vorbind.

Parintele era plin de dragoste. Avea o dragoste care emana si care, cum au spus si toti cei de aici, emana prin puterea Duhului Sfant pentru ca nu simteai nici urma de egoism ci o daruire toatala, o jertfire toatala. Era bland, asumativ si foarte compatimitor. Il durea mult, ca si pe Parintele Paisie, de ce se intampla in lume, de ce se intampla cu noi toti si, cand vedea cate un om care este coplesit, impovarat, apasat de pacatele vietii sale, il compatimea si se apropia de el.

Voi impleti cuvantul meu cu cateva din marturiile cuvantului Parintelui, pentru ca altfel este greu sa fie ilustrate mai bine. Iata ce spunea:

"sa ne sfatuim cu blandete, sfatuire duhovniceasca, sa ne taiem nervii si atunci se pogoara harul Duhului Sfant peste noi. Unde este pace si dragoste acolo este Dumnezeu. Daca ai dragoste cu ceilalti sa sti ca Dumnezeu este cu tine"

Toti simteau lucrul acesta, ca la Parintele toate veneau din dragoste, dintr-o rabdare extraordinara.

"Daca faci rabdare si treci cu vederea greselile altora, dai dovada de blandete si smerenie si, acolo unde este blandete si un gand de smerenie, nu se poate ca harul Sfantului Duh sa nu se pogoare peste celalalt si sa-i linisteasca nervii".

Vedeti, acesta era modul in care Parintele lucra duhovniceste in relatia cu ucenicii, sau cu cei care il cautau sa-i ceara sfat. Ne invata chiar o cale, pentru noi, cei mai din lume:

"Trebuie sa ne silim sa avem dragoste si, chair daca nu o avem in inima, trebuie macar sa ne silim sa o aratam. Asa ne porunceste Biserica, asa ne porunceste Adevarul! Sigur, daca nu ai dragoste din inima sa o arati altuia pare o falsificare, ca o politica, diplomatie, dar asa trebuie sa fie: macar ca nu o avem din inima sa ne silim sa o aratam in forma"

Pentru ca, ne invata Paritele, ulterior vine si puterea de a iubi, de a marturisi dragosta cu toata inima sau de a trai.

De multe ori Parintele nu era de acord cu cei care ii pun intrebari, insa nu intra in polemica niciodata. Pleca de la un cuvant ca si cum ar fi fost de acord cu ei, si incepea putin cate putin sa ii aduca. De pilda, era un Parinte care a venit sa-i spuna: "Parinte, sunt vremuri grele si nu mai putem sa dam pravilele de demult ucenicilor nostri. Acuma oamenii ajung tarziu acasa, mai au cinci minute, zece si cat sa se mai roage, sa spune o rugaciune acolo, scurta?!". La care Parintele a spus: "Da, sunt foarte grele vremurile!". A dezvoltat tema celui de-a optulea veac, ca stia ca sunt vremuri grele dar, la un moment dat a zis: "dar noi nu trebuie sa ne lasam, noi trebuie sa ne rugam, sa ne sculam noaptea la rugaciune, sa priveghem". Deci, nu numai ca nu spunea sa miscsorezi pravila, ci sa inmultesti lucrarea rugaciunii. Dar, asa o spunea, in asa fel incat Parintele respectiv nu s-a simtit in niciun fel mahnit, si a plecat cu gandul ca trebuie sa intareasca rugaciunea si in sa spuna in sfatul duhovnicesc pe care o sa-l dea.

Eu insumi l-am intrebat odata: "ce facem Parinte, ii vedem pe uni care au o vietuire complet bolnava pentru viata noastra crestina si, ce sa facem, sa le spunem, sa-i indreptam, sau sa nu le spunem, pentru ca daca le spui, de multe ori te iau drept nebun. Nu e mai bine sa tacem?" La care Parintele mi-a spus:

"nu, nu! Avem datorai sa marturisim, dar sa marturisim asa ca si cum am fi de acord cu ei". 

Asa incepea Parintele, deci incerca sa iti arate ca te intelege, te asuma, si incet, incet, incerca sa te atraga la adevarul pe care voia sa ti-l marturiseasca. Are si niste cuvinte pe care tin sa vi le spun:

"Prietenului, cand vrei sa-i amintesti de Biserica sa o faci cu blandete, ca si cum l-ai intreba pe el, ca si cum l-ai sfatui, nu autoritar, nu cum i-ai hotarî. Cand ii vorbesti, ca si cum i-ai cere si parerea lui, il dobandesti atunci"

Zicea Parintele, dupa cum este consemnat si in cartile sale.

"Trebuie sa ne sfatuim cu blandete, sa nu ne atacam in cuvinte, nu cum am porunci, am hotarî, ci ca si cum am avea noi greseala celuilalt si am cere sfatul. Asa se pogoara harul Sfantului Duh peste noi, iar daca cumva celalalt are inaltarea mintii si alta idee decat tine, si-l indreptezi cu hotarare ca si cum i-ai da cu ciomagul, atunci nu l-ai indreptat ci l-ai indepartat"

si iarasi:

"Sa ne sfatuim cu blandete, cu sinceritate, fara egoism, sa nu ne clevetim pe la spate, sa ne sfatuim unul pe altul cu blandete, sa ne indreptam". 

Aceasta era atitudinea Parintelui privind indreptarea aproapelui, plina de dragoste, cu constiinta faptului ca trebuie sa facem totul pentru a-l aduce la calea cea buna, nu sa-l fortam, ca de multe ori exista si o tendinta de a fi demonstrativ, si prin asta tot pe noi sa ne propunem.

Si, iarasi spunea Parintele:

"Sa aveti dragoste intre voi, sa nu va invinuiti unul pe altul, sa va indreptati cu duhul blandetii, ca acolo unde sunt doi pe acelasi gand este Adevarul, harul Sfantului Duh".

Aceasta era in general atitudinea Parintelui fata de oameni, cu multa iconomie, cu multe pogoraminte, dar fara sa cedeze in acrivia privind invatatura Ortodoxa. Si, prin aceasta, cred ca se asemana cu Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pentru pacatosi sa-i vindece, a venit sa-i indrepteze, a venit sa-i ajute si nu sa-i judece. Insa, din punct de vedere al acrivei, iarasi se asemana cu Mantuitorul pentru ca era foarte ferm in apararea predaniilor, din toate puncetele de vedere, a asezamintelor evanghelice ale traditiei si vietuirii bisericesti, a vietii ascetice. Nu accepta nici o schimbare nici cat de mica. Iata doua cuvinte ale sale:

"Dumnezeu este iubire, dar iubire cu masura, cu hotar. Hotarairile Sfintelor Sinoade spuneau: "Parutu-s-a Duhului Sfant si noua", si erau convinsi ca hotararile lor erau de la Dumnezeu. Si nu s-a facut niciunul din cele sapte Soboare Ecumenice fara mari minuni, si noi acuma lepadam hotarârile Marilor sfintelor Soboare in numele dragoste?"

"Sa avem dragoste fata de aproapele, sa nu avem dragoste vicleana, adica sa faca alegeri ca celalalt e viclean, ca celalalt e asa. Eu trebuie sa-i iubesc pe toti ca pe mine insami, caci asa imi porunceste Biserica. Acesta este Adevarul si Ortodoxia, adica sa iubim pe toti, si pe turc, si pe arab sau de alte religii sau neamuri, dar Dumnezeu nu-mi porunceste sa-mi schimb si credinta dupa a lor, sau dupa a obiceiurilor lor, dupa patimile lor. Nu ne intereseaza ce va face Domnul cu ei. Toate sunt creatia Lui, si il va judeca pe fiecare cu judecati neajuse de mintea omeneasca".

Intransigenta Parintelui se manifesta plecand de la propia sa viata ascetica. Nu cera atat de la ceilalti cat cerea de la el insusi. Se stie ca in tinerete, cand lucra la Iviron, pentru a-si plati datoriile chiliei, lucra toata ziua si noaptea. Mergea la privegheri de toata noaptea, si cei care merg stiu cat de greu se duce o priveghere, dar spunea ca harul Duhului Sfant ii intarea in asemenea masura incat se simteau foarte odihniti. Adica, desi le era foarte greu, puteau sa duca aceasta osteneala extraordinara. Parintele a fost un ascet si un ascultator pana la moartea sa. Eu nu imi amintesc slujba la care Parintele sa nu fi venit primul in biserica, statea si astepta si pleca la urma cu noi toti, iar, in drumul spre chilie, isi facea rugaciunile, pentru ca Parintele insista foarte, foarte mult, pe lucrarea rugaciunii de toata vremea. Foarte mult ne spunea si insista sa ne rugam, si nu-ti spunea decat ceea ce facea.

"Cat poti sa faci rugaciune si daca nu poti sa citesti, vesnic sa zici in sufletul si in cugetul tau si in inima ta: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul". E o rugaciune foarte mica dar are putere, incat Sfintii cei mai mari au lepadat toate cartile cele filozoficesti. Toate cartile cele mari s-au apropiat de rugaciunea asta mica si atat de puternica. Nu amana nimic. Daca poti face acum o cruce mare, acum este primita, daca poti face o ata de inchinaciuni, fa-o acum. Astazi este timpul nostru. Maine nu-i al nostru. Nu lasa pe maine ce poti face azi. Vrasmasul e smechier si are vicleniile lui."

Tin minte ca mergea spre chilie si spunea Acatistul Bunei Vestiri, sau spunea "Doamne, Iisuse...". Parintele se ruga. Nu numai faptul ca se statea foarte mult la slujba. Stau foarte multi la slujba, de la inceput pana la sfarsit, si vin intotdeauna, insa Parintele avea o trezvie iesita din comun. Cum spunea Parintele, despre altii, titanica. De la inceput pana la sfarsit statea marea parte in picioare, cat putea, dar statea foarte treaz si asculta cuvintele slujbei, astfel ca daca Parintii ma puneau sa citescu, cumva, Pasltirea sau altceva, mi-era teama ca la orice cuvant ce greseam, Parintele ma corecta, din strana, in mijlocul noptii. Nu numai pe mine, pe toti Parintii. Daca greseau un glas, spunea: "nu e glasul acela, e glasul celalalt". Daca greseau un tropar, le spunea: "nu e troparul acela, ci e troparul celalalt". Era un foarte bun cunoscator al slujbelor. Atat de bun incat cred ca le stia in mare parte pe dinafara, sau il lumina Dumnezeu, dar, oricum ar fi, sa stai timp de 4, 5, 6 ore, uneori si 10-12 ore, cu mintea cuplata la slujba, sa stii tot ce se spune acolo, e o masura mare, pe care cred ca numai sfintii o au.

In privinta credintei, Parintele era foarte, foarte ferm. Nu ingaduia absolut nici un fel de cadere, pentru ca spunea ca din orice cadere mica poate sa vina una mare. Tin minte ca o data la masa se spunea:

"hai sa o lasam pe asta, hai sa o lasm pe aia, facem pogoraminte mici dar toate impreuna devin pogoraminte mari. Ajunge sa ne schimbam credinta si viata noastra prin astfel de pogoraminte mici care se aduna". 

In privinta canoanelor zicea sa le pazim pentru ca asa ne spun Sfintii Parinti. Calugarului si chiar crestinului bun, nu trebuie sa-i lipseasca cele sapte laude, sub nici un motiv. Calugarul trebuie sa aibe si canonul, adica la biserica unde se lucreaza, si canonul de la chilie. Acestea sunt ca doua aripi ale unui vultur care se suie la mare inaltime. Adica canonul este o aripa si celelalte sapte laude cealalta aripa. De acum cu doua aripi poti zbura la cer. Despre canonul calugaresc trebuie sa-ti faci datoria mai repede sau mai incet, mai atent sau mai imprastiat, si Dumnezeu va vedea ravana noastra si va arata mila Lui. Important este sa-l faci. Calugarul care nu tine pravila si canonul este un mort, altfel ce sens are sa parasim lumea si sa venim la monahism.

Tinea mult la rugaciunile de noapte, si spunea asa:

"Cea mai importanta este nevointa de noapte - lucru care de altfel il subliniaza si Parintele Paisie, si  Parintele Porfirie-. Toata ziua repetam troparul "iata Mirele vine in miezul noptii", dar noi ce citim? Canonul facut inainte de slujba, cel tarziu la ora 1 este foarte important, altfel toata ziua esti flescait. Dar cand faci aceasta este un dar si un har special. Te trezesti si faci 3-4 ate de inchinaciuni, dejea ti-ai mai revenit si apoi iti continui canonul in toata regula. Ia, sa constati diferenta intre ziua in care faci canonul noaptea, si ziua in care il faci la timp." 

De asemenea, avea convingera ca privegherile sunt mai importante decat multe alte slujbe, multe alte lucrari ale monahului si ale Bisericii, si mai mult decat postul pentru ca iti curatesc foarte mult mintea, si recomnda foarte mult privegherile.

In privinta caderilor: desfranare, homosexualitate si celelalte pacate ale vremii, spunea asa:

"Acuma oamenii vor sa faca cu desavarsire Ortodoxia dupa patimile lor, adica patimile sa fie libere; drepturile omului. Aceasta este cea mai vicleana nascocire a Satanei ca sa stapaneasca pe oameni, adica sa dea prin lege ocrotirea patimilor." 

In privinta credintei, revin la ceea ce incepusem mai devreme. Spunea Parintele:

"Adevarul e in Biserica, Adevarul e Ortodoxia, Adevarul e Iisus Hristos, Dumnezeu care S-a pogorat din cer. Vedem ca fara Dumnezeu nu putem face nimic si ca tot binele este numai de la Dumnezeu. Crestinismul, Ortodoxia este Adevarul. Nu este alt adevar pe fata pamantului, decat Dumnezeu, Iisus Hristos si Biserica. Atunci cand Ortodoxia nu va mai fi la inaltime, atunci va veni Antihristul. Pana atunci nu va putea imparati el. Noi sa ne tinem de Adevar, care este Ortodoxia si de sfaturile Bisericii cu cele 7 Sinoade Ecumenice".

Tin minte ca l-am intrebat odata despre sfarsitul lumi. Zic: "Parinte, se apropie sfarsitul lumii?". Zice:

"Dupa cum vedem noi, vremurile sunt foarte aproape. Daca oamenii se vor pocai, Dumnezeu va mai amana, dar daca oamenii nu vor face pocainta, Dumnezeu va aduce sfarsitul pentru ca se pierd, si Dumnezeu i-a lasat pe oameni ca sa se mantuiasca. Daca oamenii nu se mai mantuiesc, atunci lumea nu mai are sens." 

Dar tot insista ca atunci cand Biserica va cadea, cand credinta va cadea, si tot insita, ne vorbea despre marele Sinod care se pregateste si care, iata se anunta la anul [in iunie 2016] si cum o fi Dumnezeu stie, si ne spunea ca

"este mare pericol ca noi sa ne indepartam de predaniile Parintilor, si astfel sa vina peste noi urgia lui Dumnezeu". 

P. Dionisie cu mularul la Careia

Despre viata Parintelui, se spune ca era minunata. Parintele era foarte ascuns. nu puteai sa stii ce viata, ce descoperiri are, ci doar sale le furi, asa. A povestit Parintele Damaschin, mai devreme, episodul cu mularul, care, intr-adevar a fost minunat. Parintele se intorcea de la o priveghere de noapte, atunci, de la Dochiariu si a vrut sa ajunga dimineata mai repede la Vatopedi ca sa spovedeasca un Parinte. Atunci s-a suit pe un mular, dar fiind obosit - cred ca Parintii stiu, in Sfantul Munte, ca nu se pun picioarele in scarita, fiindca mularul poate sa te arunce pe spate si ramai prins in scarita si mularul te tareste pana cand te omoara lovindu-te cu capul de pamant; un Parinte de la Prodromu cu multi ani in urma a fost facut bucatele. L-au adunat dupa kilometri intregi - si-a pus picioarele in scarita, mai ales ca se zicea ca era un mular cuminte, insa, iata cum au iesit din zona aceea a chiliei, mularul l-a aruncat pe Parinte jos, si, in fata lui, la putin, era o piatra mare - deci orice pas facea, Parintele era mort. Si Parintele a strigat la mular si mularul s-a oprit. 

Cu cativa ani inainte de trecere la Domnul a cazut, cand nu vedea - dar urmarea cu mana - si a gresit la balustrada si a cazut peste, la cativa metri printre niste resturi de copac, sa zicem niste tepuse, dar, oricum ar fi cazut putea sa moara. Parintele a cazut acolo si n-a avut mare lucru, deci credeam atuncea ca se va duce.

Parintele avea vedere inainte. Eu, cel putin, personal stiu de doua ori. Odata cu carticica chiliei, cand a spus ca nu va aparea, si eram sigur ca va aparea, caci stiam ca a fost trimisa la tipografie; Parintele Antipa mijlocise. Si a spus: "nu, n-o sa apara acuma". Si am zis ce s-o mai intampla? Si, intr-adevar a aparut dupa un an. Cu propia mea carte, i-am spus: "Parinte, intr-o luna o sa o vedeti. O tiparesc intr-o luna, maxim doua". Si a zis: "nu, nu mai apuc eu sa o vad". Era cu o luna inaite de a trece la Domnul. Si eu m-am gandit: "cum adica nu mai apuca? Intr-o luna, doua, de ce sa nu mai apuce?" Nici nu m-am gandit atuncea... Nu se imbolnavise inca. Parintele a fost bine pana cu doua saptamani, trei, pana s-a imbolnavit.

A mai avut multe minuni. Odata eram in fata chiliei, si Parintele Dionisie, staretul de acum, a coborat si a zis: "ma duc sa intampin inchinatorii". "Dar care inchinatori?", zic. "Azi vin inchinatori?". Atunci nu erau telefoane. Si a zis: "asa mi-a zis Parintele Dionisie ca sa ma duc sa intampin inchinatorii". Si, intr-adevar, dupa colt, dupa vale se urcau niste inchinatori. Si, in alte momente, ca Parintele avea... dar cum stit, ca foarte multi alti stareti, tin ascuns descoperirile acestea pe care le au.

Inchei cu un cuvant care apare pe epitaful de la mormantul Parintelui. Scrie:

"Sub aceasta Sfanta Cruce doarme vesnic somnul dulce, Ieroschimonahul Dionisie Ignat, din Moldova lui Stefan cel Sfant si minunat".

Vreau sa va spun ca Parintele si-a iubit neamul mai mult decat majoritatea romanilor pe care i-am cunoscut in viata mea; si am cunoscut multi oameni. Iubea foarte mult poporul roman, era foarte indurerat pentru ce se intampla in tara, era foarte indurerat pentru dezbinarea romanilor, pentru faptul ca romanii nu inteleg cum sa abordeze anumite lucruri, chair si in Biserica. Foarte mult a iubit poporul si ar fi vrut sa-si vada poporul ca este mai unit, si mai in Ortodoxie si in toate cele bune. Si ma gandesc ca este un pacat, ca, iata, au trecut atatia ani din 2004, si Parintele nu este cunoscut in Romania. Eu va marturisesc ca cel implicat in editarea cartilor Parintelui. Nu este cunoscut intr-o tara pe care el a iubit-o foarte mult si pe care el a reprezentat-o cu multa cinste in lume, cred fiind unul din marii duhovnici ai timpului, ai romanilor si ai Ortodoxiei de pretutindeni. Cred ca este momentul ca Parintele sa devina mult mai cunoscut, sa devina pentru noi un model de asceza, de viata duhovniceasca, de viata liturgica, si aceasta pentru ca sa avem parte de binecuvantarea si de rugaciunile Parintelui. Va multumesc!            
                                    
                                                                                                   

LEGATURI:

• Arhimandritul Melchisedec Ungureanu - Părintele Dionisie - chipul smerit al nevoitorului contemporan