Sfântul Nicolae Velimirovici : "Mila este criteriul cel nou de înrudire pe care l-a aşezat Hristos între oameni"

Apostol: Efeseni 4, 1-7

Fraților, vă îndemn, eu cel întemnițat pentru Domnul, să umblați cu vrednicie, după chemarea cu care ați fost chemați, cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire, silindu-vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii. 

Este un trup și un Duh, precum și chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate și întru toate. Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. 

 

Evanghelia: Luca 10, 25-37

În vremea aceea a venit la Iisus un învățător de lege, ispitindu-L și zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citești în ea? Iar el, răspunzând, a zis: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți». Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta și vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptățească pe sine, a zis către Iisus: Și cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc, venind și văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțând doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da. Deci, care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Și Iisus i-a zis: Mergi și fă și tu asemenea.

Mântuitorul Iisus Hristos a venit ca să schimbe măsurile şi judecăţile oamenilor. Oamenii au măsurat natura cu măsura lor şi măsura a fost cu lipsă. Au măsurat sufletul şi trupul, şi măsura su­fletului s-a micşorat la o câtime de nimic. Au măsurat pe Dumne­zeu şi L-au găsit mai mic ca omul. Au măsurat virtutea cu măsura succesului şi virtutea s-a ieftinit. S-au măsurat oamenii cu ani­malele împăunându-se pentru progresele lor. Cerul a dispreţuit această laudă de sine, iar animalele nici n-au ştiut de ea. Apoi au început oamenii a-şi măsura între ei treptele de în­rudire şi afinitate; au măsurat depărtările între sate şi între case, între dialecte şi limbi, şi între o sută de alte semne. Dar toate aceste măsurători nu i-au apropiat cu nimic întreolaltă.

Toate măsurile omeneşti au fost cu lipsă, toate judecăţile ome­neşti au fost greşite. Hristos a venit să-i scape pe oameni de neştiinţă şi de minciună, a venit să schimbe măsurile şi judecăţile oamenilor. Şi le-a schimbat. Cei ce şi-au însuşit măsurile şi judecăţile Lui s-au mântuit prin adevăr şi dreptate, dar cei ce şi-au păstrat măsurile și judecăţile lor vechi măsoară până azi în întuneric şi sunt înşelaţi. 

Natura nu se măsoară doar cu măsura ei proprie, pentru că a fost dată omului în folosinţă şi de aceea omul este măsura ei, nu ea măsura omului. Sufletul nu se măsoară după trup, pentru că tru­pul este dat spre slujba sufletului, nu sufletul spre slujba trupului. Sufletul deci e măsura pentru trup. Dumnezeu nu se măsoară cu omul, aşa cum olarul nu se măsoară cu vasele sale. Dumnezeu nu se măsoară cu nimeni şi cu nimic, pentru că Dumnezeu este mă­sura tuturor şi Judecătorul tuturor. Virtutea nu se măsoară cu măsura succesului; roata trasă repede din noroi cade la fel de repede la loc. Virtutea se măsoară după Legea lui Dumnezeu. Creşterea omului nu se măsoară după animale, ci după scurtarea depărtării între Dumnezeu şi om. Adevărata măsură a înrudirii, care îi leagă cu adevărat pe oa­meni, ca şi pe neamuri, nu este atât sângele, cât mila. Ananghia unui om şi milostivirea altuia îi apropie mai mult decât rudenia de sânge. Toate legăturile de sânge sunt trecătoare şi înseamnă ceva numai în viaţa aceasta, slujind drept chip legăturilor nepieritoare, veşnice, ale rudeniei duhovniceşti, înrudirea după duh, născută din întâlnirea dintre nevoie şi milă, rămâne în veşnicie. Pentru fra­ţii de un sânge, Dumnezeu este numai Ziditorul, dar pentru fraţii în duh, născuţi din milă, Dumnezeu este Tată. 

Măsura cea nouă a înrudirii şi apropierii dintre oameni este ofe­rită de Domnul prin pilda evanghelică a Samarineanului Milostiv. Spunem: oferită, nu impusă, pentru că mântuirea nu este o silire, ci o ofertă milostivă din partea lui Dumnezeu şi o acceptare de bunăvoie din partea omului. Fericiţi cei care de bunăvoie primesc această măsură, pentru că ei vor avea mulţime de fraţi în Împărăţia fără de moarte a lui Hristos.

Iată împrejurarea în care Mântuitorul a spus pilda aceasta, în vremea aceea. Iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iată unul care, făcându-se a căuta viaţa de veci, şi-o pierde! Ispititorului nu-i era de viaţa lui, ci de a lui Hristos; nu căuta să şi-o scape pe a lui, ci să o piardă pe a lui Hristos! El căuta la Hristos o greşeală de moarte, o hulă împotriva legii lui Moise, cu care să-L poată prinde găsindu-L vinovat, faptă prin care L-ar fi pierdut pe Hristos, câstigându-şi totodată printre colegii de breaslă renumele de avocat is­cusit. Dar cum de întreabă acesta despre viaţa de veci, când în Lege nu se prea pomeneşte de ea? Singura răsplată promisă de Lege celor ce-o ţin este: să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Dom­nul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie (Ieşire 20, 12; cf. Efeseni 6, 3). Pro­rocii, e adevărat, vorbesc de Împărăţia veşnică a lui Mesia, şi mai ales Daniel, care vorbeşte de Împărăţia cea veşnică a sfinţilor, dar evreii de pe vremea lui Hristos înţelegeau viaţa veşnică drept nu­mai o viaţă lungă pe pământ. Se vede că acest învăţător de lege descoperise, ori singur ori informat de alţii, că viaţa veşnică pe care o propovăduia Hristos este alta decât cea pe care o credeau ei. Vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor, dând greş cu ispitirea Domnului în pustie, caută acum să-L ispitească mai departe prin oameni, oameni pe care mai întâi îi orbea cu totul. Dacă diavolul nu i-ar fi orbit pe toţi învăţătorii de lege asemeni acestuia de acum care-L viclenea pe Hristos, nu era firesc ca ei, ca nişte experţi şi co­mentatori iscusiţi ai Legii ce ziceau că sunt, să fie cei dintâi care să-L cunoască pe Mesia şi să I se închine, să-i meargă înainte ca heralzi, să vestească poporului Vestea cea Bună că Mesia, împăratul lor cel mult aşteptat, a venit?

Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răs­punzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Domnul ştia ce-i în inima lui şi de aceea, încercându-i răutatea, nu i-a răspuns de-a dreptul, ci l-a între­bat din Lege: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Aici de fapt sunt două întrebări. Mai întâi: „Ştii ce scrie despre aceasta?”, şi apoi: „Cum citeşti şi cum înţelegi cele scrise?” Ce anume scrie în Lege este lucru bine cunoscut tuturor învăţătorilor ei, dar niciunul din vremea aceea nu ştia cum să înţeleagă duhul literei scrise. Şi nu numai pe atunci, ci şi cu mult înainte, coborând prin veacuri. Moi­se, înainte de a muri, i-a mustrat pe iudei pentru orbenia lor, zicând: Până în ziua de astăzi nu v-a dat Domnul Dumnezeu minte ca să pricepeţi, ochi ca să vedeţi și urechi ca să auziţi (Deuteronom 29, 4). 

Cu atât mai ciudat este că acest învăţător a scos din Lege tocmai aceste două porunci, care dezvăluie cel mai limpede calea mântuirii. Este ciudat, mai întâi, pentru că acestor două porunci nu li se dă, în Le­gea lui Moise, preponderenţă între poruncile cele mari; mai mult, ele nici nu sunt aşezate una lângă alta aşa cum le citează ispititorul, una aflându-se de fapt în Deuteronom (6, 5) iar cealaltă în Levitic (19,18). 

Apoi, mai este ciudat pentru că iudeii se străduiau întru­câtva să împlinească celelalte porunci ale lui Dumnezeu, dar pe acestea despre dragoste niciodată. Nu fuseseră niciodată în stare să se ridice de la frica de Dumnezeu la dragostea de Dumnezeu. 

Pricina pentru care acest învăţător extrage din Lege tocmai aceste două porunci, le pune laolaltă şi le citează drept cea mai sigură cale de mântuire, nu poate fi alta decât că el aflase că Iisus aşezase aces­te două porunci pe culmea tuturor poruncilor și faptelor bune.

Ce i-a răspuns Domnul? Iar El i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta și vei trăi. Vedeţi cum Domnul nu cere de la cei nevolnici să care po­veri grele, ci după puteri.

Cunoscând inima învârtoşată a învăţăto­rului de lege, Hristos nu-i spune: „Crezi în Mine, Fiul lui Dumne­zeu, mergi, du-te şi vinde tot ce ai şi dă săracilor, ia-ţi crucea şi vino după Mine fără să te mai uiţi înapoi”. Nu; ci îl îndeamnă numai să facă cele ce chiar el singur a spus că trebuie făcute. Ajunge atât pen­tru el. 

Dacă într-adevăr acest om ar fi avut dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, i s-ar fi şi descoperit adevărul despre Hristos. Când, într-o altă împrejurare, a fost întrebat de un tânăr bogat, fără ispitire: Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Domnul nu i-a adus aceluia poruncile afirmative despre dragoste, ci pe cele pro­hibitive: Să nu preacurveşti, Să nu ucizi, Să nu furi, Să nu mărturiseşti strâmb, Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Abia după ce tânărul a declarat că el toate acestea le păzise încă din copilărie, i-a dat Domnul o sarcină mai grea: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor (Luca 18, 22). 

Desprindeţi din aceasta mare înţelepciune a dum­nezeiescului nostru Învăţător. El porunceşte fiecărui om să împli­nească ceea ce ştie şi abia apoi, după ce a împlinit ce cunoştea şi a ajuns să cunoască mai departe altă poruncă, s-o împlinească şi pe aceea şi aşa mai departe. Nu pune o sarcină grea pe un spate firav, ci cântăreşte povara după puterea omului. Acest lucru este totodată şi o mustrare grozavă pentru toţi cei dintre noi care vor să cunoască tot mai mult voia lui Dumnezeu, dar nu caută să împli­nească nici ceea ce ştiu. Nimeni nu se va mântui pentru că a cunos­cut voia lui Dumnezeu; mântuirea stă în a o împlini. Cei care ştiu mult şi fac puţin se vor osândi mai greu decât cei ce ştiu puţin şi fac acel puţin. De aceea îi spune Domnul învăţătorului de lege: Fă aceasta şi vei trăi. Adică: „Văd că tu cunoşti marile porunci despre dragoste, dar văd şi că nu le împlineşti; atunci, zadarnic ar fi să te învăţ un lucru nou până ce nu l-ai săvârşit pe cel pe care îl ştii”, în­văţătorul Legii trebuie să fi simţit mustrarea din aceste cuvinte şi a căutat să se îndreptăţească.

Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Întrebarea arată puţinătatea îndreptăţirii [îndreptării n.n.] sale: în­văţătorul de lege nu ştia cine e aproapele său, ceea ce înseamnă că până atunci nu împlinise porunca iubirii aproapelui. De aceea, în loc să-l prindă pe Hristos în cuvânt, a căzut singur în capcană. A săpat groapă Domnului şi a căzut el însuşi într-însa. Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii. (Psalm 140,10). Aşa au păţit întotdeauna iudeii când L-au ispitit pe Hristos. Ispitind pe Domnul, mai mult L-au slăvit, iar pe sine s-au pierdut, şi au plecat de la El cu ruşine aşa cum a plecat şi tatăl minciunii- satana- în pustiu. 

În ce fel L-a slăvit acest învăţător de lege pe Hristos, ispitindu-L? Dându-I pri­lejul să rostească pilda Samarineanului Milostiv, care ne arată des­luşit cine anume este aproapele nostru – învăţătură mântuitoare din neam în neam, până la sfârşitul lumii. 

Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Cine este omul aces­ta care cobora de la Ierusalim la Ierihon? Este Adam cu cei coborâtori din el, este neamul omenesc. Ierusalim înseamnă locaşul ceresc al celui dintâi om zidit în tăria şi frumuseţea raiului, în faţa lui Dum­nezeu şi a sfinţilor îngeri. Ierihon este valea plângerii şi a morţii. Tâlharii sunt duhurile rele, mulţimea de slujitori ai satanei care l-a împins pe Adam la păcatul neascultării de Dumnezeu. Plini de răutate împotriva oamenilor, diavolii îi lovesc, le dezbracă su­fletele de sfântul veşmânt al fricii de Dumnezeu, al credinţei şi al evlaviei, le răneşte sufletele cu păcate şi vicii şi apoi îi lasă o vreme, cu sufletele zăcând departe de drumul vieţii, neînstare să se mişte nici înainte, nici înapoi. Preot şi levit înseamnă Vechiul Testament. Preot înseamnă Legea lui Moise, iar levit proorocii. Dumnezeu a trimis neamului omenesc cel bătut şi rănit de moarte doi doctori şi nişte leacuri: unul a fost Legea şi celălalt prorocii. Niciunul, nici altul nu au putut să-l vindece de rana adâncă, mortală, pricinuită de diavol, ci au dat înapoi la cea dintâi tulburare adusă de om asu­pra omului. Legea lui Moise a dat în cale de omenirea bolnavă şi a trecut pe alături. Prorocii, văzând, au trecut pe alături. Cele cinci cărţi ale lui Moise au arătat limpede că omenirea e bolnavă fără leac pe acest pământ; adevărata vindecare se află cu Dumnezeu în ceruri. Prorocii au ajuns mai aproape de locul unde zăcea omenirea pe moarte şi au adeverit şi ei că boala e grea. Ei l-au mângâiat pe bol­nav, spunând: „Noi nu avem leac pentru tine, dar este Unul care vine după noi, Mesia, Doctorul ceresc”. Şi, zicând, au trecut şi ei pe alături. Atunci a venit Doctorul cel adevărat.

Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a fă­cut milă. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai gri­jă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Cine este samarineanul? Este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. De ce Îşi spune Domnul „Samarinean”? Pentru că iudeii din Ierusalim îi dispreţuiau pe samarineni, socotindu-i necuraţi închinători la idoli. Nu aveau legături unii cu alţii. De aceea, la fântâna lui lacov, femeia samarineancă I-a spus Domnului: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? (Ioan 4, 9). Samarinenii Îl luau pe Iisus drept iudeu, iar iudeii drept samarinean: Tu eşti sama­rinean şi ai demon (Ioan 8, 48). Spunând învăţătorului de lege pilda aceasta, Domnul S-a dat drept samarinean, din nesfârşită smerenie şi ca să ne înveţe că, dintr-o stare dispreţuită şi înjosită, putem să facem mai mult bine chiar decât cei cu nume slăvit şi răsunător. Domnul S-a mai numit samarinean şi din dragoste pentru păcă­toşi. Cuvântul „samarinean” era totuna cu „păcătos”. Când iudeii I-au zis: Tu eşti samarinean, Domnul nu S-a împotrivit. Hristos a in­trat sub acoperişurile păcătoşilor, a stat cu ei la masă, a băut şi a mâncat împreună cu ei. A spus pe faţă că a venit în lume pentru păcătoşi, nu pentru drepţi. Dar ce om e drept înaintea Lui? Nu zac toţi oamenii acoperiţi de norul întunecat al păcatului? Nu toţi au fost bătuţi şi desfiguraţi de duhurile rele? Domnul Şi-a spus samarinean ca prin aceasta să ne înveţe să nu aşteptăm că puterea lui Dumnezeu să se arate numai prin cei puternici şi slăviţi ai lumii, ci să luăm aminte şi la ce are să ne spună cel mai mărunt şi mai dis­preţuit om. Dumnezeu doboară adesea pereţi de fier cu o trestie, pe regi îi face de nimic prin pescari şi pe cei de vază îi ruşinează prin cei umili. Spune Apostolul Pavel: Dumnezeu Şi-a ales pe cele ne­bune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari (I Corinteni l, 27). Domnul Şi-a spus samarinean, ca să se ştie că în zadar aşteaptă lumea scă­pare de la puternicul Imperiu Roman şi de la Cezarul Tiberiu. Dumnezeu a rânduit ca mântuirea lumii să vină prin cea mai dis­preţuită naţie din întreg imperiul roman, prin iudei, şi prin cei mai de jos între iudei, prin pescarii galileeni, cei dispreţuiţi de trufaşii cărturari, cei socotiţi de aceştia pe aceeaşi treaptă cu samarinenii închinători la idoli. Duhul lui Dumnezeu e slobod, Vântul suflă unde voieşte (Ioan 3,8), şi nu ţine seama de socotelile omeneşti. Ce­ea ce e de preţ la oameni este nimic înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este la oameni de nimic are preţ la Dumnezeu.

Domnul a venit la neamul omenesc, a venit la el. Omul zăcea bolnav şi deznădăjduit, şi Doctorul a venit la el. Toţi oamenii sunt păcătoşi, toţi zac la pământ şi nu se pot ridica; numai Domnul Cel fără prihană, Doctorul Cel curat şi întreg, stă drept, întru ale Sale a venit, se spune în altă parte (Ioan l, 11), ca să se arate că El a venit înveşmântat în trup ca toţi oamenii, cu nimic deosebindu-Se, înafară, de muritorii bolnavi şi păcătoşi. Iar aici spune că a venit la el, însemnând deosebirea dintre Cel puternic, întreg, nemuritor şi neprihănit — şi muritorul bolnav şi păcătos. A văzut omul zăcând rănit, aşa cum îl văzuse şi preotul, a ajuns la el, ca şi levitul. Dar a făcut ceva mai mult, nemăsurat mai mult de­cât aceştia: I s-a făcut milă. I-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul Său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. A plătit hangiului ca să aibă grijă de el mai departe, făgă­duind să acopere, la întoarcere, toată cheltuiala făcută cu bolnavul. Astfel, pe când preotul s-a mulţumit să-l vadă pe nefericit şi să trea­că mai departe, pe când levitul s-a mulţumit să ajungă până la el, să-l vadă şi să treacă mai departe, Mesia, Tămăduitorul ceresc, s-a îngrijit şi de ananghia clipei de faţă şi de a celei viitoare, arătând pli­nătatea dragostei şi a purtării de grijă a Domnului şi Mântuitorului pentru mântuirea noastră. Nu i-a legat rănile ca să-l lase mai depar­te să zacă în drum, nu l-a dus la han ca să-l părăsească acolo la che­remul hangiului care, neavând poate mijloace să-l întreţină, l-ar fi aruncat înapoi în drum; nu, ci a plătit înainte şi, mai mult decât atât, a făgăduit să-i poarte şi mai departe de grijă, întorcându-Se să-l cer­ceteze pe bolnav şi plătind atunci ce se va mai fi cheltuit cu el. Iată plinătatea milei. Când ne dăm seama că nu e vorba de o faptă de la frate la frate, ci de la samarinean la iudeu, de la duşman la duşman, putem spune că s-a arătat o milă mai presus de fire, o milă cerească – un chip al milei lui Hristos pentru neamul omenesc.

Ce înseamnă că i-a legat rănile? Ce înseamnă untdelemn şi vin? Ce este dobitocul? Ce sunt doi dinari, casa de oaspeţi, gazda, întoarce­rea samarineanului? Legarea rănilor înseamnă legătura nemijlocită a lui Hristos cu omenirea bolnavă. A vorbit oamenilor cu preacuratele-I buze, a atins cu preacuratele-I mâini ochii orbi, urechile fără auz, trupurile leproase, leşurile. Rănile se leagă cu balsam; Domnul este balsamul ceresc al păcătoasei omeniri. Cu Sine Însuşi a legat rănile omenirii. Untdelemn şi vin înseamnă milă şi adevăr. Doctorul cel bun a ier­tat mai întâi pe om şi apoi i-a dat leacul. Dar mila este şi ea un mij­loc de vindecare. Domnul spunea întâi: Bucură-te! Şi apoi învăţa, mustra şi ameninţa. Nu te teme, i-a spus dregătorului Iair şi apoi i-a înviat copila. Nu plânge, a spus văduvei din Nain şi apoi i-a în­viat fiul. Domnul a arătat întâi milă şi apoi a adus jertfă. Venirea Sa în lume cu trup omenesc, e mila milelor; jertfa pe Cruce e jertfa jertfelor, de la începutul şi până la sfârşitul lumii. Mila şi judecata Ta voi cânta (Psalm 100,1), spune proorocul David. Mila e blândă ca untdelemnul; judecata este şi ea bună şi câteodată întăritoare pentru păcătos, cum este vinul pentru bolnav. După cum uleiul în­moaie rănile, aşa mila Domnului mângâie sufletul cel chinuit şi plin de amar; după cum vinul e tare, dar te încălzeşte, aşa adevărul lui Dumnezeu şi dreptatea sunt tari pentru sufletul păcătos dar, pătrunzându-l adânc, îl încălzeşte şi-i dă tărie. 

Dobitocul înseamnă trupul omenesc, pe care Și l-a luat Domnul ca să fie mai aproape, ca să Se facă mai înţeles de oameni. După cum păstorul cel bun, găsindu-şi oaia rătăcită, o pune pe umerii săi şi o aduce cu bucurie înapoi la turmă, aşa a luat Domnul asupra Sa păcătoşii pierduţi şi i-a adus cu El la turma Sa cerească, ca să fie şi ei acolo unde este El. În această lume oamenii trăiesc printre de­moni ca oile printre lupi. Domnul este Păstorul Cel Bun care caută oile Sale şi le apără de lupi cu trupul Său. I-a fost milă de oameni, căci erau ca nişte oi fără păstor (Marcu 6, 34). Trupul e numit aici „dobitoc”, ca să se arate că, fără suflet, trupul este şi el necuvântător. Iar omul a fost îmbrăcat în acest trup la fel cu fiarele numai la căderea lui Adam. A făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat. (Facere 3, 21). A fost atunci când Adam, prin păcatul neascultării, s-a găsit cu totul gol şi s-a ascuns de la faţa lui Dumnezeu. Dar Domnul cel viu şi fără de moarte, din nesfârşită smerenie şi dragoste pentru omenirea rănită de moarte, a luat acest necuvântător strai de piele, spre a Se apropia, ca Dum­nezeu, de oameni, spre a fi mai uşor de primit, ca Doctor, şi spre a fi, ca Păstor, mai bine cunoscut de turmă. 

Casa de oaspeţi înseamnă sfânta sobornicească şi apostolică Biserică, iar gazda sunt apostolii şi urmaşii acestora, păstorii şi învăţătorii Bisericii. Biserica s-a întemeiat în vremea vieţii lui Hristos pe pământ, pentru că se spune că samarineanul a luat rănitul şi l-a dus la un han şi a purtat grijă de el. Domnul este întemeietorul Bise­ricii şi Cel dintâi lucrător în Biserica Sa. Câtă vreme a avut El În­suşi grijă de rănit, nu se pomeneşte de nicio gazdă. Doar a doua zi, când timpul Său pe pământ a ajuns la capăt, S-a întors către gazdă și i l-a dat în seamă pe omul bolnav. 

Doi dinari înseamnă, după unii comentatori, cele două Testa­mente pe care le-a dat Dumnezeu omului: Vechi şi Nou. Este Sfânta Scriptură, Sfânta Revelaţie a milei şi adevărului lui Dumnezeu. Nimeni nu se poate mântui de păcat, de rănile adâncite în sufletul său, fără să cunoască ceva din mila şi adevărul lui Dumnezeu, dez­văluite în Sfânta Scriptură. Numai în lumina soarelui vede omul căile care-i stau în faţă şi poate să-şi aleagă drumul pe care să-şi poarte paşii; numai în marea lumină a Sfintei Scripturi se uită omul şi vede stându-i în faţă căile binelui şi căile răului, şi alege. Cei doi dinari mai înseamnă cele două firi ale Mântuitorului Hristos, firea dumnezeiască şi firea omenească. Domnul a adus cu El două firi în această lume şi le-a pus pe amândouă în slujba omului. Nimeni nu se poate păzi de rănile grele ale păcatului dacă nu cunoaşte aceste două firi în Hristos, pentru că rănile păcatului se vindecă numai prin milă şi prin adevăr laolaltă; una nu lucrează fără cealaltă. Domnul n-ar fi arătat desăvârşită milă faţă de om dacă nu ar fi luat trup de om, nici nu ar fi putut, numai om fiind, să-i dezvăluie omului adevărul desăvârşit, dacă nu ar fi fost Dumnezeu. Mai înseamnă trupul şi sângele lui Hristos, prin care, în Biserică, li se dă păcătoşilor vindecare şi hrană. Un rănit are trebuinţă de legături, de unsori şi de hrană, de hrană bună. Aşa cum hrana bună pe care o prescrie doctorul bolnavului care zace legat şi uns cu lea­curi în patul său, îl întăreşte, schimbându-i şi curăţindu-i sângele (care este temelia vieţii organice), tot aşa dumnezeiasca hrană, tru­pul şi sângele lui Hristos, schimbă, întăreşte şi curăţeşte sufletul. Vindecarea trupească a omului este icoana vindecării sufletului său. După cum nimic nu-i e bolnavului de folos spre vindecare tru­pească dacă nu e hrănit, la fel şi în vindecarea sufletească nimic nu ajută dacă păcătosul nu se hrăneşte cu hrana duhovnicească, adică trupul şi sângele lui Hristos. Iar trupul şi sângele lui Hristos în­seamnă milă şi adevăr.

Când mă voi întoarce. Cuvintele acestea înseamnă A Doua Venire a lui Hristos. Când vine să judece lumea, nu îmbrăcat în umilitul trup dobitocesc, ci în nemuritoare slavă şi strălucire. Atunci gazde­le, păstorii şi învăţătorii Bisericii Sale, Îl vor cunoaşte pe samarineanul de odinioară care le-a dat în grijă sufletele bolnave ale pă­cătoşilor. Acum nu va mai fi Samarineanul Milostiv, ci Dreptul Ju­decător, care va face tuturor dreptate. Desigur, dacă Domnul ar face judecată după măsura cerească a dreptăţii, puţini ar scăpa de focul cel veşnic. Dar El ştie slăbiciunea şi neputinţa noastră, şi ne va judeca pe potrivă, încât şi un pahar de apă dat în numele Său unui însetat ne va fi socotit faptă bună (Matei 10, 42). Aşadar să nu ne înşelăm, lăsându-ne pradă nepăsării. Păstorii Bisericii, îndru­mătorii duhovniceşti, trebuie să aibă mare băgare de seamă. Lor li s-a dat putere multă şi li se va şi cere mult. Ei sunt sarea pământu­lui; dacă sarea îşi pierde gustul nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni (Matei 5,13). Domnul a mai spus şi că mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi (Matei 19, 30). În casa de oaspeţi a lui Hristos cei mai de seamă sunt preoţii. Ei sunt cei dintâi chemaţi să îngrijească bolnavii, să le vindece rănile şi să-i înzdrăvenească, să-i hrănească cu hrana lui Hristos cea de viaţă dătătoare, la masa Mielului lui Dumnezeu. Vai lor dacă nu fac aceasta! Chiar dacă au fost cei dintâi în viaţa aceasta trecătoare, nu vor avea parte în viaţa veşnică. A mai spus Domnul: Vai omului ace­luia prin care vine sminteala! (Matei 18, 7). De la nimeni pe lume nu vine mai multă sminteală decât de la un preot nepăsător. Cel mai mic păcat al său sminteşte mai mult decât păcatele mari ale altora. Fericiţi păstorii care îşi ţin cu grijă făgăduinţa făcută Bunului Samarinean plecat, cheltuind cu chibzuinţă cei doi dinari primiţi. Va veni ziua când le va spune lor Domnul: Bine, slugă bună şi credin­cioasă… intră întru bucuria Domnului tău (Matei 25,21).

După ce a rostit pilda aceasta adâncă, Domnul l-a întrebat pe în­văţătorul de lege: Care dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. Învăţătorul de lege, pe cât se pare, n-ajunsese prea departe cu înţelegerea adâncimilor acestei pilde a lui Hristos, dar un lucru n-avea cum să nu-l recunoască, şi anume că singur samarineanul fusese aproapele omului rănit şi bătut din drum. Nu putea să spună că preotul fusese aproapele aceluia, nu­mai pentru că şi preotul şi el erau amândoi iudei. Nu putea să spună nici că aproapele fusese levitul, numai pentru că făceau amândoi parte din aceeaşi rasă şi naţiune şi fiindcă vorbeau ace­eaşi limbă, înrudirea după nume, neam, naţionalitate sau limbă e de nimic când lipseşte mila. Mila este criteriul cel nou de înrudire pe care l-a aşezat Hristos între oameni. Învăţătorul de lege nu şi-a dat seama de acest lucru, dar a fost silit să recunoască ceea ce era mai limpede ca lumina zilei. Mergi și fă şi tu asemenea, i-a spus Hristos. Adică: dacă vrei să moşteneşti viaţa veşnică, trebuie să citeşti poruncile lui Dumnezeu despre dragoste, dar nu aşa cum le citesc şi le înţeleg cărturarii. La această poruncă tu te uiţi ca la viţelul de aur, o faci zeiţă idolească, fără să-i cunoşti înţelesul adânc, mântuitor. Pentru tine numai iudeii sunt aproapele tău, pentru că judeci după nume, sânge şi limbă; şi nici nu-i pui la socoteală pe toţi iudeii, ci numai pe cei dintr-o tagmă cu tine: învăţătorii de lege, fariseii, saducheii; şi nu pe oricare dintre partizanii tăi, ci numai pe aceia care pot să-ţi fie de vreun folos. Ai înţeles porunca lui Dumnezeu cum ţi-a venit ţie bine şi ea a ajuns să-ţi fie asemeni viţelului de aur la care se închinau strămoşii tăi. Te închini la poruncă fără s-o înţelegi şi fără s-o împlineşti. 

Se vede că învăţătorul de lege a luat în acest înţeles parabola lui Hristos şi a plecat ruşinat. El, care venise să-l încuie pe Hristos! Cât s-ar fi ruşinat atunci să înţeleagă că pilda e pentru el, pentru el anume? El însuşi este un călător din aceia care merg de la cerescul Ierusalim la noroiul pământescului Ierihon, un călător pe care di­avolii l-au dezbrăcat de slava lui Dumnezeu, l-au bătut şi l-au rănit şi l-au lăsat zăcând la marginea drumului. Legea lui Moise şi pro­rocii au trecut pe lângă el, şi n-au putut să-l ajute. Iar pe când Domnul rostea acesta pildă, Bunul Samarinean se şi aplecase asu­pra sufletului său bolnav, îl legase şi îl unsese cu untdelemn şi cu vin. Iar el simţise! Altfel n-ar fi recunoscut adevărul învăţăturii lui Hristos. Dacă mai departe a vrut să fie dus la casa de oaspeţi, în Biserica lui Dumnezeu, Evanghelia nu ne mai spune. 

Astfel, pe ocolite, Hristos l-a adus pe acest învăţător de lege la înţelegerea, în adâncul sufletului, că El este Aproapele cel adevărat, la recunoaşterea, chiar nelămurită, că porunca: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi înseamnă: „Să iubeşti pe Iisus Hristos Domnul ca pe tine însuţi”. Rămâne ca noi să recunoaştem şi să mărturisim, lă­murit şi cu înţelegere, aceasta. Aproapele nostru cel mai alături de noi este Hristos, şi prin El ceilalţi oameni, toţi cei care, având vreo lipsă, primesc de la noi, în numele Domnului, ajutorul şi mila noas­tră. 

Domnul S-a aplecat asupra fiecăruia dintre noi, pentru fiecare din noi a lăsat doi dinari care să fie chivernisiţi spre vindecare până la venirea Lui; până când va veni în inimile noastre. Atunci nu-L vom mai vedea plecându-Se deasupra noastră, ci sălăşluindu-Se în noi şi trăind în sufletele noastre. Numai atunci vom fi tămăduiţi, pentru că izvorul tămăduirii va fi în inimile noastre. 

Vedeţi cum, în această pildă, Domnul uneşte amândouă porun­cile despre dragoste într-una singură. Iubindu-L pe El ca pe adevă­ratul nostru aproape, iubim şi Dumnezeu şi om, împlinind dintr-o lovitură poruncile amândouă. Până la venirea lui Hristos porun­cile erau despărţite. Dar la venirea Lui s-au revărsat una în alta. Adevărata iubire nu se poate împărţi între două obiecte. Poruncile erau despărţite în Vechiul Testament, pentru că Vechiul Testament era doar o şcoală începătoare în învăţătura despre iubire, în lecţiile de pregătire, lucruri care sunt una se împart. Când această unitate a dragostei s-a arătat în Iisus Hristos, toată despărţirea şi împărţi­rea s-au făcut dintr-o dată ca şi cum nici n-ar fi fost. Iisus Hristos este iubirea întrupată, şi iubirea de Dumnezeu şi iubirea de om. Dragoste mai mare decât aceasta nu este în tot universul, nici în timp, nici în veşnicie. 

Şi astfel a intrat în lume un principiu cu totul nou al iubirii, o nouă singură poruncă a dragostei care se înfăţişează astfel: Să iubeşti pe Domnul Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; să-L iubeşti ca pe tine însuţi. Prin această dragoste, una, nedespărţită, iubeşti şi pe Dumnezeu, şi pe om. Părăseşte, muritorule, nădejdea deşartă că ai să poţi iubi vreodată pe Dumnezeu fără Hristos. Să nu te amăgeşti nici cu minciuna că ai să poţi iubi vreodată pe om fără Hristos. El a coborât din cer şi S-a aplecat asupra ta, aşa rănit şi bolnav cum eşti. Priveşte faţa Lui şi vezi chipul tău de odinioară. Priveşte-L pe Aproapele tău cel mai bun. Numai prin El poţi cu adevărat să te înrudeşti cu Dumnezeu şi să fii aproapele milostiv al oamenilor. Când îţi vei da seama de înrudirea ta cu El, toate celelalte legături îţi vor părea o umbră palidă a înrudirii celei adevărate şi veşnice. Atunci vei merge şi vei face şi tu cele asemenea Lui. Ai să-i vezi pe cei necăjiţi, răniţi, bătuţi, arun­caţi goi la marginea drumului, ca pe cei mai de aproape ai tăi, mai aproape decât cei de rudenia cea mai strânsă. Şi atunci îţi vei pleca şi tu asupra lor, nu atât faţa ta, cât a Lui. Vei lega rănile lor cu legăturile Lui, îi vei mângâia cu balsamul şi cu vinul Lui.

Aşadar pilda acesta, pe care ispititorul învăţător de lege a priceput-o atât de puţin, cuprinde într-însa toată istoria omului, de la început la sfârşit, şi toată istoria mântuirii noastre, de la început la sfârşit. În ea, Domnul ne învaţă că numai prin El putem ajunge în­rudiţi cu Dumnezeu şi cu omul. Numai prin înrudirea cu Hristos ajungem şi la celelalte legături pe care le dobândim prin naştere şi stare în lume. Prin înrudirea cu El, Hristos ne cheamă să-L iubim adânc, să-L iubim cu o dragoste care ni-L luminează nouă şi pe Dumnezeu, şi pe om, şi chiar pe vrăjmaşi. Iubirea faţă de vrăjmaşi nu izvorăşte decât din unul şi singurul izvor al iubirii, care este Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul şi Mântuitorul nostru. A Lui fie slava şi închinarea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 Sursa web: Marturie Athonita, Duminica a 25-a după Rusalii – Pilda samarineanului milostiv