Sărbătoare s-ar putea să fie și un fel de timp al luminii. Este plină de
lumină. Nu poți să ți-o închipui altfel decât ca plină de o lumină
spirituală. Parcă celelalte zile sunt zile mai închise, mai întunecate.
Aceasta, chiar dacă nu e soare, totuși parcă are o lumină în ea. Este un sens în
ea : sensul veșniciei. Așa cred că este. Fără Dumnezeu și fără nădejdea Veșniciei cred că nu e sărbătoare. Prin sărbătoare depășesc timpul. Parcă sunt
lansat, sunt ridicat în eternitate. Parcă nu mai trece niciodată. Și
aceasta o trăim cu deosebire când ne rugăm și când ne ducem la slujbă,
la Sfânta Liturghie. Atunci parcă trăim ieșiți din temporalitate, și
parcă ne-am uitat grijile. Oamenii se îmbracă altfel de sărbătoare. Când
îl vezi pe un om cu hainele lui de peste o săptămână, îți pare că e un om
cam aiurit. Lumea râde de el : "uite-l și pe el îmbrăcat așa...", "uite că nu merge la biserică!". Toți trebuie să se îmbrace în haine
curate, în haine de lumină. Parcă e un fel de simbol al luminii în care
vom trăi în Veșnicie. De aceea, este o strânsă legătură
între sărbătoare și Veșnicie. În sărbători parcă trăim mai mult
prezența Veșniciei, aicea în timp, decât altfel.
- Atunci Viața aceasta, Veșnică, se manifestă în mod deosebit în sfinți.
- Da, în sfinți, ei trăiesc în mod deosebit aceasta. Si bunătatea lor se
arată și în lumina feței lor. Bunătatea este legată și de lumină. Omul egoist
e un om care are și ceva întunecat pe fața lui, are și ceva închis.
E o închidere în el. Nu e o închidere luminoasă - că e și o închidere
luminoasă, în care omul se analizează, se aprofundează. E o închidere în lucruri mărunte, în grij mărunte, în forme de
lăcomii ale lumii, în forme de satisfacere inferioare. Acest om simți că
se închide în el. Vrea să te aibă și pe tine - că niciun om nu poate să
fie fără altul-, dar vrea să te aibă pe tine pentru a te exploata pe tine. Nu
poate fără tine. Si în asta se arată că omul nu poate fi fără altul. Pe
când omul deschis altuia, cu faptele lui bune, cu gândurile lui bune, cu
voința lui de a se comunica, e un om luminos. Comunicabilitatea este și ceva
luminos în om. Si asta nu se sfârșește, cum nu se sfârșește nici
cealaltă. Si închiderea în egoism, în lăcomia egoistă, în mândria de
a fi eu cineva, nici asta nu se sfârșește. Încât veșnicia e legată cumva de
om. Dar omul înaintează în ea, sporește în ea, pe când Dumnezeu o are, o
are din veci în El. Și trebuie să fie un izvor al ei. Nu poate să nu aibă
originea undeva.
