„Iisus îl iubea pe Lazăr” (Ioan 11:5). Și totuși, nu pleacă imediat ce aude că-i bolnav. Cum să privim acestă întârziere? O pedagogie a durerii? O învățare a inimii omenești că iubirea nu înseamnă mereu intervenție instantanee, ci uneori așteptare până când totul pare pierdut? Poate, poate...
În Betania, Marta și Maria trăiesc fiecare în felul ei această întârziere. Marta iese inaintea Lui cu o credință care mustră: „Doamne, dacă ai fi fost aici…” În cuvintele ei se simte logica noastră umană, în care iubirea trebuie numaidecat să prevină moartea, altfel pare că a întârziat sau nu-i pasă.
Maria, draga de ea, rămâne în casă. Nu iese decât chemată. Pe nume, nu altfel. Ea nu întreabă, ci plânge. Și plânsul ei nu e dialectică, ci abis. Este locul în care credința nu mai formulează propoziții, ci naște lacrimi.
Iar Lazăr… Lazăr nu spune nimic. El este tăcerea absolută a omului închis în moarte.
Și între aceste trei forme ale suferinței - întrebarea, plânsul și tăcerea - vine Iisus. Ca o culoare care umple pânza întinsă pe șevalet.
Evanghelia spune ceva cutremurător de simplu: „Iisus a lăcrimat”.
Nu grăbește miracolul. Nu corectează imediat moartea. Se oprește în fața ei și o locuiește, pentru o clipă, din interior. Plânge nu doar pentru Lazăr, ci pentru întreaga condiție umană: pentru despărțire, pentru neputință, pentru timpul care trece fără să întrebe dacă suntem pregătiți.
Poate că în cele patru zile înainte de a ajunge în Betania, Iisus poartă în Sine această tensiune: știe că îl va învia, dar nu anulează suferința drumului.
Nu transformă lumea într-un loc fără durere, ci merge prin ea până la capăt. Între „nu mai e nimic de făcut” și „vino afară”, există un loc pe care poeta mea preferată, Mary Oliver, l-ar numi ”atenție”. „Attention is the beginning of devotion”, spunea ea.
Iar această atenție este exact ceea ce face Iisus în fața durerii Martei și Mariei. Nu trece peste ea, nu o explică, nu o grăbește. O privește. O locuiește. O primește în Sine.
Poate că cele patru zile nu sunt absență, ci o formă misterioasă de a vedea lumea până la capăt, fără a fugi de ea. Ca și cum divinul ar învăța să rămână în apropierea durerii, fără s-o reducă, fără s-o evite. Și când ajunge, nu se grăbeste nici atunci. Cere să fie dus la mormânt. Stă în fața pietrei. Acceptă mirosul, limita, realitatea fără cosmetizare. Apoi poruncește: „Lazăr, vino afară!”
Poate că minunea nu este doar faptul că Lazăr revine la viață, ci că cineva este chemat pe nume din interiorul morții. Că identitatea lui nu a fost ștearsă. Că, în cele mai adânci patru zile ale tăcerii, numele lui a rămas viu în gura lui Dumnezeu.
Și aici se deschide o întrebare pentru noi: ce fel de tăcere trăim atunci când Dumnezeu pare întârziat? Este aceeași tăcere în care Marta se frânge în explicații, Maria în lacrimi, iar Lazăr în absență.
Dar poate că această tăcere nu este abandon, ci o formă de adâncire. Ca și cum iubirea, înainte de a ridica, ar vrea mai întâi să ajungă până în cel mai întunecat loc al ființei noastre.
Și poate că fiecare om are propriile lui ”patru zile”, propriul lui cvartet existențial: momentele în care speranța pare definitiv închisă, când piatra pare definitiv așezată, când tot ce rămâne este așteptarea fără răspuns.
Dar Evanghelia nu se oprește la mormânt... Nici la întârziere.
Se termină cu o chemare.
Iar această chemare nu este doar pentru Lazăr, ci, în adânc, pentru fiecare dintre noi: să ieșim din ceea ce ne ține închiși, din tot ce ne face să credem că piatra de mormânt este ultimul cuvânt.
Pentru că, în această poveste, ultimul cuvânt nu aparține morții, ci unui nume rostit cu iubire.
La marginea Ierusalimului era un măgar care aștepta. Nici el nu știe ce, dar era acolo, nemișcat. Era, parcă, însăși tăcerea lumii înainte ca Dumnezeu să plonjeze în ea.
Legat, obișnuit cu colbul, cu repetarea zilelor fără sens, el nu știa că așteptarea lui era deja o rugăciune. Nu știa că simplitatea lui era loc pregătit pentru ceva infinit.
Noi credem că întâlnirea cu Dumnezeu vine cu explozie, cu revelație, cu cutremur. Dar uneori vine ca o atingere ușoară pe spate și tot ce ți se cere este să nu te împotrivești...
Măgarul nu a înțeles. Nu a fost pregătit. Și nici nu a devenit altceva.
Și tocmai de aceea a fost ales.
Există un dulce mister în faptul că Dumnezeu nu caută ceea ce este impresionant, ci ceea ce este disponibil. Nu ceea ce strigă, ci ceea ce acceptă fără să fugă, fără să sară din corabie ca un Iona speriat în drum spre Ninive.
În clipa în care Străinul s-a așezat peste el, clipa n-a avut nimic triumfătoare în ea. A semănat mai mult cu o povară blândă, aproape de neînțeles, ca și cum cerul ar fi coborât pe spinare fără să apese.
Și poate că acolo s-a întâmplat totul. Nu în mulțimea extaziată. Nu în ramuri de finic. Nu în osanale.
Ci în acel acord delicat dintre două singurătăți: Dumnezeu care vine fără slavă și o ființă mică, bleagă, ce acceptă fără să înțeleagă.
A merge înainte atunci nu mai era alegere. Era răspuns.
Pasul măgărușului, ridicat în praf, a devenit mai mult decât mișcare.
A devenit purtare. A devenit chivot.
Și poate, pentru o clipă care nu poate fi rostita, a simțit că nu el Îl duce, ci că este purtat.
Așa vine Dumnezeu și în noi. Nu când suntem pregătiți. Nu când suntem puri. Nu când suntem siguri.Ci când, obosiți de propriul nostru drum, nu mai opunem rezistență.
Intrarea în Ierusalim nu-i doar un drum în cetate. Este intrarea lui Dumnezeu în locul din noi care nu a fost niciodată vrednic dar în care am lăsat, fără să gândim prea mult, o ușă crăpată.
Și acolo, în acea banală deschidere,
începe o poveste de dragoste...
Sursa: FB Ioan Bădiliță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu