"A face parte dintr-o parohie vie e șansa noastră de a supraviețui duhovnicește"

Este imperios necesar ca enoriașii unei parohii să fie cu adevărat o familie! Este unica noastră șansă (a mirenilor) de salvare de duhul lumesc și de toate influențele sale care ucid în noi orice formă de sensibilitate față de durerea (de orice fel) a aproapelui.

Cred că este necesar să ne concentrăm toată atenția și strădania nu pe „reîncreştinarea”, „reevanghelizarea”, „înduhovnicirea” contextului social, în interiorul căruia se află parohia, ci pe „reîncreştinarea”, „reevanghelizarea”, „înduhovnicirea” vieții parohiale. Desigur, aceasta nu se poate realiza în mod exterior, ci numai plecând de la persoană, adică fiecare plecând de la înnoirea vieţii sale. Adevărata schimbare nu vine din afară, prin norme, legi, principii, ci din interior, prin primenirea sufletului, printr-o viaţă de pocăinţă şi curăţire de patimi, de continuă întoarcere şi căutare a lui Dumnezeu, a sălăşluirii harului Său în suflet. Este de maximă urgenţă strădania continuă ca parohia să redevină spaţiu de tămăduire prin asceză, păzire a poruncilor şi îndumnezeire.

Dacă mergem la aceeași biserică, nu înseamnă neapărat că și formăm o adevărată familie duhovnicească. Pentru aceasta este nevoie de osteneală, de jertfă, de dragoste, de rugăciune și, mai ales, de asumarea unui cuget obștesc.

Vesmintele clericale - importanta si semnificatia lor

Din timpurile Bisericii primare, clericii creștini au purtat veșminte speciale când celebrau atât slujbele bisericești, cât și celelalte funcții clericale.

Într-un anumit sens, veșmintele clericale sunt un fel de uniformă, permițând identificarea purtătorului după slujba și rangul său, dar ele au și o funcție spirituală, creând pentru credincioși o atmosferă favorabilă înțelegerii faptului că, în Biserică, creștinul caută să se apropie mereu mai mult de Împărăția Cerurilor. Astfel, prin purtarea veșmintelor acestora, clericii devin ei înșiși icoane ale Domnului Iisus Hristos și ale îngerilor Săi, slujind la unicul altar al lui Dumnezeu.

VESMINTE LITURGICE

Vesminte diaconesti:	Vesminte preotesti:	Vesminte episcopale:
1. Stihar 2. Orar 3. Manecute 4. Cadelnita	1. Felon 2. Epitrahir 3. Epigonatul sau bedernita 4. Stihar 5. Braul sau cingatoarea 6. Manecutele	1. Omoforul 2. Sacos 3. Epigonatul sau bedernita 4. Epitrahilul 5. Stiharul 6. Braul 7. Manecutele 8. Mantia 9. Mitra 10. Crucea pectorala 11. Engolpionul 12. Carja 13. Dicherul si Tricherul 14. Vulturul sau potnoja
STIHARUL este un vesmant liturgic in forma unei camesi lungi, cu maneci largi, acoperind corpul de la gat pana la glezne, avandu-si originea in tunica lunga pe care o purtau preotii Vechiului Testament (Iesirea 39,27). Denumirea de stihar provine de la dungile sau sirurile de purpura (broderie) cu care era impodobit si se numeau stihuri. Desi stiharul este un vesmant liturgic comun tuturor treptelor clerului, el prezinta unele deosebiri dupa forma si culoare: la diaconi stiharul este un vesmant exterior, cu maneci largi si culoare - in general - alba; la preoti si arhierei stiharul a devenit vesmant interior, deoarece peste el se imbraca: la preoti, felonul, iar la arhierei sacosul si mantia. Culoarea alba a stiharului simbolizeaza curatia spirituala a persoanelor sfintite care il imbraca asa cum arata si vedenia din Apocalipsa Sf. Ioan Evanghelistul (Cap. 1,13; 4,4;6,11). Vedenia il arata pe Dumnezeu-Tatal, in slava cereasca, inconjurat de 24 de batrani si de sfinti martiri imbracati in haine albe si lungi.
ORARUL este o piesa vestimentara liturgica, specifica treptei diaconesti. Orarul are forma unei fasii inguste de stofa (cu lungimea de cca 0,15m si lungimea de aproximativ 3,5-4 m), facuta din bumbac, matase sau in si brodata cu fir argintiu sau auriu, care formeaza desene in forma de cruci, frunze, spice de grau, etc. Orarul se poarta pe umarul stang, astfel ca un capat sa atarne pe spate, pana jos la picioare, iar celalalt capat se trece peste piept, pe sub bratul drept si se aduce pe la spate, tot pe umarul stang si cu capatul atarnat pe piept. Diaconul prinde acest capat cu trei degete de la mana dreapta si il ridica sus (pana in dreptul fruntii) in timp ce se rostesc ecteniile sau alte forme liturgice, prin care credinciosii sunt indemnati la rugaciune. Se numeste orar (de la lat. oro, orare= a se ruga) pentru ca in vechime el era o fasie de panza alba pe care diaconul o purta pe mana si dadea cu ea semn credinciosilor cand sa se roage. Despre simbolismul orarului, Sf. Simeon al Tesalonicului spune ca el insemneaza firea cea nevazuta a ingerilor si , atarnand pe umeri, insemneaza aripi; pe el e scris intreit sfanta cantare a ingerilor (Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot); si tot el spune ca diaconul incinge crucis orarul, inainte de impartasanie, imitand prin aceasta pe serafimi, care isi acopera ochii in semn de umilinta, caci nu cuteaza a privi slava lui Dumnezeu.
FELONUL  este vesmantul liturgic pe care preotii il pun ca pe o pelerina deasupra celorlalte vesminte liturgice cand slujeste Sf. Liturghie. Acest vesmant aminteste de toga anticilor si mantaua sau pelerina pe care o purtau Mantuitorul si Apostolii, si era in uz general la evrei. Ca forma, felonul liturgic a pastrat linia pelerinei romane, care era un fel de manta sau pelerina dintr-o singura bucata de stofa, de forma rotunda, fara maneci, acoperind tot corpul pana jos si avand la mijloc o deschizatura prin care se introducea capul. In biserica romano-catolica, vesmantul acesta si-a pastrat denumirea antica penula sau paenula, dar s-a modificat ca forma, fiind scurtata si taindu-i-se partile laterale pentru nu a stingheri miscarile bratelor. In Biserica Ortodoxa el a ramas mai fidel formei antice, fiind scurtat numai in fata, pentru a lasa mainile libere. Pana in sec. al XV felonul a fost vesmantul de deasupra atat al preotilor; cat si al arhiereilor de toate gradele (episcop, mitropolit, patriarh). Dupa cum marturiseste Sf. Simeon al Tesalonicului (+1429) felonul episcopal avea semn distinctiv drept podoaba o cruce; al mitropolitilor si al patriarhilor era facut dintr-o stofa cu model in polistavriontesatura sub forma de cruci si se numea polistavrion. Ierarhii din pictura bisericeasca veche apar imbracati in astfel de felon. In Biserica Ortodoxa de azi, felonul a ramas, ca vesmant liturgic numai pentru preoti. Ierarhii l-au inlocuit cu sacosul. Ca la toate vesmintele liturgice, la inceput si culoarea felonului era alba; mai tarziu a inceput a fii confectionat si din alte culori. In timpul Postului Mare se poata felon rosu, iar in Saptamana Mare sau a Sfintelor Patimi, ca si la slujbele funebre se poarta felon de culoare neagra, exprimand intristarea si plansul pentru Patimile Domnului.  Felonul are aplicat pe spate o cruce inflorata, un chenar sau o iconita rotunda reprezentand chipuri sfinte (Maica Domnului, Mantuitorul ori un Sfant). Felonul simbolizeaza si mantia rosie cu care a fost imbracat Hristos in timpul Patimilor Sale. Faptul ca e larg si acopera tot corpul simbolizeaza si puterea atotcuprinzatoare a lui Dumnezeu cu care ii invesmanta pe preoti.
MANECUTELE sunt piese vestimentare comune celor trei trepte ierarhice (diacon, preot, episcop) care se pun peste marginea manecilor stiharului, pentru a le strange, ca sa nu incomodeze miscarile mainilor. Nu se cunoaste sigur originea lor. Ele simbolizeaza legaturile cu care iudeii au legat mainile lui Iisus cand L-au dus la judecata.
EPITRAHILUL sau polular patrafir este o fasie de stofa sau matase lata cam de 30 cm si lunga cat stiharul, rascroita la partea de sus, astfel ca sa poata intra pe cap spre a fi apoi asezata pe umeri. Partea de la capatul de jos este ornata cu franjuri iar pe fasia ce atarna pe piept se coase sau se brodeaza o cruce. La inceput, epitrahilul era o fasie ca orarul, care se aseza in jurul gatului, avand capetele atarnate pe piept. Epitrahilul aminteste crucea purtata de Mantuitorul pe drumul calvarului. Dintre vesmintele preotesti, epitrahilul este cel mai folosit si fara el nu se poate savarsi nici o slujba. El simbolizeaza puterea harului dumnezeiesc care se pogoara asupra preotului si prin care el slujeste cele sfinte; mai simbolizeaza si jugul cel bun al slujirii lui Hristos, luat de buna voie de preot si episcop (Matei 11,29), amintind si crucea patimirii Domnului (Gherman al Constantinopolului). Epitrahilul e semnul preotiei depline. El se da preotului la hirotonie.
BRAUL  este o fasie ingusta prelungita cu doua baiere cu care se leaga in jurul mijlocului, peste stiharul preotesc. Preotul si episcopul se incing cu braul peste stihar, ca sa nu-i incomodeze in timpul savarsirii Sfintelor slujbe. Si in V.T. braul facea parte din costumul preotesc de slujba (Iesire 28,8 si 28,39). In cartea lui Isaia gasim interpretarea simbolica pe care profetul o da braului: Dreptatea (lui Mesia) va fi ca o cingatoare pentru rarunchii Lui, si credinciosia, ca un brau pentru coapsele Lui (Isaia 11,5 ). Apare in viziunea din Apocalipsa a Sf. Ev. Ioan: Fiul Omului, imbracat in vesmant lung pana la picioare si incins pe sub san cu brau de aur (Apoc. 1,13). Sf. Simeon al Tesaloncului explica simbolismul braului, care inchipuieste puterea ce s-a dat arhiereului de la Dumnezeu, peste mijlocul sau.
SACOSUL este un vesmant arhieresc pe care arhiereii il imbraca peste stihar, dupa ce si-au pus epitrahilul, braul si manecutele. Sacosul a inlocuit vechiul felon (pe care odinioara il purtau si arhiereii, dar pe care astazi il poarta numai preotii). Sacosul este scurt pana la genunchi, cu maneci largi si are in partea de sus o deschizatura prin care se introduce capul, iar cele doua parti laterale sunt prinse prin nasturi in forma de clopotei de aur, dupa modelul vesmantului marelui preot din Vechiul Testament (Iesire 28,33-34 si 39, 25-26). Se crede ca originea sacosului se afla in vechea tunica a imparatilor bizantini, pe care o imbracau la anumite solemnitati publice. Ei au daruit aceasta tunica, in semn de cinstire mai intai patriarhilor Constantinopolului, iar mai tarziu si unor arhiepiscopi. Ca vesmant liturgic a intrat in uzul Bisericii Ortodoxe prin sec. V. La inceput il purta numai patriarhul de Constantinopol si numai la Craciun, Pasti si Rusalii, dar cu timpul l-au purtat si alti ierarhi, astfel ca in sec. XVII-lea, sacosul devine un vesmant comun tuturor arhiereilor. Sacosul simbolizeaza cainta si smerenia si aminteste hlamida cu care iudeii L-au imbracat in batjocura pe Hristos, cand L-au dus la rastignire. Clopoteii cu care se incheie sacosul simbolizeaza cuvantul lui Dumnezeu, care trebuie propovaduit de episcop. Numarul de 12, cate 6 de fiecare parte, cu care se incheie sacosul, aminteste si glasul celor 12 Apostoli, propovaduind Evanghelia.
OMOFORUL  este o piesa vestimentara specifica costumului de slujba arhieresc. Este un fel de esarfa, o fasie lunga care se pune pe umeri imprejurul gatului, iar cele doua capete se lasa pe piept. La mijloc in dreptul gatului este brodata o iconita (medalion) cu chipul Mantuitorului. Dupa lungime omoforul este mare si mic. Omoforul mare se pune la inceputul Liturghiei pana la Apostol, cand se scoate si se inlocuieste cu omoforul mic cu care se ramane tot restul slujbei. La imbracarea omoforului se rosteste de catre diacon formula: Pe umeri ai luat, Hristoase, firea noastra cea ratacita si inaltandu-Te ai adus-o pe ea lui Dumnezeu-Tatal. (cf. Luca 15, 4-5). Despre originea omoforului mai multi cercetatori cred ca omoforul arhieresc este continuarea acelui vesmant purtat de arhiereii Legii vechi in timpul slujirii la Cortul Sfant si la templu, numit efod sau umerar. Altii cred ca omoforul ar fi o insigna data de imparatii romani episcopilor Romei, in cursul sec. al V-lea, spre a se deosebi de ceilalti clerici si corespunzand astazi cu vesmantul numit de catolici pallium . Pallium este o fasie de stofa lunga si ingusta, din lana alba, cu sase cruci negre, asezate pe umeri, ale carei capete atarna unul in fata si altul in spate. La inceput acest vesmant era rezervat numai papilor care il daruiau ca si pe o distinctie si altor episcopi, iar azi il poarta papii, primatii papali, arhiepiscopii si anumiti episcopi privilegiati. In Rasarit insa omoforul a fost purtat de la inceput de catre toti arhiereii, fiind daruit de imparati si considerat ca simbol al demnitatii episcopale (cel mai ales vesmant cum il numeste Sf. Simeon al Tesalonicului).Culoarea omoforului a fost de la inceput alba, apoi la fel cu aceea a sacosului.
MANTIA  este un vesmant liturgic pe care il imbraca arhiereii la savarsirea serviciilor divine, cand nu imbraca sacosul si stiharul (ca de ex. la Vecernie si Litie - Priveghere, la sfintirea apei, la Maslu, la inchinarea la icoane inainte de Liturghie, in procesiuni. Mantia are caracter extra-liturgic. Mantia este un vesmant lung si larg, fara maneci, ca o pelerina bogata, de culoare purpurie, impodobita pe laturi cu niste benzi, numite fasii sau  incheiata la gat si jos in fata, avand la dreapta si la stanga incheieturilor cate doua tablite brodate sau cusute cu fir de aur. Privind originea ei se crede ca deriva din mantaua monahala de odinioara pe care arhiereii au adoptat-o deoarece si ei se recruteaza din randul calugarilor. Pana in sec. XV, mantia era purtata de arhierei ca o haina de toate zilele, apoi a fost pastrata de Biserica de rasarit ca vesmant liturgic pentru arhierei. In Biserica Rusa arhimandritii poarta mantie. In biserica apuseana ea se numeste cappa si a devenit vesmant liturgic, aproximativ din sec. al XII-lea, fiind de atunci tot mai impodobita si extinzandu-se la clericii de toate treptele. In interpretarea simbolica, mantia inchipuie imbracamintea ingereasca. Sf. Simeon al Tesalonicului o numeste darul lui Dumnezeu cel putator de grija si acoperitor, iar cele patru tablite de la incheieturile mantiei simbolizeaza cele de sus, Tablele Legii Vechi, iar cele de jos inchipuie cele doua Testamente ale Sfintei Scripturi unite prin Hristos, din care izvorasc rauri de apa vie, asa cum trebuie sa izvorasca mereu si invatatura, din mintea si din gura arhiereului.
EPIGONATUL sau BEDERNITA este o bucata de stofa de forma romboidala, care se atarna la coapsa dreapta, fiind legata fie de brau, fie de gat cu o panglica trecuta pe umarul stang. Acest ornament (podoaba) este purtat de arhierei numai cand slujesc Sf. Liturghie. Punerea lui este insotita de cuvintele rostite de diacon: Incinge-te cu sabia ta, peste coapsa ta puternice. (Ps. 44, 4). Epigonatul nu este un vesmant necesar, ci mai mult o insigna si de aceea episcopul acorda dreptul de a-l purta si preotilor distinsi cu ranguri bisericesti. S-au atribuit epigonatului mai multe simboluri: servetul cu care s-a sters Pilat pe maini, servetul cu care Mantuitorul s-a incins si a sters picioarele ucenicilor; sabia ce inchipuie crucea Invierii si biruinta asupra mortii, precum si sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu (Efeseni 6, 17), cu care se inarmeaza arhiereul pentru a respinge invataturile eretice.
MITRA ca parte a vesmintelor liturgice este acoperamantul capului folosit de arhierei in timpul serviciului divin. Mitra are forme diferite: ca o coroana imparteasca, rotunda si inalta, impodobita de jur imprejur cu iconite si cruciulita deasupra, in mijloc (mitra bizantina folosita in bisericile ortodoxe la greci, romani, sarbi, bulgari); in forma de caciulita, bogat impodobita cu pietre scumpe si iconite si avand deasupra o cruciulita (mitra ruseasca); o boneta mica, alba, cu o cruciulita deasupra (mitra alexandrina, probabil cea mai veche). Despre originea mitrei arhieresti,parerea cea mai probabila este ca ea inlocuieste cununa sau chidariul purtat de catre arhiereii Legii Vechi in serviciile religioase de la Cortul Marturiei si de la templu (Iesire 28,4,37 si 39;39,28), ca semn al arhieriei. Alte pareri sustin ca mitra bizantina isi are originea in coroana regilor bizantini, a carei forma o si imita, iar mitra latina (care are forma conica sau piramidala) deriva din tiara papala, care provine si ea din camilafca (lat. camelaum) sau caciulita care se pune pe cap, in Apus, in afara de serviciile divine. Existenta din sec. IV, folosirea mitrei s-a generalizat in sec. XV, cand a fost preluata de patriarhii Constantinopolului, socotiti ca un fel de succesori ai imparatilor bizantini, disparuti dupa caderea Constantinopolului sub turci. Mitra simbolizeaza cununa de spini de pe capul Mantuitorului sau si mahrama cu care I-a fost acoperit capul cand L-au pus in mormant. Ea este semnul demnitatii imparatesti a Mantuitorului si in acelasi timp semnul vredniciei primite de arhierei de la Mantuitorul, arhiereul fiind savarsitorul principal al serviciilor divine si al Sfintelor Taine.
ENGOLPIONUL este o insigna arhiereasca de forma unui medalion-iconita, cu chipul Mantuitorului sau al Maicii Domnului si mai rar chipul Sfintei Treimi. Engolpionul se poarta atarnat pe piept cu un lantisor de catre arhierei, fiind o podoaba arhiereasca, existenta numai in Bisericile Ortodoxe (greaca, romana, bulgara, etc.). Engolpionul aminteste hosenul sau pectoralul purtat de arhiereii Vechiului Testament, in care se pastrau Urim si Tumim, adica aratarea si adevarul, talismane sfinte, preinchipuind pe Hristos si pe Maica Domnului (Iesirea, 28, 4 si 15-30; 39,8 ). Originea engolpionului s-ar afla in micile relicvarii, adica cutiute cu moaste de sfinti sau lucruri sfinte, relicve pe care le purtau atarnate pe piept staretii de manastiri mai apoi si arhiereii, inca din sec. IV. Pana in secolul al XVIII-lea, avea forma de medalion sau de cruce, dupa care a ramas numai forma actualade medalion (iconita rotunda sau ovala). Arhiereii poarta engolpionul in timpul serviciului divin cat si in restul timpului. Cand slujeste Sf. Liturghie, arhiereul isi pune engolpionul peste sacos, iar diaconul rosteste: Inima curata zideasca intru tine Dumnezeu si Duh drept sa innoiasca intru cele dinlauntru ale tale (Ps. 50, 11). Spre deosebire de ceilalti arhierei (mitropoliti si episcopi) patriarhul poarta doua engolpioane. Engolpionul simbolizeaza marturisirea credintei si puritatea Sfintei Cruci. Cand reprezinta chipul Sf. Fecioare, simbolizeaza puterea ei mijlocitoare si ocrotitoare.
CRUCEA PECTORALA  este o insigna care se poarta ca si engolpionul, atrnata la piept. In Biserica Ortodoxa Romana, crucea pectorala este purtata nu numai de arhierei, ci si de anumiti preoti, distinsi cu aceasta insigna (iconom-stavrofor). Ea simbolizeaza Crucea lui Hristos, fiind semn al biruintei, al intaririi si al povatuirii.
CARJEA ARHIEREASCA sau TOIAGUL PASTORESC este un baston inalt, facut din lemn, uneori din metal si impodobit cu placute de aur, fildes, sau argint; la capatul de sus se termina cu doi serpi afrontati, care stau cap in cap), peste care se suprapune un glob si peste acesta o mica cruce. Pe manerul toiagului se infasoara, de obicei, o marama cusuta cu fir, pentru podoaba, dar si pentru a fi mai usor de purtat. Aceasta carje o primesc arhiereii cand intra in biserica si slujesc. Cand asista doar la slujba sau cand ies din biserica, ei poarta un baston mai simplu. Prototipul carjei arhieresti este in V. T. toiagul lui Aaron, care a infrunzit in chip minunat (Numeri 17,8). Carja simbolizeaza puterea de a pastorii Biserica si autoritatea pastorala a arhiereului, dupa modelul lui Moise si Aaron, care purtau toiege, ca semne vazute ale autoritatii si puterii lor de a conduce poporul evereu (Iesire, 7, 20; 8, 16-17). Podoabele din capatul de sus al carjei isi au si ele un sens simbolic: cei doi serpi sunt simbolul intelepciunii arhiereului, iar globuletul si crucea arata ca Iisus a venit pe pamant si a sfaramat prin Cruce sarpele (diavolul) care a ispitit pe primii oameni. Arhiereul pastoreste in numele Crucii (simbolizata prin carja pastoreasca). In unele manastiri grecesti si egumenii poarta carje (cu terminalul ca o ancora).
DICHERUL SI TRICHERUL  sunt doua sfesnice cu doua si trei brate care se utilizeaza la slujbele arhieresti. Dicherul poarta doua lumanari, iar tricherul poarta trei. Cu aceste sfesnice arhiereul binecuvinteaza poporul in momentele indicate in timpul Liturghiei arhieresti. Dicherul simbolizeaza cele doua firi din Persoana Mantuitorului, iar Tricherul cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.
VULTURUL sau POTNOJA este un covor mic, rotund, pe care este brodata imaginea unui vultur, cu aripile intinse care zboara, pe deasupra unei cetati cu trei rauri. Acest covoras se aseaza in altar sau in naos, pentru a sta pe el arhiereul, cu picioarele, la slujbele arhieresti. Acest covor are 2 dimensiuni: una mai mare si una mai mica. Vulturul mare se foloseste cand se face hirotonia unui arhiereu; candidatul ce urmeaza a fi sfintit ca arhiereu este mai intai supus unui extasis (examinare care consta in trei intrebari); vulturul mare este asezat in fata altarului, intre sfesnicele mari, iar candidatul sta cu picioarele pe coada vulturului, cand in momentul respectiv al slujbei, i se pune prima intrebare, pe care o rosteste protosul arhiereilor slujitori; la a doua intrebare, candidatul inainteaza si sta cu piciorele pe mijlocul vulturului, iar la a treia intrebare se aseaza pe capul vulturului, ceea ce inseamna inaintarea sa in desavarsirea treptelor preotesti.   Vulturul mic se intrebuinteaza in tot timpul Liturghiei, fiind pus in diferite locuri in biserica, unde sta mai mult arhiereul. Vulturul este un simbol al evlaviei si intelepciunii arhiereului, care prin stiinta si viata lui exemplara trebuie sa se ridice deasupra credinciosilor pe care ii pastoreste. Sursa: Dictionar Enciclopedic de cunostinte religioase Pr. Prof. Dr. Ene BRANISTE si Prof. Ecaterina BRANISTE Editura Diecezana Caransebes, 2001  Vesmintele diaconului               Vesmintele preotului Adăugaţi o legendă
PAGINI WEB: - Vesminte clericala - Veşmintele preoţeşti, felurile şi simbolistica culorilor (Canoanele Sfinţilor Părinţi) - Orthodoxwiki: Vesminte - Vesminte clericale - Vesminte liturgice - Maica stareta de la Manastirea Pasarea  - Care sunt şi ce semnificaţie au veşmintele slujitorilor sfintelor altare - Crestinortodox: Sensul vietii monahale - Parintele Galeriu  *** Athos Collection
Vesminte liturgice
Vesminte preotesti

Despre Aghiasma mare si mica. Extrase din "Liturgica speciala" de Preot Prof. Dr. Ene Braniste

Cuvantul  grecesc agheasma (popular aiazma) inseamna sfintire. La noi, prin acest termen se intelege atat apa sfintita cat si slujba sfintirii. In amblele intelesuri, agheasma e de doua feluri: mare si mica. Agheasma mare se savrseste o singura data pe an (la Boboteaza), iar cea mica in mai multe ocazii sau date din cursul anului bisericesc.

AGHEASMA MICA

Agheasma mica se mai numeste in unele parti si sfestanie sau festanie, cuvant slavon, care inseamna luminare sau slujba luminarii, pentru ca la inceput se intelegea prin el numai agheasma mare, care se savarseste la Boboteaza, sarbatoare care se mai numeste si ziua luminilor sau a luminarii, deorece in aceasta zi se botezau odinioara catehumenii. 

a) Locul savarsirii

Agheasma mica se savrseste in biserica si prin case, iar uneori chiar la rauri si fantani (izvoare), in gradini, tarine sau in orice loc curat si cuviincios, la cererea si trebuinta credinciosilor.

b) Cand se savarseste.

In biserica, Agheasma mica se savarseste de regula la fiecare zi intai a lunii, mai ales la 1 august (inceputul postului Sfintei Marii) , 1 septembrie (inceputul anului bisericesc), precum si in Vinerea din Saptamana Luminata (Izvorul Tamaduirii). 

Originea obiceiului de a face sfintirea apei la fiecare inceput de luna noua trebuie cautat in dorinta bisericii de a inlocui, printr-un serviciu religios crestin, obiceiurile paganesti (practicate si la iudei) de la serbarile lunilor noi (neomeniile), pe care le-au preluat si crestinii si impotriva carora au luptat unii dintre Sfintii Parinti si unele din sinoade (vezi de ex. can. 65 al Sin. Trulan).

In unele parti (ca de ex. , in Bucovina) sfintirea mica a apei se face si in ziua Injumatatirii Praznicului Cincizecimii (adica miercuri in saptamana a patra dupa Pasti), pentru ca atunci ar fi vorbit Domnul cu samarineanca despre apa cea vie, la putul lui Iacov (In. 4, 5-38), precum si la unele sarbatori mari, la hramul bisericilor si in lunea Pastilor. 

In biserici, aghiasma se face de obicei dupa Liturghie, fie la sfarsitul Utreniei, fie chiar dupa cantarea a 6-a a Canonului Utreniei, ca in Saptamana Luminata (in Lunea Pastilor) sau in Vinerea Izvorului tamaduirii).

In case (sau la rauri si izvoare), sfintirea apei se savarseste ori de cate ori cer credinciosii; se obisnuieste mai ales in zilele de post: miercuri si vineri dimineata (uneori si luni), pe nemancate, si de preferinta in cursul posturilor de durata (de ex. in prima si in ultima saptamana din Postul Mare), apoi la datele din cursul anului indicate mai sus (1 august, Vinerea Izvorului Tamaduirii), precum si in anumite momente si ocazii din viata casnica a omului (ca de exemplu, la mutarea in casa noua sau la inaugurarea ei, la sfintirea fantanii si a izvoarelor, a icoanelor, a cimitirului etc.).

e) Efectele si folosul Aghiasmei mici.

Apa binecuvantata sau sfintita a jucat un rol de prim rang in viata religioasa a tuturor popoarelor lumii; ea a fost intrebuintata ca mijloc principal de spalare si curatire a oamenilor si a lucrurilor, fiind considerata ca simbolul cel mai expresiv al puritatii si curatirii spirituale.

In crestinism, apa sfintita si-a pastrat rolul de simbol si vehicul sau purtator preferat al puterii curatitoare si sfintitoare a Sfantului Duh. Efectele ei de capetenie, adica alungarea demonilor si a bolilor, insanatosirea trupului si indepartarea tuturor curselor celui rau, erau enumerate inca in cele mai vechi formulare de rugaciune pentru sfintirea apei, care au circulat in Biserica primeleor 4-5 veacuri. Mai pe larg, ele sunt enumerate insa in insemnarea introductiva de la inceputul slujbei Aghiasmei mici, in Molitfelnic si Aghiasmatar:

"sfintirea apei acesteia, pe care Duhul Sfant prin rugaciunile preotilor o sfinteste, multe feluri de lucrari are, precum insasi ectenia sfintirii si rugaciunea marturisesc. Ca prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc si se iarta si pacatele cele mici de peste toate zilele, adica naluciri diavolesti, gandurile cele rele; iar mintea se curateste de toate lucrurile cele spurcate si indreptare spre rugaciune se face; aduce dar, paza, inmultire a castigului si indestulare; boli goneste si da sanatate sufleteasca si trupeasca. Si mai in scurt sa zicem: toti cei ce o primesc cu credinta iau sfintenie si binecuvantare..."

AGHEASMA MARE

 a) Timpul si locul savarsirii

Agheasma mare se savrseste la Boboteaza, in amintirea botezarii Domnului de catre Ioan in Iordan. Ea se savrseste atat in ajunul Bobotezei, cand se sfinteste apa cu care preotii boteaza apoi casele, cat si in insasi ziua Bobotezei, cand se sfinteste agheasma pe care credinciosii o iau pe la casele lor, pentru tot anul. 

Se spune Aghiasma mare, pentru ca apa de la Boboteaza are o putere deosebita, fiind sfintita printr-o dubla epicleza, iar sfintirea are loc in insasi ziua in care Domnul nostru Iisus Hristos a sfinti apele, prin botezul Sau in apa Iordanului. De aceea, si slujba Agheasmei mari este mai dezvoltata si mai solemna ca la Agheasma mica, iar cantarile si rugaciunile din cursul ei pomenesc si proslavesc indeosebi botezul Domnului in apele Iordanului. 

In ziua ajunului Bobotezi, sfintirea apei se face de obicei chiar in biserica (in pronaos), dimineata, dupa Utrenie, cu mai putina solemnitate, fiindca, dupa unii, ea aminteste atunci de botezul cu care boteza Sfantul Ioan Botezatorul in pustiul Iordanului; in ziua Bobotezei, ea se face dupa Liturghie, in biserica sau in fata bisericii, si aminteste de insusi botezul Mantuitorului in apele Iordanului; de aceia se face in chip mai solemn, prin iesirea afara din biserica.

b)Randuiala agheasmei mari nu are forma (structura) unei slujbe de sine statatoare, cu formule de binecuvantare la inceput si de otpust la sfarsit, ci e incadrata in randuiala Liturghiei (intre rugaciunea amvonului si otpus). Ea se afla in Molitfelnic si in Mineiul pe ianuarie (ziua 5).

d) Efectele Agheasmei mari si intrebuintarea ei.

Prin atingerea Sa de apa Iordanului, in care S-a botezat, Mantuitorul a sfintit-o nu numai pe ea, ci insasi firea apelor in general, a apelor de pretutindeni, facand din ele un factor de purificare si de sfintire, prin energie divina introdusa in apa Iordanului, precum cantam in troparul din randuiala slujbei: "Astazi firea apelor se sfinteste...". De aceea, apa sfintita la Boboteaza poseda, intr-o masura mult mai mare, darurile si puterea tamaduitoare si sfintitoare despre care am vorbit la Agheasma mica.

Efectele Agheasmei mari le arata insasi randuiala slujbei, indeosebi textul ecteniei si al rugaciunii de sfintire (dupa epicleza), unde preotul se roaga:

"si-i da ei harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului. Fa-o pe dansa izvor de nestricaciune, dar de sfintenie, dezlegare de pacate, vindecare de boli, diavolilor pieire, indepartare a puterilor celor potrivnice, plina de putere ingereasca. Ca toti cei ce se vor stropi si vor gusta dintr-insa sa o aiba spre curatirea sufletelor si a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfintirea caselor si spre tot folosul de trebuinta..."

De aceea, Agheasma mare se pastreaza nestricata vreme indelungata, ramanand tot asa de proaspata, de curata si de buna la gust, ca si atunci cand a fost scoasa din izvor, fapt pe care il remarca, din vechime, Sfintii Parinti si scriitori bisericesti. O parte din ea se pastreaza in biserica, in vas anume (numit si agheasmatar), si e folosita de preot la o multime de slujbe (ierurgii). Cu dansa preotii stropesc casele credinciosilor si pe cei ai casei, in ajunul Bobotezei (ori in insasi ziua Bobotezei, dupa Liturghie, daca "mersul cu Botezul" nu s-a putut termina pana atunci); cu Agheasma mare se stropesc toate persoanele si lucrurile care trebuie sa fie exorcizate, curatite si binecuvantate sau sfintite, ca de pilda, randuiala la curatirea fantanii spurcate, la vasul cel spurcat, la binecuvantarea si sfintirea prapurilor, la sfintirea Crucii si a troitelor, a clopotului, a vaselor si vesmintelor bisercesti s. a. Ba in unele parti (ca de exemplu prin Bucovina si Transilvania) este obiceiul de a stropi cu Agheasma si trupurile celor raposati, pentru ca astfel sufletele lor sa se infatiseze sfintite la infricosatoarea judecata. 

Agheasma mare este folosita de catre arhiereu, la sfintirea bisericii, a antimiselor, a Sfantului si Marelui Mir s.a. 

In casele credinciosilor, aghiasma se pastreaza la loc de cinste, in vase (sticle) curate, in care se pune de obicei un fir de busuioc. Credinciosii gusta dintr-insa pe nemancate, in zilele de post si ajunare sau la sarbatori mari, fie inainte, fie dupa biserica. Se obisnuieste (mai ales in Moldova) sa se guste dintr-insa timp de opt zile in sir, mai ales de la ajunul Bobotezei pana la odovania praznicului, adica pana la 13 ianuarie inclusiv. Indeosebi cei opriti de la Impartasire se pot mangaia luand agheasma si apoi anafura (cand ne impartasim, aghiasma se ia dupa impartasanie, iar cand luam numai anafura, aghiasma se ia inainte de anafura).

Uneori se stropesc cu agheasma casele si lucrurile dintr-insele, curtile, viile, si anumite obiecte din uzul pietatii particulare (cruciulite, iconite s. a.). In caz de boala, bolnavii gusta Aghiasma sau stropesc cu ea partile bolnave ale trupului, spre a ajuta la tamaduire. 

Daca prisoseste sau s-a invechit, nu trebuie aruncata oriunde, ci sa o varsam in loc neumblat si curat, pentru a nu fi pangarita.

c) Originea si vechimea slujbei

Initial, sfintirea apei de la Boboteaza era legata de botezul catehumenilor, care se savarsea in ajunul praznicului, seara (pana tarziu in noapte) si pentru care se sfintea apa necesara la botez. Ulterior, desfintandu-se catehumenatul si generalizandu-se pedobaptismul, s-a pastrat sfintirea apei, legata de praznic, ea capatand alta semnificatie. Precum accentueaza arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, in ziua Bobotezei se face nu numai reinnoirea botezului Domnului, ci si a harului botezului primit de fiecare dintre noi.

Originea slujbei Agheasmei mari este, in tot cazul, Ierusalimul, unde se pastra amintirea puternica a botezului Mantuitorului prin mana Inainte-Mergatorului, in apele Iordanului; de aici ea s-a raspandit la Antiohia, apoi la Constantinopol si in Asia Mica. De acea, randuiala de azi a slujbei Agheasmei mari e atribuita de traditie, in intregime, Sfantului Sofronie, patriarhul Ierusalimului (+ 638), caruia in Mineiul pe ianuarie i se atribuie troparele care se canta la inceputul slujbei, iar in Molitfelnic i se atribuie frumoasa rugaciune pentru sfintirea apei. O dovada a vechimii acestei slujbe este ca ea se afla, in diverse variante foarte asemanatoare intre ele, in riturile liturgice ale tuturor Bisericilor orientale necalcedoniene (la armeni, la copti, etiopieni, sirienii iacobiti).

Sursa: Liturgica speciala, pentru facultatile de teologie. Preot Prof. Dr. Ene Braniste. Editura Nemira, 2002

LEGATURI:*Ce inseamna Aghiazma mare si cum se ia
*Aghiazma de la robinet? Slujbe de sfintire a apelor de Boboteaza ce frizeaza sacrilegiul in Timisoara si Piatra Neamt
*Apa in sfintele scripturi