Scrisoare către un prieten care m-a blocat

Am primit pe adresa redacției:

Oricine este pe rețelele sociale, având un cont de Telegram, Whatsapp, Facebook, etc are micul său rai cu prieteni lui. Poarta este deschisă tuturor, fie că oamenii se cunosc în mod real sau nu. 

Şi era noapte când Petru s-a lepădat...(Marcu 14, 30)

Dar, se întâmplă că, la un moment dat, cineva devine o persoană non grata și atunci, la îndemâna oricui, este să apese pe butonul-ghilotină pentru a-l bloca pe cel care (i se părea lui că) deranjează. Peste noapte omul se trezește lepădat, deși până atunci lucruile se înfățișau că mergeau pe încredere, loialitate, sinceritate...

Și deși pare că totul se poate șterge cu buretele, doar prin simpla atingere a butonului ce promite salvarea "de clopoțel", în realitate există un "după". Un "după" resimțit foarte dureros de cel care a fost amputat din relație. Și, precum cel ce are un picior amputat spune că încă îl mai simte, tot așa este încă simțită prezența persoanei care a plecat - cu violența unui dezechilibru.

Dar a venit noaptea...

Căderea din raiul virtual este definitivă, cu atât mai mult cu cât oamenii aleg să se prezinte sub umbra unui avatar. A priori pentru a se proteja, dar mai ales pentru a li se pierde urma în cazul în care vor decide să îl reducă pe semenul lor la o tăcere de mormânt. Cel ce face asta, nici măcar nu mai consideră că trebuie să-i dea prietenului său vreo explicație pentru decizia luată - adeseori gândită bine din timp. Acela doar se trezește căzut din raiul relației virtuale, iar suferința lui e mută pentru cel ce schimbă setările. Cum să mai poată omul simți ceva pentru aproapele lui, dacă nici măcar nu vede consecințele faptelor lui? Nu îi vede celuilalt ochii în lacrimi, nu îi știe inima neodihnită... Nici nu mai poate avea conștiința că în spatele tastaturii chiar se afla un om real, ca și el, căci i se înfățișa, mai degrabă, ca un personaj fictiv, cu care putea conversa când făcea o pauză din proiectele sale.

Din pricina unor astfel de comportamente din spațiul virtual, conversațiile dintre oameni vor fi înlocuite, încetul cu încetul, cu Inteligența Artificială, care va permite luxul unei lumi mai puțin dureroase. Lumea virtuală, care deja ne-a invadat viața, va calchia realitatea, o va îmbunătăți virtual, o va augumenta și o va lipsi de cruce. Dar acest lucru ne va costa! Față de acest dumnezeu, care crește monstruos cu toată știința omenească, va trebui să ne apropiem cu evlavie și pocăință, pentru că orice accesare a lui va contribui la consumul de energie și la încălzirea planetei. Toate caracteristicile care sunt firești între noi, oamenii, se vor transfera mașinii care, în închipuirea noastră, ne va păstra umanitatea, golindu-ne de manifestarea ei între noi. Consecința inevitabilă este împietrirea inimii oamenilor, incapabili să plângă cu cel ce plânge și să se bucure cu cel ce se bucură. Iar noi, cei botezați în numele lui Hristos, vom deveni, fără să ne dăm prea bine seama, niște creștini virtuali. Jucând după regulile spațiului virtual, acest lucru ne va costa dezumanizarea noastră, depersonalizarea noastră și sărăcirea relațiilor.

Ca o consecință a înmulțirii anormalității, peste tot bântuie zicala că nu mai poți avea încredere în oameni. Iar lucrul acesta capătă nuanțe din cele mai diverse, de la aspecte totalitate, care au la bază concepția că oricine este un potențial terorist sau delicvent, până la formulări creștine, care spun că astăzi oamenii strigă "Osana", iar mâine te răstignesc. În modul acesta, cu o astfel de gândire, orice relație este coruptă din start, și inevitabil se va ajunge la un deznodământ foarte trist. Și totuși, Hristos care l-a plămădit pe om, și Care știa cel mai bine de ce este în stare acesta după Cădere, nu a spus alor Săi să se ferească unii de alții, nici să se ascundă sub diferite măști. "Blocați-vă unii pe alții" în concepția creștină este ceva absurd. Nu poate fi o faptă creștină, chiar dacă ni se pare că nu e mare lucru, din moment ce se petrece în spațiul virtual. Acest lucru, în realitate, are în spate multe aspecte ce privesc sufletele noastre. Și, în primul rând, este vorba de o judecată a celuilat. O judecată care nu se petrece în lumina realitații, ci în noaptea imaginației.

Dar Hristos a venit și ne-a adus un Nou Testament pentru a ne împăca întreolaltă și cu Dumnezeu - lucru care ne trage afară din întuneric:

"Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.[...]

Ați auzit că s-a zis: «Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău». Iar Eu vă zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți" (Matei 5, 38-45) 

"Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor. Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte." (Matei 18, 19-22)

Toata Evanghelia este plină de astfel de îndemnuri pentru a aduce pacea între noi. Și pentru că suntem atât de neputincioși și zăbavnici în înțelegere, Hristos Însuși S-a făcut pe Sine pildă tuturor. 

Însă, astăzi vedem că răul se înmulțește, inimile oamenilor se răcesc și se împietresc. Și, paradoxal, pe cât cineva caută să se protejeze mai mult, inima lui devine surdă și oarbă.

În acest timp informația crește exponențial, în așa măsură încât omul, ca să facă față, e nevoit să apeleze la Inteligența Artificială - o unealtă pe care,  dacă o are la îndemână, nu mai este nevoit să depindă de alți oameni. Se poate izola în universul lui, protejat de disconfortul relațiilor cu semenii. Astfel se construiește o lume în care poți avea totul la îndemână, o lume în care paradoxal poți fi autonom, dar sclavul propriilor idei, dorințe, pofte, viziuni... Și, în cel mai rău caz, sclavul celui ce are ca principiu de conducere divide et impera. Sclavul fericit, despre care vorbea un binecunoscut autor, poate fi oricare dintre noi.

Creștinește omul își poate liniști conștiința că în singurătate, "atunci când nu vine nimeni, vine Dumnezeu". Da, Dumnezeu poate să vină la omul care nu are nici o mână de ajutor, dar este și o mare înțelepciune în faptul că El vrea să lucreze prin semenul nostru, pentru că El vrea să fim cu toții uniți în dragostea Lui. Acesta este, în cele din urmă, și rostul milosteniei, nu având ca scop împlinirea unor nevoi, firești și acelea, și pe care o poate face orice organizație caritabilă, cât descoperirea lui Hristos în aproapele - așa cum putem auzi în Duminica Înfricoșătoarei Judecați: "întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25, 40). Iar noi, creștini fiind, pare că am pierdut conștiința că ne împărtășim din același Potir și că suntem cu toții mădulare unii  altora. Faptele noastre arată însă că ne comportăm ca și cum celălalt ar fi dușmanul fericirii noastre.

Lumea virtuală  ajunge să distorsioneze relațiile atât cu semenii, cât - prin asta - și cu Dumnezeu. Lumea virtuală devine spațiul imaginației și, prin asta, punte vrăjmașului, care ne dezbină. Ni se pare nouă că celălalt ar fi așa și pe dincolo : trădător, extremist, putinist, antisemit, neconform cu ideologiile care ne modelează etc. Sau, altfel, profilul psihologic ori zodiile ne conturează o persoană care nu e compatibilă cu noi. Însă, în realitate, nu vedem decât o mică parte din ceea ce face sau ceea ce este un om. 

În spatele unor cuvinte pe care cineva le spune la un moment dat se poate găsi: graba, stresul, presiunea, oboseala, neatenția, rănile pe care i le-au făcut alții ... Și dacă a greșit o dată, hai, i se mai acordă credit, însă la următoarea abatere este aruncat la gunoi fără prea multe remușcări. Cu multă grabă, fără drept de replică, ci mai mult pe baza imaginației noastre în care ne încredem mai presus de toate, îndreptățindu-ne hipnotic că, mai apoi, o să fim liniștiți. Și astfel, toate căile celui pe care am avut impresia că l-am studiat bine din umbră, cu multă grijă - și fiind foarte atenți ca nu cumva noi să ne arătăm așa cum suntem-, vor fi blocate pe vecie. Omul, ca cel mai mare dușman este redus la tăcere, îngropat de viu de butonul magic care îl blochează. Nu mai contează că au fost și momente bune, încredere, bună-voință, chiar părtășie, cu apa murdară se aruncă și copilul din copae - după o zicală englezească. 

Și paradoxal este că cel ce a fost blocat de un altul, ajunge și el, la rândul lui, să blocheze. "Că așa e-n tenis". Cel ce a cunoscut suferința de a fi redus la tăcere, ca un mort, pe internet, ajunge și el să facă același lucru, într-un efect de domino, care pare că nu mai are sfârșit. Și pentru că cineva a ajuns să sufere din partea altcuiva, un altul trebuie să plătească o notă de plată colosală - chiar pentru umbra unui lucru, pare-se asemănător. Iar asta se întâmplă pentru că, psihologic, omul ajunge să vadă lumea prin filtrul propriilor răni.

În tot contextul ăsta, se poate întâmpla un fenomen psihologic foarte interesant, legat de imagine. Un lucru ce amintește de comportamentul unor vânători dintr-un trib care, înainte de ivirea zorilor, desenau pe pământ animalul pe care voiau să îl vâneze, după care aruncau sulițele în imaginea aceluia, ca semn de biruință în vânătoarea ce vă să vie. Ori, în spațiul virtual, oamenii care au suferit traumatisme din partea altora, cu ușurință, ca reflex inconștient câteodată, dar mai ales pentru a-și rezolva mai vechiul lor conflict interior, au nevoie de imaginea unei (alte) persoane în care să arunce "sulița", având impresia că vor ieși învingători în lupta lor lăuntrică. Și deși li se deschide perspectiva unui nou început,  ei fac adesea un joc dublu, ascunzându-și cât mai bine identitatea - crezând că în felul acesta vor fi mult mai bine păziți-, și urmărind prada, sau imaginea celeilalte persoane, care,  în schimb, trebuie să le dea totul. 

Dar ei se păzesc, căci : cel ce se frige cu ciorbă, suflă și în iaurt. Cel ce a mâncat un ou fierbinte, ca Zdreanță a lui Arghezi, trebuie să se învețe minte. Dacă nu, repetă greșeala până intră lecția în ADN-ul sufletul lui. Numai că lecția asta s-ar putea să fie virusată. De frică! Și este virusată pentru că este o lecție a stricăciunii. Nu are Cer în ea, și nu ne va face oameni cerești, ci doar oameni, așa-zis experimentați, care veșnic se tem de celălalt. Va face ca omul să devină un Cain care, după ce dă în cap fratelui, capătă reflexul fugii. Și astăzi fuge de unul, iar mâine de toți. Va spune că în cele din urmă rămâne cu Dumnezeu. Da, și Cain auzea glasul lui Dumnezeu, dar sângele fratelui său striga din pământ. 

Soluția acestei tragedii umane a găsit-o Set, cel de-al treilea fiu al lui Adam, care chema Numele lui Dumnezeu. Iar asta se traduce prin restabilirea relației. Căci, cel ce restabilește relația, se apropie de Dumnezeu și, în același timp, de oameni, după cum spunea Sf. Dorothei de Gaza:

"Fiecare, cum am spus, după puterea lui, sârguiți-vă să vă uniți întreolaltă. Că pe cât se unește cineva cu aproapele, pe atât se unește cu Dumnezeu. Și să vă spun o pildă de la părinți ca să pătrundeți înțelesul cuvântului. Presupuneți că este un cerc, o tăietură rotundă, făcut de la centrul unui compas. Centrul lui este partea cea mai de mijloc a cercului, până la centrul propriu-zis. Cugetați cu mintea la ceea ce vă spun. Socotiți că acest cerc este lumea, că mijlocul cercului este Dumnezeu, iar liniile care duc de la periferie la mijloc sunt căile, sau viețuirile omenești. Deci cu cât intră sfinții mai mult spre cele din lăuntru, în dorința de a se apropia de Dumnezeu, pe măsura pătrunderii lor, ajung mai aproape de Dumnezeu și întreolaltă. Cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie întreolaltă; și cu cât se apropie întreolaltă se apropie mai mult de Dumnezeu.

La fel, cugetați și despre despărțire. Căci când se despart de Dumnezeu și se întorc la cele din afară, e vădit că, cu cât ies și se depărtează mai mult de Dumnezeu, cu atât se depărtează mai mult unii de alții; și cu cât se depărtează mai mult unii de alții, cu atât se depărtează mai mult de Dumnezeu. Așa este firea iubirii. În măsura în care suntem în afară și nu iubim pe Dumnezeu, în aceeași măsură ne aflăm fiecare depărtat față de aproapele. Iar de iubim pe Dumnezeu, cu cât ne apropiem de El, prin iubire față de El, cu atât ne unim mai mult, prin iubire, cu aproapele; și cu cât ne unim mai mult cu aproapele, cu atât ne unim mai mult cu Dumnezeu." (Avva Dorotei din Gaza, PG 88, 1696B-D [FR 9, 1980, p.548-549]).

Deci, nu poți spune că Îl iubești pe Dumnezeu, că ești numai tu cu Dumnezeu, și să te depărtezi de oameni, crezând că îți vei găsi liniștea, după ce lași în urmă inimi zdrobite. 

Glasul Scripturii ne îndeamnă la altceva, decât cultura morții în care ne-am născut și care ne injectează regulile sale, precum o căpușă care ne bea sângele vieții si ne anesteziază în același timp. În ciuda deformării cu care auzim cuvântul Scripturii, din cauza înmulțirii fărădelegilor, ea ne invită să respirăm dragostea, fără de care ne sufocăm: 

Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită. Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său. Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii. Cine mărturiseşte că Iisus este fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el şi el în Dumnezeu. Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el. Întru aceasta a fost desăvârşită iubirea Lui faţă de noi, ca să avem îndrăznire în ziua judecăţii, fiindcă precum este Acela, aşa suntem şi noi, în lumea aceasta. În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi. Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său. (I Ioan 4, 7-21) 

Așadar, nu te poți izola cu Dumnezeu și să îi vezi pe ceilalți ciumă. Dacă cunoști durerea umană, dacă știi slăbiciunile firii umane, războiul prin care poate trece fiecare suflet, nu se poate să fii nemuritor și rece. Te vei ruga: "iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac", și sigur vei mai găsi puterea să mergi mai departe. 

Însă, realitatea ne descoperă faptul că după ce le-ai dat oamenilor sufletul tău, le-ai spus (parafrazez): "luați, mâncați, acesta este sufletul meu", aproape inevitabil te vei găsi în Ghetsimani, bând în singurătate potirul amărăciunii. Va fi martiriul prin care vei trece de la omul sufletesc, la omul duhovnicesc, încăpățânându-te să crezi.

Și când vântul vremurilor îți va spune: "ai grijă de tine", "nu mai întreține o relație toxică", "meriți mai mult, ești o persoană deosebită", "trebuie să te protejezi", dar tu nu asculți acest glas al iubirii de sine, atunci vei face primii pași în credință. Și te vor întări cuvintele lui Hristos: "nu te teme, turmă mică". Iar când vei face această alegere, pe această cale, abia atunci vei vedea cât ești de singur! Pentru că va fi o singurătate a celui ce poartă crucea, și nu o singurătate a celui ce fuge de toți, care își construiește cetatea sa, precum Cain, ridicându-și ziduri de apărare împotriva celorlalți. 

Ca alternativă la aceasta, Dumnezeu ne va dărui Ierusalimul Ceresc, în care toți sunt chemați să participe la ospățul Fiului de Împărat. Toți care vor, și care nu își găsesc scuze în țărână, boi sau nevastă. Până la urmă va fi o chestiune de voință, de alegere, care în prima fază se va exprima ca intenție.

Și ieri, ca și azi, la alternativa lumii avem Evanghelia. Nu ca lectură ce ne tapisează mintea cu citate, ci ca alternativă a vieții într-o lume în care domnește cultura morții. Și eu, în numele acestei Evanghelii spun, oricui are urechi de auzit: iartă-mă, frate, că am greșit! De acum cele două pietre, Urim (Lumină) și Tumim (Judecată) pune-le, precum marele Preot Aaron, pe inima ta, și vezi dacă mai poți ierta, dacă îmi dai drept de viață sau mă îngropi, odată cu toate amintirile, până la Judecată. 

Dar, pentru că lumea virtuală are regulile ei de înmormântare, nu mă aștept ca această scrisoare să fie văzută de persoane care, pentru motivele lor necunoscute, nu se vor lăsa înduplecate. O voi pune ca într-o sticlă pe mare și o voi trimite Celui ce a trecut prin toate porțile încuiate, venind să ne aducă Pacea Lui. Și chiar dacă toate corabiile s-au înnecat, am găsit această cale de a o scrie, pentru că cred în El și în învierea Lui.