Părintele Mihai Lungeanu: "Cine nu respiră, nu trăieşte. Cine nu se roagă, nu respiră har"

• Mărturisitorii: Părintele Mihai Lungeanu: a studiat teologia prin alfabetul Morse şi a învăţat Noul Testament pe de rost, în temniţă – AUDIO RRA. 5 ani de la adormire (+ 2 septembrie 2012) 

 Părintele Mihai Lungeanu. Fiu de preot. Născut în 1924. Student legionar medicinist arestat în 1947. Trebuia să treacă prin reeducarea de la Pitești și s-a rugat la Maica Domnului să-l scape, că își va închina viata Domnului. Apoi are un vis în care i se arată cum va fi eliberat, și așa a și fost. După eliberare încearcă să intre în mănăstire, dar e arestat din nou până în 1964. Intră în a doua detenție având Rugăciunea. Este printre cei mai pedepsiți deținuți de la Aiud. După a doua eliberare face facultatea de Psihologie, rămâne mirean pentru că nu i se permite să fie nici preot. Se căsătorește în Iași și are doi copii. In 1993, la Iași, este făcut diacon de IPS Anania, iar în 1998 hirotonit preot. Si așa și-a împlinit dorința de a-i sluji Domnului. A trecut la Domnul duminică, 2 septembrie 2012. A fost închis și cu Valeriu Gafencu la TG Ocna, iar la Aiud a l-a cunoscut și pe domnul Grigore Caraza.

– Rugăciunea este o condiţie sine qua non a existenței noastre spirituale. Cine nu respiră, nu trăieşte. Cine nu se roagă, nu respiră har. Si, într-una din zile, după ce m-am împărtășit, am fost cuprins de o lumină, lumina cum e fulgerul, dar care nu te orbește. M-a “îmbrăcat” așa, în momentul în care am luat Sfânta Împărtășanie în gură.

– Si cum s-a manifestat harul ăsta? Ați putut să vă rugați mai ușor?

– Domnule, simți o căldură, un foc în inimă, care se intensifică în timpul rugăciunii și, când, nu o mai spui, nu dispare, dar scade. Si trebuie să-l întreții. Exact cum spune Sf. Isaac Sirul în Cuvinte ascetice. Şi el spune acolo că flacără harică este scânteia de la botez care se amplifică și ultima picătură, când îți dă rugăciunea, o simți, [simți] focul ăla. Ei, asta s-a simțit atunci și pe parcurs încă de doua ori, ca un fel de şpan care-ţi bagă un cuţit în inimă. Durere plăcută. Nu se pot spune astea în cuvinte, că nu se ştiu. Şi tot ce însoţeşte rugăciunea inimii: lumină, căldură, parfum de smirnă… Asta este. Prezenţa harului lui Dumnezeu. Dumnezeu prezent în har. Asta este. Şi care m-a ajutat foarte mult. M-a ajutat să fiu curat, cât a fost posibil în starea cât am fost liber. Si, când m-au arestat a doua oară, deja eram blindat cu rugăciunea inimii. Aşa că pentru mine nu că a fost floare la ureche, dar a fost foarte uşor să suport ancheta non-stop de la Galaţi şi tot ce a urmat.

– Deci dvs. vorbiţi cu foarte mult firesc şi aproape că m-aş sminti dacă nu v-aş cunoaşte şi n-am mai fi vorbit, de nişte experiente și niște lucruri duhovnicești care nu sunt la îndemână oricui. Sfinția voastră le vedeţi ca pe un firesc şi chiar îmi spuneaţi aseară că ăsta e firescul vieţii.

– Dar ăsta e normalul, părinte! Sunt aşa de rare, dar asta nu înseamnă că nu sunt normale. Ăsta e normalul: de a fi în permanenţă în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune, prin post, prin milostenie. Păi asta cere Mântuitorul în Predica de pe Munte şi în continuare.

– Deci starea acesta și darul despre care îmi spuneați că l-ați primit și nu s-a dus, acesta al rugăciunii neîncetate, acesta pentru dvs e un firesc?

– E ceva firesc! E ceva normal, asta e rugăciunea. Asta e normalul pentru om! Așa îl socotesc eu. Că rugăciunea nu înseamnă Doaaamne, aaa... Nu domnule! Să fii cu gândul la El în tot ce faci. Te gândești la Mântuitorul și tot ce faci tu acolo raportezi la El: măi, e bun sau nu e bun? Asta e rugăciunea: gândul permanent la Dumnezeu. In fond, rugăciunea înseamnă a fi permanent în faţa lui Dumnezeu.

– Nu-i neapărat în a zice o formulă de rugăciune? Nici măcar Doamne Iisuse?

– Dar zici fără să vrei tu. Auzi zicându-se. [Cuvintele] se zic de la sine, părinte, nu am grijă de asta. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte vi se vor adăuga vouă! Dacă ai rugăciunea și Împărăția lui Dumnezeu în inima ta totul este rezolvat.

– Şi rugăciunea se zice de la sine?

– Se zice de la sine de la un timp. După ce ai căpătat-o se zice, numai să nu o neglijezi. Să nu o spui niciodată în batjocură. Măcar cinci minute de rugăciune spusă profund îți ajunge o zi întreagă, nu te părăsește căldura harică.

– Şi în somn?

– Te trezeşti rugându-te! Pățești cum a pățit moșul ăla, Cocâlnău, tatăl lui Iulian Cocâlnău. Părintelui Vasile Pătraşcu i-a povestit: “Măi, eu cred că m-am stricat la cap, mă trezesc rugându-mă!”, “Auzi moșule, și eu as vrea să mă stric la cap ca dumneata!” Moşneagul ajunsese la această rugăciune. Asta este! Nu e greu să ajungi, e greu să păstrezi. După cum nu e greu să ajungi la Hristos, să te uneşti cu El, ci să rămâi în El. Statornicia, perseverenţa în bine și în virtute, asta presupune o luptă permanentă. Starea de trezvie te ţine acolo în El.

– Experienţa rugăciunii neîncetate nu vă scutește de suferință?

– Nu ne scutește, altfel nu se poate, așa e viaţa asta!

– Şi atunci care e folosul ei?

– Păi, care e folosul: chiar suferinţa îţi aduce revărsarea harică în tine!

– Dar care e folosul rugăciunii ăsteia?

– Că treci prin suferinţă căpătând har. Nu pierzând har, cu înjurături şi blasfemii. M-aţi înţeles? După cum accepţi suferinţa. O accepţi, raportând-o la tine, ca o pedeapsă sau ca un dar al lui Dumnezeu. Şi o duci așa: Doamne, Îţi mulţumesc şi de bune și de rele; Tu ştii de ce mi le-ai dat!

În stările mistice bucuria aceea se exprimă și prin cântec. Si mai mult, nu numai că se exprimă; se intensifică, părinte! Păi, când simți căldura aia harică și cânți o cântare bisericească, parcă ești în ceruri. Se intensifică la maximum. Este slava pe care I-o aduci lui Dumnezeu. Asta e slava: jertfa laudei! Asta e jertfa laudei care spune: Mila păcii, jertfa laudei! Preotul iese în fața ușilor împărătești și binecuvântează: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtășia Duhului Sfânt sa fie cu voi cu toţi”. “Şi cu duhul tău”. “Mila păcii, jertfa laudei”. “Sus să avem inimile!” – şi preotul face aşa. Din mâna preotului iese o flacăra, părinte. Eu nu spun aici ca să mă laud: iese o flacără! Si o lumină, care iese, cum să vă spun eu, cum este fumul de tămâie, luminos pe dinăuntru, care vibrează. Tot timpul asta este. Dar, când faci semnul crucii, şi-n inima simți mai tare, și în jurul tău. Jertfa laudei – asta-i jertfa, din inima ta. Asta aduce omul când se duce la biserică. Nu faptul ca e acolo prezent; să fii prezent și cu sufletul, să fii atent, un pic să fii atent! Si, când ai plecat acasă, vezi că te arde în inimă. De ce? Harul picură în tine! Chiar o rugăciune spusă slab, foarte superficial, fără să te concentrezi, ești atent la urmă – altfel simți în inima ta. Simți realmente cu simțurile astea transformate de prezența harului lui Dumnezeu. Te pătrunde Duhul lui Dumnezeu din cap până în picioare. Atunci! Păi când simți prezența harului și spui cuvintele harului, te prăbușești de ce simți în tine!

Asta este, părinte. Cuvintele sunt duh și viață. Au forță în ele însele. Nu știm cum. Nu ca la magie, nu ca la prostii, nu! Au o putere! Dar să fii în stare harică. Numai cât pronunți câteva cuvinte și imediat crește, crește; te oprești că nu mai poți suporta. Prezența lui Dumnezeu! O simți permanent. Se simte! Păi, știți ce spune Maica Domnului? “Dacă ar ști preoții ce valoare are binecuvântarea, toată ziua s-ar ține numai de binecuvântări.” Așa spune Maica Domnului. Dar noi zicem: Ei, las’ să fie. Să fii binecuvântată, sora cutare – și dai din mână acolo. Dar tu nu știi în timpul ăla ce dai tu. Habar n-ai! Aici e chestia. Suntem niște inconștienți - cei care facem așa, bineînţeles. În momentul în care dai binecuvântarea, dacă te gândeşti la Iisus Hristos aproape că atunci percepi. Atunci percepi chiar prezenţa Lui. Mai mult, mai intens.

Dacă Mântuitorul pe Drumul Crucii a căzut de trei ori, de trei ori S-a şi ridicat! De fiecare dată El a primit harul ridicării. Pentru fiecare din creștinii din întreaga lume, din întregul corp mistic.

– Asta-i semnificația căderilor?

– Asta e, bineînțeles, sigur că da. El a căzut, firea omenească, și de fiecare dată firea dumnezeiască, harul din El, firea Lui divină, Îl întărea să-L ridice. Ei, noi am primit atunci putere, omenirea, corpul Lui mistic, să ne ridicăm. Am căzut, dar prin El ne ridicăm. Când faci metanii, ce înseamnă? Am căzut în păcat, cu fruntea până la pământ, dar prin Hristos ne ridicăm – şi faci crucea. Şi când faci crucea, te arde în inimă. De ce? Că picură harul cu fiecare cruce.

Zic oamenii: “Măi, ce-i cu popii ăştia că la toate alea Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte! şi face cruce!?” Habar nu au. Să vadă că, de la un timp, când faci cruce, că o faci la cap, că o faci la inimă, că o faci așa, te arde în inimă. Cu fiecare cruce! De aceea călugării au un număr de – vă spun eu sfinţiei voastre, îmi pare rău – un număr de metanii, un număr de închinăciuni. Cu fiecare cruce, cu fiecare cuvânt sfânt spus în frica lui Dumnezeu, dacă eşti în har, nu în stare de păcat, curge harul în tine. Şi îl simți! Si-l vezi cum pâlpâie ca un fum de tămâie care vibrează în jurul tău. Si e mai mare în timpul rugăciunii și după aceea mai slăbește; dar rămâne! Numai la păcate mari se pierde. Se pierd trepte harice, în general. Dacă numai faptul că ai întrerupt rugăciunea și se pierd trepte! De aceea, nu trebuie să ajungi la răceala inimii.

“Eu, nevrednicul preot, cu puterea ce-mi este dată, te dezleg de toate păcatele tale“, spune preotul. Prin mâna ta curge! Ce curge? Harul! Uneori penitentul simte cum curge în capul lui, în creștet, o putere, de exemplu când îi dă preotul dezlegarea. Simte uneori.

– Dacă aveaţi rugăciunea lui Iisus de ce mai simţeaţi nevoia să mai învăţaţi acatiste, paraclise?

– Nu ştiu de ce, dar am învăţat.

– Şi aveau acelaşi efect când le rosteaţi?

– Absolut! Aproape nicio deosebire, dar să o spui cu atenţie!

– Cineva care are rugăciunea neîncetată e mai favorizat? Ajută asta în ce priveşte lupta cu ispitele?

– Da, pentru că spune Sfânta Fecioara Maria că în timpul rugăciunii - şi se vede-, se formează în jurul tău o zonă de lumină care vibrează. Si-n centru îţi dai seama că este inima ta. Si cu cât te rogi mai intens și mai umil, cu atât [rugăciunea] este mai intensă. Deci umilința e calea cu care te apropii mai mult de Dumnezeu. Sau, te depărtezi de Dumnezeu. Ei, cercul ăsta nu te scuteşte de ispitele care ajung la tine, dar îți dă o putere extraordinară să le întorci spatele și să scuipi în ele. Da! Îţi dă puterea de a le înfrânge! Le vezi şi le respingi. Nu au putere. Dar ai puterea de a nu cădea în ispita. Le vezi. Ea vine și te gâdilă, și te înțeapă, și te incită la ură și tu, după ce a trecut, râzi. Asalturi ale satanei. De-asta nu se discută cu ispita. Nu se discută: Ia să vedem ce-ar fi dacă așa și pe dincolo... Nu, domnule!

Eram sus la etajul trei la Jilava şi am simţit o putere extraordinară, o greutate care se lasă pe mine. Că una e când nu poți să respiri și cu totul altceva când se lasă cineva pe tine. E simplu de tot, nu? Si eram limpede la minte. Si nu puteam să-mi fac nici cruce. Dar mi-am imaginat semnul crucii şi gata, a dispărut. M-am gândit la semnul crucii. Este extraordinar, noi habar nu avem ce arme extraordinare avem la îndemână. Extraordinare! Si a doua oară, când am simțit tot așa puternic, tot așa, eram la Jilava. Si parcă o dihanie, că era om, că era animal, căuta să mă înțepe cu ceva. Eu eram în pat, aici era alt pat, și era distanța aceea dintre paturi până să te dai jos. Deci [eram] la al treilea pat, sus. Dacă veneam cu capul în jos, era terminat cu mine. Mă înțepa și eu mă feream. La un moment dat am ajuns exact pe marginea patului de fier, mă țineam așa, în echilibru, dar cum am stat eu în echilibru nu știu, dar știu că nu simțeam greutatea corpului. Asta știu. Si mă feream. Si băieții zic: Băi Mihai, ce-i cu tine?! Si au început să mă dea cu picioarele. Si le-am spus ce a fost, că cineva mă înțepa cu ceva. Așa că nu-s poveşti astea ce spun sfinţii, că-l înțepa cu suliţa, că… Eu ştiu ce fel de suliţă? Să te sperie!

– Asta s-a întâmplat în realitate?

– Da, în realitate, părinte, sigur! Şi mi-am făcut rugăciunea în continuare. Eram mort dacă cădeam de acolo. Ca să îmi dau drumul de pe pat, asta a fost. Să mă omoare. Dar eu eram permanent în rugăciune.

– După închisoare ați mai avut ispite demonice? Adică cineva care are rugăciunea asta nu este ispitit? Diavolul nu încearca să-l…?

– Ba da, cum să nu?! Venea la mine aici, acasă. Ori la mine, ori la soţia care era cu copilul dincolo; vine, de la unul la altul. Si am tot felul de ispite, nu numai trupeşti. Cum să nu?! Vin, domnule, dar ai puterea să le respingi. Le cunoşti de la început – valea! Începi rugăciunea, atât, doar spui rugăciunea cu toată credinţa. Nu cu îndoială și cu frică. Să n-ai frică!

Eu fac exorcizări, că aşa a fost treaba mea la Bunavestire, îmi dădea părintele Barnea să citesc exorcizări şi citeam. Şi au fost lucruri foarte interesante. Nu numai acolo, dar la părintele Vasile Pătraşcu, unde i-am ţinut locul; acolo era strada şi vrăjitoarea! Păi, ce era acolo, Doamne! Domnule, e un secret, părinte. În afară că tu trebuie să fii în post și rugăciune permanentă, să-ți faci canonul tău de preot, de călugăr, de ce ești, când faci exorcizările te gândești la Iisus şi la Maica Domnului, nu la tine, preotul, care spui: Te blestem…!, de parcă tu îl blestemi. Tu spui că-l blestemi, cu puterea celor… Şi spun Sfinţii Părinţi, un alt amănunt peste care noi, preoţii, trecem: să priveşti cu bunăvoinţă spre cel pentru care te rogi. Te gândeşti la Hristos, dar îl priveşti pe el cu bunăvoinţă, asta este expresia! Să-l priveşti cu bunăvoinţă. Şi în momentul ăla diavolul îl slăbeşte. Să n-ai frică! Păi dacă un preot care citeşte rugăciuni de exorcizare ar avea frică de demonizat, păi ia o bătaie de la ăla câteodată de nu se vede. Vasile Pătraşcu, nu că s-a îndoit, dar probabil că nu a îndeplinit toate condițiile care trebuie să fie, în momentul ăla. Au venit și au adus o femeie – el mi-a povestit – pe targă, ca o legumă. Şi-i spune: “Vasile! Mi-ai alungat toţi fraţii mei, ţine minte ce-o să-ţi fac, am să te cotonogesc!” Şi cum era pe targă a sărit în picioare şi i-a tras un picior lui Vasile în stomac, la învârtit în aer de două ori şi a căzut ca la Hopa-Mitică din nou. Niciodată când faci exorcizări să nu te gândești că tu, preotul cutare, indiferent ce viață ai, înaltă vorbesc, cât de înaltă, că tu l-ai scos. Nu! Hristos şi Maica Domnului; mai ales Maica Domnului. Eu nu spun că Mântuitorul nu are putere, ba are putere foarte mare, cum să nu, El prin El! Dar puterea Lui de a exorciza i-a dat-o Maicii Domnului. Şi diavolul nu poate suporta chestia asta, părinte! Dacă noi nu înțelegem… Au aproape mai mare putere decât rugăciunile de exorcizare, alea mari, pe care le facem noi, ale Sfântului Vasile cel Mare. Păi eu vă spun din practică! Nu totdeauna pot și încep să spun rugăciuni către Maica Domnului. Pe loc se opreşte! Îmi spune a doua sau a treia zi: “Părinte, Dumnezeu să-ţi dea sănătate.” Nu mie îmi mulţumiţi! Lui Dumnezeu şi Maicii Domnului! Imediat s-a liniştit!

Multă teorie, dar puţină practică, părinte. Asta ne omoară pe noi, pe creștini.