Cand te apropii de oamenii duhovnicesti este foarte important sa faci lucrul acesta cu rugaciune si cu trezvie. De ce spun asa? Deoarece este foarte greu sa distingi in zilele noastre oameni care vorbesc iscusit dintr-o cultura teologica dobandita pe cale rationala, de oamenii ce traiesc ei insisi minunea prezentei lui Dumnezeu si care cauta mai apoi sa impartaseasca si celorlati parfumul ceresc care-l raspandeste aceasta comuniune cu Hristos.
Cuvintele Parintelui Dionisie aveau puterea duhului ascunsa in spatele lor, pentru ca ele izvorau nu dintr-o cunoastere inainte mergatoare credintei, care este o cunoastere fireasca, dupa marturia Sfantului Isaac Sirul, ci dupa o cunoastere duhovniceasca primita prin pocainta, o cunoastere a credinteii dumnezeiestii vedenii, in care credinta nascuta din auzire isi atinge masura desavarsitii prin vedere.
Părintele Dionisie - chipul smerit al nevoitorului contemporan
Iubiti frati intru Hristos,
Inainte de a da citire crampeielor de gand pe care le-am asternut pe hartie, as dori sa fac o marturisire, care, cred ca nu este departe de Staretul Dionisie.
Organizatorii Simpozionului cred ca ma cunosc ca sunt un om sucit. Adica, initial, le-am trimis raspuns la invitatie, ca nu o sa particip la acest Simpozion si, iata-ma astazi aiceia, inaintea Sfintiilor Voastre. Cand am primit in luna iunie invitatia de a participa la Simpozion, s-a nascut in inima mea intrebarea: in calitate de ce? In calitate de ce as putea eu sa vin, sa vorbesc de Parintele Dionisie, care l-am cunoscut atat de putin - cum spune o vorba romaneasca: "mananci un car de sare pana sa cunosti un om". Eu l-am intalnit doar de cateva ori, in ultimii [lui] cinci ani de viata si, in calitate de ce as putea eu sa vorbesc despre Staretul Dionisie? E drept ca, de fiecare data cand merg in Sfantul Munte ma duc la Manastirea Colciu ca la fratii mei mai mari dar, aceasta nu-mi dadea launtric o anume calitate de a vorbi despre Staretul Dionisie.
Parintele Rafail Noica spune undeva, intr-un cuvant, ca in viata duhovniceasca ucenicul isi naste duhovnicul prin credinta cu care se duce la el, dar, totusi, intr-un cuvant al Parintelui Sofronie Saharov despre infierea duhovniceasca, spune ca omul zice lui Dumnezeu, prin cuvantul psalmistului David: "al Tau sunt eu, mantuieste-ma", dar infierea duhovniceasca nu se produce decat cand Dumnezeu il recunoaste ca fiu duhovnicesc, cand spune: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi"(Marcu 9, 7) - cum spune despre Hristos, Dumnezeul nostru. Asa ca eram convins ca este un gest de smerenie sa dau loc altora sa vorbeasca despre Staretul Dionisie, si am trimis cuvant organizatorilor, spunandu-le ca nu am sa particip. Dar, in luna octombire, am facut un nou pelerinaj la Sfantul Munte, si, ca de obicei, am fost la mormantul Parintelui Dionisie, si am vizitat pe fratii de acolo, si momentul acela a fost un moment care a schimbat atitudinea mea launtrica, in sensul ca undeva Parintele Dionisie m-a incredintat ca daca o sa vin la Simpozion, o sa fiu smerit, nu daca n-o sa vin si o sa refuz. Si, prin aceasta incredintare discreta a Parintelui, pe care mi-a pus-o in inima, am simtit ca cumva, desi, nu mi-a zis direct: "al tau sunt", "iata fiul meu iubit", totusi undeva ma are si pe mine ca unul pe care l-am intalnit mai degraba, decat l-am cunoscut.
In chip firesc, cand m-am gandit sa vorbesc ceva despre Parintele Dionisie, n-am putut sa spun altceva decat ca Parintele Dionisie de la Colciu este chipul smerit al nevoitorului contemporan. Au trecut mai bine de 16 ani de cand Domnul m-a invrednicit sa-l intalnesc pe Staretul Dionisie de la Colciu si pastrez in sufletul meu imaginea chipului sau pe care as dori sa o evoc in randurile care urmeaza.
De multe ori noi cautam in viata noastra lucruri sau fapte marete, cu care simtitm nevoia sa innobilam viata noastra, si, pe care, daca le agonisim avem impresia ca am dobandit ceva de mare pret in lumea aceasta. Aceeasi abordare o avem si atunci cand vrem sa apreciem pe cel care l-avem in fata noastra, dar, iata ca Hristos, Dumnezeul nostru, rastoarna aceasta intelegere superficiala si pune in locul ei adevarata intelegere duhovncieasca. El ne povatuieste de pe Muntele Fericirilor, spunand: "fericiti cei saraci cu duhul ca acelora este Imparatia Cerurilor", aratand ca bogatia noastra este, de fapt, saracia duhovniceasca. Asa se face ca noi, daca primim invatatura lui Hristos, nu ne mai lasam sufletele impresionate de cele ale lumii acesteia, ci cautam spre cele pe care Domnul ni le arata a fi pretioase si vrednice de dori, atat pentru noi, cat si pentru fratii nostri.
"Intelege cine egaleaza" - ne spunea odinioara, pe vremurile studentiei profesorul nostru de dogmatica. Iar a avea pretenita ca intelegem personalitatea duhovniceasca a Parintelui Dionisie este departe de noi, constienti fiind ca cele pe care le intelegem din taina celuilalt sunt asa de putine, si, daca as face o comparatie, ele ar fi asemenea partii vazute ale unui iceberg.
In intalnirea mea cu Parintele Dionisie nu m-a impresionat ceva special, in mod anume - asa percepeam la vremea aceea. Dar, cert este ca, desi au trecut 16 ani, este vie in sufletul meu icoana Parintelui Dionisie. Si, acum, dupa ce trairile s-au decantat si impresiile s-au asezat, as putea spune ca firescul lui, in felul cum se raporta la Dumnezeu, discretia lui ca prezenta, delicatetea duhovniceasca cu care ne-a intampinat, au fost cele care au marcat adanc inima noastra si au pregatit-o sa primeasca intru cu totul altfel cuvantul simplu si adanc pe care ni l-a impartasit si, care, de atunci, nu a mai parasit salasul inimii.
Cand fratele incepator intra in manastire, spunea Parintele, este bine sa-si agoniseasca drept temelie smerita cugetare. Oamenii din zilele noastre isi hranesc mult prea mult copiii din frageda lor pruncie cu mandria, laudandu-i si imprimandu-le in suflet ideea ca trebuie sa fie speciali, sa fie cei mai buni, cei mai destepti, care iau notele cele mai mari la scoala, si prin aceasta le mutileaza sufletul firav, punand amprenta mandriei peste el, de care cu mare greutate si efort se mai curateste sufletul. Tema smereniei era invatatura despre care ii era drag Parintelui Dionisie sa vorbeasca. Daca nu mergeai cu un gand anume, sau cu o problema la care nu gaseai rezolvare, cu siguranta tema smeritei cugetari era pomenita, constient fiind Parintele, asemenea Sfantului Cuvios Antonie cel Mare, ca singura smerenia este cea care poate birui ispitele vrajmasului, si ca doar smerenia este cea care ofera sufletului posibilitatea de a iubi cu adevarat, si, prin aceasta ea este poarta deschisa dragostei. Parintele era constient ca daca omul se angajeaza pe calea smereniei, poruncile lui Dumnezeu devin usoare, iar inceputul acestei cai este smerita cugetare, si, prin acesta invatatura duhovniceasca, indulcea sufletul celor care ii calcau pragul, cautand odihna si luminare duhovniceasca.
De fiecare data cand l-am intalnit pe Staret, discutia noasta a fost in chipul cel mai firesc spre smerita cugetare, cea care face sufletul capabil sa primeasca de la Dumnezeu toate darurile, incununand sufletul cu dragoste dumnezeiasca. Lucrul acesta se intampla deoarece atmosfera smereniei era respiratia Parintelui, felul lui de a fi in taina inimii inaintea lui Dumnezeu, firescul omului duhovnicesc in care cauta, de fapt, in chipul cel mai delicat, sa atraga si pe cei pe care Domnul ii trimitea la Sfintia Sa. Asa cum Sfantul Apostol Pavel pomenea corintenilor ca "Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem
şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi
înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu" (II Corinteni 1, 3-4) tot asa si Parintele Dionisie avea aceasta putere duhovniceasca sa mangaie cu adevarat. Atunci, cand ii pomeneam despre faptul ca monahii tineri usor se ispitesc si cad sub povara gandurilor si cauta mangaiere in cele ale lumii acesteia, Parintele, mi-a spus cuvantul urmator, ca reactie fireasca: "Parinte, de unde sa-i vina monahului mangaiere in suflet decat din pastrarea canonului?! Maica Domnului mangaie sufletul monahului care isi pazeste randuiala de viata". Si, spunea lucrul acesta ca unul ce el mai intai l-a gustat.
Chipul parintelui era cat se poate de firesc, dar avea si o parte de umor, pentru ca in batranetea ce o purta cand ne-am intalnit, isi pierduse vederea aceasta trupeasca si, desi nu mai vedea, venea la intalnirile noastre puratandu-si ochelarii pe nas si, in discutiile noastre, de multe ori isi deschidea ochii albastrii si te privea nu ca unul care n-avea vedere sanatoasa. Atunci inflorea un usor zambet pe buzele noastre dar, acuma, dupa ce a trecut atata vreme, inteleg ca firescul pe care il emana prezenta Sfintiei Sale nu era altceva decat smerenia cu care se acoperea firea sa umana curatita si luminata de dumnezeiescul har.
Sfintii Parinti indeamna nevoitorul la a-si ascunde virtutile sub haina smereniei, asa cum si Dumnezeu si-a ascuns slava Sa dumnezeiasca sub aceeasi haina, atunci cand S-a desertat pe Sine si S-a intrupat, asemanator facandu-Se noua, afara de pacat. Iar Parintele Dionisie era iscusit in aceasta arta, pentru ca nu trada nimic din cele pe care le dobandise in cei 77 de ani de nevointa in Sfantul Munte, dar, daca erai cu trezvie simteai ceva in plus in atmosfera care il invaluia, atunci cand vorbea cu tine, acea prezenta a duhului care mangaie sufletul. Atunci, cand de multe ori il cautau oamenii ce-i ispiteau viata launtrica prin intrebari teologice subtile, sau intrebau de lumina necreata, Parintele ii trimitea la Gheronda Iosif Vatopedinul sa-i lamureasca, spunand ca el nu se pricepe sa vorbeasca despre cele inalte, si ca el este obisnuit sa vorbeasca despre cele mici, cele de jos care tin de pocainta.
Cand te apropii de oamenii duhovnicesti este foarte important sa faci lucrul acesta cu rugaciune si cu trezvie. De ce spun asa? Deoarece este foarte greu sa distingi in zilele noastre oameni care vorbesc iscusit dintr-o cultura teologica dobandita pe cale rationala, de oamenii ce traiesc ei insisi minunea prezentei lui Dumnezeu si care cauta mai apoi sa impartaseasca si celorlati parfumul ceresc care-l raspandeste aceasta comuniune cu Hristos. Este nevoie de mult discernamant ca sa nu gresesti, nici sa supradimensionezi dar nici sa minimalizezi ceea ce invata celalalt. Trebuie sa observi daca ce-ti impartaseste aproapele izvoraste din inima si din experienta lui, sau vorbeste dupa mintea lui si, observand realitatea, sa poti sa primesti ceea ce spune exact, asa cum el insusi traieste inaintea Domnului. La o analiza obiectiva cuvantul traitorului nu se deosebeste prin nimic exterior de celelalte cuvinte rostite de cei eruditi, ba, din contra, de multe ori, din punt de vedere gramatical, sau al felului cum se alcatuieste fraza, el este chiar mai slab decat cel ritoricesc. Puterea lui de viata datatoare consta in marturia Duhului care sufla tainic unde voieste si adumbreste pe cel ce cu adevarat slujeste cuvantului Vietii. Adumbrirea duhului, insa, o percepe si o constientizeaza doar cel cu inima curatita, iar toti ceilati, care le scapa printre degete aceasta realitate, se hranesc totusi din atmosfera iradiata de cuvantul duhovnicesc care lucreaza in chip tainic, primenind si iluminand din interior inima. De ce spun lucrul acesta? Pentru ca intr-un fel se misca inima omului cand i se spune un adevar de catre o persoana care a citi acel adevar, cum ar fi, de exemplu, daca eu as spune ca "Domnul este milostiv si ne iubeste", si cu totul alta este vibratia inimii cand i-o spune Sfantul Cuvios Siluan Athonitul, cel caruia este, de fapt, cuvantul acesta. De ce? Pentru ca Sfantul Siluan a biruit in inima sa chinurile iadului si lucrarea duhurilor necurate tocmai pomenind si traind adevarul ascuns in spatele cuvantului, ca Domnul este milostiv si ne iubeste. Ori, o asemenea biruinta a inimii Sfantului Siluan trece dincolo de hotarele spatio-temporale, ea este metacosmica, si atunci cuvantul Sfantului are putere de viata datatoare asupra tuturor celor ce cauta cu o inima sincera cuvintele vietii vesnice.
Si cuvintele Parintelui Dionisie aveau puterea duhului ascunsa in spatele lor, pentru ca ele izvorau nu dintr-o cunoastere inainte mergatoare credintei, care este o cunoastere fireasca, dupa marturia Sfantului Isaac Sirul, ci dupa o cunoastere duhovniceasca primita prin pocainta, o cunoastere a credinteii dumnezeiestii vedenii, in care credinta nascuta din auzire isi atinge masura desavarsirii prin vedere. Si, in simplitatea si limpezimea lor, cuvintele Paritelui aveau o putere ce te faceau sa te simiti bine in preajma Sfintiei sale si sa doresti sa revii, sa doresti sa-l reintalnesti, chiar daca nu aveai o problema anume de rezolvat. Era suficient doar sa vii si sa petreci acolo putina vreme, fie si numai pentru atmosfera binecuvantata pe care o resimteai, si din ea se hranea inima in prezenta Parintelui, si te intorceai aceasa incarcat duhovniceste. Prezenta Parintelui Dionisie era reconfortanta pentru ca el te privea altfel decat priveste omul trupesc al zilelor noastre. El te privea cu inima, te privea de jos in sus, te cinstea cu masura potrivita si te simteai cu adevarat o persoana importanta. El vedea in tine pe cel care poarta cu adevarat chipul lui Dumnezeu in sine; nu te simteai un individum, adica un individ neinsemnat, asa cum te simti de pilda, intr-un aeroport oarecare, cand astepti la rand pentru ca sa fi verificat de organele competente, ci, dimpotriva, valoriza tot ce aveai mai bun si mai de pret in suflet. Parca simteai deja, cu mai multa putere, in preajma Sfintei sale, cat de mult pretuiesti, de fapt, tu, in ochii lui Dumnezeu, cat de mult te iubeste Domnul, si cum voieste sa-ti impartaseasca tot mai mult din darurile Sale cele bogate, iar lucrul acesta te incuraja parca sa incerci si tu sa dai la randul tau un raspuns parca mai vrednic de aceasta pretuire, dorind a pazi porunicile pe care Domnul ni le-a lasat ca mostenire. Prezenta Parintelui incuraja parca sufletul sa primeasca inspiratie duhovncieasca, acel foc ceresc despre care vorbeste Hristos atunci cand spune: "Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!" (Luca 12, 49). Si, cand spunea Parintele: "fratilor, paziti dragostea, ca dragostea este de la Dumnezeu", inima simtea adevarul acesta si se aprindea de dorul de a trai in aceasta dragoste fata de Dumnezeu si fata de aproapele.
Smerenia Parintelui Dionisie trimitea mereu simitrea la Dumnezeu, iar aceasta atitudine impreunata cu blandetea sa te facea sa prinzi puterea de a-ti deschide inima, si cele mai delicate si spinoase probleme duhovnicesti puteai sa le pui inaintea Sfintiei Sale, pentru ca simteai ca nu esti judecat; nu esti judecat ci compatimit. Nu era nici un pericol pentru inima ta pentru ca erai pe maini bune, erai inaintea unui iscusit staret care stia cum sa vindece ranile sufletului, stia ce inseamna povara pacatului si acoperea totul cu dragostea pentru om, a inimii sale.
Si, pentru ca am pomenit de blandetea Parintelui Dionisie, as dori sa inchei cu un lucru pe care mi l-au impartasit parintii de la Colciu, si anume ca atunci, cand mustra vre-un frate, desi facea foarte rar lucrul acesta, spunea: "mai, neindumnezeitule cu mintea!". M-a uimit felul acesta de a-l mustra pe cel gresit, fara a-l judeca, pentru ca doar cel ce ar fi cu mintea toata in Dumnezeu ar fi indreptatit sa judece pe fratele, iar unul ca acesta nu mai poate sa judece pentru ca se aseamna lui Hristos si nu doreste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu. M-a uimit expresia aceasta: "mai, neindumnezeitule cu mintea!", care spovedeste durerea dragostei ce vede caderea fratelui si nu-l judeca, ci doar ofera posibilitatea celui cazut de a se ridica din caderea sa, de a se lumina cu intelegere duhovniceasca. M-a uimit perceptia profunda a Parintelui care depista izvorul raului din viata fratilor, in faptul acesta, de a avea o minte care nu petrece pururea in Dumnezeu. M-a uimit cum a avut el capacitatea de a impleti mustrarea cu povatuirea intr-un chip atat de delicat; chip, care vedea ca Parintele poarta in sine nobletea lui Hristos. Cu cat omul se apropie mai mult de Hristos, cu atat se aseamna mai mult Acestuia, si, cu cat mai mult se aseamana Domnului, omul are in sine aceasta noblete duhovniceasca a lui Hristos si se poarta in chipul cel mai nobil, asa cum Hristos S-a purtat cu potrivinicii Sai, asa cum Domnul s-a purtat cu noblete pana si cu Satana, cand a fost ispitit in pustia Carantanei. Aceasta noblete duhovniceasca este marturia clara, asemenea iubirii de vrajmasi, ca cel ce o poarta in sine cunoaste pe Dumnezeu. Sfantul Siluan spune ca sufletul nostru este pretios pentru ca poarta in sine nobletea lui Hristos. Domnul iubeste asa de mult pe om incat nu-i face acestuia niciodata vre-un repros, asa cum vedem ca nu i-a facut Apostolului Petru nici un repros pentru faptul ca se lepadase de El cu juramant, cum ca nu-L cunoaste. Vedem in Evanghelie cum Hristos Cel inviat se arata celor care erau cu Simon Petru si ii mangaie, asteptandu-i la tarm cu peste pe jaratec si, in atmosfra intima a acestei mese, l-a intrebat pe cel care isi plansese cu amar lepadarea: "Simone, fiul lui Iona, ma iubesti tu pe Mine?"(Ioan 21, 15), si l-a facut din nou verhornic al Apostolilor.
Mintea si inima mea sunt neputincioase si pierd printre degete felul de a fi al acestui om duhovnicesc, care este Parintele Dionisie, si, desi imi acord circumstante atenuante prin faptul ca l-am intalnit doar de cinci ori in viata mea, totusi, ma gandesc cate de multe lucruri as fi putut primi de la un asemenea om cu o asa de mare bogatie launtrica. Dar, asa cum spun de multe ori celor care vin la manastirea noastra, ca Dumnezeu nu ne intalneste ca sa ne desparta, ci, dimpotriva, ne intalneste ca sa ne imbogateasca, iar partasia noastra sa nu fie una vremelnica ci pentru vesnicie si in acest sens ma mangiaie faptul ca l-am intalnit pe Parintele Dionisie, Staretul de la Colciu, pentru ca am nadejdea ca prin intalnirea noastra acum Parintele mult mai mult ne poate ajuta de acolo de unde l-a dus smerita cugetare din odihna dragostei dumnezeiesti, si spun:
Inainte de a da citire crampeielor de gand pe care le-am asternut pe hartie, as dori sa fac o marturisire, care, cred ca nu este departe de Staretul Dionisie.
Organizatorii Simpozionului cred ca ma cunosc ca sunt un om sucit. Adica, initial, le-am trimis raspuns la invitatie, ca nu o sa particip la acest Simpozion si, iata-ma astazi aiceia, inaintea Sfintiilor Voastre. Cand am primit in luna iunie invitatia de a participa la Simpozion, s-a nascut in inima mea intrebarea: in calitate de ce? In calitate de ce as putea eu sa vin, sa vorbesc de Parintele Dionisie, care l-am cunoscut atat de putin - cum spune o vorba romaneasca: "mananci un car de sare pana sa cunosti un om". Eu l-am intalnit doar de cateva ori, in ultimii [lui] cinci ani de viata si, in calitate de ce as putea eu sa vorbesc despre Staretul Dionisie? E drept ca, de fiecare data cand merg in Sfantul Munte ma duc la Manastirea Colciu ca la fratii mei mai mari dar, aceasta nu-mi dadea launtric o anume calitate de a vorbi despre Staretul Dionisie.
Parintele Rafail Noica spune undeva, intr-un cuvant, ca in viata duhovniceasca ucenicul isi naste duhovnicul prin credinta cu care se duce la el, dar, totusi, intr-un cuvant al Parintelui Sofronie Saharov despre infierea duhovniceasca, spune ca omul zice lui Dumnezeu, prin cuvantul psalmistului David: "al Tau sunt eu, mantuieste-ma", dar infierea duhovniceasca nu se produce decat cand Dumnezeu il recunoaste ca fiu duhovnicesc, cand spune: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi"(Marcu 9, 7) - cum spune despre Hristos, Dumnezeul nostru. Asa ca eram convins ca este un gest de smerenie sa dau loc altora sa vorbeasca despre Staretul Dionisie, si am trimis cuvant organizatorilor, spunandu-le ca nu am sa particip. Dar, in luna octombire, am facut un nou pelerinaj la Sfantul Munte, si, ca de obicei, am fost la mormantul Parintelui Dionisie, si am vizitat pe fratii de acolo, si momentul acela a fost un moment care a schimbat atitudinea mea launtrica, in sensul ca undeva Parintele Dionisie m-a incredintat ca daca o sa vin la Simpozion, o sa fiu smerit, nu daca n-o sa vin si o sa refuz. Si, prin aceasta incredintare discreta a Parintelui, pe care mi-a pus-o in inima, am simtit ca cumva, desi, nu mi-a zis direct: "al tau sunt", "iata fiul meu iubit", totusi undeva ma are si pe mine ca unul pe care l-am intalnit mai degraba, decat l-am cunoscut.
In chip firesc, cand m-am gandit sa vorbesc ceva despre Parintele Dionisie, n-am putut sa spun altceva decat ca Parintele Dionisie de la Colciu este chipul smerit al nevoitorului contemporan. Au trecut mai bine de 16 ani de cand Domnul m-a invrednicit sa-l intalnesc pe Staretul Dionisie de la Colciu si pastrez in sufletul meu imaginea chipului sau pe care as dori sa o evoc in randurile care urmeaza.
De multe ori noi cautam in viata noastra lucruri sau fapte marete, cu care simtitm nevoia sa innobilam viata noastra, si, pe care, daca le agonisim avem impresia ca am dobandit ceva de mare pret in lumea aceasta. Aceeasi abordare o avem si atunci cand vrem sa apreciem pe cel care l-avem in fata noastra, dar, iata ca Hristos, Dumnezeul nostru, rastoarna aceasta intelegere superficiala si pune in locul ei adevarata intelegere duhovncieasca. El ne povatuieste de pe Muntele Fericirilor, spunand: "fericiti cei saraci cu duhul ca acelora este Imparatia Cerurilor", aratand ca bogatia noastra este, de fapt, saracia duhovniceasca. Asa se face ca noi, daca primim invatatura lui Hristos, nu ne mai lasam sufletele impresionate de cele ale lumii acesteia, ci cautam spre cele pe care Domnul ni le arata a fi pretioase si vrednice de dori, atat pentru noi, cat si pentru fratii nostri.
"Intelege cine egaleaza" - ne spunea odinioara, pe vremurile studentiei profesorul nostru de dogmatica. Iar a avea pretenita ca intelegem personalitatea duhovniceasca a Parintelui Dionisie este departe de noi, constienti fiind ca cele pe care le intelegem din taina celuilalt sunt asa de putine, si, daca as face o comparatie, ele ar fi asemenea partii vazute ale unui iceberg.
In intalnirea mea cu Parintele Dionisie nu m-a impresionat ceva special, in mod anume - asa percepeam la vremea aceea. Dar, cert este ca, desi au trecut 16 ani, este vie in sufletul meu icoana Parintelui Dionisie. Si, acum, dupa ce trairile s-au decantat si impresiile s-au asezat, as putea spune ca firescul lui, in felul cum se raporta la Dumnezeu, discretia lui ca prezenta, delicatetea duhovniceasca cu care ne-a intampinat, au fost cele care au marcat adanc inima noastra si au pregatit-o sa primeasca intru cu totul altfel cuvantul simplu si adanc pe care ni l-a impartasit si, care, de atunci, nu a mai parasit salasul inimii.
Cand fratele incepator intra in manastire, spunea Parintele, este bine sa-si agoniseasca drept temelie smerita cugetare. Oamenii din zilele noastre isi hranesc mult prea mult copiii din frageda lor pruncie cu mandria, laudandu-i si imprimandu-le in suflet ideea ca trebuie sa fie speciali, sa fie cei mai buni, cei mai destepti, care iau notele cele mai mari la scoala, si prin aceasta le mutileaza sufletul firav, punand amprenta mandriei peste el, de care cu mare greutate si efort se mai curateste sufletul. Tema smereniei era invatatura despre care ii era drag Parintelui Dionisie sa vorbeasca. Daca nu mergeai cu un gand anume, sau cu o problema la care nu gaseai rezolvare, cu siguranta tema smeritei cugetari era pomenita, constient fiind Parintele, asemenea Sfantului Cuvios Antonie cel Mare, ca singura smerenia este cea care poate birui ispitele vrajmasului, si ca doar smerenia este cea care ofera sufletului posibilitatea de a iubi cu adevarat, si, prin aceasta ea este poarta deschisa dragostei. Parintele era constient ca daca omul se angajeaza pe calea smereniei, poruncile lui Dumnezeu devin usoare, iar inceputul acestei cai este smerita cugetare, si, prin acesta invatatura duhovniceasca, indulcea sufletul celor care ii calcau pragul, cautand odihna si luminare duhovniceasca.
Chipul parintelui era cat se poate de firesc, dar avea si o parte de umor, pentru ca in batranetea ce o purta cand ne-am intalnit, isi pierduse vederea aceasta trupeasca si, desi nu mai vedea, venea la intalnirile noastre puratandu-si ochelarii pe nas si, in discutiile noastre, de multe ori isi deschidea ochii albastrii si te privea nu ca unul care n-avea vedere sanatoasa. Atunci inflorea un usor zambet pe buzele noastre dar, acuma, dupa ce a trecut atata vreme, inteleg ca firescul pe care il emana prezenta Sfintiei Sale nu era altceva decat smerenia cu care se acoperea firea sa umana curatita si luminata de dumnezeiescul har.
Sfintii Parinti indeamna nevoitorul la a-si ascunde virtutile sub haina smereniei, asa cum si Dumnezeu si-a ascuns slava Sa dumnezeiasca sub aceeasi haina, atunci cand S-a desertat pe Sine si S-a intrupat, asemanator facandu-Se noua, afara de pacat. Iar Parintele Dionisie era iscusit in aceasta arta, pentru ca nu trada nimic din cele pe care le dobandise in cei 77 de ani de nevointa in Sfantul Munte, dar, daca erai cu trezvie simteai ceva in plus in atmosfera care il invaluia, atunci cand vorbea cu tine, acea prezenta a duhului care mangaie sufletul. Atunci, cand de multe ori il cautau oamenii ce-i ispiteau viata launtrica prin intrebari teologice subtile, sau intrebau de lumina necreata, Parintele ii trimitea la Gheronda Iosif Vatopedinul sa-i lamureasca, spunand ca el nu se pricepe sa vorbeasca despre cele inalte, si ca el este obisnuit sa vorbeasca despre cele mici, cele de jos care tin de pocainta.
Cand te apropii de oamenii duhovnicesti este foarte important sa faci lucrul acesta cu rugaciune si cu trezvie. De ce spun asa? Deoarece este foarte greu sa distingi in zilele noastre oameni care vorbesc iscusit dintr-o cultura teologica dobandita pe cale rationala, de oamenii ce traiesc ei insisi minunea prezentei lui Dumnezeu si care cauta mai apoi sa impartaseasca si celorlati parfumul ceresc care-l raspandeste aceasta comuniune cu Hristos. Este nevoie de mult discernamant ca sa nu gresesti, nici sa supradimensionezi dar nici sa minimalizezi ceea ce invata celalalt. Trebuie sa observi daca ce-ti impartaseste aproapele izvoraste din inima si din experienta lui, sau vorbeste dupa mintea lui si, observand realitatea, sa poti sa primesti ceea ce spune exact, asa cum el insusi traieste inaintea Domnului. La o analiza obiectiva cuvantul traitorului nu se deosebeste prin nimic exterior de celelalte cuvinte rostite de cei eruditi, ba, din contra, de multe ori, din punt de vedere gramatical, sau al felului cum se alcatuieste fraza, el este chiar mai slab decat cel ritoricesc. Puterea lui de viata datatoare consta in marturia Duhului care sufla tainic unde voieste si adumbreste pe cel ce cu adevarat slujeste cuvantului Vietii. Adumbrirea duhului, insa, o percepe si o constientizeaza doar cel cu inima curatita, iar toti ceilati, care le scapa printre degete aceasta realitate, se hranesc totusi din atmosfera iradiata de cuvantul duhovnicesc care lucreaza in chip tainic, primenind si iluminand din interior inima. De ce spun lucrul acesta? Pentru ca intr-un fel se misca inima omului cand i se spune un adevar de catre o persoana care a citi acel adevar, cum ar fi, de exemplu, daca eu as spune ca "Domnul este milostiv si ne iubeste", si cu totul alta este vibratia inimii cand i-o spune Sfantul Cuvios Siluan Athonitul, cel caruia este, de fapt, cuvantul acesta. De ce? Pentru ca Sfantul Siluan a biruit in inima sa chinurile iadului si lucrarea duhurilor necurate tocmai pomenind si traind adevarul ascuns in spatele cuvantului, ca Domnul este milostiv si ne iubeste. Ori, o asemenea biruinta a inimii Sfantului Siluan trece dincolo de hotarele spatio-temporale, ea este metacosmica, si atunci cuvantul Sfantului are putere de viata datatoare asupra tuturor celor ce cauta cu o inima sincera cuvintele vietii vesnice.
Si cuvintele Parintelui Dionisie aveau puterea duhului ascunsa in spatele lor, pentru ca ele izvorau nu dintr-o cunoastere inainte mergatoare credintei, care este o cunoastere fireasca, dupa marturia Sfantului Isaac Sirul, ci dupa o cunoastere duhovniceasca primita prin pocainta, o cunoastere a credinteii dumnezeiestii vedenii, in care credinta nascuta din auzire isi atinge masura desavarsirii prin vedere. Si, in simplitatea si limpezimea lor, cuvintele Paritelui aveau o putere ce te faceau sa te simiti bine in preajma Sfintiei sale si sa doresti sa revii, sa doresti sa-l reintalnesti, chiar daca nu aveai o problema anume de rezolvat. Era suficient doar sa vii si sa petreci acolo putina vreme, fie si numai pentru atmosfera binecuvantata pe care o resimteai, si din ea se hranea inima in prezenta Parintelui, si te intorceai aceasa incarcat duhovniceste. Prezenta Parintelui Dionisie era reconfortanta pentru ca el te privea altfel decat priveste omul trupesc al zilelor noastre. El te privea cu inima, te privea de jos in sus, te cinstea cu masura potrivita si te simteai cu adevarat o persoana importanta. El vedea in tine pe cel care poarta cu adevarat chipul lui Dumnezeu in sine; nu te simteai un individum, adica un individ neinsemnat, asa cum te simti de pilda, intr-un aeroport oarecare, cand astepti la rand pentru ca sa fi verificat de organele competente, ci, dimpotriva, valoriza tot ce aveai mai bun si mai de pret in suflet. Parca simteai deja, cu mai multa putere, in preajma Sfintei sale, cat de mult pretuiesti, de fapt, tu, in ochii lui Dumnezeu, cat de mult te iubeste Domnul, si cum voieste sa-ti impartaseasca tot mai mult din darurile Sale cele bogate, iar lucrul acesta te incuraja parca sa incerci si tu sa dai la randul tau un raspuns parca mai vrednic de aceasta pretuire, dorind a pazi porunicile pe care Domnul ni le-a lasat ca mostenire. Prezenta Parintelui incuraja parca sufletul sa primeasca inspiratie duhovncieasca, acel foc ceresc despre care vorbeste Hristos atunci cand spune: "Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!" (Luca 12, 49). Si, cand spunea Parintele: "fratilor, paziti dragostea, ca dragostea este de la Dumnezeu", inima simtea adevarul acesta si se aprindea de dorul de a trai in aceasta dragoste fata de Dumnezeu si fata de aproapele.
Smerenia Parintelui Dionisie trimitea mereu simitrea la Dumnezeu, iar aceasta atitudine impreunata cu blandetea sa te facea sa prinzi puterea de a-ti deschide inima, si cele mai delicate si spinoase probleme duhovnicesti puteai sa le pui inaintea Sfintiei Sale, pentru ca simteai ca nu esti judecat; nu esti judecat ci compatimit. Nu era nici un pericol pentru inima ta pentru ca erai pe maini bune, erai inaintea unui iscusit staret care stia cum sa vindece ranile sufletului, stia ce inseamna povara pacatului si acoperea totul cu dragostea pentru om, a inimii sale.
Si, pentru ca am pomenit de blandetea Parintelui Dionisie, as dori sa inchei cu un lucru pe care mi l-au impartasit parintii de la Colciu, si anume ca atunci, cand mustra vre-un frate, desi facea foarte rar lucrul acesta, spunea: "mai, neindumnezeitule cu mintea!". M-a uimit felul acesta de a-l mustra pe cel gresit, fara a-l judeca, pentru ca doar cel ce ar fi cu mintea toata in Dumnezeu ar fi indreptatit sa judece pe fratele, iar unul ca acesta nu mai poate sa judece pentru ca se aseamna lui Hristos si nu doreste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu. M-a uimit expresia aceasta: "mai, neindumnezeitule cu mintea!", care spovedeste durerea dragostei ce vede caderea fratelui si nu-l judeca, ci doar ofera posibilitatea celui cazut de a se ridica din caderea sa, de a se lumina cu intelegere duhovniceasca. M-a uimit perceptia profunda a Parintelui care depista izvorul raului din viata fratilor, in faptul acesta, de a avea o minte care nu petrece pururea in Dumnezeu. M-a uimit cum a avut el capacitatea de a impleti mustrarea cu povatuirea intr-un chip atat de delicat; chip, care vedea ca Parintele poarta in sine nobletea lui Hristos. Cu cat omul se apropie mai mult de Hristos, cu atat se aseamna mai mult Acestuia, si, cu cat mai mult se aseamana Domnului, omul are in sine aceasta noblete duhovniceasca a lui Hristos si se poarta in chipul cel mai nobil, asa cum Hristos S-a purtat cu potrivinicii Sai, asa cum Domnul s-a purtat cu noblete pana si cu Satana, cand a fost ispitit in pustia Carantanei. Aceasta noblete duhovniceasca este marturia clara, asemenea iubirii de vrajmasi, ca cel ce o poarta in sine cunoaste pe Dumnezeu. Sfantul Siluan spune ca sufletul nostru este pretios pentru ca poarta in sine nobletea lui Hristos. Domnul iubeste asa de mult pe om incat nu-i face acestuia niciodata vre-un repros, asa cum vedem ca nu i-a facut Apostolului Petru nici un repros pentru faptul ca se lepadase de El cu juramant, cum ca nu-L cunoaste. Vedem in Evanghelie cum Hristos Cel inviat se arata celor care erau cu Simon Petru si ii mangaie, asteptandu-i la tarm cu peste pe jaratec si, in atmosfra intima a acestei mese, l-a intrebat pe cel care isi plansese cu amar lepadarea: "Simone, fiul lui Iona, ma iubesti tu pe Mine?"(Ioan 21, 15), si l-a facut din nou verhornic al Apostolilor.
Mintea si inima mea sunt neputincioase si pierd printre degete felul de a fi al acestui om duhovnicesc, care este Parintele Dionisie, si, desi imi acord circumstante atenuante prin faptul ca l-am intalnit doar de cinci ori in viata mea, totusi, ma gandesc cate de multe lucruri as fi putut primi de la un asemenea om cu o asa de mare bogatie launtrica. Dar, asa cum spun de multe ori celor care vin la manastirea noastra, ca Dumnezeu nu ne intalneste ca sa ne desparta, ci, dimpotriva, ne intalneste ca sa ne imbogateasca, iar partasia noastra sa nu fie una vremelnica ci pentru vesnicie si in acest sens ma mangiaie faptul ca l-am intalnit pe Parintele Dionisie, Staretul de la Colciu, pentru ca am nadejdea ca prin intalnirea noastra acum Parintele mult mai mult ne poate ajuta de acolo de unde l-a dus smerita cugetare din odihna dragostei dumnezeiesti, si spun:
"Cuvioase Parinte Dionisie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!".Va multumesc!
LEGATURI:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu