Aforisme de la Mănăstirea "Acoperământul Maicii Domnului" de la Solan despre post, bucurie, credință, nădejde și părtășia în lucrare

Vă prezentăm în cele ce urmează câteva aforisme despre post, bucurie, credință, nădejde și bucuria părtășiei în lucrare, pe care le-am cules cu drag și le-am tradus, având binecuvântarea Mănăstirii "Acoperământul Maicii Domnului" de la Solan. 

Mănăstirea "Acoperământul Maicii Domnului" este un metoc în Franța, al Mănăstirii athonite Simonos Petra. Începutul ei este la Saint Laurent en Vercors, unde Părintele Placide Deseille și Părintele Seraphin - ambii de vrednică pomenire - au avut binecuvântarea de la Arhim. Emilianos Simonopetritul să înființeze în sept. 1978, Mănăstirea "Sfântul Antonie cel Mare", pentru monahi. Cum chemarea monahală s-a manifestat și de partea feminină, în iunie 1985 se înființează Mănăstirea "Acoperământul Maicii Domnului", care număra pe atunci cinci monahii. Inițial comunitatea mănăstirii de maici era în apropierea celei de monahi, în Vercors. Însă,  din lipsa spațiului, o dată cu creșterea numărului de monahii, începând cu anul 1991, un nou loc cu terenuri agricole se prezintă la Solan, undeva mai în sud, fiind potrivit pentru instalarea comunității de maici și pentru a construi o biserică. Lucrarile pentru noua biserică au început în  2013 iar sfințirea ei a avut loc pe 13 octombrie 2019, când au fost prezenți numeroși invitați, nume binecunoscute din spațiul ortodox. 

Munca și rugăciunea au fost nelipsite din programul maicilor și al Părinților care slujesc la Solan, prilejuind totodată culegerea unor nestemate ale înțelepciunii, pe care vi le împărtășim sub forma aforismelor care urmează.  

* Adevăratul deșert nu este departe de lume, ci este departe de mondenitate. Axa mondenității este întotdeauna aceeași: este vorba de celebrul "eu". A fi monden înseamnă să faci lumea să se învârtă în jurul tău.

* Atunci când dăruim cu adevărat ceva, nu ne lipsim, ci, dimpotrivă, sporim dincolo de zidurile egoismului. Darul nostru ne dă viață în realitatea comuniunii.

* De ce "a sluji" în loc de "a se servi"? De ce să dai în loc să iei? Pentru că înflorirea și împlinirea fiecărui om depinde de împlinirea tuturor. Individualitatea dezarticulează trupul existenței și atomizează condiția umană, până când aceasta se dizolvă în depresia unei izolării ireversibile.

* În termeni concreți, munca este o deschidere către relație. Relația ne aduce viață. Munca întreține un spațiu de relaționare reciprocă, cultivă terenul revelării de sine în celălalt și a celuilalt în noi înșine. Este vorba de o experiență a unirii fără amestecare și fără confundare. Suntem la temelia unei posibile iubiri. 

* O lucrare bună provine din faptul că iubim. Când iubim ceea ce facem și, mai ales, când iubim persoana sau persoanele pentru care lucrăm, munca ne însuflețește.

* Dumnezeu nu este obiectul credinței, ci Subiectul în Care ne încredințăm. Credința presupune o întâlnire, o relație, o unire. Credința se bazează pe o experiență care este asemenea experienței iubirii. Credința este experiența lui Dumnezeu, Care este aici și Care este aproape. Este experiența comuniunii, înainte de a vorbi de religie.

* Credința este un exercițiu de poezie, o asceză a nădejdii ce își cântă dorința. Ea expiră libertatea sa de a iubi și-l inspiră pe cel pe care îl caută. Credința Îl invită pe Dumnezeu să iasă din adâncurile absenței Sale, care nu este altceva decât discreție. Vederea lui Dumnezeu depinde de credința noastră. Dumnezeu sălășluiește în umilința de a depinde de poezia noastră. Credința este o sinergie între dorința omului și suflarea lui Dumnezeu.

OFRANDA POSTULUI

* La începuturile [monahismului], monahii erau fii ai deșertului. Opulența deșertăciunilor lumii li s-a părut dintotdeauna mult mai stearpă decât orice deșert. Pentru călugări, frugalitatea deșertului este o grădină fertilă. Chiar și marile mănăstiri istorice și-au cultivat deșerturile. Posturile monahale, multele postiri, mențin vie amintirea deșertului.

*  În deșert apa lipsește, sau cel puțin este o raritate. Dar raritatea ei o face cu mult mai prețioasă. În deșert, apa are valoarea vieții. În mănăstire, Dumnezeu lipsește, sau cel puțin rar ni se face cunoscut. Raritatea cu care ni se face cunoscut, amintește de măreția smereniei Sale în fața libertății noastre. Discreția lui Dumnezeu face ca prezența Lui să fie cu atât mai de dorit. În mănăstire, Dumnezeu nu se impune, ci se oferă precum izvorul într-un pământ deșert. În deșertul mănăstirii, adâncirea în credință face viața mai prețiosă.

* Cel mai profund deșert este absența lui Dumnezeu. Intrarea în mănăstire este ca și cum ai traversa deșertul. Mănăstirile sunt deșerturi ale lui Dumnezeu. Dumnezeu este ca apa în deșert: odată ce o găsești, nu te mai îndepărtezi niciodată de ea. Construiești în jurul sursei. Mergem și rămânem în mănăstire însetând de Dumnezeu.

* Primii călugări care trăiau în comunități la marginea deșertului din Egipt sau Palestina plecau unul câte unul în deșert la începutul Postului Mare. Nu se întorceau decât în săptămâna dinaintea Paștelui, pentru a petrece împreună săptămâna dinaintea Învierii. Postul monahal nu este doar un post alimentar, ci o reducere deliberată a oricărei forme de consum.

* Postul este o reamintire recurentă a unei alegeri primordiale: preferarea penuriei deșertului față de abundența orașului. Există mănăstiri în oraș care sunt adevărate deșerturi. Adevăratul deșert nu este departe de lume, ci este departe de mondenitate. A intra în Postul Mare înseamnă, fără îndoială, a face câțiva pași departe de mondenitate. Mondenitatea se exprimă în diferite forme de prădare; uneori este disimulată. Axa mondenității este întotdeauna aceeași: este vorba de celebrul "eu". A fi monden înseamnă să faci lumea să se învârtă în jurul tău.

* Postul este un exercițiu de simplificare. În Post, simplificăm masa vieții [biologice] și complexitatea apetitului uman. Tăiem neorânduiala numeroaselor noastre dorințe. Simplificăm grijile față de noi înșine sub forma unui dar. Nu este vorba de a ne lipsi. Atunci când dăruim cu adevărat ceva, nu ne lipsim, ci, dimpotrivă, sporim dincolo de zidurile egoismului. Darul nostru ne dă viață în realitatea comuniunii.

* Darul postului este o investiție într-un viitor al deposedării. Deposedarea de sine și de propria lume este o eliberare. Numai deposedarea de sine permite lucrarea iubirii. Este vorba de o ieșire din sine. Darul de sine este o lărgire a sinelui, o experiență de amplitudine, prin comuniunea cu ceilalți și cu lumea întreagă. Postul este o ofrandă care interpelează iubirea. Postul este un inel de logodnă. Postul pătimirii, exclusiv de sine-însuși, ne îndreaptă spre cămara de nuntă. Postul pregătește ospățul de nuntă. Postul pregătește masa de sărbătoare. Postul este în mod fundamental festiv.

* Un ascet din Muntele Athos, de-a lungul vieții sale, avea acest obicei : când stătea la masă, în mănăstire, se gândea că și Hristos stătea acolo. Hristos era așezat invizibil lângă el și era înfometat ca și el. Prin urmare, călugărul împărțea mâncarea din farfuria sa în două porții egale. În acest fel, lăsa jumătate pentru a-L hrăni pe Hristos, Care era acolo lângă el. Considera că, cu cât îi era lui mai mult foame, cu atât îi va fi fost mai mult foame și lui Hristos. Considera că, cu cât mâncarea era mai gustoasă, cu atât mai gustoasă ar fi fost și pentru Hristos. Prin urmare, călugărul avea grijă să împartă mâncarea în mod echitabil. Uneori lua mărul și lăsa oul, iar alteori făcea invers. Exista o complicitate liniștită între cei doi vecini. Călugărul era foarte atent ca niciodată să nu-L rănească pe Aproapele său și, din acest motiv, obișnuia să îi lase în mod expres partea cea mai bună.

CÂNTECUL PĂMÂNTULUI

* Pregătim pământul cu grijă. Selectăm semințele pe care le însămânțăm cu vârful degetelor noastre. Cu multă delicatețe plantăm răsadurile. Nu avem puterea de a le face să crească, și nici nu ne-o dorim. Doar avem grijă de pământ și vedem mila cerului. A da mulțumire pentru toate, ne învață să primim pe cele bune și pe cele mai puțin bune cu același zâmbet.

* În orice moment, viața plantelor ne poate scăpa printre degete. Le udăm cu chibzuială. Când sunt prea multe buruieni, le îndepărtăm cu răbdare, cu mâna - la fel ca insectele sau melcii. Dacă sunt prea mulți invadatori, apare un dezechilibru, căci dăunează plantelor și asta face ca planurile noastre să eșueze. Eșuând, devenim un pic mai smeriți și un pic mai înțelepți. Echilibrul este o știință a statorniciei și a discernământului.

* Și apoi, mai sunt bolile necunoscute, care fac ravagii fără avertisment. Deschidem din nou cărțile, căutăm sfaturi, cerem ajutor. Cu adevărat nu stăpânim nimic, dar ne silim, slujind ca viața să meargă mai departe. Ne silim și ne face bine să ne solidarizam prin munca noastră. Solidaritatea este, fără îndoială, cel mai dulce fruct al pomilor din grădină.

* La momentul recoltei, nu luăm, ci primim rodul muncii noastre, ca dar al vieții ce ne depășește. Acest dinamism [al vieții] izvorăște atât din taină, cât și din muncă.

* La început - care este mereu în desfășurare - Cuvântul creator i-a spus omului să stăpânească creația. Depinde de noi să înțelgem aceasta bine sau rău. Depinde cum înțelege fiecare îndemnul de a fi responsabil. Pentru o ureche înțeleaptă și binevoitoare, "a stăpâni" înseamnă "a sluji". Pentru o ureche neisprăvită și răuvoitoare, "a stăpâni" înseamnă "a se servi".

* De ce "a sluji" în loc de "a se servi"? De ce să dai în loc să iei? Pentru că înflorirea și împlinirea fiecărui om depinde de împlinirea tuturor. Individualitatea dezarticulează trupul existenței și atomizează condiția umană, până când aceasta se dizolvă în depresia unei izolării ireversibile.

* În schimb, comunitatea se adună pentru a sărbători participarea sa la existență și pentru a sărbători plinătatea realității. Realitatea sa este mai mare decât realitatea oricărei persoane. Slujindu-ne unii pe alții, alcătuim un trup. Punându-ne în slujba a tot ceea ce trăiește, participăm la însuflețirea acestuia, îi întrupăm ziua ce va să vină. Suntem mădulare ce veghează, pline de curaj, ale marelui trup viu, ce este din toate timpurile. A-l sluji ne va asigura viitorul.

* Pământul ne oferă trupul său. A cultiva pământul înseamnă a deveni una cu el. Prin grădinărit, îngrijim de pământ așa cum ne îngrijim de propriul trup: îi întreținem dinamica, îi protejăm fertilitatea, veghem pentru ziua de mâine.

* Dacă bobul de grâu nu cade în pământ și nu moare astfel, grâul nu va prinde rădăcini și nu va ieși din pământ. Grădina ne familiarizează cu moartea. Ea ne arată în fiecare zi că moartea nu este sfârșitul.

* Cântecul pământului este un cântec pascal, o odă a învierii. Când este gol, pământul arată ca un mormânt. Poate părea inert și mort. Totuși, în sânul său, viața se pregătește să se ridice din nou. Când cerul îi aduce apa din ploaia norilor, sau când oamenii îl stropesc, atunci chiar și deșert de ar fi, începe din nou să înflorească.

* Apa este sfântă. Murmurul apei care curge face pământul să cânte în lumina cerului. Depinde de noi, oamenii, să ne unim în simfonia cântecului de recunoștință care sărbătorește, în fiecare zi, darul de a fi în viață.

* În biserica mănăstirii, măicuțele cântă cu cerul. Vocile lor, la unison, traversează bolta timpului. Se poate întâmpla ca cineva care le aude să fie brusc fermecat, dincolo de propriile limite, și să se regăsească la masa unor savori nemaiauzite, care nu sunt din această lume. Măicuțele își doresc, și se bucură foarte mult, de această împreună-părtășie a oaspeților lor la ospățul pregătit, a cărui rețetă este cea a unei întregi vieți ce aduce mulțumire.

* În grădină, în sere, în vii, în livezi, în pădure, măicuțele cântă cu pământul. Pământul este un altar. Munca pământului este o liturghie. Ne aplecăm spre el. Lăcomia noastră este umilită. Obosim, ne rugăm și începem din nou. Rugăciunea și munca, unite împreună, fac din muncă o contemplație reconfortantă în planul invizibilului și din rugăciune o lucrare consecventă în planul vizibilului.

BUCURIA

* Pentru a găsi fericirea, trebuie să te trezești devreme [Joc de cuvinte în franceză, unde "bonheur" e "fericire" și "bonne heure" înseamnă "devreme" n.t.]. Ritmul vieții noastre cotidiene începe noaptea, înainte de ivirea zorilor. Cu tote acestea, nu căutăm fericirea. Nu o cerem, pentru că devreme deja este. Fericirea nu este de prins în mână, nu poate fi cumpărată, nu ne-o putem însuși. Nu putem să ne împropiem fericirea. Doar putem să o dăruim.

*  Nu putem să ne facem fericiți, dar putem să facem fericirea, căci fericirea e făcută din poezie, iar poetul este un făcător. A poetiza inițial înseamnă "a face", în sensul de "a făuri". Plămada ei este aici, mereu la îndemână, peste tot în jurul nostru, în mediul nostru - care nu este alcătuit doar din verdeață, ci și din trup și sânge. Totul depinde de ceea ce facem cu ea.

* Fericirea provine dintr-o întâlnire - începe cu o întâlnire față către față și apoi începem să lucrăm. Fericirea se face ca un dar. Cel ce vrea să facă doar ceea ce îi place, nu va găsi fericirea. Pentru a dărui fericire, e necesară prezența menținută a unei perfecte alterietăți. Pentru a făuri fericirea, trebuie să mulțumim pe altcineva decât pe noi înșine și să-l bucurăm pe celălalt așa cum este el - tot așa cum facem un dar gratuit, un cadou dezinteresat.

* Îl recunosc pe celălalt atunci când îi acord autoritatea incontestabilă de a fi altul decât mine și, prin urmare, în mod potențial având putința de a mi se opune. Atunci este timpul să lucrez, să fac poezie, este clipa de a perpetua fericirea.

* Dacă toată lumea ar vrea să înceapă să facă ceea ce place celorlalți, în loc de a face doar ceea ce-i place propriei persoane, întreaga comunitate s-ar înălța spontan în fericire. Bineînțeles, pentru asta este nevoie de a ști cum să faci, precum știe un poet [...]

* Fericirea este rodul înțelepciunii, înțelepciunii jertfei, ofranda bucuriei. Un cuplu, o familie, o comunitate, o mănăstire, în care membrii doresc bucuria celorlalți, în care fiecare dorește reușita celorlalți, în care toți lucrează în slujba integrității fiecăruia, o astfel de comunitate este o grădină a bucuriei. Desigur, grădina bucuriei rămâne mereu de făcut și de refăcut; este munca zilnică a unui poet, o odă ce trebuie rescrisă și cântată în fiecare zi, din zori.

* Bucuria este un dar pe care îl primim, un har ce ne copleșește. Veselia este o stare de recunoștință pentru bucuria ce plouă peste noi. Veselia păstrează bucuria, precum se păstrează apa de ploaie. În acest fel, putem oferi bucurie celorlalți, la fel cum redăm, cu înțelepciune, la momentul potrivit, apa pământului.

* Când nimic nu ne aparține, gustam lipsa grijilor. Când grijile se risipesc, descoperim încrederea. Căldura încrederii ne acoperă cu încredințare. Încredințarea face să crească umilința răbdării. Atunci existența, cu toate neplăcerile ei, devine o bucurie cumpătată și de durată.

BUCURIA DE A LUCRA

* Într-o reuniune, cine este cel care este apreciat? Într-o asociație, cine este cel solicitat? Într-o echipă, cine este cel care e dorit? Într-o comunitate, cine este cel iubit?... Cel care lucrează! Cel care se jertfește pentru ceilalți. Cel care nu ezită să se dăruiască fără a ține cont de sine.

* A lucra fără iubire face din muncă o corvoadă. A lucra fără generozitate face o sărăcie de  muncă. A te sili face mult bine. Munca este un fel de ieșire din sine. Cel ce lucrează iese din sine însuși pentru a dărui din sine însuși. Dăruind din sine însuși, ieșim din izolarea lenii noastre și a deprimării pentru a cultiva altceva decât pe noi înșine.

* Lucrând, ne dăruim pe noi înșine prin împărtășire. Experiența împărtășirii ne învață că, oferindu-ne în muncă, nu slăbim, ci, dimpotrivă, ne întărim. În termeni concreți, munca este o deschidere către relație. Relația ne aduce viață. Munca întreține un spațiu de relaționare reciprocă, cultivă terenul revelării de sine în celălalt și a celuilalt în noi înșine. Este vorba de o experiență a unirii fără amestecare și fără confundare. Suntem la temelia unei posibile iubiri.

* Oferind lucrarea mea, descopăr că nu există nicio barieră reală între mine și ceilalți. Îi găsesc în mine și mă găsesc pe mine în ei. Dăruindu-mă în mod liber lucrării pentru alții, descopăr că individualitatea mea nu mai există; era o paiață, în exclusivitatea ei. Eu provin dintr-un "noi", m-am născut dintr-o întâlnire, am ieșit dintr-un pântece în travaliu. Unicitatea mea este rodul unei uniri. Originea mea nu este în mine însumi. Sunt rezultatul unei reciproce dăruiri de sine. "Noi" este înaintea lui "eu". Pe "noi" îl descopăr și îl cultiv în lucrarea mea.

* O lucrare bună provine din faptul că iubim. Când iubim ceea ce facem și, mai ales, când iubim persoana sau persoanele pentru care lucrăm, munca ne însuflețește. O astfel de muncă primește în mod spontan o întoarcere a iubirii. Cineva își arată iubirea sa prin dăruire, prin lucrare. Atunci persoana este recunoscută, mulțumită, mângâiată. Cu cât această recunoaștere este mai puțin vizibilă, cu atât este mai profundă. În acest caz, munca este reconfortantă, deopotrivă stimulantă și odihnitoare. Munca aduce împreună liniștirea și bucuria. Nu truda muncii în comun este obositoare, ci cârtirea lenii narcisiste este cea care obosește.

* Viața de zi cu zi a mănăstirii este însuflețită de dinamica generozității dezinteresate. Mădularele trupului se ajută reciproc fără a socoti costurile. Între ele, o solidaritate organică risipește, fără a fi observate, conflictele de interese.

* Un instinct de frățietate permite comunității, la unison, să își primească oaspeții, în climatul unei familii liniștite. În funcție de forța, talentul și voința fiecăruia, toți își suflecă mânecile pentru a face un pas de dans în coregrafia muncii zilnice.

* A nu muncii pentru sine, ci pentru toată lumea, conduce la modesta experiență a gratuității și invită toată lumea să guste elanul generos ce tinde să ne elibereze de obișnuitele vicisitudini  ale egoismului. Dorința dăruirii de sine în lucrare, bucură inimile tuturor celor ce doresc.

SUNTEM FIINȚE DE PĂRTĂȘIE

* Ceea ce vine din grădină este prea bun pentru a proveni din puterea brațelor noastre. Mai degrabă am spune că este mană. Am vrem să o dăruim mai degrabă decât să o consumăm. Masa din mănăstire este un loc de părtășie. Ne hrănim cu mulțumire.

* Când nu credem că câștigăm totul în mod legitim prin sudoarea frunții, ci simțim că primim totul în dar, în ciuda greșelilor noastre, mai ușor dăruim. Împărtășirea devine atunci o reală nevoie și o mare bucurie.

* Într-o comunitate, proprietatea nu face legea. Totul este împrumutat, inclusiv viața însăși. Așa că în mod spontan ne îngrijim de ea. Tot ce ne cade în mână, punem în slujba celorlalți. Prin faptul că nu ne însușim viața, o facem să rodească prin împărtășire și slujire. Prin această lucrare, aducem viață în existența noastră.

* Provenim dintr-o participare la viață și suntem uniți de aceeași voință naturală de a viețui. Ce vrem să facem cu viața noastră? Vrem să ne punem în valoare personalitatea într-un duh de comuniune sau vrem să fondăm individualitatea noastră pe dorința de separare? Vrem apropierea și inter-dependența, sau alegem distanțarea și izolarea a unei independențe perfecte ?

* Vrem să fim liberi sau doar autonomi? Civismul occidental, care ni se impune, pare să fi preferat în mod clar independența fiecărui individ și, prin urmare, izolarea sa prin distanțare, pentru a facilita guvernarea tuturor. Cu toate acestea, independența conduce la indiferență, într-o societate în care toată lumea tinde să semene, dar foarte puțini, în mod durabil, să se asemene.

* Indiferența și distanțarea, care sunt generate de individualitate, se hrănesc cu mulțumirea de sine, care bifează o listă de dorințe, ce mimează inevitabilul, și care, pentru o vreme, dau iluzia plăcerii și a confortului - pe care piața globală trebuie să le mențină pentru propriul interes.

* Fără să ne dăm seama, individualitatea noastră, supusă drepturilor sale obligatorii și docilă dorințelor sale teleghidate, duce la pierderea întregii noastre personalități. Indivizii, singuri printre nenumărații lor semeni, se trezesc tratați ca niște obiecte. Astfel individul, ca orice lucru, într-un univers totalitar, în mod fundamental de consumerism, este un obiect consumabil, ce poate fi cumpărat și vândut pe bani, o marfă supusă capriciilor unei piețe nemiloase.

* Dar nu așa! Suntem ființe de părtășie, având, în plus, libertatea fiecăruia de a modela propria istorie și de a influența mediul în care se desfășoară această istorie. Libertatea noastră este consecventă; este activitatea responsabilității noastre. Putem înfrumuseța și îmbunătăți lumea, la fel cum o putem face mai urâtă și mai stricăcioasă.

* Din două, una! Fie personalitatea noastră se dezvoltă prin interacțiune și comuniune cu mediul înconjurător - îngrijindu-ne de el-, fie individualitatea noastră se construiește prin utilizarea mediului înconjurător ca obiect de însușire, consum și distrugere. Pe de o parte, participăm la toată realitatea care ne înconjoară. Pe de altă parte, ne izolăm în neantul care ne înghite.

* Animalele au instinctele lor; în această privință, ele nu au aceeași capacitate de a greși ca oamenii; sunt în mod spontan mai fidele naturii lor decât noi. Ființele umane au sarcina de a fi libere, dar au putința de a greși, și nu ratează să o facă...

* În privința trupului, pentru a ne imagina moartea, crisalida ne inspiră. Trupul omidei nu sfârșește în pământ. Se metamorfozează. Dezvoltă aripi pentru a se înălța la cer. Doar carcasa uscată, coconul gol, rămâne, fără viață, în praf. Trupul nostru nu poate fi redus la carcasa noastră.

SENSUL ȘI RESPIRAȚIA

*  O bătrână doamnă spunea odată: oamenii din ziua de azi încearcă să adauge tot mai mulți ani la durata lor de viață, dar oare vor să dea mai multă viață anilor lor îndelungați?

* Într-o societate în care utilul și profitul, cifra de afaceri și piața, se impun ca regulă absolută, banul este o divinitate. Cu toate acestea, banul nu există; nu are un echivalent schimbabil și disponibil care să-i garanteze realitatea. Știm foarte clar că banii sunt o ficțiune recunoscută colectiv. Numărul de pe o bancnotă are valoare doar pentru că noi credem în el. Și cum rămâne cu Dumnezeu? Într-o comunitate religioasă, Dumnezeu este partajarea unei imaginați? Este El, de asemenea, o idee colectiv acceptată? Banii sunt, cel mult, un simbol al valorii de piață. Este Dumnezeu doar un simbol al valorii morale?

* De fapt, Dumnezeu nu este obiectul credinței, ci Subiectul în Care ne încredințăm. Credința presupune o întâlnire, o relație, o unire. Convingerile nu ne angajează la nimic; ele exprimă opinii, dar nu își asumă niciun risc. Credința se bazează pe o experiență care este asemenea experienței iubirii.

* Dumnezeu nu este doar un Creator. Dumnezeu nu este doar un organizator. Dumnezeu nu este doar un observator. El nu este lege. El nu impune nimic. El nu pedepsește niciodată. Cei care cunosc Sfinții Părinți ai Bisericii știu că Dumnezeu nu pedepsește. Ei știu că Dumnezeu lasă lucrurile în seama noastră. Ei văd că acest lucru este cu adevarat formidabil: starea lumii stă mărturie în acest sens. Dumnezeu discerne, judecând ceea ce vede, dar nu împiedică ceea ce judecă, prin discernământ.

* Dumnezeu ne lasă să facem ceea ce vrem pentru că a vrut ca noi să fim liberi. Dumnezeu nu ne forțează, nici cu bățul, nici cu morcovul. Acordă o mare importanță responsabilității noastre. Putem să ne întoarcem privirea de la El, să-I refuzăm grija, să-I refuzăm bunăvoința, să ne îndoim de realitatea Sa, să credem în inexistența Sa.

* Dumnezeu ne-a creat în culmea iubirii. Intensitatea, sinceritatea și adevărul iubirii divine n-ar fi putut să ne aducă la existență fără a ne ofere libertatea de a-L dori sau de a nu-L dori. Putem iubi la fel cum putem să nu iubim. Dacă nu am putea coopera în mod liber cu iubire, nu am fi iubiți, ci doar utilizabili. În acest caz, iubirea lui Dumnezeu ar fi un viol. Suntem invitați să iubim, dar putem urî. Lumea care ne înconjoară depinde de ceea ce facem cu libertatea noastră.

* Un Dumnezeu arhitect sau un Dumnezeu ceasornicar, un Dumnezeu distant, așezat pe tronul slavei sale, un Dumnezeu creator, dar distant, pentru că este doar transcendent, astfel de divinități pot fi utile, dar nu suficiente. Noi credem și Îl experiem pe Dumnezeu întrupat, Dumnezeu făcut om, Dumnezeu în mijlocul nostru, Dumnezeu în noi, în mine și în toți ceilalți. Hristos este întotdeauna o nebunie pentru înțelepciunea celor învățați și întotdeauna sminteală pentru autoritatea judecătorilor și a legilor lor.

* Credința este experiența lui Dumnezeu, Care este aici și Care este aproape. Este experiența comuniunii, înainte de a vorbi de religie. Hristos, Dumnezeul întrupat, se dă pe Sine pentru a fi mâncat înainte de a se da pe Sine pentru a fi gândit; se oferă participării trupești înainte de a se prezenta înțelegerii intelectuale. 

* Masa monahală este în primul rând un altar, în care Dumnezeu se împărtășește pe Sine în jertfa pâinii și a vinului. Rețineți că este vorba de pregătirile pe care le facem, de ceea ce lucram, de ceea ce gătim. Dumnezeu nu ni se dăruiește în natura simplă a spicului de grâu sau a strugurelui, ci în jertfa muncii noastre. Dumnezeu ni se oferă în pâinea pe care mâinile noastre au frământat-o și în vinul pe care picioarele noastre l-a obținut prin zdrobirea strugurilor.

*  Am spus că credința este experiența apropierii lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu este aproape chiar în mijlocul absenței Sale. Dacă ar fi explicit vizibil, de auzit și pipăit, am fi obligați să Îl vedem și am fi obligați să Îl luăm în considerare. Dacă Dumnezeu ar fi la îndemâna noastră, n-am fi întârziat să Îl folosim. Chiar și cei mai apropiați ucenici ai lui Hristos au vrut să Îl așeze pe tronul Ierusalimului pentru a-i alunga pe romani. Dumnezeu poate fi puternic, dar El nu vrea puterea [acestei lumi]. El este puternic în iubire și vrea libertatea noastră. El vrea ca noi să fim liberi să iubim. Pentru libertatea iubirii noastre, Dumnezeu își asumă riscul de a ne vedea înșelându-ne pe noi înșine prin folosirea libertății noastre pentru a ne iubi doar pe noi înșine.

* Credința respiră prin nădejde. Credința este înveșmântată în insuflarea nădejdii. Poeții noștri contemporani spun că practica poeziei le dezvăluie uneori, în momente "rare și privilegiate", sensul profund al ființelor ce-i înconjoară. Poetul pătrunde rațiunea de a fi a existențelor pe care le contemplă și pe care le cântă prin suflul poeziei sale. Credința este un exercițiu de poezie, o asceză a nădejdii ce își cântă dorința, ea expiră libertatea sa de a iubi și-l inspiră pe cel pe care îl caută. Credința Îl invită pe Dumnezeu să iasă din adâncurile absenței Sale, care nu este altceva decât discreție. Vederea lui Dumnezeu depinde de credința noastră. Dumnezeu sălășluiește în umilința de a depinde de poezia noastră. Credința este o sinergie între dorința omului și suflarea lui Dumnezeu.

* Harul lui Dumnezeu este suflarea din care am fost plămadiți și ținta noastră. Experiența harului este copleșitoare. Fără de veste ne cuprinde. Este de nestăpânit atunci când ne umple. Nu-l putem reține atunci când ne poartă. Harul este ca o gură de aer. Adeseori este o briză ușoară. Uneori este o rafală de vânt. Nu știm niciodată de unde vine sau încotro se îndreaptă, dar el dă întregul sens al existenței noastre. Vrem să respirăm afară, în afara izolării individualității noastre. Nu ne putem mulțumi cu o interioritate închisă. Vrem să ieșim afară, să ne întâlnim, să dialogăm și să împărtășim, vrem să fim împreună.

Traducere de ROF de "APHORISMES SUR L’ECOLOGIE DU MONASTERE DE SOLAN" cu binecuvântarea Mănăstirea "Acoperământul Maicii Domnului" de la Solan

LEGATURI: 

• Mănăstirea "Acoperământul Maicii Domnului" de la Solan. 
• Consacration Mon. Solan
• SOLAN, LA SAUVEGARDE DE LA CRÉATION