P. Ioan Bădiliță : "creștinismul, înainte de a fi o doctrină despre Dumnezeu, este scandalul unei atingeri"

„Singuri, acum în marea ta poveste,

Rămân cu tine să mă mai măsor,

Fără să vreau să ies biruitor.

Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”

(Tudor Arghezi, Psalm VI)

Arghezi a înțeles, cu instinctul aproape violent al celui care nu mai acceptă să trăiască într-o lume făcută numai din abstracțiuni, că existența nu se lasă convinsă prin argumente, că între „a fi” și „a se spune că este” se deschide un abis în care se pierd toate teoriile, toate sistemele, toate discursurile care ne vorbesc despre realitate fără să ne mai lase să o atingem, iar omul, această ființă exilată în propriul trup, nu se mulțumește să i se demonstreze lumea, ci vrea să pună mâna pe ea, vrea să întâlnească rezistența ei, să simtă că dincolo de degetele lui există ceva care nu este produsul imaginației sale.

Atingerea este forma cea mai brutală a realității. Ochii pot fi înșelați, memoria poate inventa, mintea poate construi palate întregi din absențe, cuvântul poate minți cu o eleganță infinită, dar atingerea vine cu scandalul ei aproape indecent: ceva este aici. Degetele mele au întâlnit ceva care nu sunt eu. Și tocmai de aceea, creștinismul, înainte de a fi o doctrină despre Dumnezeu, este scandalul unei atingeri. „Ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noștri, ceea ce am privit și mâinile noastre au pipăit...” Sfântul Ioan Teologul nu își începe Evanghelia despre Hristos cu o idee, ci cu o mână; nu cu o demonstrație, ci cu pielea; nu cu o metafizică, ci cu carnea. Creștinismul începe acolo unde Dumnezeu încetează să mai fie o ipoteză despre transcendență și devine Cel care poate fi atins. Devine Absolutul tangibil.

Aceasta este enormitatea Întrupării pe care am domesticit-o prin secole de limbaj religios până când aproape că nu mai auzim explozia din spatele cuvintelor: Dumnezeu nu S-a mulțumit să fie aproape de om prin revelație, prin poruncă, prin inspirație, prin lumină, prin experiență interioară; Dumnezeu a intrat în materia acestei lumi până la capăt, a acceptat gravitația, foamea, oboseala, praful drumului, sângele, saliva, sudoarea, atingerea mâinilor omenești, iar în cele din urmă a acceptat ca materia Lui să fie străpunsă de cuie. Dumnezeu S-a făcut carne. Verbum caro factum est (Ioan 1, 14). Iată propoziția de la care începe totul. Nu o metaforă a cărnii. Nu o apariție care a împrumutat pentru câteva clipe o formă omenească. Carne. Un trup adevărat, atât de adevărat încât Toma a putut să-și introducă degetul în rana Lui. De aceea, mi se pare că orice formă de creștinism care începe să se rușineze de materie începe, fără să-și dea seama, să se rușineze de propriul Dumnezeu.

Iar aici moaștele încetează să mai fie un subiect secundar de evlavie și devin o problemă teribilă pentru întreaga noastră antropologie. Pentru că întrebarea nu este: „De ce se închină ortodocșii la moaște?”. Întrebarea adevărată este mult mai incomodă: „Ce credeți că este trupul?”. Un rest biologic? O carcasă abandonată de suflet? O materie accidentală care își pierde sensul în clipa în care respirația încetează? Sau trupul este parte din însăși taina persoanei, acea frontieră stranie în care interiorul devine exterior, în care iubirea poate deveni mângâiere, în care rugăciunea poate deveni genunchi, în care sufletul poate plânge prin ochi și Dumnezeu poate fi mărturisit prin mâini?