Icoana ortodoxa este un mod deosebit de autoexprimre si autorevalare a Bisericii, este campul duhovnicesc in spatiul fizic, unde se incruciseaza razele dogmaticii, misticii, soteriologiei si esteticii (avandu-se in verdere frumusetea ca aspect al Dumnezeirii).
Din punctul de vedere al dogmaticii crestine (adevarurile contemplative ale credintei), icoana este marturie a faptului ca Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului, ca Dumnezeiescul Cuvant a dobandit trup, iar Ipostasul Dumnezeiesc a devenit Persoana dumnezeiesc-omeneasca, concreta si irepetabila. Dumnezeu a primit pentru vesnicie firea omeneasca, pentru ca sa descopere omului calea inaltarii infinite catre Dumnezeu, sa faca creatia Sa partasa libertatii si desavarsirilor existentei abosolute.
Din punctul de vedere al soteriologiei (invatatura despre mantuire), icoana ne descopera preschimbarea viitoare a firii omenesti, insusirile noi ale materiei si substantei, insufletite intru focul si lumina necreata a harului lui Dumnezeu.
In plan eshatologic (invatatura despre mantuire), icoana e marturia vie a faptului ca lumea nu va fi distrusa la sfarsitul vremurilor, ci se va descoperi in esenta sa ideala; materia slobozindu-se de zgura pacatului, de intunericul inertiei si al rutinei, va deveni uimitor de frumoasa si asemenea duhului.
Privita in sens mistic (trairea religiei ca taina si intalnire personala cu Dumnezeirea), icoana este descoperirea si manifestarea puterilor si energiilor, insa mai deplin spus, e descoperirea dragostei celui care e reprezentat in ea. Icoana este disponibilitatea de comunicare personala a acelora care se afla in eonul ["eon" in greaca inseamna "veac"] duhovnicesc cu aceia care inca salasluiesc pe pamant. Icoana este intalnirea mistica, aplecarea celor sfinte catre inima omeneasca si putinta sufletului de a se adresa lumii de Sus. Icoana este intotdeauna un dialog deschis, un fagas de revarsare a luminii dumnezeiesti. Icoana este marturie a putintei celui care se salasluieste intru Duhul Sfant, sa auda rugaciunea inaltata catre el din toate colturile lumii. Icoana e o taina, intru care se poate patrunde prin rugaciune si contemplare duhovniceasca. De aceea, in timpul disputelor iconoclaste, cei care cinsteau cu cea mai mare ardoare icoanele, erau ascetii (care se invrednicisera a vedea dumnezeirea luminata).
In icoana, care e asemenea unui semi-portret sau semi-ghicitura, si unde concomitent simbolurile si liniile conditionate asimetrice ascund si descopera adancul fara margini al acesteia - asemenea adancului marii -, straluceste lumina nevazuta si rasuna muzica de taina, neauzita a corurilor ceresti.
Icoana e un fel de arta aparte, iar limbajul ei irepetabil s-a creat pe baza experientei mistico-liturgice a intregii Biserici Ortodoxe.
In veacurile VIII-IX, in Bizant, s-a format miscarea iconoclasta, sustinuta de stapanitori si de o parte a clerului. La baza iconoclasmului a stat un spiritualism fals, care vedea doar prapastia de netrecut dintre materie si duh. Una din cauzele importante ale iconoclasmului este dorinta imparatilor bizantini de a aduna crestinii si musulmanii intr-o comunitate religioasa unica. Imparatii Leon Isaurul, Constanti Copronim si Teofil considerau cinstirea icoanelor (categoric interizisa in islam), piedica principala in realizarea acestui plan fantastic. [...]
Iconoclastii subliniau faptul ca Dumnezeu e de "dincolo" (transcendent Dumnezeirii). El e de nedescris si de nepatruns, prin urmare, dupa parerea iconoclastilor, Dumnezeu nu poate fi reprezentat in chip vazut; de asemenea, nici starea Sfintilor, care se afla in sfera lumii duhovnicesti, nu poate fi redata prin arta mistica. Acestora, ortodocsii le raspund ca Fiul lui Dumnezeu, Logosul - Cel mai inainte de veci si fara de margini - S-a intrupat; si S-a supus pe Sine istoriei. El a trait printre oameni ca si om, ramanand Dumnezeu. Fata Sa a fost vazuta, glasul Sau a fost auzit, si vesmintele Sale au fost atinse de oameni. In icoana nu este reprezentata firea dumnezeiasca, ci cea omeneasca, mai exact este reprezentata Persoana lui Hristos prin firea Sa omeneasca. Dumnezeu este de negrait prin firea Sa, insa despre El marturiseste Sfanta Scriptura. Cuvantul Lui a facut lumea, dar acest Cuvant rasuna in paginile Scripturii. Iar icoana este cartea scrisa nu cu litere, ci in culori. Viata vesnica se deosebeste de existenta pamanteasca, iar viitorul cer preschimbat (innoit) se deosebeste de cosmos. Intre cele ceresti si pamantesti exista insa asemanari. Realitatile pamantesti nu sunt o imagine in oglinda, ci un simbol al viitorului, de aceea icoana este simbolul viitoarei slave a Sfintilor si a innoirii cosmosului. Greseala iconoclastilor a constat in aceea ca ei nu au inteles diferenta dintre icoana si tablou. Ei priveau icoana ca o reprezentare portretistica a lumii duhovnicesti. Din aceasta pricina, sagetile ascutite ale criticii lor, au lovit pe alaturi de tinta. Icoana nu e portret, ci prezenta sfantului in imaginea conditionat-simbolica si in acelasi timp reala.
Iconografia este un sistem deosebit de semne, care a devenit limbajul Bisericii. Inca din vremea sa, Sfantul Dionisie Areopagitul ne atentiona ca in imaginile sfinte trebuie sa se impleteasca asemanarea cu neasemanarea. Asemanarea, pentru ca ea sa fie recunoscuta, iar neasemanarea pentru ca sa se sublinieze faptul ca imaginea este asemanarea, oarecum o alegorie(versiune), insa nicidecum o imagine in oglinda.
 |
| Hristos in Templu la 12 ani |
Tabloul poate fi examinat analitic, se poate discuta despre anumite fragmente ale sale, aratand ce ne place in el si ce nu. Dar icoana nu poate fi divizata in celule, in fragmente, in detalii, ea trebuie perceputa integral, cu un simt religioas interior. Icoana este frumoasa, atunci cand il cheama pe om la rugaciune, cand sufletul simte campul dinamic al energiilor si puterilor care sunt radiate prin ea din Imparatia lumii vesnice. In icoana personajele sunt statice, ca si cum ar fi incremenit. Dar aceasta nu este frigul mortii, ci aici se cauta adancimea in viata launtrica, in dinamica interioara. Sfintii se afla intr-un nevalnic avant launtric duhovnicesc, intr-o vesnica inaintare catre Dumnezeu, unde nu-si gasesc locul pozitiile pompoase, agitatia si expresiile exterioare. Omul patruns de traire adanca sau adancit in cugetare, se intoarce spre cele interioare, iar aceasta cufundare intru cele launtrice marturiseste intensitatea si incordarea duhului sau. Dimpotriva, dinamica exterioara - care e pecetea emotiilor ca stari temporare - vorbeste despre faptul ca acela care e reprezentat in tablou, nu se afla in vesnicie, ci in timp, supus stapanirii celor simtitoare si trecatoare.
Din cap. Limbajul icoanei ortodoxe de Arhim. Rafail Karelin, pag 297-302
***
Limbajul icoanei nu devine inteles de indata mintii nelinistite [tulburate]; spre a fi inteles, trebuie atinsa o anumita masura de rugaciune. Omului din Evul Mediu aceasta ii era simplu, el vietuia in trairea comuniunii permanente cu Dumnezeu. Lumea contemporana orientata pragmatic, nu arareori ramane surda la cele pe care le graieste icoana, la ceea ce impartaseste ea despre adevar.
"Limbajul icoanei, simbolic, este de neinteles trupului satul, este inaccesibil inimii pline de dorinta bunastarii materiale. Insa, el devine viata cand se naruieste aceasta dorinta si oamenilor li se deschide adancul de sub picioare. Atunci noi avem trebuina sa simtim deasupra suferintei si necazului nostru acea liniste neclintita a sfinteniei, iar imbucuratoarea vedere a comuniunii a toata faptura devine painea noastra cea de toate zilele. Noi trebuie sa stim cu incredintarea ca fiara nu este totul in aceasta lume, ca peste imparatia ei este o alta lege a vietii, care va fi biruitoare" -scria despre sensul artei religioase filosoful Evgheni Trubetkoi.
Insa icoana nu doar atrage catre sine sufletul aflat in cautare, ci poseda si o oarecare forta de respingere. Evgheni Trubetkoi explica aceasta astfel:
"Trupul ingrasat si tremurand, care se indulceste cu sine, infuleca si neapart omoara pentru a devora; tocmai aceasta constituie acel lucru inspre care ingradesc calea inelele binecuvantatoare (insemnul reprezentarii sfantului in icoana). Dar aceasta nu este tot: icoanele ne pretind ca sa lasam afara si toata desertaciunea vietii, pentru ca "grijile vietii" care trebuie lasate deoparte intaresc, de asemenea, domnia trupului satul. Pana nu ne vom slobozi de farmecele trupului, icoana nu va vorbi cu noi. Iar atunci cand va vorbi cu noi, ea ne va instiinta de marea bucurie, de sensul suprabiologic al vietii si sfarsitul imparatiei fiarei".
Respingand o astfel de atitudine fata de icoana, oamenii bisericii din Apus au inclinat sa vada in arta religioasa doar o infrumusetare a bisericii. A precumpanit ideea papei Grigorie cel Mare despre faptul ca subiectele reprezentate din Sfanta Scriptura sunt "Biblie pentru necarturari". Insa aceasta idee nu are decat o importanta limitata, constituie un amanunt care umbreste sensul sacral al iconografiei. In cadrul unei astfel de intelegei se creeeaza posibilitatea de a situa frumusetea pamanteasca deasupra adevarului Ceresc - lucru care nu o data s-a si intamplat in istoria artei, in diferite perioade. Nici arta religioasa rusa n-a ocolit aceasta ispita, indeosebi, in vremurile noi, cand s-a produs disjunctia intre arta si nevointa ascetica de rugaciune.
Insa, in epoca marilor realizari, icoana ruseasca a slujit exprimarii celui mai important mesaj invatator de credinta: Dumnezeu S-a facut om, pentru ca omul sa se asemene lui Dumnezeu. Dupa invatatura Sfantului Ioan Damaschin, prima icoana din lume a fost omul, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Caderea in pacat a naruit, a stricat, a pagubit chipul omenesc desavarsit, a imprimat linii deformante peste curatia lui initiala. Omul, la caderea in pacat, a pierdut harul. Prima Venire a lui Hristos a creat putinta de a reface chipul pierdut. Telul caii crestine consta in dobandirea asemanarii. Icoana descopera in mod evident acest tel, oferind chipul sfinteniei, al dumnezeiestii asemanari dupa har. Sarcina pictorului religios este sa curete imaginea de toate mutilarile, lasate de pacatosenia trupului, sa prezinte chipul lui Dumnezeu in curatia chipului Sau, in curatia sfinteniei. Un astfel de chip nedeformat ne si arata chipurile din icoane (de aceea, vom spune inca o data, icoana nu poate fi pictata dupa un om viu, dupa model, caci chipul sfantului pictat dupa omul incatusat in valul pacatului constituie o minciuna despre sfintenie, minciuna de care sunt ispititi toti pictorii laici care abordeaza subiecte religioase).
Totodata lucrarea celor care fauresc icoane si picturi murale bisericesti se supune ideii constiintei sobornicesti, ideii urmarii voii Ziditorului, cufundarii in aceasta voie. Aceasta este pricina de capatai a anonimatului majoritar al artei Evului Mediu - pictorul nu se simtea un creator al ideii sale proprii, al adevarului sau, ci doar unul care materializeaza adevarul suprem. Gandind "eu spun adevarul" - omul a pus accentul semantic pe adevar, neglijand importanta propriului "eu". Lumea inconjuratoare era perceputa de catre om drept "minunata carte a lui Dumnezeu" (cuvintele Sfantului Grigorie Teologul), pictorul nu este mai mult decat "ctitorul" acestei carti. Si oare este atat de important cine citeste textul ei sfant? Doar ascultatorii, pentru ei insisi, evidentiau numele "cititorilor" celor mai iscusiti - astfel au ajuns pana la noi vesti despre unii dintre marii pictori.
Puterea imensa a ideii constiintei sobornicesti a devenit o cauza importanta a faptului ca in Rusia Veche nu puteau fi percepute si insusite ideile Renasterii europene (si nu e vorba nicidecum despre "inapoierea" culturii ruse), idei legate de evidentierea stricta a temeiului individualist a unei impotriviri dintre faptura si Ziditor, intemeiate pe neacceptarea invataturii despre natura necreata a luminii taborice.
Chezasia interpetarii individuale a chipului, insa cu exprimarea obligatorie a invataturii bisericesti, consta in crearea soborniceasca a icoanei, a picturii murale, si aceasta nu presupune deloc caracterul lipsit de personalitate si sablonat al artei religioase: dovada pentru aceasta este intreaga diveristate a capodoperelor create.
Icoana, in general, e lipsita de orice "realism" (cum s-a format aceasta notiune in secolul XIX), lucru ce este determinat de destinatia ei de a reprezenta sfintenia in chipuri transfigurate, purtatoare de lumina.
Din: cap. Duhovnciesc si pamantesc
***
Ruperea dintre nevointa in rugaciune si arta a dus la faptul ca iconarul deja se recunoaste autor pe sine insusi, creator al celor realizate. Si avand constiinta dreptului sau a inceput sa-si puna numele pe dosul icoanei. Intr-adevar, insemnarea numelui a fost perceputa initial de catre pictorii insasi drept semn al responsabilitatii personale pentru cele reprezentate. Dar o astfel de responsabilitate nu este oare expresia "eu-lui" care incepe sa se constientizeze? Aceasta nu este responsabilitatea smereniei, ci este responsabilitatea autoafirmarii, a indreptatirii de sine. Am mentionat aceasta ca pe un fapt, oferind fiecaruia in parte posibilitatea sa aprecieze.
Fenomenul se constituie intr-un semn suplimentar al inceputului pierderii de catre societate a constiintei sobornicesti. Se pierdea si integralitatea morala a societatii. Scindarea intregului se manifesta si prin scindarea elementelor componente. A inceput stratificarea artei, secularizarea ei. S-a evidentiat arta laica, cea care pana atunci nu a fost proprie culturii ruse. Pictorii au inceput, oficial, sa fie impartiti in iconari si pictori laici. Mai mult, unii si aceiasi pictori se realizau in sfere distincte: iconariii deveneau in acelasi timp si portretisti, se ocupau cu pictarea incaperilor mondene, a obiectelor de uz cotidian.
Nu doar in pictura laica, ci si in cea bisericeasca se facea simtit tot mai mult imitarea modelelor din Apus. S-a exprimat aceasta mai intai de toate prin faptul ca subiectele biblice se transpuneau din aspectul sfintitor, teologic, duhovnicesc, in cel cotidian. In fapt, din nou, toate se schimbau la nivel de perceptie a lumii.
 |
| Icoana in care se accentueaza trasaturile realiste |
Pictorul epocilor precedente reprezenta Sfantul in chip transfigurat, curatit de cele pamantesti, caci chipul pamantesc al omului este deformat de amprenta pacatului. Spre deosebire de icoana, omul in imaginea portretistica realista este infatisat in stare netransfigurata; aceasta este natura portretului, iar a depasi aceasta este cu neputinta in portret. Acum si icoana si le insuseste pe aceleasi: pierde treptat din lumina chipului, a carei esenta, dupa cum bine stim, consta in neprihanire.
[...] Rezultatul principal al schimbarilor care au avut loc in sec. al XVII-lea in arta bisericeasca este modificara si distrugerea ierarhiei valorilor determinate - abaterea omului din inaltimea starii transfigurate, egalarea lui cu restul lumii create. Si in arta, inca din acea vreme, nu omul este cel care e reprezentat, perceput si evaluat dupa criteriile asemanarii lui Dumnezeu, ci lui Dumnezeu Ii sunt atribuite masuri omenesti. Nu omul se aseamana lui Dumnezeu, ci Dumnezeu omului. Acest fenomen nu a fost inlaturat si se afirma in arta pana in prezent. Urmarile acestui fenomen sunt devastatoare pentru viata duhovniceasca.
din cap. Frumusetea cereasca sau frumusetea pamanteasca
***
Icoana este revelatia dragostei duhovnicesti, revarsata in lumea in care domnesc rautatea si vrajba. Aceasta este un izvor de apa datatoare de viata intr-un pustiu moral-spiritual. Tabloul este intruparea prin imagini materiale a simtirilor sufletesti si un mod de a induce astfel de simtamite privitorului, de la un estetism rafinat la afecte, de la mandrie si suficienta la voluptate rafinata. Icoana este teologhisire in culori, teologihisire care e perceputa de suflet, nu verbal, ci nemijlocit. Cele mai bune tablouri sunt poezie in culori. Daca spiritualitatea icoanei se percepe ca miscare in Sus, nu in dimensiuni spatiale, ci in alte dimensiuni, atunci statuia se percepe ca miscare in jos, ca despiritualizare a substantei, continuarea a caderii omului, proces de indepartare si instrainare de Dumnezeu, materializare brurta si indepartare catre "centrul pamantului". In icoana are loc concentrarea energiei, in statuie are loc condensarea materiei.
Tabloul este imitarea realitatii folosind elemente ale fanteziei si care, de asemenea, isi ia materialul pentru structurile sale din realitatile pamantesti. Icoana este intruchiparea contemplarii duhovnicesti, care se dobandeste in trairea mistica, in starea de comuniune cu Dumnezeu, o contemplare transmisa si obiectivata prin limbajul simbolic al liniilor si culorilor. Icoana este o carte teologhisitoare, scrisa in culori, cu pensula. In icoana, reprezentarea a doua sfere - cereasca si pamanteasca - nu se realizeaza dupa principiul paralelismului, ci dupa cel al simetriei. In tabloul cu tematica religioasa, incorect denumit icoana, vedem ca intre ceresc si pamantesc fie nu exista diferente, delimitari, fie acestea sunt unite "prin linii paralele" ale istoriei, ca si unica existenta in timp si spatiu. In tablou e prezent principiul perspectivei liniare directe, care da iluzia volumului, tridimensionalitatii, atat in reprezentarea esentelor materiale, cat si a celor duhovnicesti. Duhovnicescul nu se reveleaza in tablou, ci este inlocuit cu forme si corpuri materiale volumetrice si se pierde in aceste forme straine lui. Duhovnicescul in tablou inceteaza sa fie suprasensibil, devenind "natural", aici petrecandu-se de fapt profanarea celor sfinte. Acest fapt a fost pe drept mentionat de catre iconoclasit, care respingeau tablourile portretistice pe tema religioasa, insa cu metodologia lor eronata si-au generalizat aprecierile asupra tuturor posibilitatilor artelor plastice - in cazul dat, iconografia, care reveleaza lumea spirituala fara a o identifica cu infinitul perceput ca o intindere fara margini, cu realitatile lumii materiale care se afla sub stapanirea mortii si a stricaciunii. Iconoclasitii identificau icoana cu portretul mimetic, fantezia sau alegoria, dar icoana, ca simbol sfant, fie au ignorat-o, fie le-a ramas neinteleasa. In icoana nu e doar opozitia dintre doua sfere - timpul si vesnicia -, ci in ritmurile ei salasluieste imbisericirea timpului, atractia lui catre vesnicie.
In ultimul secol, icoana a devenit grosolana [e vorba de icoanele care s-auraspandit mai mult la rusi n.n.]. Spatiul icoanei a fost invadat de arta. Schimbarea icoanei nu este doar o tradare a modelului si a traditiei, aceasta este schimbarea contemplarii iconarului insasi si decaderea nivelului duhovnicesc al epocii. Viata exterioara atragea catre valori exterioare de exprimare. Se observa o "incarcare", o "imbunatatire", o materializare a icoanei. Pentru pictorii nereligiosi, icoana s-a transformat intr-un arhaism. Ei au inlocuit-o cu tablouri pictate dupa modele, sau cu o lume fantastica (unele dintre aceste tablouri pseudomistice si pseudoreligioase se aseamna cu ilustratiile de la O mie si una de nopti sau de la povestile fratilor Grimm). De asemenea, in ultima vreme au aparut icoane in care chipurile amintesc de unele reprezentari amorfe incetosate, asemenea stafiilor noptii. Aici se vadeste influenta panteismului gnostic antic (de pilda dochetismul) si a antroposofiei contemporane, care neaga intruparea lui Hrisots si preschimbarea trupului Sfintilor prin har. Aceste imagini parca amputeaza trupul si il inlocuiesc cu trupul "eteric", fantoma-dublura. Pentru gnostici si antroposofi, Hristos nu a inviat cu trupul, si astfel negand Invierea obsteasca, ei indeparteaza trupul din tablourile lor mistice, asemenea unei coji netrebuincioase.
(pag 318-320)
Din cap. Limbajul icoanei ortodoxe de Arhim. Rafail Karelin
Din Indrumar iconografic,vol. I, Rafail Karelin, Nikolai Gusev, Mihail Dunaev, Ed. Sophia
PAGINI WEB:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu