Pr. Ioan Florescu: Iubirea aproapelui îl cunoaște pe acesta întruna, judecarea sa deja îl știe, nu mai are nimic să-i spună

Chiar era oprită în Rai cunoașterea binelui și a răului? Dacă ar fi fost așa, n-avea sens porunca „să nu mănânci, căci vei muri”, pentru că omul n-ar fi avut discernământul să o înțeleagă. Ar fi fost un non-sens. Omul, așadar, avea în Rai cunoștința binelui și a răului măcar cât trebuia să le deosebească în porunca primită. Nu cunoașterea lor era interzisă.

Ce e cu pomul cunoașterii, atunci, și ce anume era interzis? În greaca Septuagintei, învățații evrei au dat pomului o nuanță semantică foarte importantă: „pomul pentru a ști…”. Verbul „a ști” (eidénai) este expresia certitudinii, evidenței, posedării unui adevăr. Spre deosebire de „a cunoaște” (ginósko), care trimite la dobândirea cunoașterii, efortul ei, cunoașterea ca relație, participare și experiență. Ca și cum evreii alexandrini ar fi vrut ca, în traducerea lor, să sugereze faptul că nu „a cunoaște” era interzis în Rai, ci „a ști”, a fi posedat de certitudini și judecăți. Pomul interzice de fapt nu cunoașterea binelui și a răului, ci idolatrizarea lor.

„A cunoaște” este o relație (cu iubirea, cu adevărul, cu o persoană etc.), între cel care cunoaște și ceea ce cunoaște el. Însă a ști este deja o posedare (a iubirii, a adevărului, a unei persoane etc.), o închidere a acestora într-un șir de definiții, pentru totdeauna.

A cunoaște este o continuă desfășurare, ca o înălțare. A ști este finitudine, încremenire, certitudinea pe care și-o refuza Socrate în celebra sa expresie.

În termenii religiei, a cunoaște este relația cu Dumnezeu la care este chemat credinciosul (relația cu Adevărul), a ști este convingerea fanaticului (posedarea Adevărului). Iubirea aproapelui îl cunoaște pe acesta întruna, judecarea sa deja îl știe, nu mai are nimic să-i spună. „Îl știu eu…”

Și acum:

Până la cădere, nimeni nu vorbește în Rai despre sine. Adresarea este mereu pentru un celălalt și construiește relații: „să facem”, „să creșteți”, „să stăpâniți”, „să nu mănânci”, „să nu fie singur” etc. Schimbarea de ton se petrece atunci când omul părăsește relația (împreună cunoașterea) și se apropie singur de pomul lui „a ști”. Dintr-odată cei doi se văd fiecare pe sine: Eva a văzut, a poftit, a dorit, a luat, a mâncat, Adam a auzit, s-a temut, s-a ascuns. Descoperim cu stupoare că Adam nici măcar nu cunoaște numele Evei (abia după cădere îl realizează și îl rostește). Ca niște îndrăgostiți certați, se alungă unul pe altul, se ascund după cuvinte și-și refuză nuditatea. Fiecare întinde mâna după propriul său fruct din pomul lui „știu eu”. Numai Dumnezeu rămâne statornic în relația de iubire și continuă să spună „noi”. Numai El continuă să-l cunoască pe om.

Izgonirea omului din Rai (cum altfel ar fi putut această ființă a lui „știu eu” să mai moștenească paradisul cunoașterii?) este, în aceeași clipă, și începutul chemării sale înapoi în relație. Pentru că tot atunci este anunțată și mântuirea sa, într-o succesiune amețitoare de imagini simbolice, ca un șir de profeții. Sămânța femeii va strivi capul șarpelui. Sarcinile ei vor fi grele, pentru că vor purta din una în alta nașterea Fiului „pe care stă să-l înghită balaurul”. Blestemul pământului este, paradoxal, chiar vestirea lui Hristos, „cel care s-a făcut pentru noi blestem” (Galateni 3,13). Osteneala e efortul vieții duhovnicești. Pălămida va amenința mereu grâul cel bun. Spinii vor sta pe capul iubirii. „Te vei întoarce din pământul din care ești luat” nu e o trimitere în mormânt, ci profeția reîntoarcerii în pământul paradisiac, din care este plămădit omul. Pentru că Dumnezeu este iubire. Și numai iubirea include și libertatea rătăcirii, pentru ca cel iubit să se întoarcă la ea.

Sursa:  Pr. Ioan Florin Florescu, Izgonirea este începutul întoarcerii