Părintele Adrian Făgețeanu: "esența să fie asta: Împărăția cerurilor, salvarea sufletelor pentru veșnicie, nu pentru planuri din timp în timp"

"Dacă se renunță la conștiință, la liberul arbitru, atunci se renunță la tot!"

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Cine face greșeli invocă conștiința. Cine vorbește, cine mănâncă pe aproapele cu gura, cine face observații, cine pleacă din biserică invocă conștiința"

Avva Isaia, în cuvântul sau "Despre conștiința celor ce șed în chilii", nu-și învață ucenicii săi să facă ceea ce le spune conștiința. Uitați-le pe acestea, le zice, eu vă voi spune care trebuie să fie conștiința voastră! De aceea în monahism, deasupra și a conștiinței, se află Starețul. Conștiința noastră este alăptată de voile noastre, de dorințele noastre, de lecturile noastre. Este ușor de modelat, dar și ușor de deviat. Ne-a dat-o Dumnezeu, dar constituie o garanție numai atunci când am cultivat-o corect și o hrănim corect. Cele mai multe erezii, cele mai multe schisme, cele mai multe căderi, nereușite și abateri demonice ale omului provin din conștiință. 

Cum de spune atunci Apostolul Pavel "că neamurile care nu au lege din fire fac ale legii" (Rom. 2, 14)? Aici, spune, neamurile care nu au nici legea scrisă, nici dumnezeiasca Descoperire, din fire fac binele și se feresc de rău. Dar ce este bine și ce rău e un lucru diferit pentru cel primitiv, pentru cel civilizat și pentru cel din lume, potrivit cu locul, cu timpul și cu felul vieții. Să nu ne lăsăm înșelați, conștiința este o chestiune foarte subțire, altfel n-ar mai avea rost ascultarea. Cei mai mulți dintre cei care nu ascultă o fac în numele conștiinței.

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "conștiința noastră este adeseori hrănită de voința noastră, dorința noastră, lecturile noastre; ea este maleabilă și se rătăcește cu ușurință"'

 Tâlcuiri filocalice ale Avei Isaia de Arhim. Emilianos Simonopetritul

De-a lungul întregului său discurs: "Despre conștiința celor care locuiesc în chilie", Avva Isaia nu spune niciodată ucenicilor săi să facă după cum le spune conștiința, ci: "Eu vă voi spune care trebuie să fie conștiința voastră". In monahism, Starețul este deasupra conștiinței, pentru că conștiința noastră este adeseori hrănită de voința noastră, dorința noastră, lecturile noastre; ea este maleabilă și se rătăcește cu ușurință. Cu siguranță, Dumnezeu ne-a dat-o, dar ea este de încredere doar când am cultivat-o în mod drept. Cele mai multe erezii, schisme, căderi ale omului provin de la conștiință. 

Părintele Proclu: "Eu caut să mă despart de toți în pace". Cei care se retrag fiind în tulburare cu alții "se duc la liniște cu lumânarea stinsă"

Un părinte mi-a zis asa: să încerc să am o inimă de mamă către aproapele. I-am spus că nu am, că sunt un păcătos. Si mi-a spus că, deși nu am să încerc. Eu caut să mă despart de toți în pace. Porunca lui Dumnezeu este dragostea, adică trebuie să le vorbim oamenilor frumos.

- Cum luptăm cu gândurile de răzbunare?

Când apar gânduri necurate în vremea rugăciunii, atunci fă cu smerenie o cruce peste inima ta și spune: "In numele lui Iisus Hristos, să plecați de la inima mea!". Când ne rugăm să ne învățăm a ierta. Si când vine gândul să ma răzbun, să-mi spun în gând: "Doamne, ajuta-mă ca să pot rabdă până mâine, Doamne întărește-mă!". Si, atunci cât pot, amân ca să mă răzbun. Si rugându-mă, și îndemânând pe unii părinți ca să se roage pentru mine, mâine nu mai zic nimic rău. Iar dacă mă grăbesc să zic azi, fără să vreau îi zic și în plus. Că așa spune un sfânt: "Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu". Atâta vă spun: să ne bucurăm că suntem într-o credință sănătoasă.

Toți aceia care sunt în viețile de obște, este bine să mai întrebe și conștiința: "Conștiință, spune drept, dacă mor acum, îi place lui Dumnezeu cum trăiesc, sau nu?" Si atunci conștiința ne îndeamnă să mai reparăm câte ceva. Că așa spune un sfânt părinte: "Bine este a te împăca cu părașul, cât ești pe cale". "Pârâșul" este conștiința, "calea" este viața. Si când ne ducem la biserică, să punem în minte că toți sunt mai buni. Cu cât am să socot că toți sunt mai buni, cu atât voi scăpa de a judeca pe alții. Cea mai mare nenorocire este atunci când sunt biruit de pomenirea de rău. Si pomenirea de rău atât ne secătuiește, încât devenim bolnavi, neputincioși. Totdeauna să vorbim spre slava lui Dumnezeu și tot ce nu corespunde să acoperim. 

Mult ajută să avem milă unul față de altul, să ne rugam unii pentru alții. Așa era la mănăstire când era părintele Cleopa: atâta dragoste căpătau prin rugăciune, prin nevoință... Cât a fost părintele Cleopa, toți au fost ca niște îngeri. Toți erau ca unul. 

Sfantul Ignatie Briancianinov: în cazul unei năluciri drăceşti omul are întotdeauna libertatea de a o accepta sau de a o respinge. Sfântul Duh nu este supus niciunei constrângeri, El acţionează cu o libertate suverană

Din cartea "Faramiturile Ospatului", scrisa de Sfantul Ignatie Briancianinov in secolul al XIX-lea, am extras un fragment ce se poate gasi in capitolul "Viata pustniceasca". Acesta ni s-a parut important, printre altele, pentru ca reveleaza cum diavolul are nevoie de libertatea si consimtamantul omului, pentru a-l face sa-i accepte inselarea. Si astazi, parca mai mult ca oricand, avem aceasta libertate cand omul poate sa faca ce vrea, sa aleaga ce vrea... dintr-un ocean de ispite care il inconjoara. Avem liberatea de a fi lipsiti de constiinta, dar nu si de a avea o constiinta, caci aceasta se incearca a fi intemnitata... 

Trebuie notat faptul că atunci când spiritul căzut caută să-i devină stăpân unui ascet creştin, nu acţionează violent, ci încearcă să-l ducă la acceptarea nălucirii pe care i-o sugerează. Odată ajuns aici el îl ia în stăpânire pe cel ce şi-a dat consimţământul. Vrând să descrie modul în care îngerul căzut îl atacă pe om, proorocul David se exprimă foarte precis când zice: “pândeşte ca să apuce pe sărac, pândeşte pe sărac ca să-l tragă la el” (Ps. 9, 29).

Fiind Dumnezeu, Sfântul Duh nu este supus nici unei constrângeri, El acţionează cu o libertate suverană. Ca Dumnezeu El vine în momentul în care omul, umilit şi smerit, nu se aşteaptă. Dintr-odată El îi schimbă felul de a gândi şi de a simţi. Prin intervenţia Sa îi cuprinde voinţa întreagă şi toate facultăţile fară a-i lăsa posibilitatea să reflecteze la ce se întâmplă cu el.

“Când harul Sfântului Duh coboară asupra unui om, nu-i arată acestuia anumite lucruri obişnuite sau sensibile, ci îl învaţă în taină ceea ce înainte nici nu şi-a închipuit. Atunci mintea este iniţiată tainic în misterele ascunse şi sublime pe care, cum spune dumnezeiescul Pavel, ochiul omului nu poate să le vadă şi mintea nu poate să le cuprindă… Până ce rămâne la măsura propriilor sale puteri şi nu este unită cu Domnul, mintea omenească raţionează în limita capacităţilor sale. Dar atunci când este unită cu focul dumnezeirii şi cu Sfântul Duh, ea este în întregime pătrunsă de Lumina dumnezeiască, ea devine pe de-a întregul lumină, ea se aprinde cu focul Sfântului Duh, ea se umple de cunoaşterea lui Dumnezeu. In acest foc divin, ea nu poate gândi la sine, nici la cele înconjurătoare”. 

Aşa-i spunea Sfântul Maxim Capsocalivitul Sfântului Grigorie Sinaitul.

Dimpotrivă, în cazul unei arătări drăceşti, omul are întotdeauna libertatea de a se pronunţa asupra lor, de a le accepta sau de a le respinge. Se vede clar intenţia diavolului de a-i înşela pe sfinţii lui Dumnezeu.

Intr-o zi, pe când Pahomie cel Mare trăia în singurătate, departe de forfota mănăstirii, diavolul i-a apărut într-o puternică lumină şi i-a zis:

 “Bucură-te Pahomie. Eu sunt Hristos şi am venit la tine ca la un prieten”. 

Sfântul a meditat şi a zis:

 “Venirea lui Hristos este întotdeauna însoţită de bucurie, frica lipseşte, în acel moment dispar toate gândurile omeneşti; mintea se fixează în întregime asupra obiectului viziunii. Dar eu, văzând ceea ce mi s-a arătat, sunt plin de tulburare şi de teamă; acesta nu-i Hristos, ci satan”. 

După această reflectie, Sfântul i-a spus arătării cu hotărâre:

 “Pleacă de la mine, satano. Blestemat să fii şi blestemate să fie arătările tale şi planurile tale viclene şi rele”. 

Diavolul a dispărut imediat umplând chilia de un miros greu.

Omul care se găseşte la măsura înţelepciunii trupeşti şi care n-a câştigat o manieră spirituală de a înţelege firea omenească căzută, nu se poate opri de la a-şi preţui într-o oarecare măsură lucrările sale şi a-şi recunoaşte o oarecare valoare, chiar dacă vorbeşte sau se poartă aparent smerit. Adevărata umilinţă este străină înţelepciunii trupeşti, ba este chiar imposibilă pentru aceasta; umilinţa este apanajul cunoaşterii duhovniceşti. Sfântul Marcu Ascetul spune: 

“Cine nu se recunoaşte dator faţă de fiecare poruncă a lui Hristos, citeşte legea dumnezeiască într-un chip trupesc neînţelegând cele ce spune, nici cele pentru care dă adeverire (1Tim. 1, 7); de aceea îşi închipuie că o pot împlini prin faptele lor”.

Reiese din cuvintele acestui Sfânt Părinte că cel ce-şi atribuie oarecari fapte bune se află în orbire sufletească. Diavolul se foloseşte de această stare de orbire pentru a ne face să cădem în părere de sine, în închipuire. Pentru îngerul căzut concepţia falsă şi orgolioasă a creştinului este o bună pradă; pe o asemenea concepţie el îşi încopciază fără dificultate propria lui înşelare. Prin această amăgire el îl supune pe om puterii sale şi-l aruncă în ceea ce se cheamă nălucire diavolească. Exemplele amintite mai înainte arată că toţi cei ce s-au lăsat duşi în rătăcire se considerau vrednici de a vedea îngeri, altfel spus atribuindu-şi o anumită valoare. Omul trupesc şi firesc nici nu poate judeca altfel. De aceea Sfinţii Părinţi au spus în unanimitate că viaţa pustnicească îi pierde pe asceţii care nu sunt suficient formaţi duhovniceşte şi care n-au experienţa harului.

Este folositor a vedea atitudinea lui Varsanufie cel Mare şi a însoţitorului său în asceză, Ioan Profetul (ei erau închişi în mănăstirea avvei Serid) faţă de cei zăvorâţi şi de isihasm. Toţi fraţii mănăstirii acesteia, sau cea mai mare parte dintre ei, erau povăţuiţi de învăţăturile acestor doi mari slujitori ai lui Dumnezeu plini de Duh Sfânt. Chiar egumenul, avva Serid, pe care Varsanufie cel Mare îl numea fiul său, era călăuzit de el. Serid îi slujea bătrânului sfânt care trăia în chilia sa fără a ieşi afară. Varsanufie nu primea pe nimeni, cu excepţia lui Serid, şi prin intermediul acestuia dădea răspunsuri scrise altor fraţi. Povăţuiţi prin sfaturile acestui om inspirat de Dumnezeu, fraţii din mănăstire făceau rapide şi mari progrese duhovniceşti. Mulţi dintre ei deveneau capabili de a duce o viaţă zăvorâtă, spre care erau chemaţi de către Dumnezeu care le cunoştea dinainte aptitudinea.

Astfel Varsanufie cel Mare i-a prezis lui Ioan de Beerşeba că Dumnezeu l-a hărăzit pentru singurătate. După ce l-a pregătit pe acest călugăr printr-o viaţă după poruncile evanghelice, dusă în sânul comunităţii călugăreşti şi în focul ascultării, la timpul voit de Dumnezeu a intrat în recluziune. Corespondenţa dintre Varsanufie şi Ioan de Beerşeba ne arată că după intrarea în recluziune, Ioan a fost încercat de gânduri pătimaşe. Alţi călugări care au cerut pemisiunea să trăiască în singurătate, au fost tulburaţi încă înainte de gânduri pătimaşe; totuşi viaţa singuratică nu le-a fost interzisă.

Din contră, avva Dorotei care se distinge printr-o înţelepciune atât profană cât şi duhovnicească, şi prin darul său de a-i conduce pe alţi călugări, şi care a făcut proba acestui dar spiritual, avea tendinţa de a le interzice celor doi bătrâni purtători de duh însingurarea, în ciuda dorinţei lor arzătoare.

“Singurătatea, le spune el, îi dă omului prilej de mândrie atâta vreme cât el n-a devenit stăpân pe sine, adică n-a ajuns la nepătimire. Numai atunci când omul şi-a luat asupra sa propria-i cruce este vorba de o viaţă singuratică autentică. Aşadar, când tu vei avea milă pentru semenul tău, vei primi ajutor; dar dacă tu te vei reţine de a-l compătimi sub motiv că vrei să te ridici spre ceea ce depăşeşte măsura ta, să şti că vei pierde şi ce ai. Deci nu te întoarce nici spre interior, nici spre exterior, ci ţine-te la mijloc şi înţelege care este voia Domnului, căci “zilele rele sunt” (Efes. 5, 16-l7).

Iată sensul cuvintelor mele: nu te hazarda retrăgându-te în singurătate, dar nu te neglija nici fiind înconjurat de greutăţile lumii acesteia; iată calea de mijloc, lipsită de riscul căderii, în singurătate trebuie să ai umilinţă, iar în mijlocul greutăţilor trebuie să fii atent cu tine însuţi şi să-ţi controlezi gândurile. Toate acestea nu sunt doar pentru un timp. Fiecare trebuie, cu ajutorul harului dumnezeiesc, să rabde ceea ce i se întâmplă. Cu cât un om este mai smerit, cu atât face mai mare progres. Câtă vreme nu eşti experimentat, rămâi în chilia ta şi vei scăpa de necazuri. Dacă înainte de vreme vei respinge toate încercările, vrăjmaşul nu-ţi va da pace, ci te va tulbura, până ce te duce în situaţia să zici: “era mai bine pentru mine de nu m-aş fi născut”.

Avva Dorotei, cunoscut ca şi sfânt în Biserica universală, este unul dintre marii scriitori ascetici. El a vieţuit printre fraţii mănăstirii de obşte a lui avva Serid, iar după moartea învăţătorului său şi-a întemeiat propria lui mânăstire, devenind egumen.

Sfântul Ioan Scărarul subliniază faptul că cei înclinaţi înspre mândrie sau înspre alte patimi sufleteşti, nu trebuie în nici un caz să aleagă singurătatea, ci mai curând să rămână printre fraţi şi să se mântuiască prin împlinirea poruncilor: căci orice fel de vieţuire, fie în pustie, fie în obşte, este plină de binecuvântare atunci când este conformă cu voia lui Dumnezeu şi când ţinta este să-i fie plăcut Lui.

O însingurare prematură oferă teren prielnic nălucirilor diavoleşti; nu numai celor vizibile, ci şi celor mentale sau morale, care nu se manifestă în exterior şi care sunt mult mai periculoase decât primele, căci se tămăduiesc greu şi adesea nu te poţi îngriji de ele. Acest fel de năluciri care se întemeiază pe mândrie sunt numite de către Sfinţii Părinţi părere de sine. Datorită lor un ascet poate avea o falsă părere despre realitatea spirituală şi chiar despre el. Datorită afinităţii şi interacţiunii ce există între minte şi inimă, şi între inimă şi minte, o concepţie şi o contemplaţie falsă este însoţită totdeauna de simţirile suave, dar mincinoase, ale inimii. Acestea se nasc din lucrarea conjugată a unei fine senzualităţi şi a unei subtile mândrii. Cei atinşi de această formă de nălucire ajung propovăduitorii unei învăţături ascetice greşite şi uneori sunt chiar iniţiatorii de erezii pierzându-se pe ei şi pe cei ce-i urmează.

In cel de-al cincizecişicincelea „Discurs”, Sfântul Isaac Sirul relatează cum un adevărat Malpas care ducea în singurătate o viaţă ascetică foarte strictă, pe punctul de a atinge o stare duhovnicească elevată, a căzut în mândrie şi în nălucire drăcească, devenind întemeietorul şi conducătorul sectei Messalienilor.

Multe cărţi s-au scris în starea de nălucire numită “părerea de sine”. Când sunt citite, se întrevede în ele prezenţa unei fine senzualităţi şi o subtilă mândrie care produce, asupra oamenilor orbiţi spiritual şi plini de patimi, o desfătare pe care el o consideră pregustare a harului Sfântului Duh. Nu înţeleg, nenorociţii, că ei se desfătează de mirosul subtil al patimilor ce trăiesc în ei, luându-l în orbirea lor sufletească drept parfum al harului. Ei nu-şi dau seama că numai sfinţii sunt în stare să guste o bucurie cu adevărat duhovnicească si că bucuria duhovnicească trebuie să fie precedată de pocăinţa şi curăţirea de patimi, că păcătosul nu este în stare să perceapă o bucurie spirituală, că trebuie să te recunoşti nevrednic de o asemenea bucurie, să o respingi dacă începe să te cuprindă, să o refuzi ca şi cum nu ţi-ar conveni, ca o orbire evidentă şi fatală, ca o subtilă mişcare a vanităţii, mândriei şi voluptăţii.

In vremea noastră şi în ţara noastră, viaţa pustnicească într-un loc pustiu poate fi socotită de-a dreptul imposibilă şi zăvorârea ca foarte dificilă, mai periculoasă şi impracticabilă decât în oricare altă vreme. In toate acestea noi trebuie să recunoaştem voia lui Dumnezeu şi să I ne supunem. Dacă vrei să fii un isihast plăcut lui Dumnezeu să iubeşti liniştea şi, din toată puterea, obişnuieşte-te cu ea.

Nu-ţi permite vorbe deşarte nici în biserică, nici în trapeză, nici în chilie; nu-ţi permite să ieşi din mănăstire, decât în caz de extremă necesitate şi pentru scurt timp.

Nu-ţi permite să faci cunoştinţă, mai ales apropiată, cu alte persoane, nici în mănăstire, nici în afara ei; nu-ţi permite să fii familiar cu oamenii şi fugi de distracţiile vătămătoare. Consideră-te ca un pelerin străin, atât în mănăstire cât şi în întreaga viaţă şi atunci vei deveni un isihast, un pustnic, un anahoret plăcut în ochii lui Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu va vedea că tu eşti în stare să trăieşti în pustie sau zăvorât, El te va conduce pe căile inefabile ale judecăţii Sale, spre linişte şi singurătate, cum a făcut cu Sfântul Serafim de Sarov, sau îţi va rândui o recluziune, cum a făcut fericitul Gheorghe zăvorâtul în mănăstirea Zadonsk.

Din:  Sfantul Ignatie Briancianinov Faramiturile Ospatului
VIAŢA PUSTNICEASCĂ

Constiinta, rodul pomului cunoasterii binelui si raului

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai... Cel mai tragic moment din istoria omenirii. Clipa in care omul se desparte de Creatorul sau  si 

"soarele razele si-a ascuns, luna cu stelele in sange s-au schimbat, muntii s-au infricosat, dealurile s-au cutremurat, cand s-a inchis Raiul iesind Adam, cu mainile batandu-si fata si zicand: Milostive, miluieste-ma pe mine..." (Slava de la Litie, duminica Izgonirii)

Iar acum incepe Postul Mare, incepe lupta omului cu el insusi spre a se decide in cele din urma in ce parte isi va indrepta pasii: catre Domnul sa-si ceara iertare, sau catre sarpele cel viclean?... O clipa de neatentie si consecintele sunt atat de grave, o clipa de pocainta si totul poate fi readus la starea initiala! Clipa poate fi de ajuns sa pierzi sau sa-ti castigi viata.

In acelasi timp, in aceasta dumnica se citeste Evanghelia Iertarii... Oare chiar intamplator? Sau cumva suntem iertati dinainte de a pacatui, dar cu conditia sa ne recunoastem pacatul?

"Zis-a Domnul: Daca veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar daca nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre. Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi intuneca fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie. Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica si unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra". (Matei 6, 14-21)

Pacatul facut si nemarturisit sincer de cei doi devine motivul pentru care Domnul ii izgoneste din Casa Lui, caci nu mai era posibila o relatie intre Dumezeu si om pentru ca acum, el -omul- cauta sa se ascunda! Intrebat fiind refuza sa recunoasca, indemnat sa marturiseasca arunca vina pe Eva, gusta din rusinea pacatului, dar din cate se pare ii lipseste barbatia spre a-si asuma responsabilitatea. In niciun caz nu vreau sa invinovatesc pe Adam de cele intamplate, dar daca tot s-a intamplat asa, putem invata din greselile altora. Mai ales din cele ce ne sunt amintite mereu...

"Pacatul -spunea Pr. Galeriu- nu este numai incalcarea Voii Ziditorului, ci, prin aceasta, este si oprirea, stagnarea intr-o stare invechita pentru persoana umana, chemata la un progres spiritual nesfarsit". 

Deci, cel ce nu se rupe de pacat nu poate reintra in acest progres spiritual fara sfarsit la care suntem chemati. Ar fi bine sa stagnam, dar din pacate cei mai multi dintre noi -dintre care cel dintai sunt eu!- dau inapoi.

 

Inceputul tragediei este in clipa in care Adam si Eva gusta din pomul binelui si-al raului. Fara indoiala, cunoscut-a Dumnezeu ce se-ntamplase! Dupa gandire omeneasca, nu putea El in aceeasi clipa sa-i omoare??...NU!... Aici este dovada incontestabila ca nu Dumnezeu este creatorul mortii, ci ca moartea este despartire de Dumnezeu, incetarea comunicarii cu El. Iar pentru aceasta Satan este de vina! Va rog din suflet: haideti sa nu mai spunem ca Dumnezeu "a vrut asa sa moara omul si sa sufere familia lui", ca nu asta a fost Voia Lui!...

"Ca nu Te-ai intors pana la sfarsit de la zidirea Ta, pe care ai facut-o Bunule, si nici n-ai uitat lucrul mainilor Tale, ci, in multe chipuri l-ai cercetat intru indurarile milei Tale: Prooroci ai trimis, minuni ai facut prin Sfintii Tai care au bineplacut Tie, din fiecare neam; graitu-ne-ai noua prin gura proorocilor, slujitorilor Tai, mai inainte vestindu-ne mantuirea ce avea sa fie; lege ne-ai dat spre ajutor, ingeri ai pus pazitori..." (Liturghie Sf. Vasile cel Mare).

Si ce altceva face Dumnezeu cu Adam?... Ii reda libertatea deplina si in acelasi timp ii daruieste rodul pomului: constiinta! Cu alte cuvinte pune lege in adancul fiintei lui -si a noastre- prin care poate acum sa deosebeasca singur binele de rau, sinceritatea de minciuna, pacatul de fapta buna. Acea lege despre care vorbeste in Epistolele sale Sf. Ap. Pavel, acea lege care a fost data de Dumnezeu nu spre stergerea pacatelor omului, ci spre a-l face constient de starea lui de pacatosenie, caci eliberarea omului de pacat s-a facut prin Hristos Iisus!

In DEX-ul limbii romane, cuvantul constiinta este explicat prin: "sentiment, intuitie pe care fiinta umana o are despre propria existenta; cunoastere intuitiva sau reflexiva pe care o are fiecare despre propria existenta si despre lucrurile din jurul sau; faptul de a-si da seama, intelegere; gandire, spirit; sentiment al responsabilitatii morale fata de propria sa conduita...". As sublinia acestea doua: intuitie despre propria existenta si responsabilitatea morala fata de propria sa conduita! Constientizeaza darul vietii, invata sa fie responsabil pentru ceea ce face.

Este greu sa descriu in cuvinte Tainele Domnului, insa cred ca una dintre cele mai relevante descrieri o face Oscar Wilde: "constiinta este lucrul cel mai dumnezeiesc din noi...". A vrut Adam sa cunoasca Binele si raul, acum sper ca se bucura ca este inzestrat cu "o busola" ce-i va arata negresit drumul de intoarcere catre Dumnezeu.

Si-atunci: Ce este omul in aceasta viata?... Cel mai bine este descris omul in cuvintele lui Platon: "omul: fiinta care reflecta si judeca cele ce le-a vazut!". Acum cunoaste, gandeste, reflecta, judeca si are timpul sa se decida, pentru ca acum are glasul lui Dumnezeu in el care-i sopteste mereu ce este bine, ce este rau.

Exista oameni care nu vor sa auda aceasta soapta, care isi "astupa" simtul corectitudinii in ceea ce priveste faptele pe care vor sa le faca, dar asta nu inseamna ca nu sunt si ei inzestrati cu acest dar. Constiinta ne atentioneaza mereu de cele facute sau nefacute, ea va ramane credincioasa lui Dumnezeu si netagaduit lucreaza spre mantuirea sufletului. Este o raza de lumina in intunericul vietii, este glasul Domnului ce-ti vorbeste atunci cand toti tac, este discernamantul pe care nu l-a avut Adam.

Daca Vechiul Testament este plin de randuieli care sa delimiteze cele ce sunt ingaduite si cele ce sunt uraciune in fata Domnului, in Noul Testament totul se reduce la iubire. La acea lege a iubirii care devine criteriul de judecata. Si iarasi se vede cat de mult respecta Dumnezeu pe om, caci nu il supune unei condamnari direct proportionala cu faptele sale, ci iubirea pe care a avut-o fata de el, de Dumnezeu si de semenii lui il va judeca!

"Constiinta este ingerul lui Dumnezeu care-l pazeste pe om" spunea Pr. Paisie Olarul.

Arhim. Siluan Visan

Sursa: CrestinOrtodox, Rodul pomului binelui si raului

Raspunsul antihristic al Papei, care prevede o cale de mantuire pentru necredinciosi. De ce doar raportarea la propria constiinta nu este suficienta?

• Adevarul: Papa Francisc: şi ateii şi agnosticii pot fi mântuiţi

"Papa Francisc a surprins din nou opinia publică, adoptând un ton conciliator referitor la atei şi agnostici, despre care a spus că divinitatea îi iartă dacă trăiesc o viaţă morală şi dacă se supun conştiinţei proprii.

Anterior declaraţiilor fără precedent ale suveranului pontif, noul secretar de stat al Vaticanului, arhiepiscopul Pietro Parolin, a spus că celibatul preoţilor catolici nu este „o dogmă a Bisericii” şi că această condiţie poate fi deschisă pentru eventuale discuţii.

Papa Francisc, care a ieşit în evidenţă datorită comportamentului său nonconformist şi spontan, a trimis o scrisoare ziarului italian „La Repubblica”, care a publicat mai mult de patru pagini din aceasta.

„Dumnezeu îi iartă pe cei care îşi urmează conştiinţa”, a scris pontiful, atrăgând din nou atenţia asupra viziunii şi stilului lui atât de diferite faţă de predecesorii lui.

Francis, în vârstă de 76 de ani, a redactat scrisoarea ca răspuns la editorialul din iulie al lui Eugenio Scalfari, fondatorul cotidianului, care se autodeclară agnostic. Italianul întreba la acea vreme dacă „Dumnezeul creştin îi iartă pe cei care nu cred şi care nu caută credinţa”.

Papa a luat în considerare întrebarea ziaristului şi a explicat că ateii ar trebui să rămână fideli propriilor lor conştiinţe. „Păcatul, chiar şi pentru cineva care nu crede, înseamnă să acţionezi împotriva conştiinţei”, a spus pontiful.

 „A asculta şi a-ţi urma conştiinţa înseamnă să înţelegi diferenţa între bine şi rău”, a explicat Francisc, adăugând că „îndurarea lui Dumnezeu nu are limită” şi că îi include chiar şi pe atei şi agnostici.

 În ultima perioadă, Papa Francisc a făcut mai multe declaraţii la adresa ateilor, iar în unul dintre discursurile sale recente a sugerat că şi ateii şi homosexualii ar putea fi primiţi în rai. Aceste afirmaţii au indignat oficialii de la Vatican, iar purtătorul de cuvânt Federico Lombardi a fost nevoit să precizeze ulterior că „nu pot fi salvaţi” cei care nu cred în Dumnezeu."

***

• Le Monde: Inedit: Papa Francisc scrie "necredinciosilor" in ziarul italina "La Repubblica"

De-abia iesit din ofenisva sa diplomatica contra atacurilor militare in Siria, Papa Fracisc se lanseaza, miercuri 11 septembrie, unui nou exercitiu inedit, marcat sub forma unei deschideri catre lume si societatea secularizata, si amintind, in fond, principiile credintei crestine. Intr-o lunga scrisoare aparuta in cotidianul italian de stanga, La Repubblica, Papa se adreseaza "necredinciosilor", convins de necesitatea de "a merge o parte de cale impreuna" si de a urma "un dialog de pace si constructiv", initiat dupa consiliul Vatican II.

De la "lumina" la "superstitie"

Aceasta scrisoare este un raspuns articolelor lui Eugenio Scalfari, personalitate intelectuala italiana, si unul din fondatorii jurnalului. In timpul verii, acest ateu convins l-a interpelat cu privire la credinta si la "inventia de Dumnezeu", putin dupa publicarea enciclicei "Lumina credintei", coredactata de Benedict al XVI-lea si Francisc.

Intre lungi cateheze de credinta crestina, amintirea punctelor de doctrina, si sfaturi adresate crestinilor in relatia lor cu necrestinii, Papa invita la dialog si puncteaza motivele unei forme de "necomunicabilitate" intre cultura crestina si cultura moderna. Credinta crestina, spune el, mult timp "simbol al luminii" a devenit "fata sumbra a superstitiei, care se opune luminii ratiunii". A venit timpul unui dialog "fara prejudecati", dupa cum estimeaza Papa. Fara sa evoce o noua evanghelizare sau prozelitism, el aminteste, in trecere, crestinilor, ca intalnirea cu necrestinii nu este "un acesoriu secundar" in viata lor, ci "o expresie indispensabila". Papa evoca de asemeni, "lentoarea, indiferenta, erorile si pacatele care au fost facute si pot inca sa fie facute de cei care compun Biserica".

O scrisoare "scandalos de fascinanta"

Intr-un raspuns precizat remarcilor d-lui Scalfari asupra "adevarului revelat" al crestinilor, Papa a incercat sa explice, ca si in enciclica din iunie, ca, conform credintei crestine, "adevarul nu este absolut" ci trebuie inteles ca o "cale" si marturia acestei credinte necesita "smerenie si deschidere".

La o intrebare a d-lui Scalfari ingrijorat sa afle daca "Dumnezeul crestin iarta, de asemenea, pacatele necrestinilor", Papa dezvolta una din temele sale predilecte, afirmand ca "milostivirea lui Dumnezeu nu are limite" si ca important pentru necrestini este de "a-si asculta constiinta". "Pacatul, chiar si pentru cei necredinciosi, este de a nu-si urma constiinta".

Intr-un fragment consacrat evreilor, Papa revela ca "in incercarile teribile indurate de-a lungul secolelor" ei, "au pastrat credinta in Dumnezeu, si pentru asa, noi nu putem sa le fim niciodata destul de recunoscatori, ca Biserica, dar, de asemeni, ca umanitate".

D-l Scalfari, care recunoaste ca "apreciaza mult" noul Papa, a judecat aceasta scrisoare ca fiind semnata "cu apropiere frateasca", "scandalos de fascinanta". Ea este, dupa el, dovada "capacitatii si dorintei Papei de a depasi obstacolele dialogului cu toti, in cautarea pacii si dragostei".

*** 

De ce nu este suficient ca omul sa se raporteze doar la constiinta sa

Papa Francisc a afirmat ca „Dumnezeu îi iartă pe cei care îşi urmează conştiinţa”,caci „a asculta şi a-ţi urma conştiinţa, înseamnă să înţelegi diferenţa între bine şi rău”. Si cum constiinta are fiecare om, fie el ateu, agnostic sau religios, este suficient, in opinia suveranului pontif, ca fiecare sa se raporteze la aceasta voce interioara a omului, pentru a fi in cele din urma mantuit sau nu, dupa cum a ales intre bine si rau, si contand pe milostivirea lui Dumnezeu in cele din urma.

Din invatatura noastra crestin ortodoxa cunoastem insa, ca in constiinta omului cazut, raul nu mai este privit ca rau, ci foarte adesea este socotit ca fiind bine.

In starea de pacatosenie, placerea devine criteriul binelui; cunoasterea binelui si a raului pe care au dobandit-o oamenii prin pacat nu mai este cu adevarat cunoasterea si discernamantul pe care le aveau atunci cand cunoasteau adevaratul Bine si respingeau raul, ci mai curand, dupa cum remarca Sfantul Grigorie de Nyssa, "inclinarea... spre ceva ce-ti sta la inima" [Sf. Grigorie de Nyssa, Despre feciorie, VI, 2]. Omul poate astfel numi si cauta ca bun ceea ce este placut, pentru simplu motiv ca-i place, chiar daca, in mod obiectiv, acesta este pentru el daunator; si, tot asa, el poate sa fuga, ca de ceva rau, de ceea ce este, in chip obiectiv, bun, pentru ca ii produce, in planul sensibilitatii, neplacere. Binele si raul sunt astfel definite in mod obiectiv, pornind de la dorintele sensibile si in functie de placerea urmarita, creandu-se o confuzie permanenta intre ceea ce omului ii apare, potrivit dorintei sale pervertite, a fi bine, si binele real si autentic. Astfel, Sfantul Grigorie Palama scrie: "Cel cucerit si purtat de poftele cele rele pofteste cea ce i se par lui bune, dar arata prin fapte ca nu cunoaste ceea ce este cu adevarat bun"[Sf. Grigore de Nyssa, Triade, II, 3, 73] (Din "Dragostea fata de aproapele", Parintele Ioan de la Rarau, Ed. Panaghia, Pag. 373)

Parintele Iustin de la Oasa, in conferinta "Bucuria Vietii"  ne spune ca trebuie sa avem o constiinta autentica, pentru a avea o raportare la voia lui Dumnezeu, care este Binele, ce vine din fiinta lui Dumnezeu, si nu dintr-un sistem de idei:

Pentru a avea un sistem autentic de valori trebuie sa avem o constiinta autentica. Prin constiinta facem deosebire intre bine si rau. Constiinta, stiti, ca este o realitate divino-umana. Spunea Parintele Arsenie Boca ca este glasul lui Dumnezeu in om. Ea este glasul lui Dumnezeu in om, nu [doar] glasul lui Dumnezeu. Deci ea are o parte umana si o parte divina. Si atunci, cu cat partea umana este mai curata, cu cat ea este mai inalta - partea umana a constiintei - cu atat se reflecta mai bine in ea voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este Binele. Binele nu vine dintr-un sistem de idei, ci vine din fiinta lui Dumnezeu. Si atunci voia lui Dumnezeu ni se descopera noua prin constiinta, in fiecare concret al vietii noastre. Daca partea umana a constiintei este alterata, atunci putem percepe alterat voia lui Dumenzeu sau chiar, daca suntem in pacat, putem sa astupam cu totul glasul lui Dumnezeu. Si atuncea, acoperind glasul lui Dumnezeu, construim noi, in partea omeneasca care ne-a ramas, glasuri omenesti. Asa se face ca sunt oameni care nu-i mustra constiinta cand fac rau, pentru ca si-au resetat constiinta. Constiinta lor nu mai reflecta in ea voia lui Dumnezeu, ci o alta lege. Si d-asta, partea umana a constiintei suporta si ea modificari, adica o educatie, care se face in Biserica in primul rand. 

Daca orice om, fie el credincios sau nu, poate sa se raporteze la vocea launtrica care ii spune ceea ce este bine si ceea ce este rau, atunci binele nu mai este unul absolut, nemaifiind deci vorba de "Binele ce vine din fiinta lui Dumnezeu", ci de un bine care exprima un sens pozitiv al unui sistem de referinta mai mult sau mai putin individual. Astfel ne putem gasi cu mai multe concepte filosofice de bine, sau cu o morala, care nu poate sa reflecte menirea crestinismului si nici caracterul de Persoana al lui Dumnezeu. Asa cum spunea PS Marc intr-o conferinta la Iasi:

"Creştinismul nu este o morală care să ajute la bunul mers al societăţii, ci noi suntem creştini pentru a deveni nişte dumnezei după har. Scopul nostru nu este moralitatea. Dacă creştinismul ar fi fost o morală, primul om care ar fi intrat în Împăraţia Cerurilor nu ar fi fost tâlharul pocăit de pe cruce."

Din aceeasi conferinta vedem ca daca crestinismul ar fi doar un sistem de legi care sa intruchipeze o morala, insasi pacatul este distorsionat inteles:

Uneori nu prea stim ce inseamna pacatul. Influentati de o mentalitate mai mult psihologica decat duhovncieasca, consideram ca este, de fapt, de a nu fi conform cu imaginea pe care o avem despre noi insine sau cu legea Bisercii. Pacatul pentru a fi inteles trebuie raportat la Dumnezeu. Daca uitam ca Dumnezeu este Persoana, si pacatul este o relatie alterata cu Dumnezeu, nu cu o entitate oarecare sau o abstractie, atunci nu intelegem ce inseamna pacatul.[...]

E foarte diferit pacatul de culpabilitate - alt termen mai mult psihologic decat duhovnicesc. Culpabilitatea ne impiedica sa fim iertati, si sa cerem iertare. A fi vinovat, a se simti vinovat, inseamna a considera ca nu suntem conformi cu o lege exterioara. Nu este vorba de o relatie intre persoane, ci este vorba de a fi conform cu o idee, sau a nu fi conform cu o idee, o abstractie.

O persona atee sau agnostica in constiinta sa va alege acel bine care il exclude pe Dumnezeu. Afirmatia Papei Francisc: „păcatul, chiar şi pentru cineva care nu crede, înseamnă să acţionezi împotriva conştiinţei” revine la faptul ca pacatul, pentru un necredincios, este tocmai sa ajunga sa creada ca Dumnezeu exista. Un astfel de pacat este un nonsens si chiar mai mult decat atat, vadeste faptul ca astfel de afirmatii ajung sa fie indreptate chiar impotriva lui Dumnezeu.

Daca omul se poate mantui dupa constiinta lui, pentru ca a ales ceea ce a fost bine pentru el, atunci se goleste de sens rastignirea lui Hristos, iar jertfa Lui apare ca fiind degeaba. Astfel se poate ajunge si la o liturghie simbolica sau mai bine spus la o liturghie antihristica. Taina Pocaintei este si ea desfiintata, din moment ce doar ascultand de glasul propiei constiinte omul se poate corecta, nemaifiind nici nevoie, in acest caz, sa fie ascultare fata de duhovnic sau de frate.

Asadar "toate drumurile duc la Roma": cuvantul Parintelui Arsenie Boca:  "in mintea stramba si lucrul drept se stramba" se verifica chiar si pentru suveranul pontif.

PAGINI WEB:

•  Pope Francisco writes to La Repubblica: "An open dialogue with non-believers" 

Parintele Pantelimon si Parintele Iustin de la Oasa in Conferinta "Trup si suflet" de la Arad

Sursa audio: Pr. Pantelimon si Pr. Iustin de la Manastirea Oasa: Conferinta “Trup si suflet” la Filarmonica de Stat Arad, in data de 09.11.2012.

Parintele Pantelimon de la Oasa:

Pentru aceasta intalnirea am ales ca si tema de discute, tema “Trup si suflet“. Si o sa vedem ca este o tema foarte vasta, este o tema mult prea vasta doar pentru o conferinta, si va rog ca prin intrebari dumneavoastra sa dirijati tema in directia pe care o doriti. Fiecare, in momentul in care i-a rasunat in minte tema “Trup si suflet”, si-a inchipuit, sa zicem asa, si-a format, un univers interior de asteptare. Asteapta ceva anume referitor la aceasta tema, si de aceea ziceam ca ar fi bine sa lamurim in a doua parte a intalnirii ceea ce doriti dumneavoastra sa intelegeti despre ea.

Trupul si sufletul luate in sine, sau luate, analizate separat sunt de o complexitate uriasa. Adica trupul, chiar si numai din punct de vedere biologic are o complexitate extraordinara. Cele mai mici elemente, cele mai mici componente ale trupului sunt extraordinar de fascinante. Cand patrunzi in trup si vezi cum functioneaza, cum se organizeaza trupul, cum functioneaza celulele, cum functioneaza madularele, cum functioneaza organele, sistemul nervos; tot trupul in sine este o minune a ingineriei lui Dumnezeu, cand vedem cat este de complex. Cand ajungem sa relationam trupul si sufletul vedem ca devine si mai complex subiectul. Vedem ca trupul si sufletul au fost create de Dumnezeu concomitent, adica n-a fost sufletul creat inainte si dupa aceea trupul, asa cum afirma anumite religii sau alte credinte, ci din Evanghelie, din Sfanta Scriptura, stim ca trupul si sufletul au fost create concomitent de Dumnezeu.

Trupul si sufletul impreuna formeaza omul. Deci nu numai trupul, nu numai sufletul, ci aceasta combinatie minunata, trupul impreuna cu sufletul este ceea ce formeaza omul. Si Dumnezeu a creat omul, in intelepciunea Sa, dupa un anumit plan specific. Adica omul a fost creat ca veriga intre lumea creata, intre lumea materiala, si creatia spirituala. Creatia spirituala fiind reprezentata de toate acele miliarde de specii ingeresti, cum zicea Parintele Staniloae, care sunt ierarhizate in noua cete, deci lumea spirituala, a fiintelor spirtuale, si cosmosul acesta material caruia nu-i putem gasi – decat ii putem concepe – o limita, fiindca, fiind material, orice lucru material are un inceput si are un sfarsit. Deci omul a fost creat de Dumnezeu in asa fel incat sa uneasca amandoua lumile, pentru ca Dumnezeu avea in plan, aceasta unire cu omul, care s-a realizat in Iisus Hristos. Si El unindu-Se cu omul, Dumnezeu se uneste cu intreaga creatie, si cu creatia nevazuta, spirituala, si cu cosmosul material. De aceea Sfanta Liturghia este o celebrare impreuna. Toti participa la Sfanta Liturghie, omul, ingerii si creatia, pentru ca toti cinstesc prin sarbatorire unirea lui Dumnezeu cu creatia Sa. Din aceasta perspectiva vedem ca omul a fost facut de Dumnezeu ca imparat al creatiei,  ca imparat si preot al creatiei.

Toti oamenii impreuna formeaza umanitatea, pe care Dumnezeu o vrea sa fie ca un singur om. Adica toata umanitatea unita si in comuniune, asa cum va fi si in Imparatia Cerurilor, va forma un singur om. Si creatia este facuta de Dumnezeu ca sa fie ca un trup extins al omului, adica toata creatia este in legatura cu omul. In aceasta perspectiva, tot ceea ce facem noi afecteaza si creatia. Dupa cuvantul ca “omul sfinteste locul“, omul il si sfinteste, dar il si spurca. Ceea ce stim este ca creatia este intr-o dependenta spirituala de om, si in momentul in care omul a cazut in pacat, a tras dupa sine toata creatia care era ontologic legata de destinul omului. Atunci cand se va restaura omul, la a doua inviere [venire a lui Hristos],  deci cand se va produce invierea din morti si venirea Imparatiei lui Iisus Hristos, intreaga creatia va fi restabilita, va fi “Cer nou si pamant nou“.

Aceasta arata complexitatea trupului; vedem ca si lumea este un trup extins al nostru. Faptele noastre bune sau rele, incarca materia care ne inconjoara de o energie. Natura si creatia raspunde la starea interioara a omului, dar taina trupului merge si mai departe. Adica Domnul Hristos atuncea cand si-a asumat firea omeneasca in trup si suflet, si-a asumat-o definitiv si asta arata demnitatea care este acordata omului, si nu numai sufetului omului. Pentru ca nu exista, sa zicem o diferenta intre trup si suflet, care ar fi mai importante, ci ele sunt importante privite impreuna, si nu se poate face o disctinctie intre ele, doar atata ca exista o ierarhie. Dar nu exista ca trupul sa fie inferior sufletului ca si importanta, pentru ca vedem ca Domnul Hristos, dupa ce a inviat, n-a inviat numai cu sufletul, n-a pastrat in vesnicie numai sufletul omenesc, ci a inviat si cu trupul, si asta arata cinstea extraordinara care este acordata naturii umane, faptul ca Dumnezeu si-a asumat natura umana pentru vesnice. Domnul Hristos s-a inaltat cu firea umana de-a dreapta Tatalui, si iarasi va sa vina ca om unit cu Dumnezeu si va pastra in vesnicie firea umana. Asta arata, cum va ziceam, cinstea extraordinara, care se acorda in aceeasi masura si trupului si sufletului.

De asemenea vedem ca trupul este numit “Templu al Duhului Sfant“. Ce inseamna Templu, ce inseamna Biserica? Inseamna loc in care este slavit si slujit Dumnezeu.  Deci asta arata cinstea de care se bucura trupul, si inaltimea la care se poarte ridica, si la care se poate spiritualiza trupul omului. De asemenea vedem ca Biserica este numita Trup al lui Hristos.

Deci vedem, cum va ziceam, cat de complexa este problematica trupului, pornind de la complexitatea anatomica, la cea simbolica, la cea mistica, cat de mult se poate dezvolta, si ajungem in final la concluzia ca oricat am intelege din trup si suflet, omul este o taina. Insasi trupul este o taina, insasi cea mai simpla forma de materie este o taina. Cum de poate trupul sa exprime sufletul? Cum de poate fata sa-ti spuna cum iti este viata? Cum de poate inima, inima fizica, sa vibreze la starile sufletesti, sa te doara inima, sa mori de inima rea, sa simti o bucurie? Cum de pot lacrimile sa spuna ceva nu doar despre starile biologice, cand te doare ceva, ci si despre starile sufletesti, de bucurie sau de tristete. Unde este limita de separare intre trup si suflet?  Nu se poate spune, pentru ca nu este. Omul a fost creat ca unitate. Nu exista ceva din trup care sa nu fie patruns de suflet.

Am vrut sa va spun cate ceva despre trup si suflet ca si taina, ca si complexitate, dar nu aceasta este tema intalnirii noastre de astazi, nu acesta este subiectul central. Ceea ce am vrut sa discutam in mod special astazi este cum functioneaza aceasta relatie intre trup si suflet, ca tipar, ca principiu al vietii noastre, pentru ca exista in ziua de astazi o tendinta de a le separa. Ori vedem ca in Biserica toate sunt duale, adica toate Tainele au o componenta duhovniceasca si una trupeasca. Botezul are apa, Mirungera are mirul, Spovedania are preotul, cununia are cununiile si inelele ca si componenta materiala, ca si suport material al unei lucrari spirituale. Toate in Biserca au aceasta bivalenta, si atuncea si viata omului se desfasoara dupa acest tipar. Adica oriceea ce facem noi,de exemplu, viata noastra, relatiile dintre oameni, au o componenta vazuta si una nevazuta.

Vedeti ca exista tendinta in ziua de astazi, sa spuna cineva: “Ce conteaza sa-i zic in fiecare zi ca il iubiesc si asa mai departe? Acela trebuie sa stie ca il iubesc in sufletul meu.” Ori, orice relatie, si intre oameni, are un trup si are un suflet, si daca nu exista o mentalitate, daca nu se intrupeaza relatia in gesturi, in cuvinte, in sentimente manifestate, atuncea incet-incet se pierde si sufletul relatiei. Asa si viata noastra spirituala are o componenta trupeasca. Toate virtutile au  o componenta trupeasca. Avem postul ca si componenta trupeasca, avem o randuiala de rugaciunea, avem un spatiu de rugaciune, adica chiar si rugaciunea are o astfel de componenta, incepand de la metaniile pe care le primeste calugarul, la calugarie, cand i se spune: “Uite, aceasta este sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu, adica rugaciunea Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma pe mine pacatosul”. I se da metaniile, si zicea Parintele Teofil despre metanii ca este un suport material pentru o lucrare spirituala. Deci si pentru a se realiza rugaciunea este nevoie de un spatiu al rugaciunii si este nevoie de un timp al rugaciunii, pentru ca si rugaciunea sa se realizeze in final. Si toate lucrurile din viata nostra au nevoie de acest suport material.

Atuncea cand ne este incet-incet confiscata viata, ne este confiscat trupul vietii noastre crestinesti, se pierde si sufletul. Adica daca ni se spune: “credinta este o chestiune particulara, este o chestiune privata, poti sa te rogi dar izolat, in casa ta, dar sa nu te manifesti public“. Si in momentul in care ni se interzice manifestarea in afara, in acel moment, cand ni se confisca trupul credintei sau manifestarii credintei, incet-incet se pierde si credinta. Parinte Staret va rog sa continuati.

Parintele Iustin de la Oasa:

Da, parintele Pantelimon vrea sa ma introduca si pe mine in subiectul din searea aceasta.[...]

Omul este trup si suflet, e o chestiune elementara, dar trupul si sufletul atunci poate fi numit iarasi om. Si gasim intr-una din lucrarile Sfantului Maxim Marturisitorul, considerat ca cel mai profund dintre toti Sfintii Bsiericii, in lucrarea lui Mistagogia, gasim faptul ca si Sfanta Scriptura este numita om, trupul ei fiind Vechiul Testament, iar sufletul ei fiind Noul Testament, sau intelesul literal trupul, iar sensul si scopul intelesul celor spuse este sufletul. Tot el mai spunea ca si biserica este numita om, pentru ca are trup si suflet, biserica ca si cladire, Sfantul Altar fiind sufletul iar restul biserici, naosul si pronaosul fiind trupul bisericii. Si mergea mai departe ca sa spuna ca si cosmosul este om, adica are trup si suflet, trupul fiind partea sensibila iar sufletul fiind partea inteligibila. Si cred ca, continuand acest demers si chiar ce lucreaza omul putem sa spunem, tot ce produce, putem sa spunem ca este om, ca are trup si suflet. Iata si un aparat, un televizor spre exemplu, putem sa spunem ca este om, are trupul partea vazuta si sufletul partea inteligibila, partea de gandire, de conceptie cu care a fost facut, de intentie, si scopul cu care a fost facut. Si acuma, in felul acesta, cred ca putem sa intelegem mai usor de ce toate sunt facute pentru om. Bineinteles ca nu au trupul omului si sufletul omului, deci este o intelegere spirituala, este o intelegere duhovniceasca cand ne referim la suflet. Sufletul cosmosului, spre exemplu, nu are un suflet ca si noi, nu e vorba de un panteism, de o amestecare a materiei cu Dumnezeu, si Dumnezeu este matere si materia este Dumnezeu. Nu! Lucrurile sunt clare, sunt distincte, dar vedem in felul acesta ca sunt laste lucrurile in asa fel incat sa poata fi personalizate, sa intre in relatie cu om. Omul este pus in mijloc intre creatia vazuta si creatia nevazuta, cum spunea Parintele Pantelimon, si tot ce e vazut in lumea aceasta trebuie sa ajunga la Dumnezeu prin om.

Si, legat de cinstea de care pomenea Parintele aicea, cinstea la care a fost ridicat omul, ganditi-va ca Dumnezeu nu S-a intrupat in firea ingerilor, ci in firea omului, in natura omului. Si Dumnezeu Cuvantul intrupandu-Se in omul Iisus, asumand firea omeneasca, iata S-a intaltat cu ea la cer in sanul Sfintei Treimi, S-a ridicat la cer cu natura umana, si este foarte mult lucrul acesta. Si spunea un Parinte, Parintele Ilie Moldovan care a predat la Facultatea de Teologie din Sibiu, spunea ca Hristos prin intrupare a schimbat conditiile ontologice ale existentei. Cum putem noi sa intelegem lucrul acesta? Pentru ca Dumnezeu dupa ce S-a intrupat si S-a inaltat la cer, conduce universul vazut si lumea nevazuta, deci toata creatia, o conduce ca om, deci cumva toata puterea a fost preluata de un om, de omul asumat de Hristos. Cand Domnul Hristos a spus: “datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant” (Matei 28, 18) dupa Inviere, S-a referit la umanitatea Sa, El ca Dumnezeu a invait si n-a pierdut puterea. Cand a zis “datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant” a primit-o ca om. Si iata de ce s-au schimbat conditiile ontologice ale existentei, ca Dumnezeu conduce universul si lumea acuma ca om. Si ne impartasim de Dumnezeu, ne unim cu Dumnezeu participand la umanitatea indumnezeita a lui Hristos, deci participam la un om, la viata unui om in care suntem cuprinsi cu totii.

Parintele Pantelimon de la Oasa: 

Acuma, haideti sa va spune de ce am ales aceasta tema ca si subiect de conferinta. Pentru ca vedem cu totii ca de multe ori nu merge ceva in viata noastra, si nu intelegem de ce nu merge. Ne rugam, facem ce putem, dar, la un moment dat ceva se pierde din viata noastra. Si am stat asa un pic sa observ, si am vazut ca viata noastra s-a saracit foarte mult, sa zicem asa, in componenta ei vazuta. Adica relatiile dintre oameni au pierdut foarte mult din randuiala lor. Si am sa va explic. Relatiile intre parinti si copii: astazi nu mai sunt parinti si copii, sunt prieteni. Se adreseaza parintilor pe nume, este privita ca o evolutie a relatiei, dar ceva din taina relatiei s-a pierdut. Tot asa putem vedea ca lipseste cinstirea si respectul in relatia dintre oameni, tot asa, pentru ca formele, suportul material al relatiilor a fost anulat. Si cand ma refer aicea la suportul material, ma refer la randuielile care existau inaninte, randuieli de comportament, randuieli de adresare. Adica cum se adresa un copil fata de un parinte? “Saru’mana mama, saru’mana tata“. Astazi: “ciau Gica, ciau….“ o porecla s.a.m.d. Deci vedem ca s-a liberalizat componenta vazuta a relatiei. La fel relatia intre soti. Inainte se adresau sotii unul altuia cu dumneavoastra. Adica erau niste randuieli de cinstire, randuieli foarte bine precizate care astazi s-au suspendat. Fratatii mai mici, se adresau fratilor mai mari, la noi in Banat, aveai un frate mai mare cu un an, nu-i ziceai dupa porecla, ii ziceia neica. Deci era o formula de cinstire. Vedem ca aceste randuieli de comportament existau foarte bine precizate in trecut. Trecea un preot pe strada, trecea preotul in reverenda, nu trecea imbracat civil, oricum, deci tot componenta cumva vizibila. Oamenii se ridicau in picioare si salutau, sau isi descopereau capul in fata preotului. Nu exista ca un tanar sa nu aibe intiativa, atuncea cand trecea pe langa un om in varsta sa nu-l salute. Daca nu-l saluta era imediat pus la punct si dupa aceea acasa isi lua si ceaiul, cum s-ar zice. Deci aceste randuieli ale relatiilor vedem ca s-au pierdut, si in momentul in care s-a suspendat trupul: “ca nu asta conteaza, conteaza ce ai in suflet; si cu Dumnezeu, n-ai nevoie de intermediar; direct cu Dumnezeu, n-ai nevoie de componente vazute, n-ai nevoie de icoane, n-ai nevoie de altele si altele care le avem in biserica, se poate direct“. In momentul in care se suspenda trupul relatiei omului cu Dumnezeu, partea vizibila, vedem incet ca se pierde si sufletul, asa cum se pierde si sufletul in relatiile dintre oameni, atuncea cand se suspenda trupul.

Vedeti ca oamenii inainte, civilizatia traditoinala, aveau o viata foarte impodobita cu simbluri si randuieli. Adica dau un exemplu: hora se tinea duminica in curtea bisericii, si hora privita astfel era un simbol a ceea ce se intampla in cer.  Ce ce intampla in cer? Se intampla o gravitare in jurul lui Dumnezeu, o miscare coordonata si o slavirea a lui Dumnezeu. La fel oamenii, cand mergeau la lucru impreuna cantau, tot asa ca si in cer, cum se canta. Toata viata omului traditonal, asa cum era organizata, se desfasura ca un simbol a ceea ce era in cer. Si, pentru omul traditional lumea atata valoare avea, cat putea sa reflecte ce se intampla in cer, cat putea sa fie o replica simbolica a ceea ce se petrece in cer. 

  Adica avea si vesmintele impodobite cu simboluri, avea poarta, casa, grinda, lingura, uneltele, toate erau incrustate cu simboluri. Toate evenimentele vietii erau foarte frumos impodobite, cu obiceiuri la nastere, cu obiceiuri la nunta, cu obiceiuri la recolta, cu obiceiuri la arat. Totul era foarte, foarte impodobit si toate aceste simboluri erau operante in viata oamenilor. Va ziceam de randuielile care existau, randuielile de comportament, randuielile de adresare, si toate lucrurile aceste constituiau partea vazuta a vietii omului si prin intermediul ei vesnicia venea si se pogora in viata omului. Si atuncea exista o foarte mare bucurie, care se mijlocea omului prin intermediul acestor, am putea spune, fire de legatura cu vesnicia. Vesnicia patrundea in casa omului si in toate aspectele vietii lui, pentru ca nu privea nici munca rupata de Dumnezeu, nici un lucru din ce-l inconjura nu-l privea simplu, adica separat de realitatea spirituala, separat de vesnice. In momentul in care el isi impodobea stalpul casei, avea intuitia sau constiinta ca nu e numai un simplu stalp, ca casa lui aduce aminte de biserica, aduce aminte de locasurile din ceruri. Si atunecea el prin toate acestea incerca sa traiasca vesnicia aici.

Munca era privita ca o lucrare a naturii, ca o prelungire a ceea ce facea Adam in Rai aceea sa dea nume, si prin nume sa dea sens lucrurilor, pentru ca Dumnezeu i-a spus lui Adam sa numeasca el animalele, sa numeasca el toate lucrurile din creatie. Adica prin nume sa le specifice sensul, pentru ca in nume se cuprindea sensul unui lucru. Si vedem ca in ziua de astazi s-a saracit foarte mult aceasta componenta vazuta, si as putea spune ca traditiile sau traditia ca principiu, trebuie reinventata daca s-a pierdut. Ce mai este trebuie pastrat si interogat. Trebuie sa reinterogam traditia: ce sensuri poarta? Pentru ca aceste sensuri trebuie sa le redescoperim si trebuie sa le readucem in viata noastra. Toate aceste relatii ale noastre trebuie sa le ordonam dupa principii crestine.

Mai dau loc si parintelui Staret sa completeze, ca noua asa ne place sa lucram impreuna.

Parintele Iustin de la Oasa:

Da, eu va spun sincer ca m-am intors de unde am plecat, adica la sat, si am inceput sa-mi depan amintirile de acolo, si intr-adevar era un respect deosebit fata de tot, dar nu in sensul trupesc. Acolo, cum spunea Parintele, partea vazuta a oricarui lucru, al oricarei realitati poate fi numita trupul ei, si de-asta se realiza si sufletul. Mi-amintesc cum se trezeau oamenii de dimineata acolo, chiar megeam de multe ori la coasa cu tata pe intuneric, si coseam o brazda-doua pe intunerc, atat de dimineata se mergea la lucru. Si se realiza foarte bine si sufletul pentru ca se tinea la partea aceasta exterioara. Vedeti, ei nu mergeau separat la lucru, in general mergeau impreuna sa culeaga viile, mergeau impreuna sa culeaga cartofii, la fel, si faceau o treaba ordonata acolo, deci respectau partea trupeasca, sa zicem trupul, dar se realiza si sufletul, se bucurau unii de altii, se bucurau sa se vada unii pe altii. Deci in felul acesta se muta centrul de pe trup pe suflet, si in felul acesta isi traiau viata.

Mi-amintesc ca eu mergeam la liceu, si incepand facultatea mi-am pierdut credinta, si am inceput si eu sa gandesc mai in termeni de eficienta. Si mergand odata acasa i-am zis mamei: “dumneavoastra castigati suficient?” Si m-a intrebat: “cum adica daca castigam sufiecient?“. “Pai daca aveti profit. Aveti profit?“. Se uita mama la mine, a zis: “Mai copile noi asa ne-am trezit noi aicea, in viata asta, lucrand pamantul. Deci noi nu putem sa nu lucram pamantul. Deci nu-i interesa profitul, nu-i interesa castigul material, decat ca scara catre castigul spiritual. Tin minte cand culegeam porumbul si aveam porumb mult, se bucreau de asta, dar se mutau imediat in partea sufleteasca si ramaneau in planul trairii vietii. Nu se gandeau ca “anul asta am porumbul asta si o sa castig banii aia, si o sa ma imbogatesc si…” N-aveau nicio treaba cu asta. De ce? Pentru ca accentul cadea pe suflet, adica accentul cadea pe viata. Mai tarziu pe urma am inteles eu ca ei de fapt asa isi traiau viata. Ei nu traiau ca sa munceasca ca sa realizeze nu stiu ce performante fizice, materiale, ci ca sa realizeze performante sufletesti. Taranul roman nu era materialist deloc. Si vedem ca acuma cum a introdus eficienta, profitul acolo, incepe sa-si strice viata, adica incepe sa-si strice sufletul acelei vieti, si ramane un trup gol care va disparea si el.

Ati vazut ca si in viata omului sufletul este cel care sustine trupul in viata. Ce frumoasa e materia din corpul omului, ce forme are, ce posibilitati are! De ce? Pentru ca e patrunsa de spirit, de duh, de sufletul omului. Ori cand iese sufletul omului din corp, ce se intampla? Moare corpul, se descompune, putrezeste. De aceea vedem ca legile corpului, legile fizice din corp sunt sustinute de spirit, iar sufletul la randul lui este sustinut de Dumnezeu, el se hraneste fiind de naurta spirituala, si se hraneste cu Dumnezeu care este spiritual. Se hraneste cu energii din Dumnezeu, nu cu fiinta lui Dumnezeu. Deci omul ramane intreg daca este suflet, trup si duh. Daca este numai suflet si trup, omul in strea lui naturala, el degenereaza. Vorbim de o stare naturala a omului in masura in care ea e restaurata.

E o teorie numai sa spui suflet si trup cum e in cunostintele noastre umaniste acuma, cand se ia sufletul si trupul ca doua realtitati perfecte cumva si separate. Dar nu, ele se altereaza, cum ati luat dumneavoastra niste fructe din pom daca nu le puneti in frigider se strica, asa se strica si trupul si sufletul omului daca nu sunt patrunse de Duhul Domnului. Totul a fot lasat sa devina una, dar pentu ca am cazut si am pacatuit in continuare, pacatul rupe relatiile si degenereaza starea omului, deci numai in relatiile cu Dumnezeu putem sa ne pastram cu adevarat si sa fim cu adevarat. Altfel, cum spunea si filozoful nostru indragit, Petre Tutea ca “omul fara credinta este animal rational“. Si poate ca chiar este mult spun animal dar e si mult spus rational, pentru ca devii irational; intra irationalul patimii, irationalul pacatului, intra in ecuatia vietii tale si incepi sa nu mai fi rational.

INTREBARI

- Psihicul de cine apartine, de trup sau suflet? Emotionalul trebuie tratat cu medicamente? Daca e bolnav, sau considerat cruce pana unde trebuie rabdat? Medicul zice ca trebuie tratat si duhovnicul nu e de acord.

Parintele Pantelimon de la Oasa:

Emotionalul, emotia, tine de duh si sentimentul tine de suflet, dar nu se poate face distincite foarte clara, unde se termina emotia si unde incepe sentimentul. Acuma exista serotonina, care este un hormon al fericirii, care e o substanta chimica. Nu putem vorbi despre emotii trupesti, dar, de la un moment dat, exista si componenta spirituala. Adica chiar si in manifestarile trupesti exista la un moment dat o componenta spirituala. Vedem ca si animalele au emotii, si ca animalele au instincte, chiar si ca la animale exista o iubire instinctiva a parintilor fata de odraslele lor, dar la om este mult mai mult decat este la animale. Adica chiar si in pacat am putea spune ca nu este implicat numai trupul omului. In pacat vedem ca vine sufletul cu o cautare infinita, care este specifica sufletului, si atuncea omul are o cautare patimasa, o cautare patimasa rationala care nu exista la animal. Animalele au un echilibru in implinirea turor instinctelor, in satisfacerea tuturor instinctelor. La om vedem o mult mai mare implicare, si trecerea dinspre natural in patimas, si asta arata ca vine sufletul sa se implice si sa se investeasca in starile trupului. Atuncea sufletul nu poate fi tratat chimic. Exista carente care se manifesta in plan trupesc, carente care pot genera stari emotionale, pot genera stari de frica, stari de panica, si care pot fi echilibrate intr-o oarecare masura prin medicamente din astea chimice dar nu totul se trateaza numai chimic, adica sunt lucruri care nu pot fi tratate numai chimic.

Parintele Iustin de la Oasa:

Ce ma doare pe mine in chestiuni de genul acesta este ca am involuat foarte mult cand e vorba de a trata o problema de sanatate. Daca la stramosii nostrii dacii, deci cu vre-o trei mii de ani inainte, nu se concepea sa tratezi trupul fara suflet, pentru ca se stia de-atunci ca omul este trup si sufelt, si atuncea trebuie sa ai in vedere omul intreg. Atunci cand abordezi o parte a lui, fie ea trupeasca, trebuie sa ai in vedere si partea sufleteasca, ca s-ar putea sa fie cauza in suflet, adica sa fie sufletul bolnav si sa se manifeste in trup. Un suflet bolnav nu mai gestioneaza corect si responsabil, nu mai gestioneaza bine viata corpului, si se dezechilibreaza si viata corpului plecand de la dezechilibrul sufletului. Si acum dupa atata amar de vreme s-a ajus asa, la un acolism, la un mateialism, incat sa vezi numai trupul [fara sa ti seama de suflet], deci ca medic sa nu mergi sa lucrezi si cu preotul. Adica sa nu-l accepti si pe el, sa-i trateze sufletul mai intai, si sa vezi si tu cum sa-i tratezi trupul. Numai strict trupesc, ca si cum omul ar fi numai trup. Si de-asta va zic, ca acum trei mii de ani, si chiar ai nostrii [stramosi] dadeau lecti la greci, care erau avansati.

Sa stiti ca si eu am mai avut probleme de sanatate trupeasca si am ajuns prin spital, si ma uitam la oameni cat de cazuti erau sufleteste. Deci cel putin 50 la suta din starea lor de boala s-ar fi eliminat daca si-ar fi tratat sufletele. Si vedeai din pozitia lor depresiva, [ca erau] suparati, chinuit. Pai cum sa-si revina corpul daca tu cu starea aia sufleteasca il sugrumi. Si nu se are in vedere lucrul acesta, sau se au in vedere dar intr-o masura foarte rastransa.

Am avut chair si un caz, sa stit, de o tanara care pacatuise foarte, foarte mult, si deja incepuse sa se demonizeze. Si a ajuns intr-un final la un spital de psihiatrie si praf si pulbere s-a ales din ea de atatea medicamente. Am vazut-o dupa un an sau doi si imbatraninta cu vreo treizeci de ani. Deci avea vreo douazeci si ceva de ani si arata de 50 de ani, dupa tratamentele care i s-au facut intr-un spital de psihiatrie. Si ea n-avea probleme psihice, dar medicii de acolo nu puteau sa deosebeasca o problema psihica de una demonica. Acuma daca nu puteau nu-i nici o problema, dar sunt altii care pot, adica preotii pot spune asta: “e o chestiune demonica si se trateaza asa“. “Asta este, intr-adevar  o chestiune de probleme ale sistemul nervos si si se trateaza asa“. Nu e o chestiune corelata intre medici si preoti in privinta sanatatii trupesti.

Parintele Pantelimon de la Oasa:

In general bolile psihice sunt destul de relativ diagnosticate. Nu exista o foarte clara delimitare intre boli cum exista la bolile trupesti. Adica te doare un dinte, stii ca te doare un dinte. Acolo bolile psihice sunt in functie de gravitate, de la o anumita stare pana la o anumita stare e o boala, dupa care trece in alta parte. E clar ca exista boli psihice si boli spirituale. Schizofrenia, asa cum este numita, este o ruptura care se prodce intre partea rationala a sufletului si creier. Adica creierul nu mai recepteazacea ceea ce vrea sufletul sa transmita, si atuncea el reproduce cumva gresit, reproduce altceva. Si astea sunt intr-adevar boli psihice, in momentul in care se produc aceste fracturi in comunicarea intre minte ca si componenta a sufletului, si creier.

- O intrebare despre sot si sotie ca trup si duhovnic ca suflet. Este bine ca familia sa aibe doi duhovnici, separat sotia si separat sotul? Daca apar neintelegeri in familie din cauza duhovnicului care este iesirea?

Parintele Pantelimon de la Oasa:

Este foarte clar ca este bine sa aibe acelasi duhovnic. Asta este evident pentru ca sunt foarte putini acei duhovnici de exceptie, care sa fie vazatori cu duhul. Si atuncea, cand omul vine si-i spue ceva, el sa stie si ce nu-i spune omul. Cum zicea Parintele Teofil ca un duhovnic adevarat este numai un duhovnic care este vazator cu duhul, si zicea despre el ca nu este vazator cu duhul. Acuma Dumnezeu stie cum era. Dar pentru ca duhovnicul este o autoritate spirituala pentru famile, atuncea este important ca toti membrii familiei sa aibe acelasi duhovnic. Si un duhovnic, sa stiti ca rezolva enorm de mult dintre conflictele care pot sa apara in familie, si rezolva multe probleme de care nici nu se stia si nici nu se pot afla. Poate unul dintre soti are un gand, un gand impotriva celuilalt, dar nu si l-a manifestat. Merge la duhovnic si duhovnicul le rezolva. Deci foarte, foarte multe probleme le rezolva in viata de familie autoritatea spirituala a duhovnicului. De multe ori intr-un conflict esti implicat asa, emotional, ai o cearta, si char daca stii ca n-ai dreptate nu esti dispus sa cedezi fata de cel cu care esti in conflict, pentru ca ai orgoliul tau. Nu esti dispus sa cedezi fata de cel care esti in conflict, dar fata de duhovnic, fata de tert cedezi. Si foarte, foarte multe probleme le rezolva intr-o familie un duhovnic.

Parintele Iustin de la Oasa:

Rezolva probleme si rezolva mantuirea pana la urma. El este cel prin care tu te nasit din punct de vedere duhovnicesc. Asa cum din punct de vedre fizic avem nevoie de parinti care ne nasc si ne cresc si au grija de noi, la fel si din punct de vedere duhovnicesc trebuie sa ai un parinte. Deci este duhovnicul prin care tu te nasit, si prin care te naste Dumnezeu pana la urma, si care-ti poarta de grija de la varsta de pruncie duhovniceasca pana la moartea ta. Si el este calauza care te ia de mana si te duce in cer. Si daca ajunge in cer fara tine atuncea este o problema pentru el. Deci il incarci cu o responsabilitate foarte mare pe duhovnic pentru faptul ca i te incredintezi.

Dar sa stiti ca probleme, asa, din cauza duhovnicilor nu prea sunt pentru ca le rezolva Dumnezeu. Deci, chiar daca duhovnicul iti spune ceva gresit si tu crezi in ceea ce spune el, tu nu gresesti inaintea lui Dumnezeu pentru ca ai facut ceea ce ti-a spus el. Si Dumnezeu are grija in baza credintei tale, prin ce ti-a spus el, sa te ajute pe tine. Dumnezeu nu ne ia in litera asa, nu-i un calculator, nu-i o masina. Mi-amintesc de un Parinte in Pateric, care asa de intens se ruga cand mergea prin curte, zicea rugaciuena lui Iisus, incat mergea pe deasupra pamantului. Si alt Parinte mai batran vazandu-l s-a mirat cum de el a ajuns batran si n-a ajuns la masura asta. Si l-a intrebat ce lucrare ai, cum te rogi? Si zice: “zic rugaciunea lui Iisus“. “Pai cum o zici?“. “Zic: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, nu ma milui pe mine pacatosul“. Acesta cand a auzi i-a zis: “Stai, ca n-o zici bine, zi: miluieste-ma pe mine pacatosul“. “Ma iertati, am gresit, nu mi-am dat seama…“. A inceput sa zica asa si nu mai mergea pe deasupra pamantului. Si atuncea l-a vazut batranul si i-a zis: “Zi asa, zi inainte cum o ziceai tu“. Si atuncea vedem ca Dumnezeu cauta la sufletul omului, la credinta lui. Si el avea o formulare gresita, da, dar el credea asa cu toata fiinta lui. Asa si cand chiar daca ti-ar spune duhovnicul ceva gresti si tu crezi, Dumnezeu iti da dupa credinta ta, nu dupa greseala duhovnicului.

- Parinte vedem ca in viata duhovncieasca lupta sufletului este strans legata de patimile trupului, si nu de multe ori vedem ca trupul este cel care reuseste sa castige aceasta lupta. Cum reusim sa ne detasam de patimi, si implicit de trup, pentru ca sa-i redam libetatea pierduta a sufletului.

Parintele Pantelimon de la Oasa:

Trebuie sa ne detasam de patimi, dar nu de trup. Adica lucrarea duhovniceasca se realizeaza in trup. Dupa cum stiti omul poate sa lucreze duhovniceste si sa adune roada duhovnieasca atata timp cat este in aceasta viata, adica a sufletului unit cu trupul. Tot ceea ce facem in aceasta viata merge in vesnicie, dupa aceea, in vesnicie, nu mai putem sa schimbam starea in care ne aflam. Deci conteaza foarte mult recuperarea trupului in lucrarea duhovniceasca. Nu ne putem mantui sufletul fara sa ne mantuim si trupul, deci trebuie mantuit si trupul. Si atuncea patimile se inving printr-o corectare a vietii trupesti. Spunea Parintele Teofil, pomenea despre ceea ce a spus Sfantul Apostol Pavel, ca cel care a furat sa nu mai fure ci sa lucreze ca sa aibe sa dea si altora. Si spunea Parintele Teofil ca asta inseamna pocainta. Pocainta nu inseamna sa-ti para rau, sa te lamentezi [si atat], ci inseamna sa lucrezi. Adica cum era acel caz: ai furat cu mainile, cu mainile atuncea sa-ti indrepti greseala, adica sa lucrezi cu mainile si sa dai si celor care nu au.

Pacatele pe care noi le facem se inscriu in fiinta noastra. Si noi mergem la duhovnic si ne spovedim de pacate si ni se iarta pacatele, dar fiinta noastra a fost si modelata intr-un anumit fel de pacatul pe care l-am facut. Si asta este urma pe care fapta pacatului a inscris-o in fiinta noastra. Si pocainta este lucrarea de recuperare a urmei pe care a lasat-o pacatul in fiinta noastra. Pacatele ne demoleaza, ne distrug din punct de vedere ontologic si trupeste, si pocainta, ca lucrare a faptelor bune ne restaureaza, adica ne restaureaza ruina la care ne aduce pacatul. Si noi chiar daca primim, asa cum am spus, primim iertarea pacatelor la Sfanta Spovedanie, dar indreptarea reala a fiintei noastre se face prin lucrarea pocaintei prin fapte.

Parintele Iustin de la Oasa:

Deci la Spovedanie ni se iarta pacatele, dar nu ni se iarta consecintele. Consecintele pacatelor raman si de asta ai tendinta iarasi sa pacatuiesti. Ce as vrea eu sa mai adaug aici este ca majoritatea patimilor trupesti sunt sufletesti. Adica este sulfetul implicat acolo si este sufletul de vina. Pai de ce? Pentru ca sufletul are partea conducatoare, sufletul are libertate, are ratiune, are constiinta. Trupul este orb cumva, este inconstient cumva. Si atunci cum sa invinuiesti tu pe un om nebun, spre exemplu? Pai nu ai cum ca nu e constient, nu-si da seama  de ce face. Pai asa este si corpul.

Dar sa stiti ca spunea Parintele Dumitru Staniloae ca patima este tendita omului spre infinit intoarsa intr-o directie in care nu-si poate afla satisfactia. Tendinta asta spre infinit cine o are? Sufletul! Si atunci el si-o intoarce dinspre Dumnezeu spre trup, si el incearca, cautand implinirea spre Dumnezeu, sa si-o implineasca prin trup. Si atuncea el participa la placerile trupului, nu mai are bucuria harului, si incearca sa inlocuiasca aceasta bucurie a harului cu placerile trupului. De asta placerile trupului sunt irezistibile in momentul in care sufletul pariticipa la ele. Dar daca sufletul nu participa, si totusi tu ai anumite porniri ale trupului ele sunt nevinovate. Uitati-va in viata dumneavoastra, cand sunteti asezati bine duhovncieste cand sufletul este bine hranit, e bine orientat din punct de vedere spiritual ce inseamna inclinatiile corpului? O sa vezi ca daca ai avut patima lacomiei pantecelui, si mergi bine duhovniceste nu-ti mai trebuie atata mancare; pur si simplu nu-ti mai trebuie. Si alte patimi daca le-ai avut, si vezi ca sufletul este in stare buna, nu mai ai. Si vina, in general, este a sufletului. Si de-asta e bine sa incepem cu sufletul, bineinteles si pe forma unei asceze trupesti, dar pana cand nu ne vindecam sufletul, nu scapam nici patimi.

- Relatiile interumane au sarcit. Cum ne intoarcem inapoi la bogatia ce era odata, ca nu e suficient sa ne schimbam exteriorul, caci interiorul ramane tot gol. Ce facem? Cine sa ne initieze pe drumul spre inapoi, spre frumusetea care a fost odata, pe care noi n-am cunoscut-o dar o intuim.

 Parintele Pantelimon de la Oasa:

Pai ziceam ca traditiile daca nu mai sunt trebuie reinventate. Traditiile noastre crestine sunt un rezultat al intruparii conceptiei crestine despre viata, in viata omului. Adica totul porneste de la credinta si, cum zicea Parintele Arsenie Boca,  sa ai conceptie de viata crestina. Ce inseamna sa ai conceptie de viata crestina? Sa-ti concepi relatiile dupa credinta in Dumnezeu. Cum asteapta Dumnezeu ca sa ma raportez eu, ca si parinte la copil, sau ca si copil la parinte, si asa mai departe. Daca cauti un temei in Scriptura, atuncea incet-incet incepi sa readuci sau sa reintroduci aceste cutume,  aceste obiceiuri care  sa-ti impodobeasca viata, sa-ti impodobeasca evenimentele vietii si asa mai departe.

 Parintele Iustin de la Oasa:

Au saracit relatiile dintre noi pentru ca nu mai suntem prezenti unii in viata celorlati. Prin tot ceea ce facem, noi trebuie sa ne daruim celorlalti. Deci atunci cand dai, te dai. Daruind te daruiesti celuilat cand vorbesti frumos cu el, te daruiesti celuilalt cand te rogi pentru el, cand faci orice in relatia cu el. Dar noi acuma incercam sa ne conducem viata in sens pozitiv dupa niste concepte, dupa conceptul de bine. Ca e bine sa fie asa, sa fie asa, si incercam sa implinim niste concepte. Nu asta trebuie sa facem. Binele este Dumnezeu, si noi trebuie sa ne daruim cand daruim. Si asta putem sa o realizam si la nivelul nostru omenesc dar mai ales in relatia noastra cu Dumnezeu. Tot ce exista in lumea asta este dat si este lasat spre a fi personalizat, adica spre a fi introdus in relatie. Si atunci, lipsind unii din viata celorlalti, de-asta ne sunt vietile si relatiile saracacioase. Daca tu ajungi sa te daruiesti mereu, si cum spunea Parintele Teofil: sa te daruiesti si sa te depasesti mereu, deci, daca am fi preocupati atunci cand savarsim binele, sa ne daruim bine celuilat, cu toata fiinta noastra, sa ne punem in sufletul celuilalt, sa ne punem la picioarele celuilalt, sa ne dam cu totul celuilalt, atuncea ne-am imbogati unii prin altii, si ne-am imbogati si de noi si de Dumnezeu, si in felul acesta s-ar imbogati relatiile dintre noi. Daca nu il introducem si pe Dumenzeu in ecuatia relatiile noastre, atucea chair si daruirea asta la nivel omenesc cu timpul se consuma.

- De ce atuncea cand printr-o suferinta mare ne intoarcem catre Dumnezeu si primim o mare putere de rugaciune, in acelasi timp si ispitele de la diavol se inmultesc? De ce Dumnezeu ii ingaduie necuratului sa ne duca in ispita, in loc sa ne intareasca in credinta si sa ne aseze intru nadejdea Sa?

Parintele Iustin de la Oasa:

Dumnezeu nu ingaduie necuratului sa ne faca noua rele, noi ii ingaduim. Dumnezeu nu-i ingaduie nimic, noi ii ingaduim de multe ori totul. Si atuncea, odata ce tu i-ai ingaduit, liber fiind, si el a ocupat pozitii in viata ta, si tu ai ajuns sa te imbolnavesti sufleteste si poate si trupeste este nevoie de efort, si este nevoie de rugaciune ca sa poti sa scapi. Si atunci cand te rogi si vrei sa iesi dintr-o incercare, si tie iti vin ispite mai mari, pai e firesc pentru ca declari razboi raului din tine si el lupta cu tine, odata ce i-ai declarat razboi. Si iata ca e o chestiune fireasca, e o chestiune normala odata ce ea este in tine, dandu-i tu drept.

Insa, ce am observat asa, e ca noi cand avem probleme de viata, facem sa fie bine, adica sa nu mai fie problema aia. Nu intelegem ca nu poate fi bine daca noi nu suntem buni. Nu trebuie sa cautam sa fie bine, noi trebuie sa cautam sa fim buni. Si daca vom fi buni va fi bine, si daca nu vom fi buni si suntem rai, tot raul ramane. Si atuncea noi trebuie sa incercam sa ne tamaduim, trebuie sa ne vindecam, trebuie sa devenim buni. Altfel raman cauzele raului in noi, daca noi vrem sa scapam de un  necaz. Bine, scapam de necaz, dar toate radacinile raului sunt in mine pentru ca eu am permis raului sa se inradacineze in mine. Ori scoaterea raului din mine inseamna imbunatatirea mea, si neaparat imbunatatirea mea pleca din constiinta ca eu sunt de vina. Eu nu pot sa scot raul din tine, dar pot sa scot raul din mine.

Aicea iar ne pacalim multi si ne amagim multi ca vrem sa fie bine, vrem sa fie bine in societate. Si cum am vrea sa fie bine? Pai schimbandu-se conducatorul tarii, sau schimbandu-se seful de post, sau nu stiu cine trebuie sa se schimbe ca sa fie bine, dar nu cumva eu sa ma schimb. Ori nu poate fi bine, decat plecand de la mine. Eu pe mine ma pot schimba. Daca vreau sa fie bine, atunci trebuie sa lucrez sa fiu bun, sa incerc sa ma fac bun. Si in felul acesta tu poti si sa-l ajuti si pe celalat sa devina bun. Dar odata ce tu nu esti bun, degeaba ii spui celuilat sa fie bun, pentru ca nu-i transmiti puterea de fi bun. In schimb, daca tu ajungi sa fi bun, ajungi sa arunci semintele binelui in celalat cu putere. Vedeti, in Evanghelie cum spuneau unii care se intalneau cu Domnul Hristos: cine este Acesta care are cuvant cu putere? De unde vine puterea in cuvant? Din puterea vietii! Ori daca noi incercam sa devenim buni, sa avem o viata buna, cu puterea vietii din noi putem sa-i schimbam pe ceilalti, dar bineinteles ca nu in mod magic, ci asumand. Deci schimbarea si rezolvarea problemelor astazi pleaca de la asumarea lor. Spun Sfintii Parinti ca nimica nu poate fi mantuit daca nu este asumat. Si atuncea eu trebuie sa-mi asum greselile mele, sa-mi asum raul meu si sa incerc sa ma schimb. Si atunci pot sa ajung bun si sa am nadejde de bine.

- Cum poate fi determinat cineva care vine duminica de duminica la biserica, dar din slaba credinta este cazut rau duhovncieste, dar familia care-l iubeste vrea sa se intoarca la Hristos?

Parintele Pantelimon de la Oasa:

Da, deci sa stiti ca este o situatie destul de des intalnita astazi, sa mergi zeci de ani la biserica si sa nu te schimbi. Si atuncea, ma gandesc ca la asta se refera intrebarea, cum poti sa-l ajuti pe un astfel de om sa fie bun. Acuma, sa stiti, cand este vorba sa ajutam pe ceilalti alegem varianta cea mai scurta, ca si curentul, trece pe circuitul cel mai scurt si cu rezistenta cea mai mica. Si noi, daca e vorba se facem ceva pentru celelat, imdiat facem economie de efort, si interventia cu efortul cel mai mic este sa-i zicem, ii zicem sa se schimbe si Doamne ajuta! si cu asta tot. Dar, in primul rand ca sa-l intelegi pe cineva trebuie sa-l iubesti. Deci atata intelegi dintr-un om cat il iubesti. Prin iubire se realizeaza intrepatrundera aceasta dintre noi. Prin iubire ajungem chiar sa ne schimbam intre noi, adica tu sa fii in mine si eu in tine, si eu sunt in mine prin tine. Asta e iubirea pana la urma: trairea prin celalat. Cand zicem declaratia de dragoste: tu esti viata mea. Pai chiar asa este si chiar asa trebuei sa fie: tu ii traiesti viata ei, si ea iti traieste viata ta. Ori, sa stiti ca daca ne-am iubi cu adevarat, si daca ne-am iubi mai mult, s-ar imputina raul. Poate ca omul ala s-a irosit sa tot pui vina pe el, ca uite de atata amar de vreme mergi la biserica si nu s-a schimbat nimic. Dar haide sa punem vina  pe tine. Tu ai facut tot ce trebuia pentru omul ala? Tu il iubesti pe omul ala. Pai iubindu-l te transferi in launtrul lui cu toata puterea ta. Il iubesti sau nu-l iubesti? Si atuncea vedem ca problema se muta de la el la mine. Si el are problema asta si eu am problema ca nu am facut tot ce a trebuit pentru el. Cat m-am rugat eu pentru omul ala? Cate metanii fac eu pentru el? Ce jertfa fac eu pentru omul ala? Cat fac eu pentru el? Da’ nu-mi pun problema asa, ca asa, na, se atenteaza si la timpul meu. Da’ mai bine ii zic cateva vorbea acolo, si poate il mai si judec si-l mai clevetesc un pic si cu asta am incheiat subiectul. Deci vedeti ca problema celuilalt se muta iarasi la noi, si in felul asta. Si daca vrem sa iubim mai mult, cum spun Sfintii Parinti, ca virtutea care inmulteste dragostea cel mai mult este rugaciunea. Deci cu cat te rogi mai mult pentru cineva, cu atat ajungi sa-l iubesti mai mult. Deci iata, si in primul rand, sa ne rugam si sa incercam sa iubim si sa facem tot ce putem noi pentru persoana aia inainte de a-i spune sa se schimbe si mai mult sa-I spui lui Dumnezeu despre el, decat sa-i spui lui despre Dumnezeu.

- Spunea un Parinte: prin post omoram moartea din noi. Este trupul parte din om inclinata spre pacat prin slabiciune sau prin pervertire?

Parintele Iustin de la Oasa:

Este si si. Moartea dupa cadere, a fost orientata catre trup. Vedeti ca trupul moare. Si sufletul moare -moare in sens spiritual dar nu se desfiinteaza din noi. Dar ar fi fost posibil si asta, ca sa dispara si sufletul odata cu trupul, dar Dumnezeu nu a ingaduit asta, ci a orientat moartea catre trup. Si atuncea trupul e si din slabiciune e si din patima. Are cauzele de aici in primul rand. Vedeti ca in el e salasluita moartea, dar, in sulfet se salasluieste viata prin Hristos si de la botez. Ganditi-va ca de la botez Hristos este in noi prin Harul Duhului Sfant, in sufletul nostru, si implicit in trupul nostru. Si atunci, noi nu trebuie decat sa lucram aceasta relatie cu Hristos, adica sa constientizam in primul rand ca suntem intrupari dupa har, nu dupa fiinta, a lui Dumnezeu, ca e Dumnezeu intrupat in noi. Pai daca am avea constienta treaba asta, n-ar mai fi probleme, sa stiti, nici cu trupul. Insa trebuie si el tinut, sa ne folosim si de chestiuni care tine de trup, cum e postul. Deci abordam fiinta noastra pe de-a-ntregul, adica si suflet si trup. Cand postesti, cand infranezi trupul de la anumite mancaruri si-l usurez cumva, este pentru ca sa postesc cu sufletul mai usor de pacate. Deci postesc si cu sufletul si cu trupul.

Avem dubla cetatenie: suntem cetateni ai acestei lumi si suntem si cetateni ai cerului prin suflet. Adica suntem din doua naturi diferite, natura materiala si natura spirituala, si facem parte din doua lumi. Si atunci trebuiesc abordate ambele lumi, adica trebuie sa merg si ca cetatean al cerului si ca cetatean al pamantului de dimineata pana seara.  Si vedem ca e prea simplist sa ai in vedere numai chestiunea asta trupeasca. Trebuie sa avem in vedere toate chestiunile care tin de existenta noastra.

Parintele Pantelimon de la Oasa:

Da, deci trupul nu este pedepsit prin post, nu este considerat trupul ca fiind patimas, si acuma il chinui si il pedepsesc. Nu! Postul si toata nevointa trupeasca este rugaciunea trupului. Adica noi, in slavirea lui Dumnezeu aducem si trupul, si trupul trebuie sa-L slaveasca pe Dumnezeu. Si-atuncea cum il slaveste trupul pe Dumnezeu? Prin sacrificiile pe care le face, prin pariticiparea la biserica, prin statul in picioare.

Mi-aduc aminte ca povestea Parintele Roman Braga din America – el s-a nascut intr-un sat din Basarabia- si spunea ca atuncea cand erau mici, mama lui a vrut sa mearga la manastire, inainte de a se casatori, dar parintii au casatorit-o dupa cum era randuiala. Si sotul ei a respectat-o foarte mult si cumpara toate cartile de slujbe. Zicea ca in copilarie, mama copiilor le citea din Mineie, le citea din Octoih. Din cartile de slujbe le citea lecturi copiilor. Si avea o manastire langa sat si ii ducea la privegheri. Ii ducea, cum erau ei copii, zicea ca erau privegherile lungi, cat o zi de post. Si zicea ca se canta Lumina lina cate-un sfert de ora, cantari psaltice vechi, lungi. Si copiii, ca si copiii, ziceau: hai mama ca suntem obositi, hai mama ca ne dor picioarele si sa mergem acasa. Si raspundea mama: daca altceva nu putem face pentru Dumnezeu, macar sa obosim pentru Dumnezeu. Adica osteneala asta trupeasca, faptul de a merge, chiar faptul de a te plictisi, sa zicem, la biserica, adica faptul ca nu intelegi ce se intampla acolo. Da, dar fac si eu ceva, fac o osteneala acolo, fac si eu un mic sacrificiu, pentru ca sa stiti ca sacrificiul este modul fundamental de manifestare al iubirii. Zice Domnul Iisus Hristos ca cea mai mare iubire pentru cineva nu este decat sa-si puna viata pentru prietenul sau. Atuncea eu cand il iubesc pe cineva ma manifest prin daruire jertfelnica, ma pun in slujba celuilat. Atuncea asa, si fata de Dumnezeu avem aceasta atitudine de daruire jertfelnica. Si atunca vine si trupul cu osteneala, cu postul, astea sunt sacrificiile pe care el le face pentru slujirea lui Dumnezeu. Deci nu sunt chestiuni punitive, de pedeapsa. Ai gresit, na, acuma trebuie sa postesti, sa stai la colt pe coji de nuca. Nu!

- Un Parinte ne-a spus ca la invierea de Apoi vom fi cu trupurile de la 33 de ani. Oare este adevarat?

Parintele Pantelimon de la Oasa:

Nu stiu. De unde stie, ca eu n-am gasit undeva scris lucrul acesta. In Scriptura nu scrie. Sunt speculatii, dar nu cred ca lucrul acesta este esential.

Parintele Iustin de la Oasa:

Odata ce trupul este transfigurat cu totul, deci este dematerializat cu totul, este numai duh, este aprope ca si sufletul, nu mai are nici o nevoie biologica corpul acolo, este ca un duh, si atuncea el este plin de lumina si de har. Atuncea nu se mai pune problema varstei acolo, ca esti in vesnicie si esti invesnicit cu totul si nu poti sa dai varsta de 33 de ani la vesnicie, stiti?!

- Unde va fi locul unui prunc mort in pantecele mamei, inainte de a naste? Avort fara voia ei.

Parintele Pantelimon de la Oasa:

Deci va fi intr-o stare de unire cu Dumnezeu la capacitatea pe care o are el in momentul in care moare. Daca nu apuca sa traiasca, nu are experientele pe care le are in lumea aceasta, si Parintele Teofil Paraian zicea ca va fi intr-o stare asemanatoare starii din pantecele mamei lui, pentru ca atata a putut el sa dezvolte, sa zicem asa,  in comunicarea chair si cu Dumnezeu.

Parintele Iustin de la Oasa:

Nebotezat nu poti sa ajungi in rai, dar in situatia asta nu poti sa ajungi nici in chinurile iadului. Deci exact ce spune Parintele,  ajungi in iad dar cu starea asta pe care o ai.

Parintele Pantelimon de la Oasa:

Nu ajungi in iad pentru ca tu nu ai facut pacat, dar vedem de exemplu ca Sfantul Ioan Botezatorul s-a umplut de Duh Sfant si a saltat de bucurie in pantecele mamei sale. De ce? Pentru ca mama lui era plina de Duhul Sfant. El cumva traia din starea mamei sale. De aceea intotdeauna cand o femeie este insarcinata ii este ingaduit si sa se impartaseasca, ca nu se stie daca va supravietui nasterii, si atuncea are voie sa se impartaseasca, chiar daca in mod normal ea ar fi oprita printr-un canon de penitenta, oprita de la impartasanie. Dar cand este insarcinata ea are voie sa se impartaseasa, si atuncea starile duhovnicesti ale mamei au un cuvant de spus. Ce-i sigur este ca nu este in iad, pentru ca nu a facut pacate. Ori numai pacatul este cel care-l condamna pe om la iad, dar nu este nici intr-o stare de rai consteint, deci este asa cum ziceam, ca in pantecele mamei lui.

Parintele Iustin de la Oasa:

Ce este important aicea este faptul ca avortul este o crima. Acuma nici nu mai zicem asa, ii zicem intrerupere de sarcina cand avortam. Nu-i zic copil, nu-i zic om, ori el are suflet din momentul conceperii, deci e om. Si avortul, eu zic ca este cea mai oribila crima de pe suprafata pamantului. Odata ca nu-l lasi nici duhovncieste sa se nasca, si nu-l lasi nici fizic sa se nasca. Deci el nu poate sa vada nici frumusetile Raiului, nu poate sa vada nici frumusetile pamantului, prin treaba asta. Daca tu nu crezi ca poti sa-l tii, sunt altii care pot sa-l tina. Veniti ca vi-i tinem noi, dar nu-i omorati!

Vedeti animalele cata grija au de puii lor. Chiar mi-amintesc ca odata un parinte de la noi a iesit odata cu cainii prin padure, pe-acolo, si a vazut de departe o ciuta, o femele de cerb, care statea si vedea cum se apropie cainii de ea. Cainii au vazut-o si alergau spre ea, si ea nu fugea. Si se mira Parintele ca alergau cainii spre ea si ea nu fugea si-i era frica sa n-o prinda cainii. Si abia in final, in ultimul moment a luat-o la fuga, cand s-o trezit puiul ei. De fapt, puiul ei era jos si ea nu putea sa fuga, sa-si lase puiul acolo, mai bine o ramas chiar cu pretul vietii ei. Pai daca un animal e in stare sa-si dea viata pentru puiul lui, si Dumnezeu poarta de grija la animale, si la animale salbatice, si Dumnezeu poarta de grija si la rame si la gandaci, pai nu poarta Dumnezeu grija de copiii nostri? Ne e frica ca copii nostri nu or sa aivbe destule pe pamantul asta. Dar copii nostri nu sunt numai ai nostri sunt si ai lui Dumnezeu, pentru ca-i facem impreuna: sotul, sotia plus Dumnezeu care pune sufletul acolo. Pai nu poarta Dumnezeu grija de copiii Lui? Si ne gandim noi asa si ne ducem sa-i omoram. Pai ganditi-va ca am fost, sau suntem pe locul intai in lume la avorturi. Pai asta e strigator la cer! Popor ortodox, cu dreapta credinta si sa fim pe locul inti in lume la avort. Nu se poate asa ceva!

Parintele Pantelimon de la Oasa:

Da! Si paradoxul este ca dreptul la viata, al copilului, il refuza cel care e nascut. Adica oamnii care sunt vii, care au avut sansa sa se nasca, refuza altora dreptul la viata. Ei nu sunt intrebati: tu vrei sa te nasti? Ei nu sunt intrebati care este voia lor. Vor sa se nasca, sau nu vor sa se nasca. Asta este paradoxul: tu care ai avut sansa sa te nasti, tu sa refuzi altuia sansa pe care ai avut-o.

Parintele Iustin de la Oasa:

Am vazut un filmulet, “Strigatul mut“, poate l-ati vazut si dumneavoastra, in care era filmata reactia unui copil mic – ce trebuia sa se nasca-, in timpul avortului. Si era la o luna- doua acolo. Si in momentul in care si-a pregatit foarfecele medicul acolo, a inceput sa-i bata inima mult mai tare, a crescut pulsul. Deci nu s-or introdus inca fizic si deja a simtit pericolul. Si descrie toata atitudinea lui, si la final se vede cum i s-o deschis locul ala unde urma sa fie gura, sa strige dupa ajutor. Deci e un lucru incalificabil de grav, avortul.

- In zilele de azi se promoveaza agresiv in mass-media homosexualitatea ca fiind o stare fireasca  a omului. E homosexualitatea o boala a sufletului? Cum se poate trata?

Parintele Pantelimon de la Oasa:

Acuma, referitor la ce zicea Parintele staret ceva vreme in urma, trupul este orb. Trupul nu are lege, el are pofte care sunt ordonate de ratiune si de minte. Si va spun asta pentru ca astazi se incearca sa se modifice conceptia oamenilor in legatura cu acest subiect. Ori trupul cauta placere, sau cum spuneam inainte, trupul patimas. Toate legile sunt morale. Adica, o relatie normala, asa cum este una dintre un barbat si o femeie, nu se intemeiaza numai pe o lege a trupului, ci si pe moralitate, adica o lege a cugetului. Vedem, de exemplu, ca la animale nu exista o interdictie inscrisa in firea lor, in instinct, o interdictie a relatiilor incestuase, asa cum exista in cadrul oamenilor, intre rude. De exeplu la animale nu exista o opreliste a atractiei care sa fie inscrisa in trup. Ori la om, nu te indragostesti de sora ta, nu te indragostesti de parintii tai, pentru ca exista niste bariere morale, care iti spun foarte clar ca nu ai voie, si atuncea tu nu-ti permiti, pentru ca tu ai o lege. Ei, in momentul in care dispare credinta din viata omului si dispar aceste legi, totul este posibil, adica toate perversiunile sunt posibile daca nu mai exista o lege morala, daca se doboara aceste bariere. Si atuncea, cand este declarata ca si egalitate, ca si normalitate relatia intre persoane de acelasi gen, numarul de astfel de relatii se vor inmulti, pentru ca omul este cautator de placeri. Si daca nu mai exista aceste specificatii care sunt de natura morala, din punctul de vedere al atractie chimie e ok. Adica, trupul, cum va spuneam este orb, el nu are ochi, nu are minte, totul tine de niste principii spirituale. Si din acest punct de vedere este foarte periculaoasa, atitudinea aceasta moderna, sau contemporana, de relativizare a relatiilor, pentru ca se doboara aceste bariere mentale.

Parintele Iustin de la Oasa:

Iata, pot spune din expereinta cu homosexuali credinciosi, din experienta unora pe care ii spovedesc, nu sunt multi, dar ii spovedesc, care odata ce sunt credinciosi nici nu-si pun problema relatiei cu un alt barbat, deci le e rusine de treaba asta. Si sunt foarte marcati saracii de treaba asta, ca sunt in situatia asta. Ori nu cred ca se pune problema sa absolutizam starea asta cazuta. Deci, clar e o boala, homosexualitatea este o boala care trebuie tratata, sa nu-i zicem la rau bine acuma!

Si implinirea noastra in final e prin Dumnezeu. Ne casatorim ca sa ne implinim prin Dumnezeu, adica de Dumnezeu prin celalat, deci nu ramanem oricum numai noi la nivelul nostru. Ori daca noi, oameni obisnuiti, oameni normali din punctul asta de vedere, ne punem problema spiritualizarii vietii, a sfintiri vietii, pai acuma oare de ce nu s-ar pune si la ei? Deci vedeti ca problema asta se pune numai in zona asta a necreditei, a ateismului. Si ateism, sa stiti, ca servim de dimineata pana seara foarte mult. Sutem foarte credinciosi in raport cu cat ateism inghitim de dimineata pana seara. Uitati-va la emisiunile astea la televizor, la radio, toate cu un mesaj ateu, toate cu o conceptie atee despre viata, adica toate spun fara Dumnezeu. Si atuncea e normal ca se ajunge si la asta.

De ce acuma, de cand s-a liberalizat atat de mult raul se pune problema asa de acut a homosexulalilor? Pai n-au mai fost homosexuali? Au fost dintotdeauna dar acuma parca s-au inmulti. Dar de ce s-au inmultit? Pentru ca acuma s-au dat multe drepturi raului, pentru ca acuma cu democratia din vremurile noastre vedem ca atatea drepturi s-au dat la noi, incat raul a devenit atat de mare. Pai pana acuma era interzis binele? Cand e vorba de drepturi, la ce ne gandim sa avem cat mai multe drepturi? La ce te gandesti cand vrei sa ai un drept? La rau! Pai n-aveam dreptul la bine pana acuma? N-aveai dreptul sa vorbesti frumos, n-aveai dreptul sa gandesti frumos, n-aveai dreptul sa te rogi, n-aveai dreptul sa respecti? Pai aveai! Deci binele nu a fost restrictionat, raula fost, intr-adevar restrictionat, si acuma prin democratizare dam drepturi raului. Si unde se ajunge? Ia mergeti in tarile civilizate sa vedei acolo pana unde merge raul! Si vedeti ca sunt chestii realizate in suprafata, dar nu de adancime. Au probleme occidentalii, sufletesti, foarte mari, foarte mari! Si noi din punct de vedere al credintei avem ceva de dat. Deci credinta noastra, viata noastra. Ori ei si-au pierdut-o.

Chiar mi-amintesc ca imi spunea mama o data la telefon, si chiar azi am auzit la radio in masina, cand veneam ca au fost batuti niste homosexulai prin Bucuresti. Si imi spunea mama, taranca fiind, ca odata s-a speriat ca nu stiu ce manifestare a fost iarasi pe la Bucuresti si suporterii lui Becali i-au batut pe homosexuali. Si mama nu stia cum sa-mi spuna treaba asta, ca nu stia cum sa le spuna la homosexuali, fiind taranca nu stia termenul asta. Si eu stiam la ce se refera, dar eu statam sa vad ce zice. Ca nu se punea problema de asa ceva in sate, care a avut vre-o tentatie si-a vindecat-o prin credinta. “Si ce fel de oameni erau aia mama?“. “Pai erau d-aia, ma copile, sexuali d-aia, araza-i focu!“. Si asta nu pentru ca-i ura pe aia, ca-s chipul lui Dumnezeu si aia, dar e pacatul ala care e ingrozitor, orientarea aia e groaznica sa o ai in tine, si-i devastatoare pur si simplu. Si eu cred ca trebuie sa luptam sa devina normali, sa devina oameni ca toti oamenii, nu? Si vedem de aicea pozitia lui Dumnezeu. Pai nu-i Dumnezeu Tatal nostru, nu Dumnezeu ne da viata? Si la Sodoma si Gomora oare ce-o fost acolo? Homosexuali, sa stiti! Si, cum a procedat Dumnezeu cu homosexualii? Foc din cer! Pur si simplu nu s-o uitat. Si avem noi dragoste mai multa decat dragostea infinita a lui Dumnezeu? Exista cineva mai iubitor decat Dumnezeu? Si e vorba de un rau, si e vorba de un rau si de o boala si sa-i zicem rau si boala, si sa-i ajutam saracii sa invinga raul si boala si sa ne rugam sa devina saracii sanatosi. Dar cei care cred, si-si asuma credinta sa stiti ca depasesc prin credinta.

Parintele Pantelimon de la Oasa:

Homosexulaitatea apare ca o deviere emotionala, care se poate produce in copilarie si ca o lipsa a unor coordonate precisede viata. Daca nu ti se spune ce este normal, orice poate sa devina normal. Homosexualii pot fi ajutati sa se reechilibreze emotional astfel incat sa poata simti si afectiune catre persoane de gen opus. Dar ispita tot timpul va ramane, daca ei au avut inainte relatii d-aceastea homosexuale, pentru ca relatiile sunt inscris in memoria lor. Si atuncea ispita acelei placeri va ramane si nu poate fi vindecat complet, dar poate fi normalizat, adica poate sa duca o viata normala si sa nu mai cada in pacatul respectiv, si chiar la un moment dat sa ajunga sa urasca pacatul.

- In suferinta sufleteasca fiind de multa vreme, ma rog lui Dumnezeu: harazeste-mi Doamne lumina cea inveselitoare si mult dorita a mantuitoare, harazeste-mi Doamne sa te pot lauda si preamari cu inima multumitoare si cu suflet fericit, vestind si preamarind binele si minunile Tale. Dar raspunsul lui Dumnezeu intarzie si ma biruie deznadejdea. De ce ingaduie Dumnezeu asta? Nu se teme ca ma pierde din turma oilor Sale?

Parintele Iustin de la Oasa:

Dumnezeu nu ne da ispite mai mari decat putem sa ducem, si ingaduie Dumnezeu ispite pentru ca sa putem sa-L asteptam si noi. Sa stit ca am si citit la Parinti duhovnicesti, si am vazut si in viata mea, ca bolile asumate aduc har mai mult decat nevointele. De la Parintele Paisie Aghioritul, cred ca ati citit, a scris foarte frumos, si a spus si el asta. A fost un ascet extraordinar si totusi n-a dobandit atata har cat har a dobandit prin suferinta, prin boli. Si atuncea si ele  sunt un mijloc de sfintire. Sa stit ca si eu, cand am inceput sa am probleme de sanatate si cautam sa scap de ele, si dupa ce am inceput sa ma raportez prin credinta la ele, si sa ma sfintesc prin ele, asumandu-le, parca imi parea rau sa nu mai fiu bolnav, pentru ca vedeam ca daca o sa fiu sanatos nu o sa mai fiu asa duhovnciesc, ca pierd harul ala care-mi venea prin ele. Nu e o problema pana la urma asta, ca sa scapi neaparat de ea. Trebuie sa ti-o asumi si este extraordinar ca boala ta sa fie a ta. Eu am fost invatat de un medic ca n-o sa ma vindec. Zice: “nu mai incercati sa va tratati ca n-o sa va vindecati, si trebuei sa va obisnuiti cu asta, sa va asumati asta“. Si am zis: uite ma invata el pe mine! Si chair asa, am inceput asa frumos sa-mi asum, si am zis:“no, bun! Haideti sa facem cunostinta, voi sunteti cutare boli, si eu sunt Parintele cutare, suntem aici la manastire, hai sa traim acuma impreuna frumos. Uite asta e viata mea de calugar, de preot, si haideti impreuna sa facem metanii, ne rugam impreuna, mergem impreuna la Liturghie, haideti cu mine peste tot”. Extraordianar de bine eram. Deci poti sa convietuiesti cu boala, sa te impretenesti cu ea, si te poti sfinti prin ea si de-asta ti-e si lasata.

Cand sunt boli in trup sigur sunt si-n suflet, si-atuncea, poate nu le sesizezi, nu ti-ai dat seama, dar gandeste-te mai bine, analizeaza-te mai bine si-o sa vezi ca sunt si boli in suflet. De exemplu, ai cancer, si cancerul e in trup. Bun, dar care-i cancerul sufletului? Mandria! Deci ai si cancer d-asta si nu-ti dai seama de asta si e mai rau. Si ingaduie Dumnezeu asta in trup ca sa te vindeci de celalat in suflet. Si pana la urma viata asta-i de 80 de ani, ai 60 de ani in fata si nu traim ca sa ne mantuim? Si important e sa fim cu Dumnezeu in boala sau in afara bolii, si sa nu ne despartim de Dumnezeu. Si sa stiti ca toate sunt lasate ca sa ne unim mai mult cu Dumnezeu. Dumnezeu prin toate ne cheama, chiar si prin boli, si prin suferinte. El ne cheama si ni se daruieste. Si atuncea nu trebuie sa vedem atata partea asta negativa cat trebuie sa trecem la cea pozitiva, la care ne cheama Dumnezeu prin asta. Deci boala de multe ori e ca un apostol, vine sa te converteasca, vine sa te cheme la Dumnezeu. Odata ce ai ajuns la comuniunea cu Dumnezeu, primitoare, odata ce ai ajuns sa te impartasesti de Dumnezeu prin toate nu mai conteaza ca esti gras sau slab, sau stramb sau drept, sarac sau bogat. Esti coplesit de relatia pe care o ai cu Dumnezeu.

PAGINI WEB:

# Parintele Pantelimon de la Manastirea Oasa: "Fara Dumnezeu orice iubire moare"