Sfântul Dumitru Stăniloae: Mântuirea este creșterea nesfârșită și viața nesfârșită în iubire

Sărbătoare s-ar putea să fie și un fel de timp al luminii. Este plină de lumină. Nu poți să ți-o închipui altfel decât ca plină de o lumină spirituală. Parcă celelalte zile sunt zile mai închise, mai întunecate. Aceasta, chiar dacă nu e soare, totuși parcă are o lumină în ea. Este un sens în ea : sensul veșniciei. Așa cred că este. Fără Dumnezeu și fără nădejdea Veșniciei cred că nu e sărbătoare. Prin sărbătoare depășesc timpul. Parcă sunt lansat, sunt ridicat în eternitate. Parcă nu mai trece niciodată. Și aceasta o trăim cu deosebire când ne rugăm și când ne ducem la slujbă, la Sfânta Liturghie. Atunci parcă trăim ieșiți din temporalitate, și parcă ne-am  uitat grijile. Oamenii se îmbracă altfel de sărbătoare. Când îl vezi pe un om cu hainele lui de peste o săptămână, îți pare că e un om cam aiurit. Lumea râde de el : "uite-l și pe el îmbrăcat așa...", "uite că nu merge la  biserică!". Toți trebuie să se îmbrace în haine curate, în haine de  lumină. Parcă e un fel de simbol al luminii în care vom trăi în Veșnicie. De  aceea, este o strânsă legătură între sărbătoare și Veșnicie. În sărbători parcă trăim mai mult prezența Veșniciei, aicea în timp, decât altfel. 

- Atunci Viața aceasta, Veșnică, se manifestă în mod deosebit în sfinți. 

- Da, în sfinți, ei trăiesc în mod deosebit aceasta. Si bunătatea lor se arată și în lumina feței lor. Bunătatea este legată și de lumină. Omul egoist e un om care are și ceva întunecat pe fața lui, are și ceva închis. E o închidere în el. Nu e o închidere luminoasă - că e și o închidere luminoasă, în care omul se analizează, se aprofundează. E o închidere în lucruri mărunte, în grij mărunte, în  forme de lăcomii ale lumii, în forme de satisfacere inferioare. Acest om simți că se închide în el. Vrea să te aibă și pe tine - că  niciun om nu poate să fie fără altul-, dar vrea să te aibă pe tine pentru a te exploata pe tine. Nu poate fără tine. Si în asta se arată că omul nu poate fi fără altul. Pe când omul deschis altuia, cu faptele lui bune, cu gândurile lui bune, cu voința lui de a se comunica, e un om luminos. Comunicabilitatea este și ceva luminos în om. Si asta nu se sfârșește, cum nu se sfârșește nici cealaltă. Si închiderea în egoism, în lăcomia egoistă, în mândria de a fi eu cineva, nici asta nu se sfârșește. Încât veșnicia e legată cumva de om. Dar omul înaintează în ea, sporește în ea, pe când  Dumnezeu o are, o are din veci în El. Și trebuie să fie un izvor al ei. Nu poate să nu aibă originea undeva.

*

Aș vrea să mai spun câteva lucruri despre deosebirea între spiritualitatea ortodoxă  răsăriteană - care este această deschidere spre Dumnezeu, Care e prezent, Care ni se deschide El Însuși, Care este El Însuși în noi - aș vrea să mai spun câteva lucruri despre deosebirea între ea și Occident. Occidentul a mers, în separarea lui și a lumii de Dumnezeu - că n-a mai văzut pe Dumnezeu în comunicare cu noi, dar nu L-a mai văzut nici în sfinți, în care este puternic prezent, și nu L-a mai văzut nici în Maica Domnului. Ortodoxia are o mare înțelegere și iubire față de Maica Domnului, față de mamă. Dacă mama este sfântă pentru fiecare om, cum n-ar fi sfântă pentru Cel ce s-a făcut Om, pentru Fiul lui Dumnezeu? Cum n-ar fi ridicată și ea la înălțimea Lui? Si cum n-ar avea ea un cuvânt foarte  important în rugăciunile ei către El? Și cum nu ar îndurera-o și pe ea, problemele noastre și pericole care ne primejduiesc pe noi? Cum nu ne-ar iubi și ea pe noi din iubirea Lui? Cum n-am avea și noi o mamă mai iubitoare decât toate mamele? Adică, cum n-am vedea și în iubirea ei prezența lui Dumnezeu în lume? 

Si aș mai vrea să spun ceva despre inferioritatea Occidentului creștin față de Răsărit, în învățătura lui despre Filioque. Când ei spun că Duhul purcede și de la Fiul, nu mai văd pe Tatăl ca Tată și pe Fiul ca Fiu - deci o iubire adevărată. Căci dacă-L fac și pe Fiul izvor al Duhului, atunci este și El  un fel de Tată. Si atunci, dacă sunt amândoi la fel, Tatăl și Fiul sunt la fel, atunci pentru ce ar mai  fi iubire atât de mare între Ei? Numai dacă Fiul rămâne Fiu și nu devine Tată, purcezându-L și El pe Duhul, ci primind Duhul ca Fiu, și avându-L pe Duhul ca Fiu, întărind sentimentul Lui de Fiu, numai atunci iubirea în Treime rămâne adevărată. Deci iată cum învățătura ortodoxă, și în privința aceasta, s-a păstrat în toată bogăția ei, în toate nuanțele ei, și în tot caracterul ei de religie a iubirii. 

Occidentalii n-au înțeles lucrurile acestea. Au simplificat lucrurile, le-au despărțit. Poate că de aceea au venit cu filozofia scolastică, care a redus pe Dumnezeu la niște definiții raționale. Au venit apoi cu filozofiile de la Renaștere  încoace, care au confundat lumea cu Dumnezeu, și care nu mai știu de Dumnezeu. Și ne-au adus și nouă aceste filozofii raționaliste, aceste filozofii care confundă lumea cu Dumnezeu, aceste filozofii care au culminat în marxism. De acolo a venit marxismul, comunismul, dușman al credinței, dușman al valorii omului, al fiecărui om. Care nu vede că fiecare om este altă valoare, și fiecare merită să fie văzut așa cum este el. Să nu-i confunzi pe toți, să nu-i uninformezi pe toți, să nu-i faci pe toți o masă, ca provenind toți dintr-o esență în care să duc iarăși, murind. Uniformitatea aceasta, monotonia aceasta la care a ajuns gândirea occidentală prin marxism, a fost cea mai  mare nenorocire la care a ajuns lumea. 

Dintr-o lume ortodoxă nu s-ar fi putut naște o asemenea gândire uniformizatoare, monotonă, lipsită de nuanțe, lipsită de delicatețe, lipsită de prețuirea fiecărui om, de înțelegerea valorii fiecărui om - care înseamnă în același timp voința de a câștiga de la fiecare om, dar și de a-l face pe fiecare om să câștige de la tine : relațiile adevărate între oameni. Spre aceasta trebuie să ne îndreptăm noi, și la aceasta ne poate ajuta Ortodoxia. 

Dacă ar înțelege toată lumea din Occident că în Ortodoxie s-a păstrat creștinismul viguros, creștinismul plin și bogat de la început, și l-ar lua ca izvor de înălțare a omenirii, de îmbogățire a omenirii, de prețuire a oamenilor, atunci omenirea a ajunge într-o nouă epocă, într-o epocă a creștinismului deplin, realizat.

 - Părinte Profesor, în teologia  apuseană, în Biserica Romano-Catolică, mântuirea înseamnă o satisfacție, o relație juridică între om și Dumnezeu. În Biserica Protestantă, de asemeni, este o  mântuire exterioară, la care omul nu  participă, și nu se schimbă ontologic cu  nimic. În schimb, pentru noi, pentru ortodocși, mântuirea în Hristos înseamnă restaurarea omului. 

- Omul a fost făcut pentru a înaintat spre nemurire prin folosirea curată a naturii, prin oprirea de la folosirea ei prin pofte păcătoase. Omul a fost făcut ca prin toată viața lui, legată de  Dumnezeu, să vadă și pe Dumnezeu în natură. Si numai acesta este omul restaurat, omul care n-a căzut pradă morții, ci se restaurează în relația lui cu Dumnezeu prin natură. Asta a făcut-o Hristos, venind și făcându-se Om. Om curat, Om care n-a moștenit prin patimă păcatul strămoșesc, Om născut din Fecioară, Om care n-a avut nici păcatele noastre ca păcate personale, dar le-a luat din voința de a muri pentru noi. Si păcatele noastre le-a luat asupra Sa, a murit ca jertfă, schimbând sensul morții ca pedeapsă, în sensul morții ca jertfă din iubire pentru alții. La asta trebuie să ne ridicăm și noi în  Hristos. Acesta e omul care ar trebui să fie, dacă n-ar fi căzut în păcat. Omul restaurat, omul care ar fi ajuns, cum spune Sfântul Irineu, la nemurire prin eforturile sale de tot mai mare apropiere de Dumnezeu. Omul restaurat nu e decât omul în Dumnezeu. Si Omul în Dumnezeu a fost primul născut între mulți frați, Iisus Hristos. Si noi, în legătură cu El devenim oameni restaurați. Îl avem pe  Hristos în  noi, este ca un fel de Eu în eul nostru. Nu mai suntem izolați de El, nu mai suntem fără El, nu mai suntem fără Dumnezeu. Omul fără Dumnezeu e un om mărginit, un om plictisit, un om supus plăcerilor trecătoare, un om care se amăgește de ele și pe urmă se plictisește de ele. Nu e mulțumit cu lumea aceasta și nu vede nici altă existență. Si toate își pierd sensul. Omul restaurat este și un om plin de înțelepciune, plin de cunoașterea sensului existenței.

- Părinte Profesor, am vrea acum să vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre cunoașterea lui Dumnezeu în Ortodoxie, în special cunoașterea apofatică, cea mai presus de înțeles și de cuvinte.

- Cunoaștea aceasta, apofatică, vine din faptul că în Ortodoxie au un rol așa de mare Tainele. În Taine e prezent Hristos. Ori, tocmai de aceea este prezentă infinitatea Lui, și niciodată nu vom putea să pătrundem în acest Hristos din Taine până la capăt, nici noi, care-L avem pe Hristos. De aceea suntem deschiși unui progres infinit, unei aspirații infinite, și ne dăm seama că omul, având pe Dumnezeu în el, este imposibil de a-L cuprinde în marginile rațiunii. Este imposibil! 

Stim că fiecare  om are o valoare veșnică și fiecare om se deosebește de celălalt, și fiecare este foarte important pentru celălalt. Ceilalți au  nevoie de el. Niciodată nu termin în a voi să cunosc mai mult pe celălalt. El mereu trebuie să-mi vorbească pentru a se descoperi pe sine. Eu mereu trebuie să-i vorbesc pentru mă descoperi pe mine. Dar totdeauna rămâne ceva ce nu poate fi pronunțat. Tot rămâne ceva mai presus de ceea ce se poate pronunța. Omul este să descopere prin cuvânt, dar nu se descopere deplin niciodată prin cuvânt. Taina lui rămâne nesfârșită, pentru că este în Dumnezeu cel nesfârșit. Cu atât mai mult taina lui Dumnezeu este nesfârșită, și de aceea nu poate fi exprimată niciodată deplin, ci rămâne totdeauna în taină. Adică imposibil de exprimat tot ceea ce este. Asta este cunoașterea apofatică : ceea ce simțim, dar nu putem  exprima din Dumnezeu, și chiar din om, și chiar din lucruri. Rămâne totdeauna peste toate un acoperământ de taină, și asta ne dă posibilitatea să înaintăm mereu în cunoaștere, fără să ajungem să  epuizăm cunoașterea.

În Occident se pune foarte mare preț pe cunoașterea rațională. Ei cunosc totul prin rațiune. Dar rațiunea numai împarte, numai desparte. Rațiunea nu vede și ceea ce unește. Rațiunea poate spune că eu sunt eu, și tu ești altul, dar nu poate spune ce înseamnă legătura dintre mine și tine. Nu poate spune ce devin eu mereu prin legătura cu tine. Adică mereu rămâne ceva care nu se poate exprima. Nu numai în fiecare lucru prin sine, și în fiecare persoană, dar nu se poate exprima nici pentru această armonie care există între toate. Cu atât mai mult nu se poate exprima Fiul lui  Dumnezeu, Care le-a făcut pe toate. Nu se poate exprima taina lui Dumnezeu, în care fiecare persoană nu poate fi cugetată fără celelalte persoane. Dacă eu nu pot fi cugetat fără o altă persoană, cu atât mai puțin poate fi cugetat Dumnezeu în întregime, ca o singură Persoană fără celelalte două Persoane. Foarte multe sensuri are acest apofatism, această neputință de a exprima deplin pe Dumnezeu.

- Cum se manifestă această comuniune, această relație în relația dintre om și Dumnezeu? Cum ne mântuim, de  fapt? Cum ajungem la comuniunea și la unirea cu Dumnezeu?

 - Ajungem prin taine. Fără taine nu avem decât discursul despre Dumnezeu și pretenția apusenilor că ei, prin rațiune, pot spune totul despre Dumnezeu. Sunt foarte mărginiți, rămân în  mărginire. Ori noi, trăind taina prezenței lui Dumnezeu, trăim în El. Și asta e mântuirea noastră. Mântuirea e legată de Taine. Mântuirea e legată de unirea cu Hristos în Taina Botezului, de unirea cu Hristos în Taina Împărtășiri de Trupul și Sângele Lui. Nu putem înțelege niciodată, dar El este prezent în noi și mereu vine prezent în noi prin Taina Sfintei Împărtășanii. Prezența lui Hristos aceasta este mântuitoare. Si noi avem această convingere a prezenței lui  Hristos în noi, vorbind de așa zisa energie necreată.

Eu dau mâna cu cineva, și mă comunic lui prin mâna pe care i-o dau, prin energia pe care o transmit, fără să mă confund cu el. E o taină această unire, dar n-aș avea nicio bucurie, și n-aș avea nicio întărire dacă n-aș fi unit cu el. Dacă mă întărește unirea cu un om, cum nu m-ar întări unirea cu Dumnezeu? Cum nu m-ar întări unirea cu Persoana lui Hristos, și nu numai cu  Persoana Lui, ci și cu Duhul cel Sfânt și cu Tatăl? Ne face pe toți frați ai Lui, ne face pe toți fii ai Tatălui Ceresc, ne umple pe toți de Duhul Lui. Asta este mântuirea noastră. Suntem uniți cu Dumnezeu dacă credem în El, dacă nu Îl despărțim de noi în mod juridic, în mod rațional. Atunci noi devenim tot mai puternici în a înainta în El. Aspirația noastră spre Creator e mai mare. Și pentru că este binele și iubirea prin excelență, creștem și noi în bine și în iubire continuu. Numai depășirea egoismului ne scoate din izolare, din strâmtime, din îngustime. Numai a ne umple de lărgimea lui  Dumnezeu, de infinitatea lui Dumnezeu, de viața veșnică a lui Dumnezeu.  

- Înțelegem aici că, de fapt, întreaga strădanie a teologiei ortodoxe de la Părinți, și apoi prin Sfântul Grigore Palama, și toate acelea, este de a păstra acest aspect ontologic al mântuirii, această mântuire care înseamnă unirea cu Hristos și transfigurarea firii umane.

- Da, transfigurarea firii umane în legătură cu toată firea creației, asta este mântuirea la noi. Nu putem să ne mântuim separați de Dumnezeu. Am văzut că Occidentul, separând rațional pe Dumnezeu de oameni, a căzut într-un raționalism excesiv și a redus toată cunoașterea la cele de suprafață, la ceea ce poate să prolifereze o tehnică, o folosire spre cele materiale, spre comodități materiale. Nu mai văd taina firii, nu mai văd pe Dumnezeu în fire, nu mai văd sfințenia în natură. Adică nu mai sunt înconjurați de Dumnezeu, și nu e bine să facem aceasta. Mulți intelectuali de-ai noștri și-au însușit acastă mentalitate, și mulți din satele noastre, ajungând muncitori în fabrici, și-au dat copiii la asemenea școli, unde se proliferează această cultură care divizează, care împarte - a intelectualilor, luată din Apus. Si nu mai văd taina prezenței lui Dumnezeu în oameni și în lucruri. Vedere ce e legată de cunoașterea acestei taine, a prezenței lui Dumnezeu în noi, ca să ne mântuim.

- Cum  se petrece această transfigurare? Cum are loc urcușul duhovnicesc al omului, transfigurarea lui, îndumnezeirea, de fapt?

- Trebuie să cugetăm până la capăt, trebuie să cugetăm logic până la capăt. Viața noastră nu poate fi una care se termină definitiv în moarte. Totul ar fi fără sens. Ea aspiră după o existență veșnică. Noi nu putem avea un sfârșit în moarte. Ar fi fără sens viața noastră. Lume nu poate fi din veci prin niște legi. Cineva a dat aceste legi. Trebuie să fie cineva deasupra acestor legi. Si aceasta este iubirea, mai presus de lege. Aceasta este un Dumnezeu al iubirii. Si El trebuie să urmărească, cu lumea pe care o creează din nimic, toată această unire cu ea, pentru ca să-i mântuiască pe oameni prin ea, prin prezența Lui în ea, să-i ducă la un scop veșnic, să nu termine cu ei. N-a făcut-o ca să termine cu ei în mod total. A făcut-o ca să prelungească iubirea Lui la infinit. I-a făcut pe oameni cu sete de infinit, cu setea de mântuire, cu setea de viață veșnică. Numai aceasta poate da sens logic vieții. 

- Ce înseamnă a te mântui în concepția Bisericii Ortodoxe?

- Despre mântuire nu vorbește decât creștinismul în mod satisfăcător. Religiile orientale, religiile  păgâne care nu cunosc un Dumnezeu personal, și care socotesc că după ce omul sfârșește viața de aici se scufundă într-o esență inconștientă, nu pot vorbi de mântuire, și nici nu vorbesc de mântuire. A nu mai fi, înseamnă a nu te mântui. Ce bucurie mai ai, dacă nu ești conștient după ce treci de aicea? Si ce viață mai ai? Încât, ideea de mântuire e proprie religiilor personaliste, care cunosc un Dumnezeu personal. O au și iudeii, pentru că și ei cunosc un Dumnezeu personal, o au și musulmanii, pentru că  și ei cunosc un Dumnezeu personal. Dar, înțelesul cel mai deplin al mântuirii nu-l are decât creștinismul, pentru că Dumnezeul creștin este un Dumnezeu adevărat, pentru că este un Dumnezeu al iubirii. Pentru că nu e o singură Persoană, care nu iubește pe nimenea, ci este un Tată, un Fiu, și Ei se iubesc, și un Duh Sfânt, de Care se bucură fiecare, pentru că stă alătură cu El în iubirea față de Celălalt. Dumnezeul creștin, Dumnezeul Sfintei Treimi, este Dumnezeul adevăratei mântuiri, și numai El ne poate da și nouă, ca persoane, o viață după moarte, și o viață fericită, împlinită prin iubirea care de la El vine și la noi. Deci, numai creștinismul dă un sens vieții pământești. Stim pentru ce trăim. Trăim ca să ajungem la o viață după  moarte, la o viață fericită. Dacă nu mai e nimic după viața de aici, atunci nu este mântuire. Si celelalte religii nu pot vorbi de o  mântuire. Si ce sens are atunci viața? Numai dacă ne putem bucura de o mântuire, adică dacă nu dispărem total din existență după viața aceasta, numai atunci viața aici pe pământ are un sens. 

De aceea, în Noul Testament se identifică de foarte multe ori mântuirea cu viața de veci. Astfel, în Evanghelia lui Ioan (3,  17), se spune că "așa a iubit Dumnezeu  lumea, că și pe unul născut Fiul său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață de veci". Deci, asta-i mântuirea : atunci când mori să treci la viața de veci. Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci L-a trimis ca să se mântuiască prin El, adică să aibă viață de veci. Dar, în mod special, Ortodoxia accentuează caracterul acesta, și scopul acesta al credinței : mântuirea. De aceea ortodocșii - și catolicii, să zicem - numesc pe Iisus Hristos și Mântuitorul. N-am  auzit grupurile neoprotestante, sau sectare să-I spună Mântuitorul, pentru că nu-L socotesc în  mod hotărât Dumnezeu, ci doar un Prooroc oarecare. De aceea nici nu-I spun Hristos, ci numai Iisus, nume care l-au avut și alte personalități în Vechiul Testament. Ori, numai dacă El este Dumnezeu, sau Hristos, El ne poate mântui. Numai dacă e Fiul lui Dumnezeu, El Însuși. Si învățătura noastră este că Însuși Fiul lui Dumnezeu a fost trimis de Tatăl Său în lume, ca să ia și firea omenească, ca să se înfrățească cu noi, fără să înceteze să fie Dumnezeu. Ca în unire cu El să căpătăm și noi calitatea de frați ai Lui, frați ai Fiului lui Dumnezeu, și fii ai Tatălui Ceresc, să intrăm în această relație de iubire a Sfintei Treimi. El a venit, Fiul lui Dumnezeu aici, S-a făcut om, S-a înfrățit cu noi, ne-a împărățit pe El cu noi. El ne-a făcut frați ai Lui ca să ne iubească și pe noi Tatăl Lui cum Îl iubește pe El, ca să fim și noi fii ai Tatălui Ceresc, să ne bucurăm de toată iubirea de care se bucură El. Să ne bucurăm de iubirea Lui de frate, să ne bucurăm de iubirea lui Dumnezeu ca Tată.  

Mântuirea constă în viața de veci a noastră, în viața de veci plină de fericirea pe care nu o avem aici, viață de veci în care înaintăm la nesfârșit în iubirea lui Dumnezeu - că niciodată nu putem ajunge să  cuprindem toată iubirea câtă ne-o arată Dumnezeu. Iisus Hristos este numit, de aceea, Mântuitorul. În Epistola către Filipeni ( 3, 20) se spune : "noi n-avem cetate stătătoare aici pe  pământ, avem cetate stătătoare în Cer". Acolo e viața noastră neîncetată, veșnică, aici e trecătoare. De aceea așteptăm din Cer Mântuitor, și Acesta este Iisus Hristos. 

Deci mântuirea este o  iubire nesfârșită a lui Dumnezeu față de noi, o iubire deplină a lui Dumnezeu față de noi. Ne umple pe toți de iubire față de El, dar făcându-ne frați ai Lui, și fii ai Aceluiași Tată Ceresc. Ne dă și puterea să  ne iubim pe noi înșine. Aceasta e  mântuirea : fericirea veșnică de care ne vom bucura, iubiți de Fratele nostru, Fiul lui Dumnezeu, și de Tatăl nostru, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Si aici noi trebuie să ne pregătim pentru aceasta, că dacă nu ne pregătim și noi ca să dobândim această iubire, ca să putem și noi să arătăm această iubire, atuncea cum vom putea fi duși cu sila la mântuire? Viața aceasta pământească este o viață în care trebuie să ne pregătim pentru fericirea veșnică, deci pentru mântuire. Numai așa capătă viața un sens.

- Cum trebuie să ne pregătim în această viață pentru această viață veșnică? 

- Ne  pregătim crezând că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care s-a făcut și Om, unindu-ne cu El, imintându-L pe El prin puterea iubirii Lui. El ne-a iubit așa de mult, că a mers chiar la moarte pentru noi, propovăduindu-ne această iubire tuturor oamenilor, chemându-ne pe toți la mântuire. De aceea n-a putut fi suportat de cărturari și farisei, care L-au răstignit, că ei voiau ca numai ei să se mântuiască, numai membrii poporului lor. Si de aceea L-au răstingnit. S-a întâmplat ceea ce nu s-a mai întâmpat, să fie cineva răstingnit, numai pentru binele care-l propovăduiește, numai pentru iubirea pe care o propovăduia. Dar El a mers până acolo, arătându-le iubirea până la jertfă, a  murit pentru ei. 

Tatăl a dat pe Fiul Său pentru mântuirea noastră. Noi trebuie să învățăm de la El să-L iubim și noi pe El mergând până la jertfă, să ne iubim și noi unii pe alții ca frați ai Lui și ca fii ai Tatălui Ceresc, până la jertfă. Asta e o cale de înălțare continuă a vieții noastre, încă de aicea. Creștinismul dă o astfel de putere oamenilor pentru că e Însuși Fiul lui Dumnezeu Care s-a făcut Om, și Care are această putere. El se deschide nouă. Cum s-ar deschide Dumnezeu nouă, dacă nu s-ar face și om? Cine se deschide mie atât de mult ca cel care mă iubește? Si cui mă deschid eu atât de mult, ca celui care mă iubește. Între cei ce se iubesc este o comunicare, se dăruiesc unul altuia, nu mai este închis fiecare în el însuși. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om, dar și-a luat o umanitate care e însuflețită de dumnezeirea Lui, capabilă de o iubire nesfârșită. Si, prin umanitatea Lui, prin tot ce are el omenesc, ne-a arătat iubirea. El a înălțat umanitatea Sa la această putere iubitoare, nesfârșită. 

Vedem prin El, ca Om, pe Dumnezeu, îl simțim frate. El s-a făcut cu  adevărat frate cu noi și ne dă puterea să fim și noi frați. Numai în comuniune este fericirea. Cu cât cineva mi se deschide mai mult, cu atât îmi arată că mă iubește mai mult, și cu atât mă face mai fericit. Cu cât îmi dă cineva mai multă atenție, cu atât mă face mai fericit. Dacă se uită cu dispreț la mine, dacă se închide față de mine, dacă mă nesocotește pe mine, sunt nefericit. Numai atenția lui mă face fericit. Dar câtă atenție mi-a dat cel ce este totodată Fiul lui Dumnezeu, Care are în El iubirea nesfârșită?! Câte iubiri ne-a dat El?! Câte iubiri ne-a arătat Tatăl Ceresc, dând pe Fiul Său Însuși, făcându-L om ca noi și făcându-L să meargă până la  jertfa de Sine în iubirea Sa față de noi. Datoria noastră este să-I răspundem și Lui cu iubirea noastră, și să răspundem tuturor oamenilor cu puterea iubirii ce  ne o dă El. Ce putere dă creștinismul înălțării umanității! Si poate că astăzi simțim mai mult ca totdeauna necesitatea acestei iubiri între noi, când vedem atâta dezbinare între oameni, când îl vedem pe fiecare afirmându-se pe el împotriva celorlați, când îl vedem pe fiecare neurmărind decât interesul lui, vedem câtă nefericire aduce aceasta între oameni. Ce bine ar fi dacă am urma lui Hristos și dacă ne-am socoti fiecare fericiți să ne iubească alții, și am dori fericirea celorlalți prin iubirea celorlalți în noi.

Asta este  mântuirea : creșterea în iubire, creșterea nesfârșită și viața nesfârșită în iubire. Asta este! Creștinismul este religia mântuirii pentru că este religia iubirii. Este religia plină de sens, pentru că Dumnezeul creștin este un Dumnezeu al iubirii, Dumnezeu al Treimii iubitoare, un Dumnezeu care L-a dat pe Fiul Său, L-a făcut Om ca să fie aproape de noi, ca să poată comunica prin calitatea lui de Om, să ne poată comunica toată puterea Lui iubitoare, puterea infinită a iubirii Lui în care vom crește în vecii vecilor. Amin! Așa să fie!