P. Ioan Bădiliță : În Vinerea Mare "am văzut sângele ca pe o tăcere strigată către lume", "o iubire care nu pleacă"

Visul Claudiei, soția lui Pilat - o meditație lângă o lumânare de Denie

L-am visat.

Nu ca pe un rege, nu ca pe un Dumnezeu. Și nici ca pe o idee filosofică, dintr-alea de-i plac bărbatului meu. Ci ca pe o prezență care te tulbură fără să-ți ceară voie. Ca pe o privire care nu te judecă, dar te dezbracă de tot ce ai fals în tine.

Era noapte, dar în vis era lumină. Mâinile lui nu-mi păreau a fi de stăpân sau de judecător ci de om care a atins suferința fără să o respingă. Când m-au atins, n-a fost mângâiere. A fost adevăr.

Și adevărul doare înainte să vindece.

Am văzut sângele ca pe o tăcere strigată către lume. Am văzut cuiele, dar nu în carne, ci în inimile noastre. În frica noastră de a alege. In lașitatea de a spune „nu e treaba mea”.

M-am trezit arzând de o neliniște care nu mai putea fi acoperită cu parfumuri, cuvinte sau putere.

„Lasă-l în pace”. Atât am putut spune. Atât am îndrăznit.

Dar uneori, cel mai mare păcat nu este răul pe care îl faci, ci binele pe care nu îl aperi.

L-am văzut apoi… tăcut, batjocorit, încoronat cu durere. Mulțimea striga. Soțul meu tăcea. Și în tăcerea lui se auzea mai tare decât orice verdict: frica de adevăr.

Și-a spălat mâinile. Dar sunt lucruri pe care apa nu le poate curăța niciodată.

De atunci știu că nu toate visele sunt doar vise.

Unele sunt chemări. Dar altele… sunt întâlniri de care sufletul nu mai scapă niciodată.

L-am visat.

Și de atunci, nu mai pot dormi la fel...

Sursa: FB P. Ioan Bădiliță

***

Vinerea Mare nu e pentru oameni ocupați. Sau poate e și pentru oamenii ocupați. Sau mai ales pentru oamenii ocupați.

Astăzi nu se potrivește nimic. Nici muzica. Nici glumele. Nici explicațiile mulțumitoare. Nici promoțiile la espressoare. E ziua în care, dacă ai curaj, îți lași telefonul pe masă și nu-l mai atingi. Și dintr-odată devine prea liniște....

Dar noi nu știm să stăm în liniște. Ne e teamă de ea. Pentru că în liniște nu mai avem unde să fugim. Și de aceea punem o muzică în fundal, deschidem TV-ul, derulăm ecranul ad infinitum.

Vinerea Mare nu vine cu răspunsuri. Nu vine să te încurajeze. Nu vine să te facă să te simți mai bine. Vine să oprească tot... Un fel de „hard reset” al sufletului. N-are nimic elegant. E brutal, și-atât. Ca atunci când viața te lovește și nu mai ai replici.

Pe cruce nu e doar o poveste veche. E tot ce facem noi, dus până la capăt. Frica noastră. Lașitatea noastră. Nevoia noastră de a ne pierde în mulțime, cu gluga trasă pe ochi. E indiferența noastră perfect justificată.

Și în mijlocul a toate acestea, iată! - o iubire care nu se apără. O iubire care răstoarna masa negocierilor. O iubire care nu pleacă. Nu se aruncă în ocean ca Iona. Nu devine mai puțin vulnerabilă ca să supraviețuiască.

Rămâne...

Poate asta e partea care ne incomodează cel mai tare: că, dacă am fi fost în locul Lui, noi am fi plecat. Am fi închis. Am fi blocat. Am fi mers mai departe. Dar dragostea de pe Cruce nu face asta.

Vinerea Mare e ziua în care Dumnezeu nu explică nimic, nu intervine spectaculos, nu „rezolvă”, nu lipește plasture cu rivanol.

Doar tace. Și tăcerea asta e aproape insuportabilă. Pentru că noi vrem rezolvare imediată. Vrem lumină fără întuneric. Vrem înviere fără mormânt.

Dar viața nu funcționează așa.

Există momente care nu se rezolvă. Doar se trăiesc.

Momente în care nu mai poți repara nimic. Nu mai poți convinge pe nimeni. Nu mai poți întoarce lucrurile. Viața nu are tasta backspace. Și rămâi acolo, între „a fost” și „nu mai e”.

Asta e Vinerea Mare.

Și poate că exact acolo se întâmplă ceva. Nu neapărat vizibil.

Nici spectaculos. Și cu atât mai puțin „postabil”. Pentru că unele transformări nu vin ca lumină, ci ca întuneric care-ți forțează pupilele să se dilate. Ca să vezi. Vino și vezi, cum e titlul acelui film năucitor de Elem Klimov.

Poate că mormântul nu e doar un loc unde se termină totul. Poate e locul unde ceva din tine nu mai poate continua așa cum era.

Unde vechile ipostaze ale tale se închid. Unde controlul tău nu mai funcționează. Unde trebuie să renunți. Și asta doare.

Vinerea Mare nu te întreabă dacă ești pregătit. Nu te întreabă dacă vrei. Doar te aduce acolo. În fața unui gol. În fața unei tăceri. În fața unei iubiri care nu se retrage. În fața unui Dumnezeu pe care mâinile noastre l-au dezbrăcat.

Și poate singurul lucru pe care îl poți face azi nu e să înțelegi, ci să nu fugi. Să rămâi. Fără explicații. Fără zgomot. Fără grabă.

Pentru că, uneori, ce pare sfârșit nu are nevoie de soluții.

Are nevoie de tine, prezent, în genunchi, spunând „Doamne, tu știi că te iubesc. Ajută neiubirii mele”.

Atât.

Sursa : FB. P. Ioan Bădiliță