Părintele Cristian Galeriu - "Chestionarul iubirii. Ce am învățat de la Părintele Galeriu, bunicul meu" (video, text)

* Părintelui Galeiru îi placea să vorbească despre Dumnezeu ca Unul ce are felul de a fi în celălalt. Dumnezeu nu trăiește în Sine, Dumnezeu trăiește în celălalt.

* Dumnezeu iese din confort, Dumnezeu nu e confortabil.

* "Binele zidește, răul distruge". Poate să vadă asta oricine, oricând, la orice moment al vieții. În fiecare clipă în care trăiești vezi care e diferența dintre bine și rău, în ceea ce faci.

* "Germenele învierii este în jertfă"

* Lăsați un pic răul deoparte, și hai să vedem pe ce putem zidi, hai să vedem, să căutăm binele din fiecare om și să zidim pe el. Si în primul rând trebuie să ne jertfim unii pentru alții, să trăim unii pentru alții, să fim atenți unii cu alții, să dăruim celorlalți. Niciodată să nu rămânem doar la noi înșine.

* Acasă este la Dumnezeu. Asta ne spune Biserica. Acasă este la Tata.

* Să ne trăim viața cu gândul la Veșnicie, la faptul că suntem veșnici. Si ce punem în inimile noastre în această viață, aceea va fi hrana noastră în Veșnicie. Dacă pui dragoste, răbdare bunătate, dăruire, jertfă, sunt sigur că o să avem ce mânca pe lumea cealaltă, în sensul că vom ne vom hrăni sufletește, vom fi fericiți. Dacă am pus ură, invidie, răutate, viclenie, păi cum să trăiești cu așa ceva o veșnicie în inima ta?!

* De ce ai nevoie de Biserică? De ce nu e suficient să crezi în sufletul tău? Pentru că ai nevoie de cineva care să-ți arăte că te iubește! Doar tu n-ajunge, nu ești suficient! Dacă nu este cineva care să te iubească dincolo de orice, tu nu poți. Totul se rezumă la iubire! Adică totul este de acolo, din faptul că cineva este capabil să se jertfească pentru tine. Tu singur nu poți să fii asta, doar tu. Si tu nu poți să fii un model pentru iubirea ta, adică tu nu poți să te desăvârșești în iubire, tu singur. Nu poți!

CHESTIONARUL IUBIRII. 

CE AM ÎNVĂȚAT DE LA PĂRINTELE GALERIU, BUNICUL MEU 

(video, text)

Părintele Cristian Galeriu în dialog cu Mihai Morar în Săptămâna Mare: putem să ne păstrăm credința în lumea de azi? Crize economice, catastrofe naturale, război endemic, depersonalizarea generată de social media, imixtiunea inteligenței artificiale în cotidian. O privire de ansamblu asupra societății pe care ne-am creat-o astăzi lasă puțin loc pentru o atitudine optimistă. Mai mult, pentru unii, reprezintă o dovadă că puterea credinței a pierdut lupta cu răul prezent în lume. Dar chiar asta este realitatea? 

Cuvânt al Sf. Iustin Popovici despre poziţia Bisericii şi a creştinilor faţă de stăpânire. "A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor" - acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi neschimbător

Care sunt datoriile creştinului faţă de stat?[1]

„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni" (Fapte 5, 29)

Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. "A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor" - acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor.

Această Atot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri - nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii.

"A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor" - acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi neschimbător - statutul atotcuprinzător, starea ei veşnică şi neschimbată - stare atotcuprinzătoare. Iată care este mai întâi de toate răspunsul dat primilor prigonitori ai Bisericii: Faptele Apostolilor 5, 29. Acesta este şi răspunsul ei dat prigonitorilor, de-a lungul veacurilor până la Judecata de Apoi. Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva, lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Iar reprezentanţii Bisericii - dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu altceva, decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.

Părintele Ciprian Grădinaru despre realitatea lumii în care trăim şi realitatea lui Dumnezeu, Ortodoxia inimii calde şi Ortodoxia raţională

Cuvântul Ortodox: VREMEA ADEVĂRULUI, VREMEA LIMPEZIRII – Interviu pentru “Familia ortodoxă” al PĂRINTELUI CIPRIAN GRĂDINARU DIN HULDENBERG: “Nu există ființă mai ușor de controlat decât cea cuprinsă de groază”. CUM SĂ SUPRAVIEȚUIM DUHOVNICEȘTE ÎN ZILELE CONFUZIEI ȘI PANICII? (prima parte)

Părintele Ciprian Grădinaru de la Biserica „Toți Sfinții” din Huldenberg

Vremea adevărului

Din când în când, în istoria omenirii se produc niște cutremure, așa cum este și ceea ce se întâmplă în aceste zile datorită fenomenului „Covid”. Sunt îngăduite de Dumnezeu, lucrând ca niște oglinzi teribile, imense, ce reflectă starea reală a omenirii. Înţelegem cine suntem şi vedem care este starea noastră lăuntrică adevărată doar în perioade de încercare. Iar lunile acestea din urmă, de când a apărut fenomenul „Covid”, au fost un prilej pentru multe radiografii duhovniceşti. Dacă încă nu am găsit oglinzile potrivite în care să ne vedem inimile, vă propun ca în mărturiile următoare şi în răspunsurile părintelui Ciprian Grădinaru să aflăm câteva astfel de instrumente de evaluare. (V.G.)

P. Gheorghe Calciu: "dacă apocalipsa începe din partea răului în duh, rezistența si restaurarea noastră spirituală începe tot în duh" - Un interviu din 1985 la radio Europa Liberă

Radio Europa Libera: Vlad Georgescu în dialog cu părintele Calciu, „Actualitatea românească”, 28 august 1985

Cunoscut pentru rezistența sa din anii 70 și 80 împotriva regimului comunist, preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa a făcut 21 de ani de închisoare, între 1948 și 1964, la care se adaugă cei din 1979-1984. Cel care avea să devină mai târziu preotul Calciu-Dumitreasa a fost parte a experimentului Pitești, care transforma victimele în călăi și călăii în victime.

Un interviu cu preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa realizat de istoricul Vlad Georgescu, directorul departamentului românesc al postului de radio Europa Liberă, difuzat în 28 august 1985.

Cei mai mulți dintre cei care au trecut pe la Pitești au devenit torționari pentru colegii lor de suferință. Victima devenea mai fragilă, mai singură, mai lipsită de apărare și deci mai vulnerabilă.

Sistemul de la Pitești se baza pe universalizarea torturii în penitenciar și pe suspendarea voinței deținuților.

Părintele Savatie Baștovoi la Nurnberg despre ce ne lipsește nouă pentru a fi uniţi

***

Conferința Părintelui Ieromonah Savatie Baștovoi 

în Catedrala Mitropolitană din Nürnberg

joi, 31 mai 2018, sărbătoare religioasă şi civilă în Bavaria

[...]  Este prima data cand vin in Germania pentru ca nu prea am fost atras de calatorii si îndeobște am suferit de prejudecatile legate de cultura europeana, asa cum am vazut-o eu prin scolile de arta si in alte carti - o cultura secularizata, preocupata de probleme care nu imi sunt aproape sufleteste. Dar am descoperit aici intreaga istorie a crestinismului Bisericii primare. Si cred ca despre Europa cunoastem cum este si dupa cum ni se povesteste. Si, desigur, pentru a spulbera urmarile acestei propagande culturale de care noi credem ca nu prea suntem atinsi - nu sunt un om care se teme prea tare de prejudecati; am trait in mijlocul civilizatiei celei mai atee, dar vrem - nu vrem suntem atinsi - si, pentru a spulbera prejudecatile si ale mele si ale altora, astazi am aflat ca este o sarbatoare in Germania consfintita si de Stat: sarbatoarea euharistiei. Va dati seama ca nu mi-as fi inchipuit acasa o sarbatoare a euharistiei cum sa o motivez. Parca sarbatoarea Sfintei Treimi, a Sfântului Andrei sunt mai de inteles, dar euharistia este un lucru profund bisericesc, este inima Bisericii, este insasi Trupul mantuitor al Dumnezeului nostru. De aceea, sa faci o sarbatoare de Stat, mai ales al unui stat care este un loc al credintelor care nu mai inteleg impartasania asa cum o intelegem noi, este foarte interesant. Si, porinind de la asta, cred eu ca ar trebui sa judecam asupra euharistei pe care noi o numim si cumincatura, impartasania, adica ceea ce ne aduna pe noi la un loc, ceea ce face din noi o comuniune, ceea ce face din noi un trup.  

Prorocul David spunea ca  "ce este bun şi ce este frumos, decât numai a fi fraţii împreună" (cf. Ps. 132, 1). Fratii adica noi. Adica ce este mai imbucurator decat atunci cand astepti ca atunci cand esti singur sa mai vina cineva. 

Care ar fi prilejul care sa ne uneasca? Fel de fel de teologi si profesori au facut o tema de discutie din chestiunea aceasta a Bisericii. Si, atunci, diverse voci au spus de pilda ca ceea ce ar trebui sa ne uneasca este viata liturgica, ca toti ne unim prin impartasanie, prin euharistie si ne facem acelasi trup - si asta cu siguranta ne va aduce mai aproape. Altii au zis ca daca ne vom ruga impreuna ne vom uni. Totusi, din experienta ultimilor zece ani, de cand in Romania se vorbeste foarte mult despre deasa impartasanie, despre profunzimea unirii liturgice, vedem ca ceva ne lipeste. Pentru ca un numar destul de mic de credinciosi patrund aceasta taina dar intrunirile nu par sa se inmulteasca.  M-am gandit atunci: unde este neintelegerea noastra? Unde este scaparea? Pentru ca toti au dreptate. In toate poruncile lui Hristos ne intalnim si ne unim, si cu atat mai mult in unirea desavarsita care este Euharistia. Si, totusi, unirea aceasta in Euharistie se produce in masura in care noi insine suntem deschisi, si putem deveni vase ale Duhului Sfant in care sa incapa descoperirea Bisericii. Daca nu suntem la masura aceasta, incape in noi atata cat suntem si legatura cu ceilalti nu se produce in mod obligatoriu. 

Atunci cand ne impartasim cu Hristos trebuie sa avem si constiinta ca ne impartasim cu intreg trupul Bisericii, pentru ca in acest trup tainic Hristos ne intruneste pe toti. De aceea El spune: "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele" (Ioan 15, 5). Si noi suntem, prin imparatasirea cu Trupul si Sangele Lui, madulare. Si toate madularele noastre, si cele cinci simturi se patrund si devin una cu Hristos dar si cu madularele celelate ale fratilor nostri. In aceasta constiinta devenim una, si in aceasta constiinta noi traim descoperirea iubirii si o facem lucratoare. In aceasta impartasanie noi incepem sa ne iubim unii pe altii si indeplinim cu adevarat rostul impartasaniei cu Hristos. 

Noi nu ne impartasim cu Hristos pentru ca dintr-o data sa incepem a medita, dintr-o data sa incepem a scapa de gandurile proaste, dintr-o data sa devenim mai ravnitori la rugaciune samd. Sigur, si acestea sunt niste urmari, sunt niste efecte secundare, daca vreti, normale, firesti, ale impartasaniei, dar scopul nostru este acela de a ne impartasi cu iubirea Lui, de a deveni madulare vii ale iubirii, pentru ca Hristos, Care S-a inaltat la Ceruri si ne-a trimis noua Duhul Sau mangaietor, ne vrea pe noi madulare ale Lui, ale iubirii Lui, care sa putem lucra in chip fizic iubirea Lui. De aceea ne si spune: dacă "aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25, 40). Daca ati facut milostenie, daca ati adapat un calator insetat, daca i-ati dat de mancare, daca ati cercetat pe cineva in temnita sau pe un bolnav, Mie Mi-ati facut, adica noi devenim madulare ale iubirii vazute, palpabile, ale lui Hristos, in lume. Aici este rostul deplin al impartasaniei si prin asta teoria liturghiei devine intru totul practica, intru totul necesara si usor de inteles pentru noi. Pentru ca daca ramanem in filozofari si discutii fara capat despre cat de bine este sa te impartasesti, mai des sau mai rar, ramanem in aceasta zona a teoriei si care, desi ar trebui sa nasca o aprindere in inima noastra spre dragoste si duhovnicie, de foarte multe ori ne pune doar in postura de a riposta, de a ne incrancena, de a ne manifesta cu cunostintele noastre - pentru ca si ele pot fi o forma de revarsare a orgolilui, chair si atunci cand apara aspectele directe ale credintei noastre. Dar practica, si folosul, si nevoia vie a impartasaniei este ca noi ne impartasim cu Iubirea si devenim unii altora prilej de bucurie, de ajutor. 

Dincolo de asta m-am gandit ca sigur, Hristos lucreaza in noi toti atunci cand ne impartasim cu El, dar daca lucrurile ar fi atat de simple, atunci dupa prima impartasanie noi ar trebui sa devenim sfinti, ar trebui dintr-o data sa-i iubim pe toti, si poate ca nici nu ar trebui sa mai cadem din acea stare daca lucrurile s-ar petrece cumva asa, printr-o lucrare obligatorie pe care o asteptam cei mai multi dintre noi. Asteptam, de pilda, ca prin impartasanie sa ne vindecam de boli, asa, pe loc, sa devenim mai buni, tot asa, pe loc, si multe alte lucruri asteptam, uitand ca Dumnezeu este peste tot, Dumnezeu este din veac, ca Dumnezeu este cu noi, ne aude, si lucreaza in diferite chipuri si nu este nici o obligatie pentru El, si nicaieri nu spune ca exista vre-un gest omenesc sau vreo fapta care ar putea sa-L oblige pe Dumnezeu sa indeplineasca un lucru sau altul in legatura cu El sau in legatura cu lumea, atunci si asa cum doreste omul. Toate sunt in voia sfanta a lui Dumnezeu si in iubirea Lui El hotareste cu fiecare dintre noi asa cum este bine. 

Desigur, noi ne impartasim spre sanatatea sufletului si a trupului, si ne rugam, dar avem atatia sfinti care au fost bolnavi. Unii s-au insanatosit pe loc, altii nu, pentru ca nu asta este cel mai important. Noi avem proroci care au fost ucisi, mari sfinti care sufereau. Sfantul Ioan Gura de Aur avea ulcer la stomac si alte boli. Si Apostolul Pavel se pare ca a avut metehne trupesti. Asa ca nu asta este scopul si nu asta este primul lucru care trebuie sa-l asteptam de la Dumnezeu, desi este bine sa le cerem, dar sa nu ne descurajam daca nu le primim, daca asta nu se intampla. 

Atunci m-am gandit: ce ne lipseste noua? De ce lucrarea asta nu ne uneste asa cum am vrea noi si cum ne-am fi asteptat? Teoreticienii care au discutat foarte mult prin conferinte sau intrunirile preotesti  se intreaba de ce totusi nu s-a intamplat aceasta unire miraculoasa si previzibila teoretic prin impartasirea deasa cu sfintele taine. Atunci m-am intors la Evanghelie si am incercat sa inteleg ce ne apropie pe noi de Imparatia lui Dumnezeu. Sfântul Proroc Ioan spune: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Matei 3, 2). Cred totusi ca asa este, cum reiese din primele carti crestine, mai ales Patericul Egiptean, unde se vorbeste foarte putin despre lucrarea amanuntita a Sfintelor Taine -nu asa cum vorbim noi astazi-, dar se vorbeste foarte mult despre pocainta.

Pocainta este totusi cea care ne uneste cel mai firesc. De aceea si Apostolul spune noua tuturor: "Mărturisiţi-vă unul altuia neputintele" (cf. Iacov 5, 16) "Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos" (Galateni 6, 2). Cred ca aici, mai mult decat acasa, fiecare simte cat de profunde sunt aceste cuvinte ale apostolului spuse acum 2000 de ani, catre crestinii care traiau peste tot intr-un Imperiu pagan, intr-un Imperiu cosmopolit, plin de toate neamurile, asa cum este astazi Europa. Acolo unde erau amestecati sirienii, cu grecii, cu romanii, cu spaniolii, cu italienii, cu romanii cu germani. Asa cum suntem noi astazi, amestecati. Unora ca acestora le spune Apostolul "purtati saricinile unii altora, marturisiti-va pacatele, neputintele, unii altora, si asa impliniti legea lui Hristos". Prin aceasta marturisire a neputintelor ne unim, pentru ca aceasta este taina pocaintei, aceasta intelegere care ne deschide spre iubire. 

Lumea de azi marturiseste biruintele, triumful. Daca veti deschide facebookul veti vedea numai oameni triumfatori. Ei toti sunt in vacanta, ei mananca cea mai buna mancare, ei stau pe niste scaune comode, intr-o lumina foarte frumoasa, au prieteni buni care-i felicita la toate zilele de nastere si la toate evenimentele, femeile sunt cu flori in brate, barbatii tocmai au mai castigat cate ceva sau si-au mai cumparat cate un lucru scump, au fost avansati, au primit premii. Foarte rar veti mai vedea vre-un om care spune ca e pacatos, ca nu a putut sa faca ceva, un om care a ratat ceva. Nu poti spune ca ai ratat, pentru ca s-ar putea sa-ti pierzi locul de munca, sa nu mai fi angajat. Trebuie sa ai un CV impecabil, trebuie sa stergi de pe lista faptelor tale din viata tot ceea ar strica o buna impresie despre tine, atat pe plan profesional cat si pe planul calitatii tale de om. Tu esti un foarte bun prieteni, tu ii ajuti pe toti, desi fiecare stie foarte bine cum este el de fapt. Si, uitati-va ca aceasta spovedanie inversa, aceasta marturisire a unor oameni care afiseaza bunatate, cumsecadenie, mila, devotament, acesti oameni nu mai sunt uniti. Pe acesti oameni este foarte greu sa-i aduni la un loc daca ei nu au ceva de castigat acolo, ceva material, ceva natural. De asta ceea ce ne uneste sunt neputintele noastre. Este paradoxul credintei noastre crestine. Cred ca in aceste neputinte noi ne unim, dar cum? Purtandu-le unii altora. 

Uitati-va ce lucru nemaipomenit spune Apostolul Pavel in plin Imperiu Roman, Imperiul triumfului - pentru ca trebuie sa stiti ca acest triumf era in apogeu cand a spus acestea Apostolul Pavel. El spunea atunci sa ne marturisim neputintele unii altora. In aceasta spovedanie, in aceasta marturisire a propriei neputinte noi primim iertare si devenim mai puternici, invers decat in lumea oamenilor. Intr-o instanta omeneasca, atunci cand iti marturisesti neputinta, greseala, esti vinovat. Daca negi, ai prezumptia de vinovatie. La noi este invers. La noi pana si cel drept, atata vreme cat isi aroga aceasta dreptate se invinovateste pe sine, asa cum vedem din Pilda Vamesului si a Fariseului. Dumnezeu pune invers lucrurile si taina Bisericii rastoarna mersul si ordinea diferita a universului acesta omenesc. 

Dumnezeu va zdrobi sfaturile boierilor, ale stapanitorilor, ale oamenilor acestora, toate aceste judecati prin care omul incearca sa-si salveze propia fata. Vedeti ca de la inceput teologia noastra foloseste aceasta notiune de fata, de chip. Si, de aceea noi chiar si in popor, in limba veche, prin fata se intelege persoana. Noi cinstim pe Dumnezeu in trei fete. Si uitati-va ca acest face-book vine astazi tot pe tema fetei si tinteste fata, chipul, esenta persoanei. Si lumea intreaga s-a stramutat acolo. Numai ca are o falsa fata. Si toata falsitatea, desigur, se vede in toata desertaciunea ei atunci cand fata virtuala a murit. Noi mai putem sa-i scriem comentarii, sa-i dam like desi el merge  de acum in fata dreptului Judecator. 

Daca este ceva ce trebuie salvat acum si daca este vreo lucrare acum in jurul careia cu adevarat trebuie sa ne unim este chiar unitatea noastra. Nu degeaba Biserica este adunare in etimologia sa si nu este nimic mai adevarat decat o unire fata catre fata, asa cum o facem noi astazi - si pentru asta merita si chiar trebuie sa facem mii de km. Daca Apostolii au facut mii de km pe jos pentru a vedea fata fratilor  de la capatul lumii, cu atat mai mult noi astazi.  

Sa stiti ca nu suntem chiar asa de multi precum teoria sociologilor, a lumii acesteia ne spune. Nu sunt atat de importante, pentru noi, si relevante, statisticile care deseori ne reveleaza ca suntem 80-90, 2000 la suta. Suntem atati cati suntem. Si suntem atati cat suntem si ne vedem fata catre fata. De aceea trebuie sa ne iubim unii pe altii, sa gasim prilejuri de a ne intalni. Prilejurile nu trebuie inventate. Sigur ca slujbele noastre se fac duminica, se fac de sarbatori, sunt mai rare decat lucrarea pocaintei care este neincetata. Spovedania cu cat mai deasa este, cu atat mai bine. Un suspin, o durere care o spunem unui frate... Dar cautati, asa cum a spus Apostolul si voi sa va sprijiniti. Nu va temeti sa va varsati sufletul - nu in sensul acesta de a ne povesti detaliile din viata noastra pacatoasa, pentru ca spune: marturisiti-va neputintele unii altora. Si nu cred ca este cineva care nu are un prieten la care se spovedeste mai des decat la preot. Asta se intampla si asta este firesc si despre asta vorbeste si Apostolul Pavel.

Vedeti ca nu este nici un alt semn al prieteniei si al increderii decat acela de a avea libertatea de a ne dezgoli, de a fi asa cum suntem in neputinta noastra fara a ne teme ca vom fi loviti de cel caruia i-am descoperit. Asta este de fapt marturisirea iubirii, a prieteniei adevarate. Nu putem sa ne dezgolim in fata celui care nu-l iubim. Cred ca mai intai iubim si dupa aceea ne dezgolim asa cum suntem. Dar cum suntem? Suntem pacatosi, departe de a fi nu doar desavarsiti, ci departe de a fi asa cum ne vedem. Fiecare om care se spovedeste stie cum arata sub epitrahil, cand vine sa-si povesteasca partea lui adevarata. Acolo suntem noi adevarati si daca ar trebui sa intelegem ce este pocainta, de fapt, nu ar trebui sa facem atata teorie. Ar trebui sa ne ridicam si sa ne ducem la treaba sa nu uitam starea noastra, ca noi suntem aceiasi. Asta nu inseamna ca trebuie sa devenim niste carpe. Demnitatea nu este in contradictie cu smerenia. Dar niciodata nu trebuie sa-l judecam pe celalalt. 

Sa judecam starea noastra de pacatosenie si atunci toate lucrurile vor fi bune si oamenii ne vor iubi si vor trage spre noi, pentru ca noi vom purta in noi cantecul ingerilor acelora despre care Hristos a zis ca fac nunta in cer, atunci cand se intoarce un pacatos. In chip nevazut lumea simte pe omul care are duhul pocaintei in el si se impaca mai usor cu el, are mai mare indrazneala catre el si isi deschide sufletul mai usor. Daca ati auzit vre-o fapta a unui om nu-l parati, pentru ca atunci v-ati facut partasi la taina vietii lui. Si daca o descoperiti stricati dragostea. 

Faptul ca suntem asa multi ma bucur foarte tare si ma incredinteaza ca dragostea in lume este lucrul cel mai puternic care poate fi transmis pe toate caile. Nu avem nevoie de aprape nimic decat de noi insine pentru a propovadui iubirea. Ea trece dincolo de granite, trece dincolo de timp. Si averea aceasta este adevarata avere a Bisericii. Si doar in masura in care ne facem partasi, ne facem mostenitori sau propovaduitori ai acestei iubiri, ne facem si ucenici ai lui Hristos, cum spune in Evanghelie: "prin aceasta vor sti oamenii ca sunteti ucenici ai mei, daca veti avea iubire unii catre altii".

Va multumesc intai de toate pentru dragoste, ca ma aflu primit aici. Da Doamne sa ajung si eu la masura acestor cuvinte! Stiu de la Parintele Rafail Noica ca odata Parintele Sofronie avea de spus o predica si un alt Mitropolit l-a vorbit foarte de bine si Parintele a spus doar atat: "sa fie mie dupa cuvantul tau, stapane!"         

Intrebari si raspunsuri 

[...]

LEGATURI:

• ROF: Părintele Savatie Baștovoi despre fericire. "Fiecare dintre noi este dator pentru cei de aproape, pentru fiecare, sa devina o temelie buna pe care sa se poata construi fara a o darama"

Părintele Emilianos "s-a înfățișat pe sine viu" - nu-l interesa sistemul ori societatea, ci omul. "Biserica mântuiește prin ceea ce este nu prin ceea ce face! "

Părintele Emilianos și lumea contemporană

Ierom. Serapion Simonopetritul 

Întâi de toate Părintele era un om foarte deschis față de noi posibilități de dezvoltare, noi tehnologii, noi viziuni. As spune că era foarte înaintat pentru vremea lui. Asta, în primul rând.   

În al doilea rând, ceea ce-l interesa era omul, nu sistemul ori societatea, ci fiecare om în parte, oricine ar fi fost, care, atunci când se apropia de el, îi răspundea cu adevărat, întotdeauna.

În al treilea rând, cel mai important, Părintele nu făcea, era! Nu era dispus să facă, ci era! Biserica mântuiește prin ceea ce este nu prin ceea ce face! Este o mare greșeală pe care noi, cei de azi, o facem de multe ori, cea de a vrea ca Biserica să facă... să mântuiască...dar ce să facă? Biserica mântuiește prin ceea ce este! Ce este? Trupul lui Hristos! Așadar, ce spunea Părintele? Foarte simplu: "Ești unit cu Trupul lui Hristos? Te mântuiești!" Pe tine însuți și pe alții! Si aceasta era singurul adevăr!

Dacă noi am devenit monahi - câți ne-am făcut monahi, sau care nu ne-am făcut, nu are importantă - este pentru că am văzut înaintea noastră un chip viu de monah! "Ceea ce am pipăit", "ceea ce am auzit", "ceea ce am văzut", cum spune Apostolul Ioan (1 Ioan, 1:1). Astfel de lucruri. Adică, nu ne-am convins atât prin cuvintele sale, care sunt bineînțeles, semnificative, cât prin modul său de viață și activitatea sa.  

Așadar, cel ce se apropia de el, cerându-i orice, bunuri materiale sau duhovnicești, găsea ceea ce cerea. Găsea ceea ce cerea de la Părinte, sub forma unei relații adevărate! Căci ceea ce ne mântuiește este relația cu omul și mai ales, desigur, cu Hristos cel Viu.  

Este surprinzător cum tâlcuiește cuvântul: "s-a înfățișat pe Sine viu" (F. A. 1, 3) Unul dintre cele mai frumoase texte ce înfățișează așteptarea Pogorârii Sfântului Duh. "S-a înfățișat pe Sine viu", zice, nu în viață, ci "viu". S-a înfățișat Hristos. Aceasta făcea Părintele în aproape toate relațiile sale, oricare ar fi fost aceste relații, cu orice fel de oameni îl abordau.

Protos. Hrisostom de la Măn. Putna: "Românii nu au înțeles niciodată să separe credința de neam și de limbă"/ Acad. Ioan Aurel Pop despre rolul Bisericii în trecutul românesc

Protos. Hrisostom de la Măn. Putna 

Pe drumul Unirii românilor - Firea ortodoxă a poporului român

Dacă un loc este frumos, românul va spune că este o gură de rai. Dacă un om este bun, va spune despre el că este pâinea lui Dumnezeu. Ce înseamnă „pâinea lui Dumnezeu” decât că este chipul lui Hristos? Ne aducem și noi aminte cum ne învățau bunicii noștri să avem respect față de pâine pentru că, spuneau ei, pâinea este obrazul lui Hristos.

Românii nu au înțeles niciodată să separe credința de neam și de limbă, astfel încât cultura populară și spiritualitatea s-au format în leagănul acesta, pe făgașul acesta biblic.

Sfantul Porfirie din Kavsokalivia: "Adevarati crestini suntem atunci cand avem simtamantul profund ca suntem madulare ale trupului mistic al lui Hristos, al Bisericii"

Hristos se reveleaza in acea unitate dintre dragostea Lui si noi insine: Biserica. Eu singur nu sunt Biserica, ci numai impreuna cu tine. Toti laolalta suntem Biserica. Toti suntem inclusi in Biserica. Toti suntem una si Hristos e capul. Un singur trup, un trup al lui Hristos: "Voi sunteti trupul lui Hristos si madulare fiecare in parte" (1 Cor. 12, 27). Toti suntem una pentru ca Dumnezeu e Tatal nostru si El se afla pretutindeni. Atunci cand traim aceasta, suntem Biserica. Aceasta e dorinta Domnului nostru pentru toti membrii Bisericii, asa cum a exprimat in marea Sa rugaciune arhiereasca: "ca ei sa fie una"  (In 17, 11;22). Dar asa ceva nu se poate intelege decat prin har. Traim bucuria unitatii, a dragostei si devenim una cu toti. Nu e nimic mai intelept!

*

Important este ca noi sa intram in Biserica - sa ne unim cu semenii nostri, cu bucuriile si necazurile fiecaruia in parte, sa le simtim ca fiind ale noastre, sa ne rugam pentru toti, sa ne ingrijim de mantuirea lor, sa uitam de noi insine, sa facem totul pentru ei, asa cum a facut Hristos pentru noi. In Biserica devenim una cu fiecare suflet nefericit, chinuit si pacatos.

*

Atunci cand ne izolam de ceilalti, nu suntem crestini. Adevarati crestini suntem atunci cand avem simtamantul profund ca suntem madulare ale trupului mistic al lui Hristos, al Bisericii, intr-o relatie nestirbita de iubire - cand traim uniti in Hristos, adica atunci cand traim unitatea in Biserica Sa, avand constiinta ca suntem una. De aceea Hristos se roaga Tatalui Sau zicand "ca ei sa fie una". El repeta rugaciunea iar si iar, si Apostolii o accentueaza pretutindeni. Aceasta e aspectul cel mai profund, semnificatia cea mai inalta a Bisericii. Aici se afla taina: ca toti sa fie uniti ca o singura persoana in Dumnezeu. Nu mai exista o alta religie la fel. Nicio alta religie nu mai spune ceva de felul acesta. Au ele ceva de spus, dar nu taina asta, nu acest splendid element al tainei pe care Hristos ni-l cere si ne spune ca asa trebuie sa devenim, ca El vrea sa fim ai Sai.

*

Pentru oamenii lui Dumnezeu nu exista distante, chiar daca se afla la mii de kilometri departare unul de celalalt. Indiferent cat de departe ar fi semenii noștri, noi trebuie sa le fim alaturi.

Despre neam, cu Parintele Gheorghe Calciu

Într‑un memorial de călătorie din 2003 (in­clus şi în ediţia antologică a cuvântărilor şi scri­erilor sale: „Fiţi jertfelnici!” De la cuvintele către ti­neri la mărturiile testamen­tare, Editura Christiana, Bu­cu­­reşti, 2012), Părintele Gheorghe Calciu nota, cu târzie duioşie şi amară intro­spec­ţie:

„A­nual, duhul iubirii de ţară şi de oamenii ei, de mănă­stiri şi de trăitorii din ele, de prietenii şi de nea­murile mele mă mână spre locurile co­pi­lăriei şi ale tine­reţii, ale bucuriilor şi ale sufe­rin­ţelor trăite acolo – co­moara cea mai de preţ a vie­ţui­rii mele în România vre­me de 6 decenii, până la timpul în­stră­inării de acum 18 ani.

Parcă o pră­pastie fără fund mi-a despărţit viaţa în 1985, mai adâncă şi mai lată decât pră­pastia închi­so­ri­lor. Poate pentru că, fie şi în în­chisoare, via­­ţa mea se petrecea pe pământul ţă­rii; şi poate că de aceea trăiesc me­reu în per­spectiva urmă­toarei vizite pe care o voi fa­ce acasă, trecând peste un ocean de apă şi de amin­tiri…”.

 Mai apoi, într-o altă mărturie, Părintele spunea că:

Așa cum nu uit suferința, așa nu uit pământul românesc. Dacă nu aș avea un picior spiritual pus în România, eu n-aș avea niciun echilibru, n-aș avea niciun pământ sub picioarele mele. Aș pluti absolut în neant. Poate ați constatat că am o activitate permanentă pentru România, nu pentru că doresc să fac ceva pentru România în mod special. Doresc să fac ceva pentru mine, pentru că eu mă confund cu România, mă confund cu țara, cu neamul, cu Biserica. Acolo este viața mea. Am lăsat în urmă 60 de ani de suferințe și de speranțe. Cum pot să-mi aduc comoara aceasta aici? [în America, n.n.] Nu pot. Ea a rămas acolo. Acolo este inima mea.

Conferința „Biserica în comunism. Adaptare, rezistență, sfințenie” susținută de teologul Radu Preda la Paris. "Majoritatea Ortodoxiei mondiale a fost nevoită să facă experiența totalitarismului comunist din Europa de Est și din Caucaz""

Nu este un dar mai fragil decât acela al libertății. Știm prea bine că, atunci când mergem la spovedanie, ce facem? Un exercițiu de recunoaștere a faptului că n-am știut să fim liberi mai mult timp, că am cedat prea repede ispitei, păcatului, patimii... Asta până la urmă este miza noastră! Si dacă este, până la urmă una personală, este și una colectivă, pentru că nu vom putea fi o țară prizonieră și o Biserică liberă! Această schizofrenie nu va putea rezista pe termen lung!

Eu cred că civismul în România se va naște doar în clipa în care vom înțelege că libertatea nu este o simplă gargară, că nu este un paragraf dintr-o listă lungă de drepturi și libertăți fundamentale, că libertatea este această scânteie divină din om, în funcție de care ne măsoară Dumnezeu Însuși, atunci când ne judecă - că nu ne va judeca doar în funcție de cât de robi am fost, ci de cât de multă libertate am putut proba.

 Conferința „Biserica în comunism. Adaptare, rezistență, sfințenie” susținută de teologul Radu PREDA la Paris

 

Teologul Radu PREDA, directorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, a ținut la Paris, pe 10 octombrie 2017, o conferință pe tema „Biserica în comunism. Adaptare, rezistenta, sfințenie”,  în cadrul Sesiunii de evaluare din 10-12 octombrie 2017 a Centrului "Dumitru Stăniloae".

Transcrierea, în mare parte, a conferinței

- Nu putem marca 100 de ani de unitate romanească fără să ținem cont de două evidențe. In primul rand, în acest secol, peste jumătate din el s-a consumat în abuz, teroare și crimă, așa cum, tot o evidență este că majoritatea celor care au făcut România Mare au murit în pușcăriile comuniste.   

-  Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc este sub subordonarea directă a primului ministru, în condițiile în care România are doua instituții memoriale și de cercetare. Are un institut, mai vechi, de studiere a istoriei holocaustului în România, "Elie Wiesel", inițiat de președintele Iliescu și, de 11 ani, are și acest Institut de Investigare a Crimelor Comunismului care, la un moment dat, în 2008, a fuzionat cu Institutul Memoriei Exilului Românesc. 

- Institutul nostru are niște linii mari de cercetare, pe care o să vi le prezint foarte pe scurt. Pe de-o parte noi suntem, prin lege, abilitați să facem ceea ce puține instituții similare mai fac în Europa de Est astăzi și, anume, dezgropăm la propriu morții. Adică, când vorbim despre crimele comunismului vrem să aducem și dovezi. Deci, noi mergem pe urmele acestor victime, fie că sunt țărani înstăriți împușcați la liziera pădurii lor pentru că s-au opus colectivizării, fie că este vorba de deținuți care au murit în condițiile unor munci istovitoare, în lagărele de muncă de la Canal sau din Delta Dunării, de pildă la Periprava, fie că este vorba de cazuri disperate care au murit cu arma în mână împotriva regimului comunist, sperând că într-o buna zi să vină americanii - ei au venit, dar cu o întârziere de 80 de ani-, fie că este vorba de copii. Anul acesta am înaintat Parchetului General o sesizare penală pe 1 iunie, ziua copilului, privind cazul a peste 800 de copii care au murit în condiții neelucidate încă din spital. Noi am cercetat și, după calculele noastre, numărul victimelor cu ușoare forme de handicap, abandonați din punct de vedere medical, și emoțional, și alimentar se ridică la peste 10 mii. Mai avem în lucru și alte dosare și, de pildă, lucrăm pe un dosar foarte delicat și foarte important, cel al miilor de oameni împuscați pe granița dunăreană, dintre România și Iugoslavia, în condițiile în care și astăzi sunt cimitire rezervate unor necunoscuți pe care apele Dunării i-a dus la mal, cu un glonte în frunte sau în omoplat. Sigur, mai sunt și alte dosare, dar nu am să fac acum lista lor. Pe lângă acestea, mai avem și o muncă de educație și am vrea să înființăm la București un muzeu național al crimelor comunismului în România.     

-  Ținând cont de istoria schizofrenizată a Europei e foarte important la locul faptei, aici, să readucem în atenție câteva elemente pur ideologice. Si asta o spun în condițiile în care, când vorbești de comunism îți este mult mai greu să îi demonstrezi nocivitatea decât atunci când vorbești despre alte forme de extremism, fie că este vorba de fascism sau de alte forme, pentru că complicitatea ideologică la crimele comunismului este o realitate pe care nu sunt puțini dispuși să și-o recunoască. 

Până să devină fapt istoric, comunismul, pe hârtie, concepea victime și îi reinvit pe cei care au făcut-o, și pe cei care nu au făcut-o, să recitească manifestul comunist publicat de Marx și Engels la Londra în 1848. In acest manifest este prevăzut în mod clar, fără nici un dubiu, crima ca instrument politic. Si, nu numai că este prevazută crima ca instrument politic, dar ea este permisă inclusiv în numele proletariatului. Marx merge până într-acolo să spună că există părți ale proletariatului care ar fi bine să dispară, prin crimă, pe motiv că nu toți proletarii au aceeași temperatură revoluționară. Si cei care sunt mai căldicei ar trebui să fie eliminați. Ceea ce avea să se întâmple, este ceea ce face Stalin la marile lui epurări din 36'. Așadar, înainte de a deveni o realitate istorică, comunismul prevedea crima ca instrument legitim de acaparare și menținere a puterii. Așadar într-o discuție serioasă, onestă, ar trebui să ne întrebăm dacă fericirea ar trebui să treacă prin iad; dacă pentru o societate egală, și prosperă, și fără inegalități sociale, trebuie în mod fundamental și inevitabil să moară oameni. Si răspunsurile nu pot să fie ambigue, nu poți accepta "puțină" crimă. Trebuie să fi foarte clar, dacă crima este parte sau nu a programului politic.

- Berdiaev spune foarte clar: "comunismul nu este o ofertă politică, comunismul este o ofertă pseudo-religioasă, cere sacrificii și nu puține". Deci, crima din perspectiva acestei oferte non-politice și para-politice este o caricaturizare a jertfei, este o liturghie pe dos. Așadar din perspectiva unui demers, pe care în Sfânta Biserică îl numim demonic, trebuie să ne punem întrebarea dacă putem vorbi de comunism în termenii unei alternative oarecare la alte curente politice. Nici vorbă de așa ceva! Comunismul nu poate să fie o ofertă politică, pentru că ar însemna să-i legitimăm pornirea criminală. Adică să lăsăm loc, prin ofertele politice uneia care, în mod evident, și fără să se ascundă, prevede abuzul până la crimă.

Există o limită antropologică a binelui, chiar dacă acest bine sună promițător. Tony Judth, un mare intelectual evreu, din păcate plecat prematur dintre noi, întrebat care este cel mai rău, fascismul sau comunismul, da un răspuns foarte lămuritor:  "In timp ce fascismul prin amenințarea lui de a distruge rase întregi de oameni s-a compromis iremediabil, comunismul, prin promisiunea lui de a aduce fericirea, încă mai are o șansă". Deci stafia comunismului bântuie într-adevăr Europa, și nu numai.   

Marius Iordăchioaia despre pacea unei lumi care și-a dat Duhul...

Dragostea in care cred: Al doilea strigăt

[...] Cred, simt, știu: că un om strigă după Mântuitorul Hristos și strigătul lui e real, adevărat, în măsura în care se simte și se vede scufundându-se în Marea Patimilor, adică ”lumea” așa cum o definește Sf. Isaac Sirul. Cu cât un suflet se vede mai clar pe sine, cu atât strigă mai tare la Domnul Iisus să-l salveze!

Știu că sunt suflete nobile, care merg spre Cer, atrase de frumusețea Domnului. Dar, nu e cazul meu; eu am venit la Hristos, din spaima de moartea veșnică, pe care am simțit-o din fragedă copilărie. În colonia de muncă în care am copilărit, demonii erau o prezență familiară...

Sunt și acum. Dar nu mai vin cu înfricoșări, ci cu plăceri și dezmierdări, care amorțesc sufletul... Baza acestei sedări e trufia....

Iar în această situație, trebuie nevoință, zbatere, luptă: trebuie să te scuturi din somnul inimii, să-și dai palme, să te tragi de urechi, să urli, CHIAR DACĂ EVLAVIA TA ÎȚI SPUNE CĂ TOTUL E, DACĂ NU BINE, CEL PUȚIN BINIȘOR!

La început, strigi după Hristos din iad. Pe urmă, din FALSUL tău mic RAI ”creștin”, de aici, de pe pământ....

Primul strigăt vine din apariția Mântuitorului pe Marea furtunoasă a Patimilor.

Al doilea, din amintirea faptului, că Marea aceasta călduță și liniștită, cu miros de tămâie și cu sirene care cântă muzică bizantină, e totuși, dincolo de up-datări, același vechi ocean de demoni....

Dacă primul strigăt cere mântuirea din furtună, al doilea cere izbăvirea din falsa isihie....

Dacă prima mântuire înseamnă să te agăți de Adevăr, a doua presupune să ți-L înfingi în inimă, ca o Sabie, la nesfâșit...

Pentru că sufletul rămâne treaz doar cât îl doare Adevărul....

Durerea patimilor străpunse de Adevăr....

Mitropolitul Athanasie al Limassolului: "este firesc ca în Biserică să existe sminteli, să existe căderi, neputinţe omeneşti, dar trebuie să învăţăm să nu ne smintim, şi toate aceste lucruri să le vedem din altă perspectivă"

"Se găsesc destui care să strice dragostea Bisericii faţă de tot omul."

"Şi mai ales asupra unui preot foarte uşor se răspândesc calomniile."

"Dumnezeu îi lasă şi pe cei care, înrobiţi de patimi, devin unelte ale diavolului şi-i smintesc pe ceilalţi. Dumnezeu nu se mânie să-i „secere” – de ce? Pentru că spune că există pericolul ca, secerând neghinele, să vatăme şi grâul. Dar mai există un motiv: acela că omul poate, chiar şi în ultima clipă a vieţii, să se pocăiască."

"Aceasta este minunea, că în Biserică cel mort prin păcat poate învia întru viaţa veşnică. "

Familia Ortodoxa: „Cine judecă pe cine?”

„Știm că Biserica este Trupul lui Hristos. Trupul omului, de pildă, este un organism – câți microbi intră în fiecare zi în trupul omului? Dar alimentele pe care mâncăm – toate sunt bune, toate sunt curate? Organismul preia alimentele, le alege înăuntrul său, păstrează ceea ce este nevoie și restul elimină. Acest lucru se întâmplă și în Biserică, Trupul lui Hristos. Toți avem ideile noastre, pozițiile noastre, teoriile noastre – dar, până la urmă, ceea ce se impune este adevărul lui Hristos.

Eu nu mă tem de anumite greșeli care au loc în Biserică, pentru că știu că nu sunt eu mântuitorul Bisericii – Mântuitorul Bisericii este Hristos. Hristos nu are nevoie de mântuitori. Noi nu trăim în Biserică ca să salvăm Biserica, aceasta este o concepție romano-catolică. Noi trăim în Biserică nu ca să o salvăm, ci ca să ne salvăm noi, ca să primim sfințenia Capului Bisericii, care este Hristos” (Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului).

Deoarece această temă a smintelilor a fost menţionată de multe ori în istoria Bisericii – sminteli mai vechi, mai noi, sau chiar viitoare –, este o temă care, desigur, ne mâhnește. Nu poate spune nimeni că primește cu bucurie toate acestea, dar este o temă pe care trebuie să învăţăm să o înfruntăm corect.

Marius Iordachioaia despre secularizarea trăirii Bisericii. "Libertatea religioasă nu este libertatea credinței, care este obținută și manifestată mereu printr-un act de nevoință, de eliberare continuă, ci este o virtute a societății democratice, livrată religioșilor"

Dragostea în care cred: România secularizării profunde

Dacă ținta dictaturii comuniste în privința Ortodoxiei a fost secularizarea proprietăților și a discursului public, cea a comunismului albastru de azi este secularizarea trăirii Bisericii.

Avem, de pildă, libertate religioasă, libertatea de a ne informa și comunica religios. Dar, această libertate nu este a credinței, care este obținută și manifestată mereu printr-un act de nevoință, de eliberare continuă: ci, este o virtute a societății democratice, livrată religioșilor. Este o virtute a Statului concesionată Bisericii.

De aceea Biserica, asumând și manifestând această libertate, asumă și manifestă o virtute a Statului și a societății democratice. De aceea, monitorizarea și administrarea acestei virtuți, aparține Statului, nu Bisericii, căci cea din urmă doar a închiriat-o. Rezultă deci că e firesc, în acestă ordine, ca Biserica să dea socoteală pentru libertatea sa, Statului.

Rând pe rând, toate virtuțile, au trecut în proprietatea Statului. Aceasta este esența duhovnicească a modernității. Apare, apocaliptic, din marea popoarelor, Statul modern, acest Idol Suprem, care confiscă viața naturală a popoarelor, o trece prin mecanismul său interior, o golește de tot viul, și pe urmă, o închiriază, cu generozitate, celor de la care a furat-o.

După Revoluția din 90, Statul din România, a început desăvârșirea secularizării Bisericii,  prin secularizarea trăirii ortodoxe.

Dacă secularizarea averilor mănăstirești din vremea lui Cuza a însemnat confiscarea proprietăților, secularizarea de azi înseamnă, trecerea cultului, a vieții bisericești, din proprietatea Bisericii, în cea a Statului.

L-am văzut, acum câteva zile, pe cel mai titrat preot-profesor al momentului, cel mai popular conferențiar pentru tineri, un răsfățat al Massmediei, modelul de comunicator ideal al Bisericii, într-un lung interviu la postul public de televiziune.

Inteligent și cult, tot ce spunea aluneca precum uleiul și amețea plăcut ca vinul: dar toată această plăcere îmi dădea, după o vreme, o stare de greață a inimii: îmi venea să vomit tot ce am auzit...

De ce?

Pentru că prin discursul preotului-profesor, învățătura creștină provoca o plăcere senzuală, făcea un fin masaj erotic minții și inimii, împingea subtil trăirea creștină în zona divertismentului public.

Iar aceasta este tocmai secularizarea trăirii religioase.

Parafrazând un cuvânt al lui Denis de Rougemont din cartea sa Partea diavolului: secularizarea  trăirii Bisericii este nimic altceva decât efectul administrării ei de către Satana.

Doamne Iisuse, rămâi cu noi, că se face noapte în credința noastră....

***

 Dragostea în care cred: fabrica de paralitici

(cu drag, pentru Ioan)

Biserica este Mama noastră, a creștinilor.

Dar dacă mama mea după trup 

ar vorbi ca Agenția Basilica

aș crede că a fost înlocuită

cu o sosie artificială,

cu un robot...

Biserica cerească e Familia.

dar cea de acum, de pe pământ,

pare tot mai mult

o casă de copii abandonați

unde părinții sunt înlocuiți 

cu asistenți sociali...

Și vă mirați fraților, preoți și mireni, 

că suntem

niște creștini tot mai handicapați

tot mai confuzi și mai slabi?

Când se supune puterii lumești
biserica unei țări devine

fabrica de cetățeni paralitici, orbi și surdo-muți

de care

are nevoie Statul...

Mesajul luminos al Sfintei Chinotite în contextul împotrivirilor față de hotărârile Sinodului din Creta: "nu sunt îndreptățite tulburările și deznădejdea care conduc la schisme"

Cum sunt călugări athoniti care au întrerupt pomenirea Patriarhului Bartolomeu pe motiv de împotrivire față de deciziile Sinodului din Creta (2016), Sfânta Sinaxă Dublă a Sfântului Munte a publicat comunicatul de mai jos:

Kareia, 17/30 iunie 2017
Nr. F.2/32/1400

Mesajul Sfântului Munte despre
Sfântul și Marele Sinod din Creta

Sfânta Sinaxă Dublă a Sfântului Munte, întrunită astăzi 17 / 30 iunie 2017 la Kareia, în a 206-a ei ședință, fiind prezenți cei 20 de reprezentanți obișnuiți și 20 de reprezentanți extraordinari ai Sfintei Chinotite, în continuarea textelor oficiale ale Sfântului Munte deja publicate în ultima vreme – atât a poziției acestuia înainte de  Sfântul și Marele Sinod, cât și a evaluării textelor finale ale Sinodului – cu simțământul răspunderii și cu respect față de Sfânta noastră Biserică și de pliroma ei face cunoscute următoarele:

În mod continuu se observă o tulburare mocnită, provocată de cei care se împotrivesc față de hotărârile Sfântului și Marelui Sinod (Creta, 2016). Se propun delimitări și întreruperea pomenirii episcopilor noștri. Pentru că avem și noi parte de aceste tulburări, și ne aflăm în interiorul Bisericii, adresăm tuturor salutul lui Hristos Cel înviat: Pace vouă!

Tulburarea nu are motiv, devreme ce Domnul Cel înviat este cu noi.

Ce duh moștenim, ce duh ducem mai departe?

Oameni și demoni: Al cărui duh sunt?

Pentru mine Sfinții Închisorilor sunt eroiii războiului duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe Române cu duhul comunismului.

Ei au început acest război la periferia lui, la nivel trupesc și intelectual, cultural și politic, și au fost duși de Dumnezeu până în miezul lui, în Casa Răului, în inima vârtejului malefic ce avea să-i împrăștie semințele în inimile oamenilor....

Sfinții Închisorilor au înfruntat duhul comunismului în starea lui pură, înainte de a se disemina în poporul român. De aceea, oricine vrea să vadă chipul descoperit, fără nici o mască ideologică sau instituțională, al duhului comunismului trebuie să cunoască Fenomenul Reeducării din pușcăriile comuniste, Fenomen care și-a avut capitala la Pitești.

Detaliu din Icoana mărturisitorilor din temnițele comuniste

După 1989 duhul comunismului n-a părăsit România. Dimpotrivă, și-a continuat lucrarea. Lupta începută cu elita duhovnicească a României în tenebrele Piteștiului a devenit acum lupta cu amintirea, cu Duhul acestora, în sufletele noilor generații.  

Reeducarea nu e un succes deplin decât atunci când poporul se leapădă de eroiii lui duhovnicești, ca de niște pericole supreme pentru pacea și bunăstarea lor, așa cum s-au lepădat evreii de Hristos; atunci abia primește el în chip desăvârșit, pentru totdeauna, pecetea comunismului. Căci vrăjmașul sufletului omenesc știe că Biserica e vie într-un neam atâta timp cât naște eroi duhovnicești, luptători cu duhurile rele, că Liturghia își împlinește rostul atâta vreme cât hrănește acest eroism.

În comunismul de dinainte de 1989 pușcăriile au fost adevăratele mănăstiri și schituri ale țării: acolo a bătut inima Ortodoxiei. Căci acolo a fost prima linie a războiului duhovnicesc. Acolo, elita culturală și politică a țării a devenit elită duhovnicească; acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit să fie duși în tenebrele cele mai profunde ale comunismului, ca să înfrunte însuși duhul acestuia.

În măsura în care a rămas ceva necomunizat în Biserica și țara noastră, aceasta se datorează Sfinților din închisorilor comuniste. Prin compromis s-a salvat instituția eclezială, dar prețul ascuns, duhovnicesc, al acestui târg, a fost pătrunderea duhului comunist în administrația bisericească și mentalul colectiv al credincioșilor. De aici ni se trag toate bolile care macină azi Ortodoxia românească, de la cultul consumismului ”cu binecuvântare” și până la înlocuirea războiului duhovnicesc cu psihoterapia ortodoxă, training-uri de dezvoltare personală.

Cum tindem să înțelegem și să abordăm Biserica din România azi? Ca pe o clinică de recuperare pentru cei ce nu se mai pot integra în societatea de consum sau ca spital de campanie pentru cei răniți în războiul duhovnicesc?

Poate că fără Sfinții Închisorilor, fără istoria scrisă cu sângele lor în temnițele comunismului, nici măcar nu ne-am mai pune o astfel de întrebare.

***

El, întorcându-Se, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască.(Luca 9, 54-55)

Mitropolitul Hierotheos Vlachos: "Unitatea este roada Duhului Sfânt, împărtășirea Duhului Sfânt, unitatea de credință"

Unitatea este o unitate de credință, așa cum Dumnezeu și sfinții au revelat-o, o unitate legată de „împărtăşirea Sfântului Duh“ și care, fără îndoială, cere ca "viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm"

"Atingem unitatea duhovnicească prin respectarea poruncilor lui Hristos"

Răstignirea Părintelui între cei doi tâlhari: egoismul lumesc și egoismul duhovnicesc. Biserica și lumea religioasă. "Cei care au Adevărul în lăuntrul lor, sunt neîncetat schimbați și apărați de Adevăr"

Icoana de Mihai Coman

Oameni și demoni: EU-L RISIPITOR (o simțire a Evangheliei de azi)

Nu știu voi cu ce ați rămas din Evanghelia de azi, dar mie mi s-a părut că-L văd, în tatăl din Pildă, pe Hristos răstignit între cei doi tâlhari...

Căci cei doi fii ai Tatălui sunt, evident, doi tâlhari.

Fiul Risipitor vrea partea lui: frate-su, mai bolnav, vrea toată averea. De aceea, îl doare partea cheltuită de fratele său, nu plecarea și nici decăderea fizică și morală a acestuia. Și nu se îndură, pentru a nu-și diminua moștenirea, să taie un miel ca să petreacă împreună cu prietenii săi, altă dovadă că nu iubea pe nimeni.

Avem un fiu care pleacă să-și facă pofta. Și altul, care pentru același lucru, rămâne. Amândoi sunt niște egoiști. Nici unul nu-și iubește părintele. Amândoi se iubesc, cu pasiune, doar pe ei înșiși.

Iar egoismul este cea mai gravă boală a sufletului, pentru că risipește esența vieții, sămânța vieții veșnice din noi: capacitatea de a iubi.

Toți oamenii se nasc cu bobul de grâu al iubirii în ei: dar cei care nu-l îngroapă în pământul dragostei de Dumnezeu și aproapele, adică în pământul Bisericii, ci îl păstrează pentru ei înșiși, îl fac să nu dea rod, să se usuce și să moară. Și odată cu el, moare sufletul...

În cei doi frați din pildă, avem două feluri de egoism, ilustrat în istorie de neamuri și Israel: egoismul trupesc și egoismul duhovnicesc, Sau, altfel formulat, egoismul lumesc și cel religios.

Egoismul lumesc reprezentat de Fiul Risipitor: vrea un loc plăcut în lume, vrea un loc în Rai dar a greșit direcția și metoda, pentru că și-a greșit învățătorul. Dar când va înțelege asta, se va întoarce și se va corecta.

Egoismul duhovnicesc este cel care nu vrea, ca fratele său risipitor, un loc în Rai, ”o parte din averea Tatălui”: ci vrea tot Raiul doar pentru sine. Vrea, și acesta e întunecatul secret pe care încearcă să-l ascundă sub asceza și ascultarea lui, locul Tatălui. Dacă egoismul Fiului Risipitor este omenesc, cel al fratelui său este demonic.

În Pilda Fiului Risipitor Îl văd pe Dumnezeu răstignit, cu mâinile întinse către cei doi tâlhari de lângă El: ca să-i apuce și să-i ducă, în Rai, pe amândoi. Dar, din nefericire, doar unul singur a vrut asta... Doar cel care și-a dat seama că adevărata iubire nu era cea ”predicată” de pofta sa, nici de femeile sau prietenii cu care își mâncase averea, ci iubirea Tatălui, iubirea plină de înțelegere și iertare, care îmbrățișează necondiționat....

De pe Cruce Viața veșnică ne întinde, zi și noapte, mâinile Sale. Dar noi vrem, cu o încăpățânare tragică, mereu hrănită de această lume, să ne trăim viețile noastre.

Iar viața mea nu e decât drumul meu către moarte... Privită atent și de aproape, viața mea nu înseamnă de fapt decât păcatele mele și moartea mea...

Există o singură Viață pentru noi toți. Vă rog, nu încercați să vă luați partea sau să o luați toată pentru voi: nu veți face decât să vă risipiți și să vă pierdeți. Și să lăsăm această Viață mai rănită și mai slăbită următoarei generații, copiilor noștri...

Cred că morala acestei pilde poate fi formulată și așa:

Haideți să ne oprim! Haideți să ne dezintoxicăm de această otravă, de acestă cultură, de această școală a morții veșnice care este egoismul.

Haideți să învățăm iubirea Tatălui de la Domnul Iisus Hristos prin Duhul Sfânt.

Haideți la Biserică. Haideți să învățăm, împreună, să fim fii și frați.

Oameni și demoni: BISERICA și LUMEA RELIGIOASĂ

Într-una din întâlnirile sale cu obștile monahale din Rusia, schiarhimandritul Ioachim Parr spunea:

”Rusia moare, înghițită de lumesc. Și nimeni nu-i întinde o mână de ajutor de care ar putea să se sprijine. Iată, noi, cei ce ne-am adunat aici, suntem gata să ne aducem jertfa?”

Citind aceste cuvinte, mi s-a părut că aud, în sfârșit, strigătul Bisericii dintr-o țară, expresia patriotismului ei specific: Patria noastră moare, înghițită de lumesc!! 

Nu de imoralitate sau interese politice oculte; nu de consumerism sau epidemii; nu de globalizare și jaf economic organizat; nu de corupție sau dependențe. Nu. De toate acestea se ocupă sau ar trebui să se ocupe alte instituții. Ale acestei lumi. Lumești.

Biserica este în lume, dar nelumească. Și este aici, în lume, cu misiunea izbăvirea oamenilor, de lumesc.

Adică, de fapt, Biserica nu se ocupă de morală sau cultură, economie ori sănătate. Desigur, poate face gesturi care pot fi catalogate de un ochi profan ca economice sau culturale. Dar, dacă ele nu sunt făcute ca să scoată oamenii din lumesc, nu sunt ale Bisericii, ci ale lumii religioase. Iar lumea religioasă nu este Biserica.

Dacă e greu să înțelegem cele scrise mai sus e în primul rând pentru că Ortodoxia românească, de pildă, constă dintr-o covârșitor de multă lume religioasă și, foarte puțină Biserică.

Diferența dintre lumea religioasă și Biserică e simplă, extrem de vizibilă, pentru cei care vor să vadă: lumea religioasă e acel segment al populației care a ales religia pentru a-și atinge scopurile din lume, pentru a ocupa locul dorit în lume. Biserica, e adunarea celor care vor să învingă lumea, să răzbească, nu la sfârșitul vieții, ci în tot ce fac, din lume.

De exemplu, filantropia lumii religioase, rezolvă o problemă economică neacoperită de instituțiile lumești abilitate. Pe când milostenia Bisericii, este o parte din Liturghie, folosește materia și ritualul milosteniei, pentru ca omul să simtă harul, lumina și aerul Împărăției nelumești pe care o reprezintă.

Altfel spus, milostenia lumii religioase este o parte din faptele prin care să răzbești în viață, o parte a schimbului cu Dumnezeu: eu fac milostenie cu un flămând, iar Dumnezeu îmi va da ceea ce Îi cer din lume. De aceea, milostenia lumii religioase este, în realitate, desacralizată. Adică, lumească. De aici.

Pe când cea a Bisericii este făcută tocmai în scopul sacralizării vieții, mărturiei nelumești a sfințeniei, a prezenței lui Dumnezeu; și prin acesta, a ieșirii din lume, care la nivelul persoanei este o ieșire din sine....

Ieșirea din lumesc nu înseamnă ieșirea din viața cotidiană, din aspectele ei formale, economice, culturale, civice sau politice. Ci toate acestea trăite cu altă intenție fundamentală. Cu intenția, mereu prezentă ca fundament și vector tainic, ca, indiferent de activitatea în care suntem prinși, ea să continue Liturghia, lucrarea Liturghiei, de a scoate lumea din lumesc, de a o înălța permanent din tenebrele egoismului, în care a prăbușit-o păcatul, spre lumina nepieritoare a iubirii curate, pe care a răsărit-o în lume, Crucea.  De exemplu, pot merge la serviciu doar ca să câștig bani și să mă perfecționez în meseria mea. Omul religios rămâne la aceste scopuri, singura deosebire față de omul profan, de omul care se bazează pe puterile proprii, este că omul religios cere și ajutorul lui Dumnezeu pentru împlinirea acestor deziderate. Pe când omul Bisericii, vine la serviciu ca, în primul rând, să se desăvârșească (și acolo) în practicarea iubirii creștine, care e nelumească.

Ca să spun așa, Biserica învinge lumescul, pe când lumea religioasă, doar îl administrează religios.

Dar Dumnezeu nu s-a întrupat ca să creeze o lume religioasă. Tocmai lumea religioasă L-a răstignit.

Israelul din vremea Mântuitorului era o lume religioasă preocupată de locul său în lume. Și L-a ucis pe Dumnezeu pentru că nu Se întrupase pentru asta, pentru așezarea Israelului pe locul său măreț din lume, ci pentru scoaterea Israelului din lume. Iar pentru omul religios, ca și pentru omul profan, ieșirea din lume este echivalentă cu moartea. O acceptă ca inevitabilă la sfârșitul vieții; dar, acum și aici, ca intenție și lucrare permanentă a Adevărului în lume, nu.

Ca să luăm un exemplu recent și dureros:, atât Sinodul din Creta, cât și contestarea lui, sunt evenimente ale lumii religioase, nu ale Bisericii. Acest Sinod nu s-a făcut pentru că Duhul Sfânt a vrut să comunice ceva Bisericii prin el; ci la comandă politică. Iar reacția la Sinod, nu e nici ea a Duhului Sfânt, ci a lumii religioase, pentru că a fost morală, nu duhovnicească.

Atât pentru a schimba, cât și pentru a apăra Adevărul, trebuie să te situezi în afara Lui.

Cei care au Adevărul în lăuntrul lor, sunt neîncetat schimbați și apărați de Adevăr. Si astfel sunt purtați de lucrarea Adevărului tot mai departe de lume: sunt oameni tot mai nelumești... 

Și sunt oamenii care nu lasă o țară să piară în lumesc. Sunt acei puțini pentru care Dumnezeu ține o țară, așa cum ar fi ținut Sodoma și Gomora dacă ar fi fost acolo 5 drepți.. 
Sunt Biserica.