Dragostea în care cred: România secularizării profunde
Dacă ținta dictaturii comuniste în privința Ortodoxiei a fost
secularizarea proprietăților și a discursului public, cea a comunismului
albastru de azi este secularizarea trăirii Bisericii.
Avem, de pildă, libertate religioasă, libertatea de a ne informa și
comunica religios. Dar, această libertate nu este a credinței, care este
obținută și manifestată mereu printr-un act de nevoință, de eliberare
continuă: ci, este o virtute a societății democratice, livrată
religioșilor. Este o virtute a Statului concesionată Bisericii.
De aceea Biserica, asumând și manifestând această libertate, asumă și
manifestă o virtute a Statului și a societății democratice. De aceea,
monitorizarea și administrarea acestei virtuți, aparține Statului, nu
Bisericii, căci cea din urmă doar a închiriat-o. Rezultă deci că e
firesc, în acestă ordine, ca Biserica să dea socoteală pentru libertatea
sa, Statului.
Rând pe rând, toate virtuțile, au trecut în proprietatea Statului.
Aceasta este esența duhovnicească a modernității. Apare, apocaliptic,
din marea popoarelor, Statul modern, acest Idol Suprem, care confiscă
viața naturală a popoarelor, o trece prin mecanismul său interior, o
golește de tot viul, și pe urmă, o închiriază, cu generozitate, celor de
la care a furat-o.
După Revoluția din 90, Statul din România, a început desăvârșirea secularizării Bisericii, prin secularizarea trăirii ortodoxe.
Dacă secularizarea averilor mănăstirești din vremea lui Cuza a însemnat
confiscarea proprietăților, secularizarea de azi înseamnă, trecerea
cultului, a vieții bisericești, din proprietatea Bisericii, în cea a
Statului.
L-am văzut, acum câteva zile, pe cel mai titrat preot-profesor al
momentului, cel mai popular conferențiar pentru tineri, un răsfățat al
Massmediei, modelul de comunicator ideal al Bisericii, într-un lung
interviu la postul public de televiziune.
Inteligent și cult, tot ce spunea aluneca precum uleiul și amețea plăcut
ca vinul: dar toată această plăcere îmi dădea, după o vreme, o stare de
greață a inimii: îmi venea să vomit tot ce am auzit...
De ce?
Pentru că prin discursul preotului-profesor, învățătura creștină provoca
o plăcere senzuală, făcea un fin masaj erotic minții și inimii,
împingea subtil trăirea creștină în zona divertismentului public.
Iar aceasta este tocmai secularizarea trăirii religioase.
Parafrazând un cuvânt al lui Denis de Rougemont din cartea sa Partea diavolului: secularizarea trăirii Bisericii este nimic altceva decât efectul administrării ei de către Satana.
Doamne Iisuse, rămâi cu noi, că se face noapte în credința noastră....
***
Dragostea în care cred: fabrica de paralitici
(cu drag, pentru Ioan)
Biserica este Mama noastră, a creștinilor.
Dar dacă mama mea după trup
ar vorbi ca Agenția Basilica
aș crede că a fost înlocuită
cu o sosie artificială,
cu un robot...
Biserica cerească e Familia.
dar cea de acum, de pe pământ,
pare tot mai mult
o casă de copii abandonați
unde părinții sunt înlocuiți
cu asistenți sociali...
Și vă mirați fraților, preoți și mireni,
că suntem
niște creștini tot mai handicapați
tot mai confuzi și mai slabi?
Când se supune puterii lumești
biserica unei țări devine
biserica unei țări devine
fabrica de cetățeni paralitici,
orbi și surdo-muți
de care
are nevoie Statul...
Excelent articol!
RăspundețiȘtergere