|
| 11 noiembrie 1900 - 12 mai 1990 |
MINUNEA DE LA DERVENT / După treizeci de ani, părintele Elefterie, ctitorul mînăstirii, a fost găsit cu veşmintele intacte, deşi a fost îngropat direct în pămînt | GALERIE FOTO
Istoricul Marius Oprea:
Dumincă (15 nov. 2020 n.n) am fost chemat, de către părintele stareţ Andrei de la Mănăstirea Dervent, la solicitarea şi cu binecuvîntarea IPS Arhiepiscopul Teodosie, să ajut la deshumarea rămăşiţelor pămînteşti ale părintelui stareţ Elefterie. După treizeci de ani, părintele Elefterie, ctitorul mînăstirii, a fost găsit cu veşmintele intacte, deşi a fost îngropat direct în pămînt.
Cel care este ctitorul acestui sfînt lăcaş va fi depus, după spălarea şi cinstirea osemintelor sale, într-o criptă din noua biserică a mînăstirii. Se afla îngropat undeva în spatele bisericii vechi de la Dervent, iar această acţiune de mutare a mormîntului său s-a făcut în prezenţa şi la dorinţa strănepoţilor (după fraţi) ai părintelui Elefterie.
Ieri la prînz, nu mică mi-a fost mirarea să găsesc, curăţind cu atenţie groapa, nu craniul părintelui, mort în 12 mai 1990, ci camilafca acestuia, păstrată integral, deşi este din postav. Mai jos, cu capul acoperit de aceasta şi de rasa călugărească, de asemenea intactă, am dezvelit integral trupul părintelui, orientat est-vest, puţin oblic faţă de axa bisericii (aşa cum fusese aşezat în nişa săpată pe marginea gropii de mormînt). Tulburător (şi acesta este cuvîntul potrivit, deşi e neobişnuit pentru un arheolog) a fost pentru mine faptul de a descoperi, într-o săpătură minuţios ştiinţifică, în cursul amiezii de ieri, nu oseminte, aşa cum era de aşteptat, după mai bine de trei decenii de la înhumare, ci veşmintele care acopereau rămăşiţele pămînteşti ale fostului stareţ Elefterie. Nu purta încălţări, dar în picioare i s-au păstrat pînă şi ciorapii de lînă. Nu pot da o explicaţie ştiinţifică a faptului că n-au putrezit, deşi părintele a fost aşezat direct în solul dobrogean (un lut nisipos, amestecat cu particule de calcar). Toate straiele călugăreşti ale lui par a fi fost îngropate abia cu scurtă vreme în urmă.
Ieri la ora 17, IPS Teodosie, sosit la Dervent, a săvîrşit o slujbă la groapa părintelui Elefterie, căruia i-a fost ucenic la Mînăstrirea Agapia Veche, în vremea în care era seminarist, înainte ca rămăşiţele pămînteşti ale ctitorului de la Dervent să fie scoase, aşa cum a fost găsit înveşmîntat trupul său, spre a fi reaşezat în racla pregătită pentru aceasta. Între altele, înaltul ierarh s-a rugat ca părintele Elefterie să devină ”mijlocitor al rugăciunilor noastre la Domnul”, dacă aşa va orîndui Pronia, pentru că faptele părintelui din timpul vieţii îndriduiesc aşezarea sa în rîndurile sfinţilor.
Elefterie de la Dervent, duhovnic foarte cunoscut încă din anii ’40 pentru ştiinţa şi puterea sa de a vindeca durerile oamenilor (atît sufleteşti, dar îndeobşte pe cele ale trupului) l-au făcut cunoscut în întreaga ţară. Pentru a opri pelerinajele aproape zilnice care aveau loc la această mînăstire, în 1959 Securitatea i-a înscenat stareţului Elefterie Mihail o aşa-zisă ”deţinere ilegală de armă”, niciodată probată (ceea ce a făcut ca el să nu fie condamnat, ci doar îndepărtat de la Dervent şi scos din călugărie). Dîndu-i-se încuviinţarea de a sluji din nou zece ani mai tîrziu, în 1969, dar fără a putea reveni la mînăstirea sa, care fusese transformată în sediu al unei secţii mecanice a Întreprinderii Agricole de Stat Ostrov, părintele Elefterie a fost mai întîi duhovnic la Agapia şi apoi la alte mînăstiri din nordul Moldovei, fiind binecunoscut mirenilor, care-i cereau sfaturile şi mai ales vindecarea, la care acesta ”lucra” (cu riscul zilnic de a fi din nou îndepărtat de la a mai sluji), cu metodele medicinei tradiţionale, pe care le deprinsese din tinereţe. Călugărul a adus astfel alinarea a mii de credincioşi care ajungeau la el, fiind socotit pînă în anii tîrzii ai comunismului drept un ”văzător cu duhul” şi ”făcător de minuni”.
Pînă în 1989, la Dervent, curtea vechii mînăstiri a fost tot timpul plină de fiare ale utilajelor agricole dezmembrate, iar biserica a stat mai mult închisă. La revenirea părintelui Elefterie aici în 2 februarie 1990, cînd deja avea 90 de ani, în numai cinci luni, pînă înainte de a muri, fostul stareţ Elefterie a reuşit să repună în funcţiune mînăstirea, închisă în urmă cu trei decenii şi al cărui ctitor fusese, în 1934.
Cinstindu-i duhovnicia şi puterea tămăduitoare care l-a făcut cunoscut românilor în timpul vieţii sale, obştea călugărilor de la Dervent urmează să-i aşeze astăzi rămăşiţele pămînteşti într-o raclă anume pregătită, în straiele pe care le purtase la moartea sa în urmă cu trei decenii şi care s-au păstrat integral. Racla va fi depusă mîine, spre rugăciune şi cinstire, în paraclisul bisericii, la care părintele Elefterie a slujit o bună parte a vieţii sale, aducînd alinare credincioşilor.
(Istoricul Marius Oprea, care conduce Institutul pentru Investigarea crimelor comunismului în Romania)
Sursa:
Iubim ortodoxia
***
Un cuvânt al PS Teodosie la dezgroparea Ieroschimonahului Elefterie de la Dervent
*
Slujba de dezgropare pt Ieroschimonahului Elefterie de la Dervent
(video)
Viata Părintelui Elefterie Mihail
|
|
Parintele Elefterie si mama sa |
Despre copilăria lui se ştie doar că la vârsta de 3 ani era paralizat, iar mama sa, auzind despre minunile de la “Crucea de Leac” de la Dervent, a venit cu el la micul paraclis care exista atunci. După ce l-a închinat Sfintei Cruci, seara, băiatul a adormit sub o icoană a Maicii Domnului din interiorul barăcii de scânduri. Noaptea femeia a visat o fată frumoasă care i-a făcut sănătos copilul. A doua zi dimineaţă acesta se trezise cu mult înaintea mamei şi mergea. Cu lacrimi de fericire în ochi, mama i-a mulţumit Maicii Domnului pentru minunea săvârşită şi a făgăduit: “Am să-l fac doctor – pentru că s-a vindecat – şi preot ca să-i mulţumească lui Dumnezeu permanent”.
A urmat şcoala primară şi o clasă secundară, iar mai târziu una cu profil medical la Adrianopol, unde a învăţat metodele tradiţionale de vindecare a bolilor cu plante medicinale, dar şi prin corectarea scheletului osos.
A avut o viaţă în care necazurile nu l-au ocolit nicidecum: soţia şi copilul i-au murit la naştere, tatăl său – negustor bogat, dar cinstit şi credincios, care a favorizat trecerea în România a unui număr de o sută de familii de bulgari – a fost aruncat în mare de turci, iar un frate al său a fost omorât în ziua nunţii.
După o activitate susţinută în folosul obştii monahale şi a credincioşilor care veneau la Sfintele Cruci, continuată chiar în condiţiile deosebit de grele ale regimului comunist, în anul 1959, sub presiunea organelor securiste, Părintele Elefterie va fi obligat să-şi dea demisia şi să părăsească iubita lui mănăstire în schimbul obţinerii promisiunii că biserica acesteia nu va fi demolată. Silit să abandoneze oficial viaţa monahală, fostul egumen al Mănăstirii Dervent se va angaja ca portar la ferma horticolă ,, 9 Mai” din Tulcea până la pensionare, adică până în anul 1962. Reconstituirea acestei perioade este aproape imposibilă, dar probabil că-şi va fi împărţit timpul între grădina de legume şi tratarea bolnavilor, la care nu a renunţat nici un moment, în acest sens chiar mai multe “oficialităţi” ale statului apelând la ajutorul său.
Unul dintre apropiaţii părintelui, ieromonahul Dionisie Ulezu de la Mănăstirea Agapia-Veche, povesteşte un trist eveniment din timpul şederii Părintelui Elefterie la Tulcea, când a fost bătut de nişte turci, care i-au zdrobit coastele, l-au călcat cu picioarele peste trup şi peste cap, apoi l-au rostogolit într-o râpa convinşi că l-au omorât. În urma loviturilor primite, va rămâne pe viaţă cu această suferinţă, refuzând să o trateze. Singura alinare era “ridicarea coastelor rupte – care cădeau la 2-3 zile”, când îşi punea “o cârpă făcută ghem, după care se încingea cu un brâu”. Afirmaţia “deşi bolnav ne-a vindecat pe noi” îşi găseşte astfel explicaţia, căci până la sfârşitul vieţii Părintele Elefterie avea să îndure tot acest travaliu, în condiţiile în care va sluji şi se va îngriji permanent de cei bolnavi care veneau în număr mare cerându-i ajutorul.
Prin anii 1969-1970 va ajunge în Moldova împreună cu monahul Nicodim de la Peştera Sfântului Apostol Andrei (Ion Corvin, judeţul Constanţa) şi se va stabili pentru un scurt timp la Sihla, unde “cosea nasturi la fraţi”. De aici a fost luat de maicile de la Agapia-Veche care aveau nevoie de un preot slujitor, dar unde avea să fie mai bine de 15 ani, nu numai preot, ci şi duhovnic şi tămăduitor.
În tot timpul petrecut aici, Părintele Elefterie s-a împărţit între Biserică – săvârşind toate slujbele cerute de tipicul monahal – şi oameni, căci, fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul discernământului şi al vindecării, era căutat în număr mare atât de credincioşi, cât şi de monahi.
Relaţiile cu Î.P.S. Mitropolit Teoctist al Moldovei erau de asemenea încordate întrucât şi acesta îi cerea întreruperea tratamentelor, lucru pe care Părintele nu-l putea accepta. Se pare că de acum nu a mai avut binecuvântarea mitropolitului, căci în 1990, simţindu-se aproape de sfârşitul vieţii, îi cere acestuia dezlegarea, pe care o primeşte, documentul oficial în acest sens aflându-se în mâinile Prea Sfinţitului Episcop Lucian în ziua înmormântării Părintelui.
În contextul acestor relaţii încordate, în anul 1985, stareţul Mănăstirii Secu – arhimandritul Irineu Bălan – obţine transferul Părintelui Elefterie la acest aşezământ monahal, al cărui nivel l-a ridicat nu numai sub raport duhovnicesc, ci şi material, datorită numeroşilor pelerini care-l căutau şi aici. Despre afluenţa creştinilor spre Secu, chiar stareţul mănăstirii mărturiseşte că “veneau cu maşinile mulţi oameni cărora Părintele le citea, îi spovedea, îi vindeca”. Maicile de la Agapia îl vizitau, de asemenea, cel puţin la două săptămâni, indiferent dacă era vară sau iarnă.
Dacă numai cu puţin timp înainte Mănăstirea Secu nu putea oferi pelerinilor nici măcar un colţ de pâine, după venirea Părintelui “se făceau aici praznice şi de trei ori pe săptămână; din toate Părintele doar gusta şi le binecuvânta. Vinul era pus într-o cămară, iar unul din cunoscuţii părintelui se îngrijea ca la masă fiecăruia să i se dea câte un pahar de vin. Oamenii trimiteau colete şi alimente, pe care le împărţea imediat”. Obişnuia să spună: “Dumnezeu se va îngriji pentru ziua de mâine, de aceea ceea ce avem să le dăm şi oamenilor”.
Deşi iubit şi apreciat atât de credincioşi, cât şi de monahi, Părintele Elefterie tânjea în taină după mănăstirea pe care o ridicase la Dervent şi de care fusese silit să se despartă, dorinţa sa cea mai mare fiind să reuşească să se întoarcă odată şi odată acolo. După Revoluţia din decembrie 1989, acest vis s-a putut transforma în realitate, căci la 2 februarie 1990 Părintele Elefterie a revenit la Dervent însoţit de fratele Marcu şi ieromonahul Zosima Zaharia.
După 30 de ani de dureroasă pribegie, Părintele Elefterie s-a întors “din
surghiun” la mănăstirea pe care o iubea atât de mult, iar la scurt timp
după aceea s-a mutat în pace la Domnul în ziua de 12 mai 1990, fiind
înmormântat lângă biserica pe care a ridicat-o şi a slujit-o cu
jertfelnicie atâţia ani.
Portretul duhovnicesc al Părintelui Elefterie
Pentru a creiona portretul marelui stareţ am apelat la numeroase mărturii scrise sau verbale ale celor care l-au cunoscut îndeaproape, toţi arătând aceeaşi dragoste şi însufleţire atunci când îşi aduceau aminte de cel ce a fost duhovnicul, ajutorul la necaz sau tămăduitorul lor.
Maica Anisia Trifan de la Mănăstirea Agapia Veche povesteşte că “era un om cu viaţă deosebită, fiind tot timpul în biserică sau între oameni. La Agapia nu a avut preot de schimb, slujind zilnic Sfânta Liturghie şi, de asemenea, fiind nelipsit de la vecernie şi de la utrenie. Când auzea clopotul bisericii lăsa totul şi mergea cu mulţimea de oameni la slujbă, venind apoi în chilie împreună cu ei”.
Despre evlavia cu care săvârşea slujbele bisericii, Părintele Ion Dogaru de la Parohia Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil din Târgu Neamţ, care a avut marea bucurie de a sluji împreună cu Părintele Elefterie la Agapia Veche, mărturiseşte următoarele: “Pentru un preot tânăr cum eram eu era o bucurie să slujeşti cu acest Părinte… Cum se ruga, cum spunea rugăciunile cele de taină la Sfânta Liturghie – cu totul aparte, încât simţeai cu adevărat că pătrunde ceva în tine, îţi schimba viaţa cuvântul lui, rugăciunea lui”.
După Sfânta Liturghie se aşeza în faţa uşilor împărăteşti şi spunea oamenilor cuvânt de învăţătură, iar apoi citea moliftele Sfântului Vasile cel Mare. De asemenea, după utrenia de noapte, ţinută mai devreme – de la orele 18 până la 21, Părintele Elefterie mergea la oameni şi le citea molifte, le făcea tratamente, stătea în mijlocul lor întrebându-i pe rând de necazurile lor şi sfătuindu-i pe calea vieţii adevărate. Începea întotdeauna cu tămăduirea sufletească: spovedanie, Sfânta Liturghie, molifte, rugăciuni, Sfânta Împărtăşanie şi numai apoi se ocupa de suferinţa fizică propriu-zisă.
Spre miezul nopţii reuşea să ajungă în chilia sa, însă nu atât pentru a se odihni, cât pentru a-şi face pravila călugăreasca şi a se ruga pentru bolnavii săi. Chilia Părintelui era foarte simplă: “un pat cu o păturică, la căpătâi te miri ce, o ladă de veşminte, o masă pe care scria tratamentele, unu-două scaune şi un perete plin cu icoane”. Nu de puţine ori era chemat şi noaptea să le citească celor care aveau crize până când aceştia se linişteau.
Deşi se culca târziu şi dormea doar două-trei ore pe noapte, “tot sănătosul obosea faţă de Părintele”. La ora 3,00 se trezea şi “foarte mult se ostenea în ascuns în chilie”, uneori adormind pe scaun de oboseală, iar când îşi revenea relua rugăciunea. Între orele 5,00 şi 7,00 slujea Sf. Liturghie. În ciuda suferinţei permanente, nu se plângea, iar ,,la slujbă nu era niciodată obosit, ţinând slujbe mari ca la Ierusalim”, unde reuşise de altfel să ajungă. La ieşirea cu Sfintele Daruri, bolnavii se întindeau pe jos până la intrarea bisericii şi Părintele mergea din om în om, reîntorcându-se apoi pe acelaşi traseu. În duminici şi sărbători aduna copiii sub 7 ani şi îi lua în Sfântul Altar, iar la sfârşitul slujbei îi miruia şi le dădea anaforă, aghiazmă şi câte un bănişor.
Sintetizând viaţa de zi cu zi a Părintelui, ieromonahul Elefterie Tăncuţă – fost vieţuitor la Mănăstirea Secu – spunea: ,,În puţinul timp cât am locuit în aceeaşi chilie cu Sfinţia sa, m-a uimit permanenta stare de trezvie: noaptea rugăciune, meditaţie şi durere, ziua dragoste de aproapele. De la el am învăţat cum poate fi iubit şi înţeles mai bine şi mai uşor Dumnezeu prin dragostea de aproapele”.
Pe tineri îi sfătuia să postească, să se roage, să se spovedească, să fie smeriţi şi cu frică de Dumnezeu. Tuturor le spunea să rostească rugăciunea minţii neîncetat – “nu-i trebuie şcoală nimănui pentru aceasta, o poate zice oricine singur şi se poate mântui” ; îi sfătuia să facă binele şi să se ferească de rău, să aibă credinţa dreaptă, iar faptele şi comportamentul să fie pe măsura ei. Înţelegea neputinţa firii omeneşti, dar spunea deseori că “dacă vrei să te mântuieşti, ce poţi să faci, trebuie să faci!”. Ca duhovnic al maicilor întotdeauna avea un cuvânt bun: “fiica mea, ispita” spunea pentru a le întări, astfel încât “nu puteai să pleci cum ai venit, ci îţi recâştigai nădejdea”.
Veneau la Agapia şi mulţi preoţi începători, cerând de la Părintele Elefterie sfat şi binecuvântare. Unul din cei care îl vizitau des era Părintele Calinic de la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, astăzi Episcop al Argeşului. Având mare evlavie la moaştele Sfinţilor Partenie, Rafail şi Ioan de la Agapia-Veche, acesta revenea la două-trei luni pentru a li se închina şi “pentru a i se face o blagoslovenie pe cap de Părintele Elefterie”.
Întrebată dacă această ospitalitate a afectat vreodată bunul mers al mănăstirii, maica Anisia a răspuns: “Dumnezeu rânduia tot timpul să fie, nu se termina niciodată pâinea, ci se înmulţea. Nu terminam bine de dat, că şi veneau alţii şi aduceau înapoi. Şi asta pentru că n-a spus niciodată “nu am, nu-ţi dau””. De asemenea, nu impunea nimănui să aducă ceva, iar ceea ce primea împărţea tot oamenilor, mai ales celor nevoiaşi, cu mulţi copii, spunând întotdeauna maicii: “Scoate tot din dulap şi dă la lume!”.
Când primea pomelnice de la oameni aflaţi în necaz, nu numai că le întorcea banii, dar le dădea şi în plus. Mulţi seminarişti, studenţi, elevi şi oameni nevoiaşi s-au bucurat de sprijinul său duhovnicesc şi material. Tinerilor elevi le plătea taxele la seminar, le dădea bani pentru haine şi încălţăminte sau pentru alte lucruri necesare.
Deşi foarte atent la nevoile celor din jur, pe sine se trata cu asprime. Maica Anisia îşi aminteşte că “purta trei ani de zile aceiaşi pereche de pantofi, îmbrăcămintea fiind aceiaşi şi iarna şi vara: o bundiţă sintetică pe dedesubt, o rasă de fâş şi o dulamă”. Rareori zâmbea, dar nu râdea niciodată, nu vorbea în plus, ci numai cuvinte de folos, accentuând valoarea faptelor. Într-un cuvânt, “tot timpul era călugăr” şi prin prisma aceasta toate le făcea pentru Dumnezeu şi pentru oameni.
Acest vas ales al lui Dumnezeu, despre care Maica Anisia spunea că “N-a mai fost şi n-o să mai fie preot şi om ca el”, se învrednicise de multe daruri, dar trei dintre ele se făceau remarcate prin deosebita lor strălucire: darul înainte-vederii, al postirii şi al tămăduirii.
Cu privire la darul înainte-vederii cu care era înzestrat Părintele, ucenicii mărturisesc: “Te făcea atent şi ce-ţi spunea aşa se întâmpla”; “Părintele te citea, puteai să spui orice, dar el ştia dacă ai zis esenţialul, dacă ai spus drept sau dacă ai ascuns ceva” ; “deseori completa: “uite, aici n-ai spus drept” şi astfel, de ruşinea Părintelui, oamenii se pocăiau şi mărturiseau şi cele ascunse”.
În ceea ce priveşte postul său, “nu mânca niciodată carne, băutură doar gusta, iar spre sfârşitul vieţii mânca doar de post şi fără ulei, o dată pe zi, după orele 14,00-15,00”. Chiar dacă el era foarte postitor, celorlalţi le recomanda “post după putinţă şi după sănătate”. În condiţii de maximă solicitare, mai ales în situaţiile care cereau dragoste şi jertfă, deşi era foarte slab – “numai pielea şi osul”, era “drept ca o lumânare”, căci Îl trăia pe Dumnezeu şi i se dăruia, purtând chipul şi rănile Domnului în sufletul şi trupul lui. Exemplul personal era mai mult decât grăitor: viaţa lui îţi impunea ca, în măsura puterilor, să încerci să-l imiţi.
Părintele Elefterie avea de asemenea darul tămăduirii bolilor. Pe cei suferinzi trupeşte îi trata mai întâi sufleteşte – prin spovedanie şi rugăciuni, iar apoi medical – după vechile cunoştinţe studiate de dânsul la Adrianopol în tinereţe, îmbunătăţite acum cu puterea harului lui Dumnezeu. Veneau foarte mulţi oameni din toată ţara, cu multe şi diferite boli. O parte se vindecau, dădeau slavă lui Dumnezeu şi plecau la casele lor, alţii, cu boli mai grele, mai rămâneau câteva zile sau chiar o săptămână – două, continuând tratamentul şi rugăciunile şi primind alinare fiecare după credinţa sa.
Un exemplu edificator în acest sens este povestit de domnul Ilie Glăvan:
“Un doctor din Bucureşti avea o fată, în ultimul an de liceu, traumatizată psihic. În urma unui şoc, nu mai putea să vorbească şi se putea discuta cu ea numai prin scris. Neputând fi tratată nici în ţară, nici în străinătate, auzind de părintele Elefterie, care pe vremea aceea se afla la Agapia, doctorul s-a dus cu copila acolo. Fata a rămas un timp la mănăstire. Părintele i-a făcut zece citiri. La a şaptea citire, fata a început să vorbească. Când a dat telefon acasă, părinţilor nu le venea să creadă că e adevărat”.
Părintele cunoştea imediat de ce boală suferea fiecare om şi nu-i
ascundea nimic, ci-i spunea la ce să se aştepte. Deşi ştia că paralizia şi bolile de oase sunt mai uşor de tratat până la 20
de ani, Părintele îi primea şi pe cei mai bătrâni. La chilie se ocupa de
fiecare persoană în parte, iar tratamentele variau şi ca formă şi ca
intensitate [...]
Aşa cum afirmă unul dintre numeroşii săi ucenici, “Părintele Elefterie a fost un extraordinar preot şi duhovnic şi un model pentru toţi cei care l-au cunoscut şi dacă cineva îi va citi viaţa în Pateric va fi o mare bucurie să o urmeze”.
Imaginea şi activitatea marelui duhovnic nu au fost uitate nici după mutarea sa din această viaţă, ele luminând de acolo, din întunericul vremii, ca ochii unui sfânt. Căci sfânt a şi fost acest om şi niciodată viaţa lui nu va putea fi cunoscută în întregime. Putem numai să ne plecăm în faţa tainei virtuţilor supreme şi să rostim cu smerenie: “Prea Cuvioase Părinte Elefterie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi !”
Fiind un om extraordinar de bine organizat şi foarte harnic, se îngrijea îndeaproape de bunul mers al mănăstirii. Conştient de importanţa exemplului personal, muncea deseori alături de ceilalţi vieţuitori la munca câmpului, la construirea chiliilor şi a fântânii mari, la plantarea viei, a livezii de caişi şi piersici şi a celor câteva rânduri de nuci şi salcâmi.
[...]
Afluenţa mare a credincioşilor spre Mănăstirea Dervent avea darul de a întări şi mai mult Ortodoxia, aşa cum putea ea fi înţeleasă la modul concret de fiecare dintre cei care-şi aflau acolo vindecarea trupească sau sufletească, fiindcă asemenea orbilor şi slăbănogilor din timpul Mântuitorului, aceştia deveneau mărturisitori ai credinţei ortodoxe şi ai minunilor de la Dervent, înfăptuite cu mila şi cu puterea lui Dumnezeu.
În pofida tuturor măsurilor luate de autorităţi, credincioşii continuau să vină la Dervent, dormeau nopţi la rând lângă zidurile bisericii, iar cu ajutorul unei prăjini introduceau lucrurile bolnavilor prin geamurile sparte şi le atingeau de Sfânta Cruce zăvorâtă în paraclis. Niciodată nu a dispărut credinţa în forţa tămăduitoare a acestor milenare relicve şi toţi cei care veneau aici primeau ajutor şi împlinirea cererilor: au plecat acasă fără cârje, au început să vadă după mulţi ani de întuneric total, s-au vindecat de boli incurabile, şi-au regăsit prietenii, şi-au reunit familiile împrăştiate. Mărturiile lor erau făcute cu prudenţă, de teama organelor represive, dar minunile respective nu erau trecute cu totul sub tăcere. Şi aşa, din gură în gură, de la inimă la inimă, Derventul cu miracolele sale a continuat să existe.
Au fost însă unii comunişti care au vrut să scoată cu forţa din memoria poporului Crucile făcătoare de minuni de la Dervent, aşa încât au încercat să le distrugă. Le-au legat cu lanţuri şi le-au tras cu tractoarele, dar toţi aceşti înstrăinaţi au pierit, iar sfintele relicve au continuat să dăinuiască prin negura comunistă ca un simbol al credinţei care nu poate fi niciodată învinsă.
Conştient de inerentele greutăţi, căci exteriorul bisericii era mucegăit, chiliile trebuiau reparate, iar pentru recuperarea pământului dat I.A.S.- ului Lipniţa în 1960 trebuiau făcute numeroase demersuri, Părintele Elefterie, deşi bătrân şi bolnav, n-a pregetat să se întoarcă la mănăstirea pe care o slujise cu dragoste şi devotament atâţia ani şi de care fusese despărţit în mod abuziv.
Vestea întoarcerii Părintelui se va răspândi repede şi tot mai mulţi oameni se vor strânge din nou în jurul său, venind să le citească rugăciuni şi dându-i pomelnice, pe care însă nu le putea pomeni la Sfânta Liturghie întrucât părintele paroh Dumitru Nedea a încuiat uşile bisericii, nepermiţându-i să slujească. Din păcate, protopopul Virgil va adopta o atitudine asemănătoare, punând să i se dea foc la bagaje. Suferinţa cea mai grea era pentru Părintele încercarea unor persoane, chiar din rândul clericilor, de a-l îndepărta de “copilul său”, de biserica pe care a văzut-o crescând sub ochii săi. În urma acestor împotriviri, Părintele Elefterie a mers cu durere în suflet la Î.P.S. Antim Nica, fiindcă Derventul aparţinea Episcopiei Dunării de Jos, cerându-i îngăduinţa de a intra sub ascultarea Prea Sfinţitului Episcop Lucian al Tomisului în vederea reînfiinţării Mănăstirii Dervent.
S-a organizat o întrunire menită să lămurească lucrurile, la care au fost chemaţi protopopul Virgil, şeful de post de la Ostrov, preotul Dumitru Nedea, părintele Elefterie şi ucenicii săi. Şeful de post – adus în postura de om al legii – a mărturisit că nu găseşte reală nici una din învinuirile aduse Părintelui, că are acte în regulă şi că, din punct de vedere legal, dreptatea era de partea sa. Abia în urma acestei şedinţe Părintele Elefterie a putut intra în biserica pe care o ridicase, punând în ea o parte din sufletul său, şi pe care, jertfindu-se pe sine, a salvat-o atunci când comuniştii au vrut să o dărâme. Primind cheile bisericii, va sluji aici împreună cu părintele Zosima, fratele Marcu şi alţii.
În foarte scurt timp biserica şi chiliile au fost reparate, iar terenurile din jur însămânţate. Încet-încet, viaţa monahală a renăscut şi un număr tot mai mare de credincioşi au început să vină în pelerinaj la Sfintele Cruci de aici. Viaţa Mănăstirii Dervent părea să reintre în normal, când după trei luni de zile de muncă susţinută, slujbă şi fericită dăruire, a avut loc un accident cel puţin bizar. Împiedicându-se la intrarea în chilie, Părintele se va lovi de valiza cu care venise, deşi, aşa cum mărturiseşte ieromonahul Dionisie Ulezu, distanţa de la uşă la obiect era considerabilă. L-au ridicat pe Părintele Elefterie ca şi mort de jos, dar cu toate insistenţele celor prezenţi de a fi dus la spital, a refuzat spunând: “Aicea mor, în casa mea”. Deşi fără vlagă şi foarte bolnav, le-a cerut fraţilor să-l ducă în biserică să mai slujească o dată, însă starea sa nu-i mai permitea acest lucru, căci orice încercare de a-l ridica sau de a-l muta îi pricinuia grele suferinţe. În seara dinaintea Paştilor, Părintele va citi rugăciunea Litiei stând întins pe pătură, iar de marea sărbătoarea a Învierii Domnului se va împărtăşi cu Sfintele Taine.
De hramul mănăstirii – Izvorul Tămăduirii, Î.P.S. Lucian Florea, Arhiepiscop al Tomisului, a slujit la Dervent împreună cu un numeros sobor de preoţi, ocazie cu care îl hiroteseşte arhimandrit pe Părintele Elefterie.
La 12 mai 1990, Părintele Elefterie Mihail (Mihale – cum îşi spunea) s-a săvârşit din această lume, fiind înmormântat în partea dreaptă a zidului bisericii, lângă Sfântul Altar pe care l-a slujit ca preot timp de jumătate de secol, cu demnitate şi cu dragoste de Dumnezeu. Astfel că şi trupul Părintelui Elefterie a rămas acolo unde inima sa a fost întotdeauna – alături de fraţii săi de la Dervent.
Înştiinţate despre moartea Părintelui, cele două ucenice de chilie pe care le avusese la Mănăstirea Agapia – maicile Anisia şi Teodosia – au plecat imediat spre Dervent, cu binecuvântarea stareţei lor. Prin grija lui Dumnezeu şi ajutorul oamenilor, au ajuns în ziua înmormântării şi descriu astfel tabloul acelei zile:
“Veniseră numeroşi credincioşi la Dervent, căci mulţi dintre cei pe care îi ajutase în cei peste 50 de ani de slujire doreau să-şi ia rămas bun şi să-l petreacă spre locul pe care l-a râvnit atât de mult. A fost slujită Sfânta Liturghie cu 24 de preoţi şi diaconi. Numeroşi alţi preoţi şi călugări se aflau de asemenea în mulţime. Apoi s-a făcut Prohodul, care a durat patru ore, şi s-au citit dezlegări. Era de faţă şi un Mitropolit din Bulgaria (probabil din Silistra) care a predicat despre Părintele, arătându-i viaţa chinuită şi pribeagă pe care a dus-o. Deşi era foarte mare căldură, biserica plină, oamenii înghesuiţi unii în alţii, când ne-am apropiat de Părintele se simţea o mireasmă în jurul lui. Era înfăşurat în mantie, iar faţa-i era acoperită cu vălul de la camilafcă. Simţeai un duh puternic lângă el, te mustra conştiinţa.
Apoi trupul Părintelui a fost îngropat în peretele gropii care îi fusese săpată – deci lateral – într-o porţiune în care să încapă doar sicriul, iar groapa astupată. Mulţimea de oameni a fost aşezată la masă. S-au întins multe mese pentru ca toţi să poată spune “bogdaproste” – cuvânt pe care Părintele s-a luptat să-l audă cât mai des… Toată lumea era plânsă, tristă… S-au aşezat la masă din dragoste şi mâncau plângând, apoi s-au împrăştiat fiecare pe la casele lor, păstrând pentru totdeauna în inimă amintirea celui care le fusese părinte, duhovnic, tămăduitor şi rugător fierbinte către Dumnezeu”.
Astăzi, mormântul Părintelui Elefterie, înălţat lângă biserică, în partea dreaptă a altarului, înnobilează locul, adăugându-se celorlalte relicve sfinte de la Mănăstirea Dervent: Sfintele Cruci, icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni şi Izvorul Tămăduirii.
Sursa: Părintele Elefterie de la Dervent
Alex Andru
***
Gânduri din Ierusalim: Părintele Elefterie, leac pentru toate bolile! Avea darul vindecării și făcea minuni cu rețeta asta
Ctitorul Sfantei Mânăstiri Dervent din Constanța, Părintele Elefterie și-a împărțit dragostea între biserică și darul vindecării. Preotul era cunoscut pentru adevăratele minuni pe care le făcea atât pentru credincioși cât și pentru monahi.
Părintele Elefterie a lăsat drept moștenire multe rețete de vindecare, printre care și un leac pentru imunitate. Efectele acestuia se pot observă chiar din primele două săptămâni de la administrare.
Cum se prepară leacul Părintelui Elefterie:
Ingrediente
– 4 grame de lăptișor de matcă;
– 1 kilogram de miere naturală de salcâm;
– 300 grame polen măcinat;
– 150 grame tinctura de propolis;
– 200 ml ser fiziologic;
Mod de preparare
Ingredientele se amestecă într-un recipient de sticlă cu o lingură de lemn. Se pune într-un borcan ermetic și se păstrează la frigider. Din preparat se administrează o lingură dimineață și una seară, pe stomacul gol sau cu ceai.
Cantitatea preparată ar trebui să ajungă pentru 30 de zile de cură.
Preparatul diminuează apariția bolilor cardiovasculare, hepatice și renale, stimulând sistemul imunitar, datorită lăptișorului de matcă și a mierii de salcâm.
Tratamentul va diminua senzația de oboseală, iar bolnavul va avea din nou energia de care are nevoie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu