O poezie de fidelă redare și de profundă trăire mistică
a învãţăturii creștine ortodoxe
Pr. prof. Dumitru STĂNILOAE
Lucia Turcea, talentată pictoriţă
bisericească, mi-a adus pe 17 august 1991
un volum inedit de poezii și de cugetări ale fratelui ei, Daniel Turcea,
care m-au copleșit prin fidelitatea conţinutului lor teologic ortodox,
trăit însă cu o mare căldură interioară și cu o pătrundere uimitoare în
adâncimea Tainei lui Dumnezeu, văzut ca lumină și ca iubire nesfârșită
în El Însuși – ca Treime – și în prezenţa Fiului lui Dumnezeu, Cel
întrupat și neîncetat lucrător în cei ce cred în starea Lui de jertfă,
deci de extremă iubire spre eternitatea comuniunii lor cu El.
Poetul vorbește, urmând Sfântului Simeon
Noul Teolog, nu numai despre
cerul infinit mai presus de lumea văzută,
ci și despre cerul inimii, în care de asemenea aflăm pe Dumnezeu,
găsindu-se în ea la nesfârșit (Întâia cuvântare morală, în Filocalia,
vol. 6, pp. 178-179), căci
inima e adânc necuprins (Lecţia trezviei).
Atunci, prin inimă va izvorî Cuvântul din cerul Lui. Nu se poate
despărţi inima, adevărata cunoștinţă de sine, de cer. E o interpretare a rugăciunii isihaste, despre care vorbește adeseori
poetul.
Conform lui, sapa cu care săpăm, adică cunoștinţa de sine sau inima,
este una cu rugăciunea lui Iisus.
Cel ce sapă fântâna cunoștinţei de sine va afla izvorând Cuvântul.
Cerul e locul ascuns al Cuvântului. Cerul e cunoștinţa și străvezimea tainică:
„Adâncul e taina,adâncul e tot ce e sub Cuvânt...” .
Dar rugăciunea lui Iisus sapă celui ce o practică fântâna inimii numai
când este făcută cu iubire. Iar iubirea e foc al Duhului Sfânt.
Când omul are iubirea, Cuvântul e și pe buzele lui:
„Fii bun, Cuvântul e și el foc în inima ta,iubește, și e pe buzele tale...dar e și putere peste tării,e foc ce spală sufletul tăuDuh Sfânt” (Muntele Schimbării).
Multe dintre aceste poezii sunt de ţinuta și
de valoarea imnelor bisericești, dar având prospeţimea potrivită omului de
azi. Multe poartă numele de „rugăciuni” și sunt, de fapt, adresate lui
Hristos, la persoana a doua, cu smerenie, cu căldură și ca o mărturisire a
iubirii negrăite ce o trăiește poetul faţă de El. Așa sunt poeziile
intitulate Rugăciune I, II, III, IV, V, VI, VII. [...]
Mai înainte, am voi să spunem unele cuvinte
mai concrete despre cugetarea sau simţirea principală care însufleţește
această creaţie poetică unică în literatura românească și poate chiar în
literatura universală.
Tema ei principală este
Lumina pe care ne-o dăruiește Dumnezeu, lumină ce este una cu
Iubirea
și aceasta una cu viaţa eternă sau cu
scăparea noastră de moarte.
Lumina, sau iubirea, sau viaţa aceasta, ne este dăruită nouă prin jertfa
Fiului lui Dumnezeu.
Menţionăm în legătură cu aceasta că poetul
dovedește, atât prin câteva citate din volumele 4, 5, 6 ale Filocaliei, cât
și prin spiritul general al poeziilor, că a citit și a aprofundat
Filocalia.
Înţelegerea luminii ca iubire apropie
poeziile lui Daniel Turcea de
Imnele dragostei dumnezeiești ale
Sfântului Simeon Noul Teolog.
Dar aceasta nu le privează de nuanţele unor forme de expresie de
necontestată originalitate și subtilitate.
Urmând Sfântului Simeon, poetul vorbește
despre Lumină tot atât de mult cât vorbește despre Iubire.
Si socotește că
în mod special poezia e în măsură să exprime minunea iubirii, care
este una nu numai cu lumina, ci și cu frumuseţea, și în acestea este
Adevărul.
Iar toate sunt o taină negrăită:
Adevărata poezieIubire...Taină.
Ea trăiește Frumuseţea și Adevărul, care sunt una în Lumină. De taina aceasta nu te poţi apropia decât trăind-o în desăvârșită iubire. (Poezia este slujire și jertfă).
Vorbind în special despre iubire, poetul spune:„Nu voi înceta să scriu despre Iubire,chiar dacă o viaţă de cărţi n-ar convinge,n-ar îmblânzi decât un singur om” (Trăim acest veac).
Dar setea nepotolită de dragoste este setea de Dumnezeu. Numai prin iubire mă unesc cu Dumnezeu,
spune poetul, pentru că
numai ea alungă răul din mine ca despărţire de Dumnezeu:
„Doamne, greșit-am, ajută-măsă zdrobesc răul din mineca să izbucnească din adâncul făpturii,din grăuntele Tău de muștariubirea!” (Mărturisirea).
Identitatea Iubirii cu Lumina o
preciza poetul, urmând Sfântului Simeon, și prin următoarea afirmaţie:
sufletul se poate face vas al iubirii mai mult decât cerul, când,
spălându-și păcatele prin lacrimi, se face vas al luminii:
„Faţa sufletului scăldată-n lacrimi
îl arată iertat de Lumină,
El poate fi vas acestei Lumini (al lui Hristos, n.n.)
așa cum nici cerul nu poate fi
prin iubire și jertfă” (Iertare).
Se pare că aici înţelege prin cer pe îngeri.
Dumnezeu, chiar în Hristos, e mai presus de toate cuvintele afirmative și
negative.
Numai prin iubire poate simţi omul urma pașilor Lui și strălucirea
Lui dumnezeiască în veșmântul Său omenesc. Și numai prin iubire se naște în fântâna inimii lui setea de
Dumnezeirea Lui.
Hristos e deasupra cuvintelor și tăcerii, pentru că e deasupra oricărui
gând. Dar iubirea face cuvintele vase.
El este
„deasupra oricărui gânddeasupra tăcerii...nevăzut de cuvintelece-i sunt vase...deasupra oricărui«nu»și a oricărui «da»acolo începi Tu, cu adevăratSi neiubind nu ne putem apropianici de urma pașilor Tăi,nici de strălucirea veșmântului,nici setea aceasta, mistuitoare,nu naște în fântânile ei”.
Misterul mai presus de existenţă al lui Dumnezeu nu poate fi cuprins
de gânduri, ci doar simţit de iubire.
Dar și iubirea ne-o comunică El (Puterea de a fi, din nou, de Dumnezeu, aproape – I.
Sete).
La setea aceasta de iubire mistuitoare a noastră nu poate să ne ducă
decât
Cele Trei ale Iubirii de o Fiinţă Feţe
(II. Vederea). Când această sete se naște în om, e ca un foc adânc ascuns privirii,
minţii,
care te trezește din răceala în care dormi și te face să fii din nou
aproape (Puterea de a fi, din nou, de Dumnezeu, aproape – I. Orb).
Poetul e conștient de paradoxul că omul, pe de o parte,
e capabil să fie lăcaș al Duhului și, ca atare,
capabil să primească în sine Lumina dumnezeiască atunci când trece în
starea nepătimirii, sau că, pe de altă parte,
„Cuvântul se face în noi clar și luminosși Faţa Lui asemenea soareluiși veșmintele albe, iar cuvintelestrăvezii, neumbritese vor umpleîn El de toate puterile și harurile”;
dar, pe de altă parte, că:
„El este infinitmai presus de aceste puteri, deci, că mintea omului: a trecut prin aceastadincolo de realitatea celor de sub fire...odihnindu-se în chip neștiutprin depășirea existenţelor…în taina negrăită”. (Cerul este ascunsul natural al Logosului).
Că omul vede și comunică Lumina, dar pe de altă parte este taină
inepuizabilă, cu atât mai mult este astfel Dumnezeu și, în mod mai clar,
Logosul întrupat ca om. Numai astfel e posibilă o cunoaștere fără sfârșit. Mulţumirea este veșnică, ea se dă prin amândouă. Misterul cel mare nu ni-l arată nici minunata organizare a tuturor,
nici revărsarea de putere prin toate, ci Întruparea:
„Întruparea petrecută-n tăcerea lui Dumnezeu,umilirea Lui până la moartecând iadul s-a cutremurat neputândsuporta atâta lumină” (Puternic II).
Autorul volumului arată și direct că
identitatea între Lumină și Iubire
a aflat-o la Sfântul Simeon,
într-o poezie intitulată
Sfântul Părintele nostru Simeon Noul Teolog, în care se mărturisește puternic inspirat de gândirea acestuia, descriind
înţelesul multiplu al trăirii luminii lui Hristos de cei ce o primesc:
„Îngenunchind înaintea eiLumina privind în IubireLumina grăind în IubireLumina ce-nţelege Lumină ce vede LuminăLumina ce luminează LuminăIubirea ce-ncepe-n Iubireși e Dumnezeu al Iubirii...”.
Cei ce trăiesc astfel lumina lui Hristos se află des în îngerească
bucurie încă pe pământ și sunt cei care mereu învie. Căci Lumina aceasta
este Viaţa în sine. Ea este:
„Unul fără început, nesfârșitavând toată puterea de a fiIubire, Lumină și Viaţă.Viaţa iubind LuminaIubirea luminând numai Viaţa”
Tocmai pentru că Dumnezeu este Lumina nemărginită, ea ne rămâne mereu o
taină ascunsă în neștiinţă. Aceasta este mistica luminii. Cu cât vezi mai
mult din ea, cu atât ţi se arată mai presus de înţelegere, de
cuprindere:
„Privind ce nu se poate priviDesăvârșita neștiinţă începeVăzând ce nu se poate vedeaLumina dinaintea LuminiiE mai departe de gânddecât cerul”.
Cerul e departe de orice cugetare omenească. Dar Dumnezeu, ca Lumină, e mai
departe și de cugetarea cea departe de cer. Îl trăim ca fiind mai presus de
tot ce gândim.
Pe măsură ce sporim în vederea luminii dumnezeiești,
vedere din care nu ne putem opri, sporește în noi lumina tainică.
Pe cât se poate vorbi deci de
taina Luminii, tot pe atât se poate vorbi și de
Lumina tainică.
Lumina dumnezeiască după Cuvântul născut să Se comunice deci, fiind prin
sine iubirea, e firesc ca atunci când i-a văzut pe oameni suferind din lipsa
de iubire să meargă până la jertfa din iubire, rămânând ca iubire taina
supremă, dar taina aceasta fiind, în același timp, Lumina.
Ea e prea întunericul și prea Lumina.
Lumina se arată ca iubire și nemurire și în faptul că cei ce se iubesc
sunt fii ai luminii
(Fiii Luminii).
Cel ce iubește și pe omul care îl urăște e fiu al Luminii fără de
moarte.
Suprema asceză și nemurirea stă în aceea de a-i iubi pe toţi.
Din Iubire e Cuvântul și din Cuvânt Iubirea.
De aceea Cuvântul e Lumină. A fost odată când Cuvântul era totul cu Lumina Lui. Nu era timp, nici soare
și El a luat trup pentru a arăta că merge din iubire până la jertfă (Cuvântul).
Dar cuvintele noastre nu ne pot duce până la redarea Cuvântului ipostatic
dumnezeiesc, însă le urmează tăcerea care grăiește
(Vasele luminii).
[...]
"Rupe-se literei captapeteasma, acoperământul acesteiaasemenea gândurilor ce nu lasă ochii să vadăsă privim puţin, pe cât e cu putinţămiezul aprins al Cuvântului"
Și știu că
acest miez al Cuvântulu nu este tăcere, nu este glas, nu-s flăcări, ci este uimire
:
Este numai iubire, întreită iubire, de-o FiinţăEste o iubireneînserată, întrei sfântă, în Trei strălucireasubţire adiereIubireÎnvierepace adâncă (Înviere)
Toate se umplu prin Înviere de lumină, dar ele nu pot fi văzute decât prin Sfântul Duh. Dar Duhul este dăruit de Dumnezeu, de aceea poetul spune:
"Te rog și rog Duhul să-mi spună ale Taleîngăduie-mi Doamne să scriu despre Tine" (Duhul Sfânt)
Având pe Duhul Sfânt, pentru poet galaxiile nu mai acoperă ca un văl de plumb pe Viul Logos, ci
poate spune:
"Căci ale Tale sunt toate câte suntîntreaga așezare fiindu-i transparentăca lumina adevarată a vieţii " (Respiratie. VI. Depărtarea)
Poetul vede în lumina credinţei și minunăţia celor create de Dumnezeu, nelipsite
de prezenţa Lui.
O minune vede și în trupul omenesc, acesta este chipul universului, ca o biserică a lui Dumnezeu:
Așa ai făcut trupul,ca pe o biserică însufleţită,atomii ca-n galaxii se rotesciar pielea este un cer îngenunchiat, genele ca razele privirii,se va deschide atunci pământul pleoapelorbuzele ca o pogorâre și ca o înălţareCuvânt și Duh împreună grăind" (Așa ai făcut trupul).
"Ușă a Tainei, larg înafară lumii deschisă,atât de aproape, cămară a nunţiirug, care arde,rămânând crin, în rugăciune,tăcere" (Taina)
Totuși sufletul dă și trupului putinţa să devină lăcaș al Duhului
Sfânt, o biserică a lui Hristos, primindu-L prin Sfânta Împărtășanie.
"Dacă sufletul nu se închidenu se amăgeștenu lucrează ale morţiiva fi viu veșnic" (Zbor).
Omul întreg primind pe Hristos se umple de strălucirea luminii Lui, ca
Mire al Său
(Lumina Lumii negrăite).
Dar,
în calitate de cămară de nuntă, se umple și de o lumină care-i devine
proprie, deși este de altă esenţă și vine din afara lui:
"cum fiecare casă are lipsăde luminarea soarelui ce nu ecu ea aceeași fire- altfel, s-ar îngropa în întuneric -noi suntem casa din lut ars" (Lecţia trezviei)
Dar Hristos ni Se dăruiește nu numai ca jertfă ce suferă pentru alţii, ca să
ne însușim și noi această suferinţă, ci și ca Cel ce se roagă înainte de
Răstignire, pe Muntele Măslinilor.
El se roagă în inima mea, ca și eu să mă rog să pot să sufăr.
El vrea să realizeze în toate o solidaritate cu mine și cu toţi, dar eu
mă las greu în această solidaritate:
"El Se roagă în Sine, pentru minecare L-am dusL-am târâtL-am batjocoritEl Se roagă în mine, dorindu-mă asemnea Lui" (Vina)
"Nimeni nu este vinovatnumai pentru sine,nimeni nu se mântuieste singur...oricine ai fi, îmi ești frate" (Îmi ești frate).
Hristos ne face oameni adevăraţi, suferind cu noi pentru alţii, ca să
devenim asemenea Lui, pentru că:
"Avem un singur chip, tainicdurerea tuturor ne doare".
Numai astfel câștigăm eternitatea ca sens al existenţei, de aceea ne
rugăm:
"Ridică ceata neînţelegerii din sufletvorbește eternitatefiii tăi suntem chiar de ne-am pierdut asemănarea"
Datorită acestui fapt poetul nu va înceta să scrie despre
iubire, care singură ne dă eternitatea fericită, sensul și bucuria vieţii
( Trăim acest veac).
[...]
Un accent deosebit pune poetul pe
milostenie. Iată ce mare preţuire dă
el milosteniei:
"Cel ce dăruiește e mai presusdecât simţirea, dăruind o altă simţire, ca să vedem,s-auzim și să grăim afară,de lume și de moarte și de vreme"...
Prin milostenie uităm de noi înșine și folosim viaţa noastră pentru
alţii.
Sursa: Daniel Turcea, Epifania, cele din urma poeme de dragoste crestina
Balada splendorii
trezește zborul
ce L-ai pus
în ou
gânditul ou
al sufletului
norul
și iată
cerul mic
și cum
mă-nchide
abia aud
cum
Pasăre
mă chemi
deasupra apelor
acolo
îmi deschide!
îmi spui
ce nu văd
ce-i dincolo
de gânduri
în splendoare
și te-nduri
și-ncepe frumusețea
și ne doare
Balada păsării
vie Lumină
venind, pe cale
inima-mi cere
pasăre lină
sufletu-n lacrimi
vrea, fără vină
numai să-l apere
numai să-l poarte
sus
peste moarte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu