"A face parte dintr-o parohie vie e șansa noastră de a supraviețui duhovnicește"

Este imperios necesar ca enoriașii unei parohii să fie cu adevărat o familie! Este unica noastră șansă (a mirenilor) de salvare de duhul lumesc și de toate influențele sale care ucid în noi orice formă de sensibilitate față de durerea (de orice fel) a aproapelui.

Cred că este necesar să ne concentrăm toată atenția și strădania nu pe „reîncreştinarea”, „reevanghelizarea”, „înduhovnicirea” contextului social, în interiorul căruia se află parohia, ci pe „reîncreştinarea”, „reevanghelizarea”, „înduhovnicirea” vieții parohiale. Desigur, aceasta nu se poate realiza în mod exterior, ci numai plecând de la persoană, adică fiecare plecând de la înnoirea vieţii sale. Adevărata schimbare nu vine din afară, prin norme, legi, principii, ci din interior, prin primenirea sufletului, printr-o viaţă de pocăinţă şi curăţire de patimi, de continuă întoarcere şi căutare a lui Dumnezeu, a sălăşluirii harului Său în suflet. Este de maximă urgenţă strădania continuă ca parohia să redevină spaţiu de tămăduire prin asceză, păzire a poruncilor şi îndumnezeire.

Dacă mergem la aceeași biserică, nu înseamnă neapărat că și formăm o adevărată familie duhovnicească. Pentru aceasta este nevoie de osteneală, de jertfă, de dragoste, de rugăciune și, mai ales, de asumarea unui cuget obștesc.

Două situaţii trăite în aceeaşi Biserică a lui Hristos. În ajunul unei sărbători, undeva, la o mănăstire din România, se întâlnesc două persoane. Una spune către cealaltă: „Îmi pari foarte cunoscut, dar nu ştiu de unde să te iau”. Iar răspunsul (magistral, aş putea spune) răsună şi astăzi în inima mea: „Cu siguranţă ne împărtăşim din acelaşi Potir”. Ce înţelegere profundă a vieţii!

După mai mult timp, într-o biserică de mir din România, mai multe persoane se apropie de Potir şi se împărtăşesc. În aceeaşi zi, după amiază, două dintre persoanele care se cuminecaseră dimineaţă cu acelaşi Hristos, se întâlnesc, în priviri, „din întâmplare”, pe stradă. Se privesc unul pe altul şi merg mai departe. Nici măcar un salut.

Iar dacă aceasta pare să fie o situaţie extremă, să vedem mai îndeaproape ce se întâmplă duminică de duminică cu noi, la biserică. Liturghia s-a terminat. Părintele predică. Se cam lungeşte. Nu mai termină odată? În sfârşit, a terminat. Cu toţii ne grăbim să fugim din nou în singurătatea noastră. Eventual, în fuga noastră, aruncăm un „Doamne ajută” sec celor ce pe care-i întâlnim în cale. Şi poate şi un zâmbet. Şi iarăşi am plecat din biserică şi nu m-a întrebat nimeni dacă mă doare ceva, dacă am nevoie de ceva.   

Eu nu mai  vreau doar „Doamne ajută”. Vreau să mă ajuţi şi tu, îmi doresc să te ajut şi eu! Doamne-ajută! Da, El ne ajută, nu ne îndoim de asta, dar hai să-L ajutăm şi noi să ne ajute! Cum? Părintele Sofronie vine cu răspunsul. El se ruga astfel pentru fraţii din mănăstirea sa: 

„Doamne, învaţă-ne unul pentru altul a ne ruga, poverile unul altuia cu răbdare a purta şi ne împreunează pe noi întru cea a dragostei nedespărţitei legături, dând nouă şi a vedea în fiecare frate şi soră chipul slavei Tale celei negrăite şi a nu uita că fratele nostru este viaţa noastră”.

 Dar cum să dăm viaţă acestui cuvânt? Unii mi-ar spune că un prim pas ar fi să ne rugăm unii pentru alţii. Da, şi eu sunt într-un grup de citire a Psaltiri. Şi am o listă cu ceilalţi 19 care se roagă. Dar îi cunosc doar pe 2-3 din acea listă. Ştiu doar că merg şi ei la aceeaşi biserică la care merg şi eu. Pe cine pun eu înaintea lui Dumnezeu? Un nume? Ar putea la fel de bine să fie un număr. Eu aş vrea să pun înaintea Domnului o persoană căreia îi cunosc dorinţele, aspiraţiile, necazurile, împlinirile şi neîmplinirile. Şi aş putea garanta că şi ceilalţi se roagă pentru robul lui Dumnezeu Vlad, despre care nu ştiu nimic. Da, Dumnezeu primeşte şi rugăciunea asta. Şi care-i folosul dacă noi rămânem doar nişte nume impersonale legate între noi doar pe foaia de hârtie pe care s-a alcătuit tabelul de citire a Psaltirii. Eu nu mai vreau să te întâlnesc pe stradă şi să trecem unul pe lângă altul „întâmpinându-ne” cu mai multă răceală decât ne oferă toţi ceilalţi „necunoscuţi” care trec pe lângă noi. E nevoie să ne rugăm unii pentru alţii, dar mai înainte de asta, e nevoie să ne cunoaştem. Într-un mod viu. Aş vrea să ştiu şi eu care sunt poverile pe care le port. Altfel, mie îmi este foarte simplu să mă rog pentru x, y, z, despre care nu ştiu nimic. În ritmul ăsta aş putea pomeni câteva mii de nume. Dar în cel mai bun caz, o să ajung să mă doară gura, nicidecum inima.

Sursa: Doxologia/Vlad Botez, Oare te stiu de undeva?

*** 

În urmă cu aproximativ doi ani am scris o serie de articole în care vorbeam despre cât este de important ca oamenii dintr-o parohie să se cunoască, să aibă relații vii unul cu altul, să fie o familie. Acum revin și nu spun doar că este important ca oamenii dintr-o parohie să fie o familie, ci că este imperios necesar ca enoriașii unei parohii să fie cu adevărat o familie! Este unica noastră șansă (a mirenilor) de salvare de duhul lumesc și de toate influențele sale care ucid în noi orice formă de sensibilitate față de durerea (de orice fel) a aproapelui. Iar cel mai de aproape al nostru este omul pe care-l întâlnim duminică de duminică la biserica la care mergem.

De curând, un om care afirmă că simte că face parte cu adevărat dintr-o parohie, în sensul că el însuși e asumat de către ceilalți din parohie, dar care, la rândul lui, și el se roagă pentru toți ceilalți și se ostenește să-și asume cugetul parohiei, mi-a povestit o situație din viața lui prin care s-a încredințat că a face parte dintr-o parohie nu e doar un moft, nu e doar „pentru că așa e bine”, „pentru că așa trebuie”, „pentru că așa dă bine”, ci că a face parte dintr-o parohie vie e șansa noastră de a supraviețui duhovnicește. A supraviețui, și în sensul clasic de a trăi ca urmare a unui „cataclism” duhovnicesc, dar mai ales a supra-viețui, în sensul de a ne ridica deasupra modului actual de viață care tinde să ne împământenească cu totul.

Omul acesta mi-a povestit cum totul a început prin faptul că a primit gânduri, mai întâi asupra unor frați din parohie, iar mai apoi asupra întregii lucrări a parohiei. Treptat, treptat, nespovedind aceste gânduri aducătoare de dezbinare, s-a îndepărtat mult de cugetul parohiei până acolo încât, prin felul său pătimaș de a se raporta la toată lucrarea acesteia, s-a autoexclus din parohie și în scurt timp a căzut într-un păcat destul de greu (ca urmare a judecării, ca urmare a lui „eu știu mai bine, nu așa se face”). Dar mărturia lui este că la pământ fiind, și cu o dorință aproape demonică de a se afunda și mai mult în adâncurile păcatului, a simțit o putere ce îi era exterioară care pur și simplu nu-l lăsa să meargă mai departe. Era pe marginea prăpastiei și simțea cum o mână nevăzută îl ținea să nu cadă. Iar această „mână”, îmi spunea el, nu era decât rugăciunea fraților săi din parohie. Iar urmarea e cu final fericit: omul și-a conștientizat căderea, s-a pocăit pentru ea, s-a spovedit și astfel a reintrat în duhul parohiei. Un om care acum numește parohia ca fiind cel mai sigur loc de pe pământ.

O astfel de afirmație ar putea părea deplasată. Și pe bună dreptate, într-o lume în care parohia este văzută, și, din păcate, de cele mai multe ori, chiar trăită ca un simplu furnizor de servicii religioase.  

„Viaţa în care învăţăm să trăim e una artificială şi falsificată şi de aceea nu poate fi numită creştină. E o stare ambiguă, din care izvorăşte toată nenorocirea noastră, în orice latură a vieţii noastre individuale şi sociale. Chiar şi nenorocirea organismului «bisericesc», în dimensiunea lui umană, întrucât parohiile noastre se amestecă cu lumea, copiază metodele ei şi aplică soluţiile ei”, 

spune părintele Gheorghios Metallinos. De aceea cred că este necesar să ne concentrăm toată atenția și strădania nu pe „reîncreştinarea”, „reevanghelizarea”, „înduhovnicirea” contextului social, în interiorul căruia se află parohia, ci pe „reîncreştinarea”, „reevanghelizarea”, „înduhovnicirea”  vieții parohiale.  Desigur, aceasta nu se poate realiza în mod exterior, ci numai plecând de la persoană, adică fiecare plecând de la înnoirea vieţii sale. Adevărata schimbare nu vine din afară, prin norme, legi, principii, ci din interior, prin primenirea sufletului, printr-o viaţă de pocăinţă şi curăţire de patimi, de continuă întoarcere şi căutare a lui Dumnezeu, a sălăşluirii harului Său în suflet. Este de maximă urgenţă strădania continuă ca parohia să redevină spaţiu de tămăduire prin asceză, păzire a poruncilor şi îndumnezeire. 

Sursa: Doxologia/Vlad Botez, Parohia – trambulină către cer sau cel mai sigur loc de pe pământ

***

Intr-un articol recent vorbeam despre maxima urgență ca parohia să redevină spațiu de tămăduire. Tămăduire prin asceză, paza poruncilor și îndumnezeire. Și asta pentru că această dimensiune a parohiei este aproape cu totul uitată astăzi deoarece, la o privire de suprafaţă asupra noţiunii de parohie, aceasta este văzută prin prisma asemănării cu o grupare lumească de felul asociaţiilor, fundaţiilor sau corporaţiilor. Având în vedere necesitatea de reîncreștinare nu a contextului social în care să află parohia, ci a însăși vieții parohiale, nu voi insista aici asupra modului în care cei necredincioși se raportează la parohie.

Chiar și pentru mulți creștini, mai ales pentru cei de la oraș, parohia reprezintă, în multe cazuri, ceva abstract. La o căutare a definiției parohiei am dat peste următoarele cuvinte „practic, parohia este formată din toţi credincioşii care vin regulat la o anumită biserică, care formează astfel o adevărată familie duhovnicească şi care participă la viaţa liturgică a bisericii”. Însă faptul că mergem la aceeași biserică nu înseamnă, neapărat, că formăm și o parohie. Dacă mergem la aceeași biserică, nu înseamnă neapărat că și formăm o adevărată familie duhovnicească. Pentru aceasta este nevoie de osteneală, de jertfă, de dragoste, de rugăciune și, mai ales, de asumarea unui cuget obștesc. Căci, în definiția pe care am găsit-o se spune că enoriaș este cel care „are sentimentul apartenenţei la această comunitate parohială şi care prin tot ceea ce face are în vedere şi bunul mers al parohiei din care face parte”. Iar aceasta presupune o ieșire din comoditate, lepădarea voii proprii. Părintele Sofronie de la Essex ne învață că „de neapărată trebuinţă pentru zidirea mănăstirii (bisericii, parohiei) este împreună-glăsuirea voilor". Dacă fiecare om, fiecare dintre noi va trage în direcţia sa, vom sfâşia trupul propriei noastre vieţi împreună. De ne vom învoi a lucra împreună, atunci în ciuda tuturor nedesăvârşirilor, unimea noastră va fi ziditoare. Fiecare ceartă în cuvânt sau mişcare – „să resping lucrul pe care nu-l gândesc eu” – năruieşte viaţa.

Într-o parohie adevărată, fiecare mădular luptă să-și formeze și, mai ales, să-și însuşească o conştiinţă vie şi puternică de enoriaș. Fiecare va dobândi astfel, în timp, un sentiment puternic de apartenență, va avea din ce în ce mai mult conștiința apartenenței la familia sa duhovnicească și se va strădui să trăiască drept, să trăiască într-un proces continuu de tămăduire, bine știind că orice rană a sa este o rană pe fața întregului trup al familiei sale. Un astfel de parohian nu se va izola nicicând față de viaţa colectivă a parohiei, prin manifestări individuale. Pentru cel ce a dobândit o astfel de înțelegere a vieții parohiale este de neconceput ca într-o duminică să meargă la o biserică, într-o duminică la alta, și tot așa. Și tot la fel, el nu concepe că frații săi să facă acest lucru. Iar ăsta nu e un moft sau, Doamne ferește, vreun fel de a judeca viața altor parohii, ci e o înțelegere deplină a faptului că într-o enorie suntem cu adevărat mădulare unii altora și avem tot timpul nevoie unii de ceilalți. Iar cine a gustat măcar un pic dintr-un astfel de duh, știe prea bine că atunci când unul dintre enoriași lipsește, absența acestuia se simte. Cine nu crede că (mai) există așa ceva, să ia exemplu de la mult huliții creștini etiopieni, pe a căror biserici este scris cu litere mari „Liturghia nu e completă fără tine!”.

Poate nu e cel mai fericit exemplu dar, dacă faci parte dintr-o parohie vie, a merge într-o duminică la o altă biserică e ca și cum, de Crăciun sau de Paști, tu, ca membru al familiei tale după trup, alegi să nu iei masa cu ai tăi, ci te duci într-o casă străină, unde nu cunoști pe nimeni. Până la urmă, nu e vorba de parohie ca locul în care am ales să mergem, ci de parohie – ca stare. O stare care s-a zidit cu multă osteneală și pe care cu greu poți să o găsești în altă parte.

În acest context, cred că nu mai trebuie să insist asupra faptului că este cu adevărat o anomalie ca două dintre cele mai importante evenimente din viața unui enoriaș (Botezul și Cununia) să se facă în altă parte decât în parohie. Într-un articol din trecut dădeam mai multe argumente pentru care săvârșirea acestor Taine ale Bisericii este nefirească într-o mănăstire. Acum, nu pun decât o întrebare: câte tunderi în monahism ați văzut în parohia de care aparțineți?

Adevăraţii enoriaşi, pătrunşi de acest duh, se interesează de viaţa parohiei lor, iau parte activă la ea și contribuie cu toate mijloacele lor materiale, spirituale şi morale, la progresul şi bunul ei mers. De curând, din motive obiecte (vizită în altă țară) am fost la o altă biserică decât la cea unde merg de obicei și, la sfârșitul slujbei, preotul se plângea celor prezenți la slujbă că nimeni nu-l întreabă dacă are nevoie de ajutor și că, în general, nimeni nu se interesează de ce se întâmplă la (cu) biserica respectivă. E clar că acolo nici nu se poate vorbi de existența unei parohii. Ca un rezumat al implicării enoriașilor în viața parohiei, voi da o mărturie a unui tânăr care este mai mult decât grăitoare: „La noi, preotul e tratat precum episcopul!”.

Părintele profesor Ene Braniște face, la un moment dat, o afirmație care cred  că, asemenea bisericilor din Etiopia, ar trebui pusă pe frontonul fiecărei biserici din țara noastră:

„Bunul mers şi soarta Bisericii întregi depind de vitalitatea parohiei. Gradul de spiritualitate sau nivelul de viaţa religioasă a fiecărei parohii şi a enoriaşilor ei întreţine viabilitatea spirituală a unei eparhii şi, prin aceasta, a întregului Trup tainic al lui Hristos. Orice iniţiativă şi acţiune de regenerare, de refacere şi de întărire a Bisericii va trebui să înceapă, deci, de la parohie şi să se sprijine pe ea, ca să tindă la reînnoirea vieţii parohiale, la progresul şi adâncirea trăirii creştine. Acesta este laboratorul în care se elaborează forţa vitală a Bisericii întregi. Valoarea unei parohii nu se judecă după mărimea ei sau după numărul enoriaşilor şi nici după posibilităţile materiale de care dispune ci, mai ales, după nivelul vieţii duhovniceşti a membrilor ei, după tăria şi claritatea conştiinţei lor de enoriaşi, după măsura solidarităţii lor cu preotul şi cu biserica în jurul căreia se concentrează întreaga lor viaţa duhovnicească”.

Sursa: Doxologia/Vlad Botez, Parohia și conștiința de enoriaș

LEGATURI:

• Oameni si demoni: O RUGĂMINTE CĂTRE CITITORI