Libertatea nu este autonomie rece, ci este răspuns viu la iubirea lui Dumnezeu.
***
Sf. Maxim Mărturisitorul în evocarea unui preot caterisit
Astăzi [13 august] pomenim ziua în care Biserica a mutat moaștele Sfântului Maxim Mărturisitorul din exil la Constantinopol. Să înțelegem ce înseamnă, de fapt, acest lucru. În clipa morții sale, Maxim nu era cinstit ca sfânt. Era un condamnat politic, și, mai ales, era un condamnat religios. Era mutilat, pentru că i-au tăiat limba și mâna dreaptă, ca să nu mai vorbească, și mai ales ca să nu mai scrie. Era exilat într-un colț pierdut al Imperiului, undeva la malul Mării Negre, și era șters din memoria oficială, declarat dușman al ordinii publice, pentru că a refuzat compromisul.
Această sărbătoare este o lecție și un avertisment. Adevărul poate fi persecutat o vreme, dar nu poate fi îngropat pentru totdeauna. Ceea ce astăzi este stigmatizat, mâine poate fi cinstit. Marginalizarea de ieri a însemnat, de fapt, canonizarea de mai târziu, în cazul Sfântului Maxim.
Sf. Maxim a reușit ceea ce puțini au izbutit, să unească în aceeași viziune teologia, misticul, filozofia și o antropologie vie, în care omul este chemat să fie preot al întregii creații. Maxim nu a fost un politician, dar a reușit să sfideze împărații. Nu a fost un revoluționar, dar a zguduit imperii. Deși nu a căutat martiriul, l-a primit atunci când compromisul se prefigura ca fiind singura alternativă.
În Bizanțul acelor vremuri trebuie să înțelegem că teologia era sângele care curgea prin venele statului. Împărații voiau o pace teologică - monotelismul, o formulă comodă care să împace taberele. Dar aceasta era o minciună îmbrăcată în haină diplomatică, și Maxim a spus : nu! Și acel "nu" a fost un cutremur în liniștea convenabilă a imperiului.
Nu ne-a lăsat doar mărturia vieții sale, ci, mai ales, Sfântul Maxim a lăsat o operă de o adâncime rară, iar vârful acestei opere este Ambigua - comentarii la pasaje aparent obscure din opera Sfântului Grigore Teologul, care devin prin mâna Sfântului Maxim un tratat de antropologie și cosmologie creștină. Acolo ne arată că în Hristos dumnezeirea și omenitatea sunt unite fără amestecare și fără despărțire. Nu e doar o frază dogmatică, ci este un antidot la ideologiile tuturor veacurilor, chiar și a vremurilor noastre. Împotriva globalismului, de exemplu, care strivește identitățile, Maxim spune că unitatea nu înseamnă uniformitate. Împotriva tribalismului, pe partea cealaltă, care rupe legăturile, Maxim spune că diferența nu trebuie să distrugă comuniunea. Pentru el, omul este un microcosmos, legătura vie între Dumnezeu și lume, chemat să fie preot al întregii creații, să aducă lumea înapoi la Dumnezeu, prin libertatea iubirii, nicidecum prin forță - prin libertatea iubirii! Și aici este miezul. Libertatea nu este autonomie rece, ci este răspuns viu la iubirea lui Dumnezeu.
Dar, societatea noastră nu mai are răbdare, pentru asemenea adâncimi. Trăim într-o cultură care vrea totul instantaneu. Vrea și adevărul, vrea și mântuirea, vrea și ideile, vrea să fie împăcată și cu ideologiile. Și, în lumea aceasta, care a fost numită post-adevărului, adevărul devine narațiune, iar libertatea devine opțiune. Maxim vine și ne contrazice frontal. Adevărul nu este opinie, ci adevărul este o Persoană, Iisus Hristos, Dumnezeu. Libertatea nu este un moft. Libertatea este vocația noastră de a iubi. De aceea, mesajul lui este o sabie în inima ideologiilor de azi. Celor care vor să ne reducă la mase fără chip, le spune că fiecare persoană este unică și irepetabilă. Celor care vor să ne închidă în camere etanșe ale identității, le spune că adevărata identitate se păstrează doar în comuniune.
Dar, lecția cea mai incomodă nu este pentru lume, pentru societatea seculară, ci pentru Biserică. Maxim a fost ascultător, dar ascultarea lui se oprea acolo unde porunca omului contrazicea porunca lui Dumnezeu. Știa că unitatea Bisericii nu se zidește pe compromis, niciodată pe compromis dogmatic sau moral, ci se zidește pe adevăr.
Dacă ar trăi astăzi, Sfântul Maxim ar fi fără îndoială marginalizat. Și adevărul este că noi îl lăudăm pe Maxim în cuvinte, dar îl condamnăm prin faptele noastre și prin înțelegerea noastră precară. Îl pictăm în icoane, dar i-am închide gura dacă ar vorbi în adunările noastre.
Sfântul Maxim nu este un monument, Sfântul Maxim este o chemare, o chemare la reformă interioară. Să nu ne mințim în numele unei păci, care de fapt nu este pace. Să nu ne ascundem lașitatea sub masca aceasta, a unității. Să nu punem liniștea mai presus de adevăr. Și ne amintește ceva simplu și dureros: uneori cel mai curat cuvânt poate fi "nu". Nu, minciunii, nu, fricii, nu, compromiterii adevărului.
Astăzi, în fața unei lumi, care vinde adevărul la târgul intereselor și a unei Biserici care adesea se teme să deschidă Evanghelia, se teme de proprii slujitori, și de propria învățătură de credință, Maxim rămâne un frate viu și un ocrotitor al celor care ridică în Biserică probleme de conștiință. N-am greșit dacă l-am considera un reformator neînfricat. Nu-l cinstim dacă îi aprindem doar candela. Îl cinstim dacă îi purtăm flacăra, și mai ales dacă îi înțelegem zbaterile interioare.
Închei acest cuvânt, îndemnându-vă să citiți Ambigua - este cartea care te așează în iubirea de adevăr.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu