Se afișează postările cu eticheta Mila. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Mila. Afișați toate postările

miercuri, 28 ianuarie 2026

Sfântul Isaac Sirul : "Mila este potrivnică dreptății legaliste"


 Din Cuvântul 41



• Omul zelotist nu ajunge niciodată la pacea cugetului, iar cel lipsit de pace este lipsit și de bucurie. Pentru că dacă se spune despre pacea cugetului că este sănătate duhovnicească, iar zelul este potrivnic păcii, atunci cel care are zel rău bolește de o boală grea.

• O, omule care socotești că îți îndrepți zelul împotriva bolilor străine, tu ți-ai alungat sănătatea sufletului tău. Așadar, îngrijește-te de sănătatea sufletului tău și, dacă dorești să-i vindeci pe cei bolnavi, cunoaște că bolnavii au nevoie mai degrabă de îngrijire decât de certare. Pentru că nu numai pe alții nu îi ajuți, ci și pe tine te afunzi cu durere într-o mare boală.

• Zelul oamenilor nu este socotit ca fiind printre felurile de înțelepciune, ci printre bolile sufletului, constând din îngustimea și sărăcia cugetării, precum și din neștiință multă.

• Începutul înțelepciunii dumnezeiești este liniștea lăuntrică născută dintr-un suflet mare și care poartă neputințele oamenilor: "Voi, cei tari, purtați neputințele celor slabi"; iar pe cel care cade îndrepți-l "cu duhul blândeții". Apostolul numără pacea și răbdarea printre roadele Duhului Sfânt.

• Cel care bolește cu sufletul și îi îndreptează pe prietenii săi este ca un orb care arată altora calea.

• Mila și dreptatea legalistă aflate în același suflet sunt ca un om care se închină și lui Dumnezeu și idolilor în aceeași casă.

• Mila este potrivnică dreptății legaliste.

• Dreptatea legalistă este imparțialitatea măsurii egale care dă fiecăruia după cum este vrednic și nu se apleacă într-o parte, nici nu caută la față când răsplătește. Mila însă este suferința mișcată de bunătate, care se pleacă spre toți cu compătimire: celui vrednic de pedeapsă nu îi răsplătește [cu rău] și celui vrednic de bine îi dă cu îmbelșugare, îndoit. Iar dacă aceasta [mila] este de partea dreptății harice, atunci aceea [dreptatea legalistă] e de partea răutății.

luni, 24 noiembrie 2025

Sfântul Isaac Sirul - Cugetări

Despre : harismele lui Dumnezeu, mulțumire, smerenie, mândrie, pomenirea lui Dumnezeu, aproapele, milă, Scriptură, rugăciune, întunecarea sufletului, înțelepciunea Duhului, înțelepciunea lumească, împrăștierea cugetului, trezvia inimii, lume, patimi, păcate.


Din Cuvântul 37

• Nu există mișcare bună decât dintr-un dar venit de Sus care cade în inimă. Și nu este gând rău care se apropie de suflet decât spre ispitire și experiență.

• Omul care a ajuns să-și cunoască măsura slăbiciunii sale a ajuns la abisul smereniei.

• Cea care îndrumă harismele lui Dumnezeu către om este inima mișcată neîncetat spre mulțumire. Cea care îndrumă ispita către suflet este mișcarea de murmurare[cârtire] neîncetat în inimă.

•  Dumnezeu rabdă toate neputințele omului, dar pe omul care murmură neîncetat nu îl rabdă fără să-l pedepsească.

•  Sufletul care se depărtează de orice splendoare a cunoștinței se găsește în astfel de mișcări.

• Gura care mulțumește neîncetat primește binecuvântare de la Dumnezeu, iar în inima care stăruie în mulțumire se sălășluiește harul.

• Înaintea harului aleargă smerenia și înaintea pedepsei aleargă mândria.

• Cel ce se mândrește în conștiința sa pentru cunoștința sa va fi ispitit de duhul hulei, iar cel care se trufește pentru reușia făpturii sale va fi învăluit de duhul curviei, iar cel care se înalță pentru înțelepciunea lui va fi tulburat în cursele întunecate ale neștiinței. 

• Omul care se depărtează de orice pomenire a lui Dumnezeu este frământat de o amintire rea în inima sa împotriva aproapelui. Cine cinstește pe tot omul prin pomenirea lui Dumnezeu găsește ajutor de la tot omul prin semnul pe care Dumnezeu i-l face aceluia în ascuns.

duminică, 15 noiembrie 2020

Sfântul Nicolae Velimirovici : "Mila este criteriul cel nou de înrudire pe care l-a aşezat Hristos între oameni"


Apostol: Efeseni 4, 1-7

Fraților, vă îndemn, eu cel întemnițat pentru Domnul, să umblați cu vrednicie, după chemarea cu care ați fost chemați, cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire, silindu-vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii. 
Este un trup și un Duh, precum și chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate și întru toate. Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. 

 

Evanghelia: Luca 10, 25-37

În vremea aceea a venit la Iisus un învățător de lege, ispitindu-L și zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citești în ea? Iar el, răspunzând, a zis: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți». Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta și vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptățească pe sine, a zis către Iisus: Și cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc, venind și văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțând doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da. Deci, care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Și Iisus i-a zis: Mergi și fă și tu asemenea.

Mântuitorul Iisus Hristos a venit ca să schimbe măsurile şi judecăţile oamenilor. Oamenii au măsurat natura cu măsura lor şi măsura a fost cu lipsă. Au măsurat sufletul şi trupul, şi măsura su­fletului s-a micşorat la o câtime de nimic. Au măsurat pe Dumne­zeu şi L-au găsit mai mic ca omul. Au măsurat virtutea cu măsura succesului şi virtutea s-a ieftinit. S-au măsurat oamenii cu ani­malele împăunându-se pentru progresele lor. Cerul a dispreţuit această laudă de sine, iar animalele nici n-au ştiut de ea. Apoi au început oamenii a-şi măsura între ei treptele de în­rudire şi afinitate; au măsurat depărtările între sate şi între case, între dialecte şi limbi, şi între o sută de alte semne. Dar toate aceste măsurători nu i-au apropiat cu nimic întreolaltă.

Toate măsurile omeneşti au fost cu lipsă, toate judecăţile ome­neşti au fost greşite. Hristos a venit să-i scape pe oameni de neştiinţă şi de minciună, a venit să schimbe măsurile şi judecăţile oamenilor. Şi le-a schimbat. Cei ce şi-au însuşit măsurile şi judecăţile Lui s-au mântuit prin adevăr şi dreptate, dar cei ce şi-au păstrat măsurile și judecăţile lor vechi măsoară până azi în întuneric şi sunt înşelaţi. 

Natura nu se măsoară doar cu măsura ei proprie, pentru că a fost dată omului în folosinţă şi de aceea omul este măsura ei, nu ea măsura omului. Sufletul nu se măsoară după trup, pentru că tru­pul este dat spre slujba sufletului, nu sufletul spre slujba trupului. Sufletul deci e măsura pentru trup. Dumnezeu nu se măsoară cu omul, aşa cum olarul nu se măsoară cu vasele sale. Dumnezeu nu se măsoară cu nimeni şi cu nimic, pentru că Dumnezeu este mă­sura tuturor şi Judecătorul tuturor. Virtutea nu se măsoară cu măsura succesului; roata trasă repede din noroi cade la fel de repede la loc. Virtutea se măsoară după Legea lui Dumnezeu. Creşterea omului nu se măsoară după animale, ci după scurtarea depărtării între Dumnezeu şi om. Adevărata măsură a înrudirii, care îi leagă cu adevărat pe oa­meni, ca şi pe neamuri, nu este atât sângele, cât mila. Ananghia unui om şi milostivirea altuia îi apropie mai mult decât rudenia de sânge. Toate legăturile de sânge sunt trecătoare şi înseamnă ceva numai în viaţa aceasta, slujind drept chip legăturilor nepieritoare, veşnice, ale rudeniei duhovniceşti, înrudirea după duh, născută din întâlnirea dintre nevoie şi milă, rămâne în veşnicie. Pentru fra­ţii de un sânge, Dumnezeu este numai Ziditorul, dar pentru fraţii în duh, născuţi din milă, Dumnezeu este Tată. 

miercuri, 13 septembrie 2017

Marius Iordăchioaia despre pacea unei lumi care și-a dat Duhul...


Dragostea in care cred: Al doilea strigăt


[...] Cred, simt, știu: că un om strigă după Mântuitorul Hristos și strigătul lui e real, adevărat, în măsura în care se simte și se vede scufundându-se în Marea Patimilor, adică ”lumea” așa cum o definește Sf. Isaac Sirul. Cu cât un suflet se vede mai clar pe sine, cu atât strigă mai tare la Domnul Iisus să-l salveze!

Știu că sunt suflete nobile, care merg spre Cer, atrase de frumusețea Domnului. Dar, nu e cazul meu; eu am venit la Hristos, din spaima de moartea veșnică, pe care am simțit-o din fragedă copilărie. În colonia de muncă în care am copilărit, demonii erau o prezență familiară...

Sunt și acum. Dar nu mai vin cu înfricoșări, ci cu plăceri și dezmierdări, care amorțesc sufletul... Baza acestei sedări e trufia....

Iar în această situație, trebuie nevoință, zbatere, luptă: trebuie să te scuturi din somnul inimii, să-și dai palme, să te tragi de urechi, să urli, CHIAR DACĂ EVLAVIA TA ÎȚI SPUNE CĂ TOTUL E, DACĂ NU BINE, CEL PUȚIN BINIȘOR!

La început, strigi după Hristos din iad. Pe urmă, din FALSUL tău mic RAI ”creștin”, de aici, de pe pământ....
Primul strigăt vine din apariția Mântuitorului pe Marea furtunoasă a Patimilor.
Al doilea, din amintirea faptului, că Marea aceasta călduță și liniștită, cu miros de tămâie și cu sirene care cântă muzică bizantină, e totuși, dincolo de up-datări, același vechi ocean de demoni....
Dacă primul strigăt cere mântuirea din furtună, al doilea cere izbăvirea din falsa isihie....

Dacă prima mântuire înseamnă să te agăți de Adevăr, a doua presupune să ți-L înfingi în inimă, ca o Sabie, la nesfâșit...
Pentru că sufletul rămâne treaz doar cât îl doare Adevărul....

Durerea patimilor străpunse de Adevăr....

vineri, 25 august 2017

Părintele Proclu: "Eu caut să mă despart de toți în pace". Cei care se retrag fiind în tulburare cu alții "se duc la liniște cu lumânarea stinsă"


Un părinte mi-a zis asa: să încerc să am o inimă de mamă către aproapele. I-am spus că nu am, că sunt un păcătos. Si mi-a spus că, deși nu am să încerc. Eu caut să mă despart de toți în pace. Porunca lui Dumnezeu este dragostea, adică trebuie să le vorbim oamenilor frumos.

- Cum luptăm cu gândurile de răzbunare?

Când apar gânduri necurate în vremea rugăciunii, atunci fă cu smerenie o cruce peste inima ta și spune: "In numele lui Iisus Hristos, să plecați de la inima mea!". Când ne rugăm să ne învățăm a ierta. Si când vine gândul să ma răzbun, să-mi spun în gând: "Doamne, ajuta-mă ca să pot rabdă până mâine, Doamne întărește-mă!". Si, atunci cât pot, amân ca să mă răzbun. Si rugându-mă, și îndemânând pe unii părinți ca să se roage pentru mine, mâine nu mai zic nimic rău. Iar dacă mă grăbesc să zic azi, fără să vreau îi zic și în plus. Că așa spune un sfânt: "Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu". Atâta vă spun: să ne bucurăm că suntem într-o credință sănătoasă.

Toți aceia care sunt în viețile de obște, este bine să mai întrebe și conștiința: "Conștiință, spune drept, dacă mor acum, îi place lui Dumnezeu cum trăiesc, sau nu?" Si atunci conștiința ne îndeamnă să mai reparăm câte ceva. Că așa spune un sfânt părinte: "Bine este a te împăca cu părașul, cât ești pe cale". "Pârâșul" este conștiința, "calea" este viața. Si când ne ducem la biserică, să punem în minte că toți sunt mai buni. Cu cât am să socot că toți sunt mai buni, cu atât voi scăpa de a judeca pe alții. Cea mai mare nenorocire este atunci când sunt biruit de pomenirea de rău. Si pomenirea de rău atât ne secătuiește, încât devenim bolnavi, neputincioși. Totdeauna să vorbim spre slava lui Dumnezeu și tot ce nu corespunde să acoperim. 

Mult ajută să avem milă unul față de altul, să ne rugam unii pentru alții. Așa era la mănăstire când era părintele Cleopa: atâta dragoste căpătau prin rugăciune, prin nevoință... Cât a fost părintele Cleopa, toți au fost ca niște îngeri. Toți erau ca unul. 

marți, 4 februarie 2014

Mila, intre om si moarte. Poezii de Marius Iordachioaia

ferpar pentru o lume întreagă

toţi se aşteptau să se întâmple
şi nimeni nu s-a mirat când a fost găsit
mort de frig într-un squar...

la urma urmei n-avea serviciu
nici asigurare medicală nici casă
nu plătea impozite şi taxe
nu contribuia cu nimic la progres
civilizaţie şi cultură

ci stătea toată ziua cu mâna întinsă
un parazit jegos şi peticit
în faţa magazinului de pompe funebre ghemuit
între sicriul şi crucea de la intrare...

toţi se aşteptau să se întâmple
dar a doua zi dimineaţa
trecând prin faţa magazinului
a constatat fiecare înspăimântat că între el şi moarte
nu mai era nimeni...
şi că mâna aceea întinsă dispărând luase cu ea şi
ultima fărâmă de milă...

daruri nedăruite


mulţi fac milostenie cu banul lor
unii şi cu o bucată din pâinea lor
dar puţini
cu ei înşişi.


"în dar aţi primit, în dar să daţi" nu e
un privilegiu moral
ci legea duioasă a vieţii...

ah, trupurile şi sufletele noastre
daruri
nedăruite!


îmbolnăvite uscate
curând ucise pe veci

de frica
de a le pierde!


în mâinile lui Hristos
ar fi săturat întreaga Zidire

dar noi ne ducem puţinele zile şi ne stingem
cu pumnii strânşi şi cu dinţii scrâşnind

zadarnic încercând să păstrăm
ce n-am avut niciodată...


striviţi de ceea
ce n-am dăruit


ucişi
de ceea
ce n-am trăit...



mila

"... puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune."
( 2Corinteni 12, 9)

toţi cerem milă.
cu disperare cu teamă ori cu furie

în biserici pe străzi în fabrici şi-n cârciumi
din cioburile unei oglinzi ori
dintr-un pat tot mai îngust şi mai alb
de spital

strigând gemând suspinând horcăind

alergând până la sufocare după viaţă sau
zăcând beţi pe o bancă în parc

cu inimile ca nişte frunze uscate

toţi cerem milă.


însă puţini o acceptă când vine
ca o nevăzută ploaie de vară;
temându-ne să nu ne spele
măştile purtate cu dârzenie ca nişte scuturi
grabnic ne leapădăm de setea
propriilor inimi...


şi dintre creştini 
doar câţiva primesc
să poarte crucea

nesfârşitei ei
slăbiciuni...
.



ca din toate inimile omeneşti şi dintr-a mea
caută cu sfială spre ceilalţi
mâna întinsă a sufletului...


încă din copilărie cei din jur
au pus câte ceva în palma ei
o bomboană o jucărie de pluş o carte
cel mai adesea un ban
cel mai rar o lacrimă...


numai Domnul Hristos când a trecut
ocolindu-mi palma deschisă
mi-a apucat încheietura mâinii
şi
cu bărbăteasca putere a iubirii Sale
mi-a ridicat sufletul din

starea de cerşetor în care

m-a adus fără de voie

dragostea
celorlalţi...
 

duminică, 19 mai 2013

In persoana Mantuitorului Hristos "mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat"

Exagerarea iubirii lui Dumnezeu este un pacat ce deschide calea altor pacate. Cunoastem si marturisim faptul ca "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8) si ca "iubirea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos este mai mare decat iubirea celui mai mare sfant fata de Dumnezeu", precum spune parintele Arsenie Boca.

Dreptatea lui Dumnezeu pare sa alunge iubirea, iar iubirea Lui pare sa alunge dreptatea, insa acestea doua raman vesnic impreuna, din moment ce in persoana Mantuitorului Iisus Hristos "mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat" (Psalm 84,11).

O data Drept si de 23 de ori Milostiv!


Parintele Nicolae Steinhardt, gandindu-se la dragostea lui Dumnezeu si la mila cu care Acesta il judeca pe om, spune: "In fiecare zi, Dumnezeu sta un ceas pe scaunul dreptatii si 23 de ceasuri pe scaunul milei." De aici intelegem faptul ca Dumnezeu daruieste omului pacea si mila Sa cu mai multa bucurie decat dreptatea si pedeapsa. Pentru aceasta, cel ce priveste spre scaunul milei sa nu uite de scaunul dreptatii, iar cel ce priveste spre cel al dreptatii sa nu deznadajduiasca, ci sa caute spre cel al milei.

Cred ca Dumnezeu ar vrea sa fie doar milostiv si iertator, insa libertatea noastra Il obliga sa fie si drept. Dreptatea Lui se intemeiaza pe libertatea noastra de a alege binele sau raul, lumina sau intunericul, lumea sau Imparatia Sa.

Mila si dreptatea sunt zugravite in icoana Mantuitorului


Icoanele care sunt zugravite potrivit canoanelor ni-L infatiseaza pe Mantuitorul Iisus Hristos in acelasi timp milostiv si drept, intrupand profetia mesianica a Prorocului David, care zice: "Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat" (Psalm 84,11). Din icoana, Mantuitorului ne priveste in doua chipuri diferite, atat cu iubirea lui nemarginita, cat si cu mania Sa sfanta.

Partea stanga a icoanei Mantuitorului este inchinata milei si pacii ce izvorasc din Dumnezeu. Ochiul Sau este luminos, plin de pace si liniste, asteptand ca omul sa-si intoarca privirea spre dragostea Lui. Intregul Sau chip este luminat de o lumina calda, blanda, fara nici o urma care sa nasca teama.

Partea dreapta a icoanei Mantuitorului este inchinata adevarului si dreptatii ce izvorasc din Dumnezeu, Caruia nimic nu ii ramane intru necunostinta, nimic ascuns si nimic nerasplatit. In aceasta parte, chipul Sau, incruntat si plin de manie sfanta, priveste spre cei care calca in picioare mila, rabdarea si iubirea lui Dumnezeu. Aceasta parte a icoanei este de folos mai ales celor care se lenevesc in a-L iubi pe Dumnezeu, celor care cred ca e de ajuns sa fie botezati spre a dobandi mantuirea.

Exagerarea milei-iubirii lui Dumnezeu


Desi iubirea lui Dumnezeu nu poate fi intrecuta de nici o alta iubire, au existat intotdeauna oameni care L-au socotit pe Acesta mai iubitor decat este, adica mai iertator si mai milostiv decat este, trecand in cele din urma peste pacate dintre cele mai grele, chiar in lipsa unei pocainte adecvate.

Cei care au exagerat iubirea lui Dumnezeu au ajuns sa savarseasca pacate dintre cele mai mari, socotind ca Dumnezeu oricum ii va ierta, caci este bun si milostiv.

In indrumarul pentru Spovedanie, gasim urmatoarele doua pacate care ne atrag atentia: "Am avut prea mare incredere in mila lui Dumnezeu, zicand: oricat as pacatui, ma iarta Dumnezeu, ca El e bun." Si: "Am zis: daca vrea Dumnezeu, ma mantuieste, daca nu, nu." In primul caz este vorba de inselare, iar in al doilea caz e vorba de nepasare.

Dumnezeu ii mantuieste pe toti... chiar si pe diavoli!


Exagerand iubirea lui Dumnezeu, Origen a dat nastere credintei in apocatastaza, potrivit careia, la sfarsitul acestei lumi, toti oamenii, indiferent de viata pe care au dus-o, si diavolii se vor mantui, caci Dumnezeu nu poate rabda suferinta vesnica a fapturii Sale.

In sustinerea acestei credinte gresite se ridica trei argumente: Dumnezeu nu poate pedepsi vesnic o fapta care nu este vesnica; dreptii din rai nu pot fi pe deplin fericiti, stiind ca alti semeni sunt intr-un iad vesnic; iadul nu poate fi vesnic, avand in vedere faptul ca Dumnezeu este bun si milostiv.

Credinta in Judecata de Apoi si in vesnicia iadului este intarita de numeroase marturii din Sfanta Scriptura. Punem inainte numai cuvantarea Mantuitorului in care vorbeste despre Judecata de Apoi si vesnicia hotararii luate: "Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. (...) Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. (...) Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica" (Matei 25, 31-46).

Credinta in apocatastaza anuleaza Judecata de Apoi si lipseste de rost eforturile de despatimire ale tuturor sfintilor si crestinilor iubitori de Dumnezeu. Apocatastaza a fost condamnata de catre Sfintii Parinti, in cadrul Sinodulul al cincilea Ecumenic, tinut la Constantinopol, in anul 553.

Mania lui Dumnezeu strabate Istoria


A trece cu vederea sau a nu mai crede in mania lui Dumnezeu este atat o mutilare a Sfintei Scripturi, cat si o desfigurare a chipului autentic al lui Dumnezeu. Sunt vrednici de pedeapsa cei care deformeaza chipul lui Dumnezeu, considerandu-L pe Acesta incapabil de a se mania sau a pedepsi vesnic. Aceasta imblanzire a lui Dumnezeu nu face decat sa-L izoleze pe El departe de lumea noastra, pentru ca omul sa nu mai simta greutatea pacatelor proprii, care cere o pocainta pe masura.

Mania lui Dumnezeu, ca si iubirea Sa, strabate intreaga Sfanta Scriptura (toata istoria lumii), de la caderea in pacat a primilor oameni si pana la sfarsitul lumii, cand cei sapte ingeri ai Domnului vor varsa pe pamant "cele sapte cupe de aur pline de mania lui Dumnezeu" (Apocalipsa 15, 7).

Despre cea din urma zi, cand va avea loc Judecata cea infricosatoare, Profetul Sofonie spune: "Se aude venind ziua Domnului! (...) Zi de manie este ziua aceea, zi de stramtorare si de jale, zi de pustiire si de nimicire, zi de intuneric si de bezna, zi de nori si de negura; (...) Voi stramtora pe oameni si vor merge ca orbii, caci impotriva Domnului au savarsit pacate; sangele lor varsat va fi ca pulberea si trupurile lor ca gunoiul. Nici aurul, nici argintul nu vor putea sa-i izbaveasca in ziua maniei Domnului, caci tot pamantul va fi mistuit de focul maniei Lui; caci El va distruge, da, va pierde intr-o clipa pe toti locuitorii pamantului" (Sofonie 1, 14-18).

Multi se pierd, putini se mantuiesc!


Fiul lui Dumnezeu, in Evanghelia Sa, ne pune inainte urmatoarele cuvinte: "Intrati prin poarta cea stramta, ca larga este poarta si lata este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o afla. Si stramta este poarta si ingusta este calea care duce la viata si putini sunt care o afla. (...) Nu oricine Imi zice "Doamne, Doamne!" va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri" (Matei 7, 13-14; 21).

Sfantul Apostol Paul vorbeste in repetate randuri despre dreptatea si mania lui Dumnezeu, zicand: "Dupa invartosarea ta si dupa inima ta nepocaita, iti aduni manie in ziua maniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu, care va rasplati fiecaruia dupa faptele lui: viata vesnica celor ce, prin staruinta in fapta buna, cauta marire, cinste si nestricaciune, iar iubitorilor de cearta, care nu se supun adevarului, ci se supun nedreptatii: manie si furie. Necaz si stramtorare peste sufletul oricarui om care savarseste raul (...) dar marire, cinste si pace oricui face binele" (Romani 2, 5-10).

Exagerand iubirea lui Dumnezeu, avem toate sansele sa dam peste mania Lui!
Socotindu-L mai aspru decat este, avem sanse mai mari sa evitam pacatul!

Sursa - Crestin Ortodox [Teodor Danalache]: Exagerarea iubirii lui Dumnezeu


***

Icoana Mantuitorului Pantocrator din Sinai. In nici o alta parte, afara de aceasta icoana, nu se intrupeaza mai cu adevarat cuvantul Psalmistului David, care zice: "Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat." (Psalm 84,11) Icoana aceasta ante-iconoclasta, pastrata in Muntele Sinai, este una dintre cele mai minunate icoane din intreaga Biserica Ortodoxa de Rasarit. Putin mai jos vom si afla cum se regaseseste cuvantul Psalmistului zugravit in aceasta Icoana.

Minunata este icoana Mantuitorului Pantocrator din Sinai, care a folosit drept model multora dintre cele urmatoare. Icoana care-L infatiseaza pe Mantuitorul Iisus Hristos in calitate Sa de Pantocrator, pastrata inca si astazi in Munte Sinai, Egipt, este una dintre foarte putinele icoane pastrate de Biserica Ortodoxa de Rasarit inca de din-nainte de Perioada Iconoclasta, cand majoritatea icoanelor au fost distruse de furia celor orbi la minte.



Icoana Mantuitorului din Sinai este o icoana ante-iconoclasta ce dateaza din secolul al VI-lea, avand 84 de centimetri inaltime si 45.5 centimetri latime. Icoana este lucrata in tehnica numita "caustica", adica folosindu-se ceara de albine fierbinte si pigmenti de culoare. Ceara fierbinte, amestecata cu pigmentii de culori diferite, se intindea pe lemnul preparat pentru icoana, fiind mai apoi lucrata cu pensule speciale si cu instrumente metalice, pana sa se raceasca, dupa aceasta ea fiind mai greu de remodelat.

Daca ne uitam la aceasta icoana, la prima vedere, nu observam catusi de putin faptul ca Mantuitorului ne priveste in doua chipuri diferite, atat cu iubirea lui nemarginita, cat si cu mania Sa sfanta. Nu observam nici ca mila se invecineaza cu dreptatea si cu rasplata cea intocmai cu faptele. Nici cel mai mic detaliu intalnit in pictura bisericeasca nu este lipsit de rost. Totul are o ratiune, totul transmite ceva credinciosului, incepand de la culorile folosite si terminand cu expresia chipului si pozitia corpului celor zugravite in Icoana. Trasand o linie verticala, pe jumatatea icoanei, icoana Mantuitorului Hristos poate fi astfel impartita in doua registre sau parti (dreapta/stanga).


Mila si pacea de pe chipul Mantuitorului


Partea stanga a icoanei Mantuitorului este inchinata milei si pacii ce izvorasc din Dumnezeu, spre care toate tind si in care toate isi gasesc rostul existentei lor. Incepand din susul icoanei, cu partea stanga a chipului Sau luminos, si terminand cu partea de jos a icoanei, unde mana binecuvinteaza neincetat pe "cei saraci cu duhul" si doritori de cele sfinte, aceasta intreaga parte umple de nadejde pe cel incercat de multime de ispite si neputincios in fata neputintelor sale.

Ochiul Sau este luminos, plin de pace si liniste, asteptand ca omul sa-si intoarca privirea spre dragostea Lui. Gura se arata si ea lina, tacuta si linistita, aratand parca faptul ca "tacerea este taina veacului ce va sa vina". Intregul chip este luminat de o lumina calda, blanda, aproape fara nici o urma de umbra ori ascunzis. Mai jos, mana binecuvinteaza dragostea omului, intareste neputintele celui osarduitor spre Dansul si trimite harul Duhului Sau cel Sfant, spre sfintire si indumnezeire.

Ne vin in minte cuvintele auzite de Sfantul Siluan, chiar din gura Mantuitorului, care zic: "Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui." Aceste cuvinte parca le rosteste Hristos si in aceasta icoana: "Nu te uita doar la neputintele tale, ci priveste si spre dragostea Mea, vezi ca sunt cu tine si te binecuvintez, nu deznadajdui si nu inceta a ma ravni pe Mine, caci spre tine privesc cu chip luminos." Hristos este "izvorul de apa vie", care adapa toata faptura. El este mila si tot El este pacea, singurul izvor al celor sfinte doriri. Lumina de pe chipul Sau ne umple de nadejde si ne da sa ne simtit iubiti si asteptati. Nimic nu ne infricoseaza, nimic nu ne sperie, caci: "Dumnezeu este iubire, iar unde este Iubirea, acolo nu mai incape frica, caci iubirea biruieste frica."

Acesta este chipul cu care Hristos a intampinat pe femeia canaaneanca, la fantana, tot acesta chipul cu care El a intors la dragostea Tatalui multime de inimi. Cu aceasta lumina a privit el pe cea care i-a spalat picioarele cu Mir, pe talharul de pe Cruce si toti pacatosii intorsi la pocainta. Acesta este chipul ce mangaie pe om in rugaciune, acesta chipul care miluieste pe credinciosi si ridica pe cei cazuti.

Cand va fi Judecata de Apoi, Acest chip al lui Hristos il vor vedea cei care vor si auzi cuvintele Sale, zicand: "Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine." (Matei 25,34-36) Fie ca mila Domnului sa ne invredniceasca si pe noi sa vedem acest chip al Sau, macar o singura data, si anume la Judecata de Apoi, pentru vesnicie.

Adevarul si dreptatea de pe chipul Mantuitorului


Partea dreapta a icoanei Mantuitorului din Sinai este inchinata adevarului si dreptatii ce izvorasc din Dumnezeu, Caruia nimic nu ii ramane intru necunostinta, nimic ascuns si nimic nerasplatit. Incepand din susul icoanei, cu partea dreapta a chipului Sau incruntat si plin de manie sfanta, si terminand in cea de jos, unde Evanghelia nu este trecuta cu vederea, ci este asezata spre a fi verificata in faptele fiecarui om, aceasta intreaga parte aprinde sufletul de ravna dumnezeiasca, trezindu-l din somnul lenei si delasarii.

Aceasta parte a icoanei este de folos mai mult celor ce se lenevesc in a iubi si a ravni pe Dumnezeu, a celor care cred ca e de ajuns sa fie botezati si sa isi faca o cruce, din cand in cand. Cei ce nu vor face roade vrednice de pocainta se vor intalni cu acest chip, iar inaintea Lui, nici un cuvant de apararea nu vor avea. Toti pacatosii si lenesii sa se infricosese de acest chip, caci Mantuitorul nu este numai bun si milostiv, ci si drept si cu adevarata judecata.

Parintele Nicolae Steinhardt, gandindu-se la dragostea lui Dumnezeu si la mila cu care Acesta il judeca pe om, spune: "In fiecare zi, Dumnezeu sta un ceas pe scaunul dreptatii si 23 de ceasuri pe acela al milei." Aceasta insa s-a zis spre a intelege ca mai cu multa bucurie Dumnezeu da pacea Sa, decat dreptatea, de aceea, nimeni sa nu se leneveasca ori sa se increada prea mult in mila lui Dumnzeu, ramanand astfel in pacate.

Acesta este chipul cu care Hristos a daramat mesele vanzatorilor din Templu, tot acesta chipul cu care a rostit fariseilor cuvintele grele, 

precum: "Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca inchideti Imparatia cerurilor inaintea oamenilor; ca voi nu intrati, si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati. Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca mancati casele vaduvelor si cu fatarnicie va rugati indelung; pentru aceasta mai multa osanda veti lua. Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca inconjurati marea si uscatul ca sa faceti un ucenic, si daca l-ati facut, il faceti fiu al gheenei si indoit decat voi. Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca voi curatiti partea din afara a paharului si a blidului, iar inauntru sunt pline de rapire si de lacomie. Fariseule orb! Curata intai partea dinauntru a paharului si a blidului, ca sa fie curata si cea din afara. Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca semanati cu mormintele cele varuite, care pe din afara se arata frumoase, inauntru insa sunt pline de oase de morti si de toata necuratia. Asa si voi, pe din afara va aratati drepti oamenilor, inauntru insa sunteti plini de fatarnicie si de faradelege.” (Matei 23)

Cand va fi Judecata de Apoi, Acest chip al lui Hristos il vor vedea cei care vor si auzi cuvintele Sale, zicand: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol, si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat." (Matei 25, 41-43) Fie mila Domnului sa nu ajungem sa vedem acest chip al Sau infricosator, iar daca e sa-L vedem, fie ca sa-L vedem in aceasta viata, iar nu in vremea Judecatii de Apoi.

Ne raman in minte cuvintele Psalmistului David, care zic: "Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat." (Psalm 84,10-12) Cu adevarat, in icoana Mantuitorului Pantocrator din Sinai, mila si dreptatea "s-au sarutat" pe acelasi chip al Fiului lui Dumnezeu intrupat.

Totul are un rost, o ratiune... culorile, formele, elementele componente.


Nici o icoana ortodoxa nu este zugravita la intamplare, ci numai dupa o anumita randuiala, bine gandita si simtita de catre cei ce au inmultit, in inimile lor, harul. Exista deci un tipic iconografic bine stabilit care arata pictorilor bisericesti si iconarilor cum si in ce fel sa picteze fiecare trasatura a chipurilor sfinte si a celorlalte detalii din icoana. Aceasta randuiala s-a asezat, incetul cu incetul, de-a lungul a multor ani de rugaciuni si simtire a lui Dumnezeu.

Incepand cu secolele VIII-IX, si mai ales dupa (787), prin care s-a restabilit definitiv cultul icoanelor, imaginatia si aportul personal al celor ce se ocupau cu ctitoria/pictarea bisericilor a inceput sa fie pus mai indeaproape sub supravegherea Bisericii. Nimic nu va mai fi in plus, nimic lipsit de inteles, nimic fara rost. Cu toate acestea, libertatea personala a fiecarui zugrav se vede in stilul sau unic, unul mai minunat decat altul. Oricat de diferite ar fi stilurile, icoanele si frescele bisericilor se regasesc aproape deplin unele intr-altele, urmarind aceleasi canoane si randuieli.

In frescele si slujbele Bisericii, totul capata alta valoare, totul primeste alta greutate, alt sens, curat si drept. Lumea creaturala infatisata in pictura iconografica ortodoxa este orientata deplin catre cea de dincolo, catre vesnicie. Natura, omul si lumea animala sunt reprezentate nu atat in existenta lor "naturala", cat in una "spirituala", duhovniceasca. De aceea, nu ne miram cand vedem copacii si muntii cu crestele plecate asupra lui Hristos, acoperisurile inclinate si ele spre inchinator, intr-alta directie decat in cea numita de noi "fireasca".

Sursa: Crestin Ortodox [Teodor Danalache] - Mila si dreptatea zugravite in Icoana Mantuitorului

duminică, 6 februarie 2011

Ioan Ianolide in dialog cu Valeriu Gafencu despre comunitate si rolul crestinismului


Despre comunitate


- Am impresia, Valeriu, i-a zis un prieten, ca tu te concentrezi asupra problemelor sufletesti, a vietii interioare personale, si neglijezi aspectul social al crestinismului.

Valeriu a raspuns:

- Solutia pe care o dau omenirii crestinii este spiritualitatea crestina, si ea este o conceptie integrala de viata. Nu e ingaduit a ne rezuma la o viata launtrica neglijandu-ne semenii, dar nu se poate nici croi o lumea fara a avea o viata duhovniceasca. Spiritualitea crestina inseamna guvernarea Duhului Sfant. Stradaniile noastre duhovnicesti launtrice sunt o pregatire pentru o vietuire duhovniceasca in societate. A sari peste ele inseamna a merge spre dezastru, caci Il parasim pe Hristos. Daca crestinismul n-ar fi si viata launtrica, el n-ar respecta omul si n-ar cunoaste libertatea lui. Trairea launtrica se ingemaneaza cu oranduirea sociala. Acum insa suntem in ceas de mare cumpana. Sa ne pregatim pentru moarte, ca sa castigam viata. 

- Care este deosebirea dintre comunitatea crestina si celelalte societati?

- Comunitatea crestina e bazata pe Duhul Sfant si pe dragoste. Ea e libera. Ea asigura desavarsirea omului, precum si infratirea dintre oameni. Comunitatea crestina nu e nici fictiune colectivista, nici tiranie individualista, ci e adevar si iubire, libertate si munca.

- Care este ideea de proprietate crestina?

- Obsteasca.

- Crestinismul este proprietar?

- Este administrator.

- E bine a trai din mila?

- Mila nu va pieri niciodata, dar nu e bine ca societatea sa se imparta in milostivi si miluiti, caci cei miluiti pot fi umiliti in demnitatea lor de oameni. Mila este un act individual. Comunitatii ii este specific ajutorul reciproc. Dreptatea si justitia sunt ale politicii. Dar si in cea mai perfecta umanitate mila va continua sa fie o caracteristica a relatiilor dintre oameni. 

- Ce zici de expluatarea omului de catre om?

- E cumplita expluatarea omului de catre om; aceata presupune o societate individualist-burgheza materialista si egoista, si ea nu are nici o tangenta cu crestinismul. Dar omul poate fi expluatat si mai cumplit de stat; aceasta presupune o societate tiranica, determinista, materialista si anticrestina. 

- Se dovedeste insa ca productivitatea si creatia sunt superioare in societatile individualiste tocmai prin instinctele materiale si prin egoismul lor. Ce zici de asta?

- Numai constransi de imprejurari capitalistii au tinut cont de sensul social al profiturilor; altfel ar fi exploatat fara mila pe muncitori. Individualismul poate fi un corectiv, o alternativa a colectivismului, dupa cum si colectivismul poate fi un corectiv si o alternativa a individualismului. Jocul libertatii trebuie sa fie moral, jocul autoritatii, de asemeni, sa fie moral. Numai comunitatea libera, constienta, dominata de valori sfinte poate impaca conflictul dintre individualism si coelctivism.

- Comunitatea este o problema de interese ori de generozitate?

- Este o problema de constiinta, de cunoastere, de luciditate; caci e unica formula care da si satisfactie sufleteasca si rezolva si aspectele materiale ale vietii. Prin comunitate viata si societatea se dezvolta solidar si armonios. 

- Are individul libertate, initiativa, dinamism in comunitate?

- Pe de o parte individul daruieste totul comunitatii, pe de alta comunitatea ii ofera libertatea deplina de lucru si creatie. Comunitatea nu poate fi vie si rodnica decat prin elanul tuturor persoanelor care o compun. 

- Cine decide in comunitate?

- Cred ca deciziile trebuie sa fie sobornicesti. Comunitatea e in slujba poporului si poporul trebuie sa decida. Conducatorii si elitele trebuie sa aiba deci adeziunea poporului. 

- Comunitatea universala trebuie sa fie centralizata?

- Comunitatile trebuie sa se dezvolte natural. E nevoie insa si de o constiinta a comunitatii universale si de un mod de participare la ea, dar nu prin dirijare si planificare centralizata, caci astfel se ajunge la tiranie. 

- Care sunt dusmanii spirituali ai comunitatii crestine?

- Raul, pacatul, patima, egoismul, lacomia, avaritia, orgoliul, invidia, tendinta de dominare, lenea, indiferenta, ignoranta, angoasa, neascultarea, incorectitudinea, necredinta. 

- Care sunt dusmanii materiali ai comunitatii crestine?

- Dusman nu este materia, ci intelegerea si folosirea gresita a materiei; nu este necesitatea vitala, ci denaturarea necesitatilor. Nu sunt rele legile si formele, ci absolutizarea lor, nici ideile, caci ideile sunt bune, dar la locul si la vremea lor; dusman nu este viata, fiindca viata este scopul existentei noastre, ci viata rau inteleasa si egoista. 

- Care sunt dusmanii din afara ai comunitatii crestine?

- Sunt interesele individuale care se opun comunitatii din egoism ori orgoliu, sunt interesele care se organizeaza colectiv pentru a-i apara egoismul si orgoliul, si, in fine, sunt orgoliile si egoismul care se organizeaza politic si care mineaza comunitatea crestina.

- In fata atator dusmani, ce trebuie sa faca crestinii?

- Sa lupte, sa indrazneasca, sa infrunte pe toti cei ce se opun binelui si adevarului, raspunzand deopotriva indivizilor, organizatiilor si tuturor formelor politice anticrestine.

- Trebuie sa ajunga, deci, la puterea politica?

- Trebuie sa impuna respect si libertate din partea puterii politice! Un popor cu o vie constiinta crestina va avea si o guvernare pe principii crestine. Comunitatea insa sa nu se confunde cu statul, pentru a nu se ajunge la tiranie si la abuzuri. 

- Ce e deci de facut?

- Sa formam constiinta crestina a oamenilor.

- Dar sunt prea multi crestini care nu pricep sensul si rostul comunitatii crestine!

- Din pacate acesta este adevarul. Crestinii botezati de azi nu au nici pregatirea sufleteasca a cartehumenilor ori a penitentilor de odinioara.

- Oare vinul cel nou al Evangheliei a avut candva burdufuri noi pe potriva lui?

- Au fost oameni care au trait sfintenia, au fost si societati ce s-au straduit intru dreptate, dar mai e mult de facut. Crestinismul nu se poate declara satisfacut cu un numar de sfinti, nici ci un numar de manastiri, ci cu un mod de viata si cu o societate crestina.

- Acorzi incredere oamenilor?

- Da, dar si raspundere.

- Incercand sa schimbam lumea, nu exista riscul sa cadem in istoricitate si omenitate?

- Omul nu se poate salva fara Dumnezeu. Istoria nu se poate desavarsi fara aspiratia transcedentala, de aceea credinta este baza intregii lumi crestine. Avem nevoie de har, multumim lui Dumnezeu ca ne-a dat har, cautam la randul nostru sa ne indeplinim rolul de oameni. Am fost mantuiti prin Hristos, ramane sa ne mantuim si prin faptele noastre.



Despre rolul crestinismului


- Care sunt Valeriu, nazuintele crestine de azi?

- Acum si in viitor sunt necesare doua procese crestine: unul de reincrestinare a crestinismului si altul de increstinare a necrestinilor. Prin reincrestinare intelegem intrarirea creditei crestine, efortul de traire autentic crestina, trepte de desavarsire duhovniceasca, comunitate crestina activa, solidara, frateasca, si definirea formulelor de viata crestina. Dar crestinatatea a pierdut rolul ei mesianic si nu mai are forta istorica necesara de polarizare, de indumnezeirea lumii. In acest fel, ea lasa spatiu liber pentru pagani, atei, iudei. Cine crede fara a fi si un misionar, acela inca n-a cunoscut frumusetea credintei. 

- Crezi, Valeriu, ca traditionalismul, deci si crestinismul, inseamna traire in trecut?

- Nicidecum. Crestinismul e actualitate, e Hristos in actualitate. Daca viata e unica si mereu noua, cum am putea trai in trecut? Si daca viata a ajuns la formele actuale, cum ar putea sa nege trecutul? Prin traditie nu traim in trecut, ci dam continuitate Duhului Sfant, acum si in vecii vecilor. Cu discernamant, cu grija, cu intelepciune trebuie sa invatam din traditie cele necesare in actualitate si in viitor.

- Crezi, Valeriu, ca putem trai in perspectiva eshatologica, rupti de lume, de istorie, de actualitate?

- O astfel de teorie este pe cat de absurda, pe atat de ipocrita. Vesnicia incepe acum. Numai daca traim vesnicia acum o vom avea eshatologic, altfel o pierdem. Deci crestinii fac istorie, dar nu se confunda cu istoria, caci numai nazuind spre vesnicie vom avea lumina si puterea de a face din istorie trepte mereu noi, mereu mai sus catre Imparatia lui Dumnezeu. 

- Ce este necesar pentur a zidi lumea crestina?

- Este bine sa ne orentam dupa exemplul clasic al comunitatii apostolice: sa cunoastm bine invatatura crestina pentru a-i vedea aplicabilitea in actualitate; sa ne unim intr-o lucrare solida, in lumina si sub calauzirea Duhului Sfant; sa traim intr-o comunitate obsteasca a dragsotei, care sa fie dupa voia lui Dumnezeu; sa ne rugam, sa liturghisim, sa ne unim cu Hristos, ca prin harul si darul Lui sa fim in Imparatia Lui.

- Valeriu, care sunt factorii care mantuiesc lumea?

- Am putea spune ca este unul singur: Dumnezeu; si n-am gresi, caci de la El este totul si prin El se va desavarsi lumea. Dar procedand astfel, n-am intelege bine omul, viata natura. Deci sunt doi factori care decid destinul lumii: Dumnezeu si omul, pogorarea lui Dumnezeu si nazuinta omului spre cer, harul dumnezeiesc si vointa omului. Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul este cheia mantuirii lumii. 

- Putem prezenta lumii un plan crestin concret de viata si guvernare? 

- Crestinii propun lumii o spiritualitate, iar lumea trebuie sa gaseasca formele de viata corespunzatoare ei in actualitate. Fundamentarea lumii pe credinta este o reimprospatare necurmata a Evangheliei. Duhul apostolic si martiric trebuie sa ramana mereu viu. Nazuintele sfinte trebuie sa vibreze necontenit in lume; Nazuim spre o lume crestina, arzand in flacara credintei si a iubirii, urmand patimile si martiriul, preamarind Invierea, Schimbarea la Fata si Inalatarea.


LEGATURI:


Cuvantul Ortodox: