10
Obosind de alergare, Nebunul se opri şi se aşeză pe o piatră. Nu mai era la vârsta la care să poţi fugi prea mult. Soarele de amiază deveni parcă mai fierbinte după această goană. De aici îl văzu pe Anastasie şi pe ai săi înde- părtându-se. Se gândi cât de deşartă este această viaţă şi zbuciumul omului pe pământ. Câtă osteneală făcuse acest Anastasie, pentru ce? Ca să afle o minciună! Aşa este omul, se osteneşte pentru lucrurile care nu-i folosesc la nimic. Ce obositoare îi părea viaţa în cetate şi ce frumoasă şi plină de lumină chilia lui sărmană din pustie. Oare oamenii au fost făcuţi ca să trăiască în pustietăţi? Nu. Oamenii sunt făcuţi să trăiască în dragoste şi acolo unde este dragoste, acolo trage omul. Dar în pustie era dragoste. I se făcu dor de prietenul său Ioan, de nopţile de rugăciune, de linişte, de vorbele cuminţi şi înţelepte. Îi păreau atât de neînţelese toate preocupările orăşenilor. Ce ciudaţi sunt oamenii, învaţă la şcoli, pleacă până la Atena ca să afle nu ştiu ce mare înţelepciune şi ajung să se bată pentru nişte ghicitori. Ce mai hohote de râs scot dacă un scamator le arată fundul! Pentru ce se ostenesc? Pentru ce trăiesc? Se gândi la biata Caliopi şi inima lui se îndureră cu o durere dulce şi plină de nădejde. I se păru pentru o clipă că ea este omul cel mai aproape de Dumnezeu din câţi întâlnise în această cetate.
Când se întoarse, o găsi pe Caliopi afară, în uşa grajdului. Femeia îl aştepta, ca un copil care nu mai are răbdare să vadă pe cineva drag. Rana începuse să se tămăduiască şi ea era veselă şi odihnită, amuzându-se de naivitatea cu care se încrâncena Anastasie împotriva Nebunului.
– Nebunule – îl întrebă femeia pe bătrânul care se aşeză abătut la umbră sub streaşina grajdului – a, Nebunule, dar pentru ce cu toată lumea o faci pe nebunul, iar cu mine nu o faci pe nebunul? Călugărul îşi ridică ochii, surprins de întrebarea femeii.
– Deoarece cu tine nu e nevoie să o fac pe nebunul – răspunse el în cele din urmă.
– Ha? Dar ce, cu ceilalţi e mare nevoie?
– Nu, dar nu poţi să fii cu toată lumea aşa cum eşti.
– Dar de ce, Nebunule?
– Pentru că oamenii sunt diferiţi. Şi, până la urmă, tot nebun ajungi.
– Nebunule, dar ţie îţi place să-i ajuţi pe oameni, aşa-i? Da, îţi place, am văzut eu. Tu, dacă ai putea, ai ajuta pe toată lumea, dar nu poţi, pentru că nu ai voie, pentru că tu eşti nebun şi nebunii nu au voie să ajute pe nimeni. Nebunul râse şi ochii i se umeziră.
– Da – continuă Caliopi –, şi, dacă ai ajuta aşa pe toată lumea, eu cred că toată lumea te-ar iubi, aşa cum te iubesc şi eu, pentru că toată lumea îi iubeşte pe cei ce o ajută. Şi atunci tu ai fi cel mai iubit om din cetatea asta! Nu, din lume! Şi toată lumea ar veni la tine şi eu aş fi mândră că sunt prietena celui mai iubit om din lume!
– Caliopi – o opri bătrânul, râzând – , dar tu ştii ce înseamnă să te iubească oamenii?
Femeia ridică mirată din umeri.
– Pentru un călugăr nu este bine să-l iubească oamenii...
– De ce?
– Pentru că oamenii mai întâi te iubesc, pe urmă te fac sfânt.
– Şi nu-i bine să fii sfânt?
– E bine să fii sfânt, dar să te facă Dumnezeu, nu oamenii. Oamenii, când fac pe cineva sfânt, încep să vină la el şi să-i ceară lucruri care li se par lor bune şi folositoare. Oamenii vor ca sfântul să le îndeplinească toate dorinţele. Pentru aceasta îşi fac sfinţi pe pământ, căci prin ei cred că Îl pot sili pe Dumnezeu să le facă voia. Oamenii vor minuni, vor să se mărite şi să se însoare cu cine le place, vor bunăsporire şi sănătate, vor multe şi de toate, şi nu vor să înţeleagă că minunile sunt în mâna lui Dumnezeu, şi El dacă vrea dă, iar dacă nu vrea, nu dă. Cu oamenii însă nu se poate aşa. Dacă nu le îndeplineşti dorinţele, ei se supără, se nemulţumesc şi până la urmă încep să te urască. Şi toată această sfinţenie omenească devine o bătaie neîncetată de cap, griji şi supărări fără de nici un folos. Dumnezeu singur ştie ce are de făcut în lume şi nu are nevoie de rugăciunile noastre pentru a lucra binele, iar dacă oamenii se roagă unul pentru altul o fac nu pentru a arăta lui Dumnezeu ce are de făcut, ci ca să se înmulţească dragostea în lume, căci în rugăciune noi descoperim suferinţa celuilalt şi ne facem părtaşi la ea şi cerem izbăvire ca pentru noi înşine. Şi ce este aceasta dacă nu dragoste şi cale de a ne cunoaşte unii pe alţii?
Caliopi încerca să pară atentă, dar faţa ei arăta că este cu gândul în altă parte. Când bătrânul se opri, ea îl întrebă cu îndârjirea omului care se teme să nu-şi uite întrebarea:
– Nebunule, dar oare tu L-ai văzut pe Dumnezeu?
Nebunul tăcu.
– Eu cred că L-ai văzut – continuă femeia. Ştii de ce, Nebunule? Pentru că Tu vorbeşti despre Dumnezeu de parcă ar fi viu, încât îmi pare că El e aici, de faţă, că parcă ar fi în vorbele tale. De aceea cred că tu L-ai văzut, că altfel n-ai putea vorbi aşa de El. Nebunule, dar cum este Dumnezeu?
– Dumnezeu este bun.
– Dar ştii ce m-am gândit eu în noaptea asta, Nebunule?
– Ce?
– M-am gândit că eu, chiar dacă nu L-am văzut pe Dumnezeu, dar te-am văzut pe tine şi-mi este de ajuns. Oare o să te rogi Dumnezeului tău şi pentru mine?
– Dar ce, El nu este şi Dumnezeul tău?
– Nu, Dumnezeu este al oamenilor buni şi curaţi, iar eu sunt păcătoasă.
– Caliopi, tu nu eşti botezată în Hristos?
– Nu. Mama a zis că în meseria noastră celor botezaţi nu le merge bine. De aceea nu m-a botezat, pentru că eu încă înainte de a mă naşte am fost hărăzită păcatului.
– Dar tu crezi că nu este pocăinţă? Dumnezeu a venit pentru cei păcătoşi, nu pentru cei drepţi. Este iertare pentru toată lumea.
– Numai pentru mine nu este.
– O, Caliopi, crezi că numai tu ai căzut în acest păcat?
– Nu, dar eu mai am ceva pentru care cred că Dumnezeu nu poate să mă ierte. Femeia tăcu şi intră abătută în grajd. Se aşeză în grămada de paie şi începu să plângă.
– Ei lasă – zise bătrânul, intrând şi aşezându-se alături– , mie nu trebuie să-mi dai socoteală de ceea ce faci. Eu am vrut să-ţi spun numai ca să nu te mâhneşti peste măsură, că Dumnezeu este milostiv şi iubitor. Dar acum să te linişteşti, că mai stai cu mine puţin şi pe urmă cine ştie dacă o să ne mai vedem.
– Nebunule, de ce zici că nu-i bine să te iubească oamenii? Eu zic că e bine. Femeia căzu pe gânduri, apoi faţa ei se întunecă, pentru că îşi dădu seama că pe ea nu o iubea nimeni şi că dragostea aceasta de care vorbea era numai în mintea ei. Îşi aminti de rana care încă o mai durea, pe care i-o făcuse propriul ei tată, despre care nici nu ştia sigur dacă îi este tată adevărat sau nu, şi în această rană se strânsese parcă dintr-odată toată durerea pe care o îndurase în viaţa ei atât de murdară şi de zbuciumată. Îl pironi pe Nebun cu ochii ei negri şi mari şi rosti plină de mirare:
– Pe mine nimeni nu m-a iubit niciodată. Numai tu mă iubeşti, Nebunule, şi eu abia acum am cunoscut ce este dragostea. De aceea mi se pare că aş vrea ca toată lumea să mă iubească şi să fiu cea mai fericită.
– Da – îngână Nebunul şi îi puse mâna osoasă şi parcă fără simţire pe cap –, tu ai dreptate. Şi eu aş vrea ca tu să fii iubită de lumea întreagă.
[...]
12
In timp ce diaconul Ioan le povestea despre fiecare biserică în parte, Paladie se uita după cerşetori, căutându-l pe Nebunul Simeon. Fiind aceasta a treia biserică din oraş pe care o vizitau şi negăsindu-l nicăieri, Paladie hotărî să în- trebe el însuşi pe careva din cerşetori să-i spună de a văzut pe Nebun şi cum poate să-l găsească. Rămânând de ceilalţi, sub chipul că voieşte să facă milos- tenie, a aflat de la un cerşetor că Nebunul este la grajduri. Venind înapoi la episcopie, Paladie a început să se frământe, căutând vreme potrivită să se fu- rişeze şi să plece, în sfârşit, să se întâlnească cu cel mai curios om despre care auzise vreodată. La lăsarea nopţii, după ce s-au retras toţi, Paladie a ieşit, zicând portarului că voieşte să se roage în grădină, şi a pornit spre Biserica Tuturor Sfinţilor, bătându-i-se inima la gândul întâlnirii pe care o râvnea de atâţia ani.
Găsind un cerşetor culcat sub zidul bisericii, îl plătise să-l ducă până la graj- duri. Cerşetorul, crezând că este vreun tâlhar care a aflat de banii Nebunului, s-a învoit mai mult de frică decât pentru plată, mergând grăbit înaintea străinu- lui, nerăbdător să scape mai repede din încurcătura în care credea că intrase.
Când ieşiră din oraş, cerşetorul îi arătă de departe grajdurile, care se vedeau luminate de lumina lunii. Zicându-i că mai departe se descurcă singur, străinul şi-a slobozit călăuza, care a şi luat-o la fugă, bucuros că scăpase cu viaţă.
Înainte de a ajunge la grajduri, Paladie auzi paşi pe nisip şi, întorcându-se, îl văzu pe Nebun, care îl aştepta în picioare. Cum stătea ţeapăn, fără să i se vadă faţa, lui Paladie i se păru că vede cel mai aspru om pe care îl întâlnise vreodată. Când socoti că s-a apropiat destul, Paladie se opri şi atunci se auzi glasul lui Simeon, a cărui faţă rămânea nedesluşită:
– Bine ai venit, Părinte, cel ce aduci şi pentru nevrednicul Simeon binecuvânta- rea dumnezeiescului nostru stareţ Nicon.
Diaconul, socotind că cineva din cerşetori venise mai înainte şi îi vestise despre sosirea lor în cetate, s-a închinat şi, cerând unul altuia binecuvântare, s-au îmbrăţişat, sărutându-se. De aproape, diaconul desluşi faţa părintelui Simeon şi impresia lui de început se risipi. El simţi atâta căldură şi apropiere, încât ar fi vrut să nu-şi mai desprindă capul de pe umărul bătrânului, dar îşi dădea seama că lucrul acesta ar fi părut o necuviinţă. Lui Paladie i se păru că bătrânul miroase a mirodenii şi a tămâie şi gândi că acesta s-a rugat de curând. Apoi, luând-o încet înspre grajduri, au început să întrebe fiecare lucrurile pe care doreau să le audă atât de mult: Simeon despre părintele Nicon şi vieţuirea în obşte, iar Paladie despre luptele cele de multe feluri ale ispitelor, în toiul cărora el se mai afla încă.
Găsind prilej potrivit, Paladie se hotărî să-l întrebe ceea ce îl frământa acum cel mai mult:
– Părinte Simeoane, oare pentru ce ai făcut aceasta?
– Ce? – întrebă nedumerit Simeon.
– Adică să te faci pe tine nebun şi să te laşi batjocorit de oameni de nimic, după ce ai cunoscut harul lui Dumnezeu şi te-ai învrednicit de darurile Lui?
– E, părinte, vreme este pentru toate. Este vreme să aduni pietre şi vreme este să le împrăştii. Este vreme să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Este vreme de război şi este vreme de pace...
– Ce înseamnă cuvintele acestea ale Ecleziastului, părinte Simeoane? Pentru că le-am citit de multe ori, dar niciodată nu le-am pătruns până la capăt.
– Pe toate le-a făcut bine Dumnezeu, părinte Paladie, şi ne-a descoperit calea prin care să ajungem la Dânsul. Toată viaţa omului este un zbucium fără sfârşit, încât omul adună fără să ştie de ce, căci nimic nu rămâne cu el. Toată bogăţia şi înţelepciunea şi slava lumii acesteia pe care le adună omul, pentru cel care ajunge la adevărata cunoaştere încep să pară ca nişte pietre nefolositoare. Le numeşte pietre Înţeleptul, pentru că şi bogăţia şi înţelepciunea omenească se adună cu osteneală şi oboseală, ca şi căratul pietrelor, dar cel care a înţeles zădărnicia strădaniilor omeneşti ajunge să le dispreţuiască şi să le împrăştie, şi ce este mai nefolositor decât o grămadă de pietre împrăştiate de care se împiedică toţi? Este vreme de îmbrăţişare, părinte, pentru că omul din naştere se află în îmbrăţişarea păcatului şi a răului, dar cel care ajunge să cunoască zădărnicia acestuia încearcă să se smulgă şi să scape. Iar această despărţire din îmbrăţişarea păcatului se dă omului cu mare chin şi luptă sufletească – aceasta este vremea de război despre care vorbeşte Înţeleptul. În sfârşit, văzând Dumnezeu voia omului cea bună şi osteneala lui, caută spre el şi, dăruindu-i din belşug harul Său, face să se liniştească inima lui, aducând-o la odihna şi bucuria cea desăvârşită, iar aceasta este vremea de pace.
– Oare poate să ajungă omul la desăvârşita împăcare a simţurilor, încât să nu-l mai supere patimile şi nici dracii să nu mai aibă îndrăzneală asupra lui?
– Poate, cu mila lui Dumnezeu. Cu adevărat, părinte, pe când eram în pus- tie, în atâta război m-am aflat de la trup şi de la diavol, încât de multe ori am ajuns să mă cert cu Dumnezeu şi să-i zic că nu trebuia să mă cheme la această cale a călugăriei, de vreme ce ştia dinainte că nu sunt bun pentru ea, ci să mă fi lăsat să mă mântuiesc cum se mântuiesc şi alţi oameni în lume, având femeie le- giuită şi crescând copii credincioşi. Şi atât de mult mă necăjeam, încât aproape de hulă mă aflam şi nu mai aveam nici o nădejde de izbăvire şi ziceam că îmi voi pierde sufletul şi voi merge la chinurile cele veşnice. Şi aceasta am înţeles, că de nu se va atinge Dumnezeu cu harul Său de sufletele noastre, nimeni nu poate să scape de focul patimilor, pentru că aceasta nu stă în puterea firii noastre căzute.
– Şi oare acum te-ai liniştit, părinte? – întrebă diaconul, dorind să audă din gura Bătrânului încredinţarea celor spuse de părintele Ioan.
– Părinte – zise, după o scurtă tăcere bătrânul Simeon –, îţi spun ţie lucrul acesta, pentru că te văd frământat. Prin mila lui Dumnezeu am ajuns să simt şi acest lucru asupra mea, că văzând Dumnezeu deznădejdea mea, m-a cercetat şi mi-a dat odihnă din partea acestei lupte, încât îmi simt trupul ca şi cum nu l-aş avea, nemaiputând să deosebesc oamenii în parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că patima aceasta s-a luat de la mine.
– Dar, oare, la aceasta ajungând, era nevoie să părăseşti vieţuirea ta şi să vii în mijlocul desfrânatelor şi măscăricilor, ca să te batjocoreşti ca unul care nu ar avea minte? Lucrul acesta nu-l înţeleg eu, părinte Simeoane, şi, de voieşti, lă- mureşte-mă şi pe mine ce tâlc are această alegere a ta?
– E, părinte, nu prea mă încred eu în odihnă şi bucurie atâta timp cât sunt în trup şi câtă vreme nu s-a auzit sentinţa Judecătorului. Eu, părinte, după cum ţi-am zis, în toţi anii aceştia în mare război şi luptă m-am aflat, încât s-au obişnuit şi sufletul, şi trupul meu pururea să vegheze şi să aştepte lovituri şi bătăi de la duhurile necurate şi de la fire. Iar dacă m-am văzut eu în puţină odihnă, deşi de la Dumnezeu s-a făcut aceasta, m-am temut ca, din prea multa pace şi bucurie, să nu ajung cumva în moleşeală şi să nu se dezveţe inima mea de luptă şi să mă prăbuşesc la urmă de tot, căzând de pe vârful muntelui pe care m-a aşezat Dumnezeu.
– Dar oare n-ai zis că s-a luat de la tine orice luptă, părinte? Pentru ce să mai vegheze inima ta şi pentru ce să mai lupte? Nu înţeleg...
– E, părinte, o luptă rămâne până în ultima clipă, chiar şi după ce vom birui toate patimile şi pe înseşi duhurile cele necurate.
– Care este aceasta, părinte, că nu ştiu?
– Lupta slavei deşarte, pentru că aceasta este singura patimă care se hrăneşte din virtuţi şi, cu cât înaintează mai mult omul pe calea desăvârşirii, cu atât mai multe pricini are să fie ispitit de slava deşartă. Cu adevărat, pe când eram luptat de patimile trupului, nu avea mintea mea nici o pricină de înălţare, dar după ce m-am văzut ajuns la odihnă şi dacă a îngrădit Dumnezeu cu harul Său până şi răutatea diavolilor, ca să nu mai aibă îndrăzneală asupra mea, m-am temut ca nu cumva să se înalţe mintea mea, ştiind că şi alţii până la mine, la măsuri mai mari fiind, mândrindu-se, au căzut. Căci m-am gândit la îngerul cel ce a fost lu- minos oarecând, care în lumina dumnezeiască fiind şi de nici o patimă sau înti- năciune trupească nefiind atins, pentru un singur gând de mândrie s-a prăbuşit în adâncuri. Atunci am hotărât să vin aici, ca, făcându-mă pe mine nebun, prin batjocorirea oamenilor, să se smerească puţin mintea mea şi aşa să petrec şi eu pururea veghetor. Şi cu adevărat aflu pricină de smerenie în toate acestea, căci, dacă dracii se tem de harul lui Dumnezeu şi nu îndrăznesc, oamenii nu se tem şi pururea se găseşte cineva care să mă batjocorească sau să mă bată, aducând prin aceasta mult bine sufletului meu.
– De ce este atât de rea slava deşartă, părinte?
– Pentru că nu are în sine adevăr.
– Ce înseamnă asta?
– Adică omul cuprins de slava deşartă trăieşte în închipuirile sale şi din pricina asta nu vede adevărul. Slava deşartă se bucură de sine şi nu are putere să se bucure de celălalt, de aceea ea este un păcat împotriva dragostei.
– Părinte, dar la ce te gândeşti când te bat ceilalţi? Oare nu te mânii?
– Cu adevărat, părinte, abia acum am început să înţeleg puţin din taina jertfei Mântuitorului pe Cruce, că nevinovat fiind, a primit să fie bătut şi scuipat, iar la urmă şi răstignit pentru noi. Iar durerea bătăilor îmi descoperă adâncimea dragostei dumnezeieşti. Iată la ce mă gândesc, părinte, şi crede-mă că nu am atunci pricină să mă mânii, ci, umilindu-mă, mă rog pentru mine şi pentru întreg neamul omenesc care atât de mult s-a îndepărtat de la dragoste.
– Dar oare nu te temi, părinte, că prin nebunia aceasta sminteşti pe unii şi vei da răspuns înaintea lui Dumnezeu pentru ei?
– O, părinte, dar ce alte nebunii fac eu decât cele pe care le fac şi ei? Dacă umblu uneori gol, oare nu se dezbracă ei de fiecare dată când săvârşesc păcatul? Oare nu goliciunea altora o poftesc? De ce, dar, se smintesc atunci când mă văd pe mine gol? Iar dacă vorbesc vorbe fără de socoteală, oare nu aşa vorbesc şi ei, spunând minciuni şi jurând strâmb unii împotriva altora? Şi, dacă mă prefac că mă năpustesc asupra unui cerşetor ca şi mine, oare nu sunt ei mânioşi şi duc războaie unii împotriva altora? Aceasta îţi spun, părinte, că nimic altceva nu fac eu decât ceea ce fac oamenii, şi de aceea mă port aşa, ca ei să se vadă în nebuniile mele ca într-o oglindă şi, cunoscând astfel cât de caraghioşi şi de vrednici de râs sunt, să se oprească din răutăţile lor.
Văzând că se crapă de ziuă, părintele Simeon porni spre cetate, petrecându-şi oaspetele care îi adusese atât de multă bucurie. Îmbrăţişându-se de despărţire, Paladie l-a întrebat pe bătrânul Simeon:
– Părinte, cum trebuie să fie vieţuirea noastră?
– Aşa să trăieşti pe pământ, ca şi cum nu ai fi, dar la plecare să laşi un gol în urma ta.
Sursa: Nebunul de Savatie Bastovoi
LEGATURI:
- Blogul lui Calin Dragan: Cuviosul Simeon cel nebun pentru Hristos şi Sfântul Ioan Pustnicul (21 iulie)
- Nebunul de Savatie Bastovoi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu