Savatie Baștovoi despre examenul iubirii și al fidelității: ascultarea și suferința

Sursa foto

Esența acțiunilor diavolești se arată în modul în care a ispitit-o pe Eva în Rai oferindu-i ceva ce nu-i aparținea. Fructul pe care îl oferă diavolul Evei nu este al lui, observați, este un fruct dintr-un pom creat de Dumnezeu. Cum putea, dar, diavolul să-i ofere Evei ceva ce nu-i aparținea, ceva ce era al lui Dumnezeu? Ba mai mult decât atât, Sfântul Efrem Sirul crede că fructul era al Evei, adică al Evei și al lui Adam. Nu are nici o rațiune ca Dumnezeu să facă un Univers întreg pe care să-l dăruiască lui Adam, iar un pom să și-l țină pentru Sine. Oare Dumnezeu mănâncă poame sau se încântă de la ideea de a avea un copac? Desigur că nu. Atunci suntem de acord cu Efrem Sirul că Dumnezeu a făcut acest pom pentru Adam și Eva și că fructul acela oprit era tot pentru ei, doar că urma să fie oferit în urma unui examen de iubire, de fidelitate. Ca sa dezleg în sfârșit taina acestui fruct oprit, voi spune, împreună cu Sfântul Efrem și alți sfinți ai Bisericii, că fructul acela nu era un măr, așa cum ne-am obișnuit să-l recunoaștem pe filieră renascentistă și romantică, ci era un Strugure. Strugurele care este Hristos, pe care mâncându-l ne îndumnezeim. Oare nu asta a promis diavolul Evei? Ii promite că, dacă va manca din pom, va fi asemenea lui Dumnezeu! Si Eva primește din mâna diavolului ceea ce aparținea lui Dumnezeu. Primește de la un străin ceea ce îi aparținea de fapt. 

Așa este cu tot ce este bun, frumos și plăcut în lume. Totul a fost creat de Dumnezeu pentru om, dar dacă ajungem să luăm fără mulțumire și nu ca din mâna Domnului, totul se transformă în păcat. In măsura în care ne apropiem de Dumnezeu și începem să trăim o viață spirituală slăbesc în noi plăcerile trupești, și invers, cu cât ne îndepărtam de Dumnezeu, cu atât crește în noi pofta de plăceri trupești. Viața singură ne arată cât păcat este în plăceri prin suferința pe care o lăsam în urma noastră, dar care negreșit ne va însoți și pe noi. Câtă placere încape într-un trup, tot atâta suferință.

***

Lacrimile de pocăință sunt proprii atât femeilor cât și bărbaților. In pocăință adevărată nu mai există femei și bărbați, ci toți sunt ai lui Hristos. Acesta este scopul lucrării Bisericii, de a depăși neputințele și caracteristicile firii, de a exersa în lucrarea iubirii, a sincerității, a bunătății, a smereniei, a iertării și a rugăciunii până când obiceiurile noastre vechi se vor toci și vom căpăta în loc obișnuințe noi, potrivite cu chemarea noastră.

***

Plânsul este o emoție oarecum incompatibilă cu plinătatea veșnică a lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care plânge este un Dumnezeu care Se mișcă din integritatea ființei Sale și devine asemenea firii omenești perisabile. Plânsul este expresia durerii și este o urmare a căderii adamice. Atunci când Hristos a plâns pentru Lazăr, El a plâns ca Om, asa cum a flămânzit, S-a speriat în gradina Ghetsimani, a suferit sete, a obosit de mers și de nesomn, a simțit durere și în cele din urmă moartea pe Cruce. Însă firea dumnezeiască nu are în sine nimic din ce exprimă suferința pricinuită de stricăciunea morții adusa în lume prin căderea lui Adam. Dumnezeu este întreg și neclintit în revărsarea iubirii Sale peste lume. Logica e simpla: dacă Dumnezeu ar plânge, înseamnă ca El ar fi lovit de suferință; dacă ar suferi, înseamnă ca ar fi supus durerii; dacă ar fi supus durerii, înseamnă că ar putea fi lovit; dacă ar putea fi lovit, însemnă ca ar fi destructibil, iar dacă e destructibil nu mai e veșnic, nu mai este Dumnezeu.

***

Suferința este un mod de cunoaștere. Toate revelațiile cu care s-a îmbogățit omenirea de-a lungul istoriei au fost rodul unor oameni trecuți prin suferințe.[...] Dacă suferința n-ar fi avut un rol revelator, cu siguranță nici prorocii, nici Maica Domnului și nici Fiul lui Dumnezeu nu ar fi avut parte de ea. Dar suferința este o primă palmă dată morții. Doar în suferință se verifică calitatea umană. Așa cum zic Sfinții Părinți, suferința este focul care ne curață așa cum se curată aurul în topitoare. Suferința fizică, suferita emoțională. Un lucru este cert: noi, oamenii, nu putem schimba suferința care se abate asupra noastră, dar putem schimba modul în care privim suferința. Cum a zis unul din marii preoți ai neamului nostru, părintele Gheorghe Calciu, care a petrecut douăzeci și unu de ani de tortură în lagărele comuniste: "Nu ar trebui să-L rugam pe Dumnezeu să ne izbăvească de suferință, ci mai degrabă să-L chemam pe Dumnezeu în suferința noastră. Dumnezeu S-a coborât în iad și l-a umplut de lumină, deci poate cobori și în iadul personal al fiecăruia, care este suferința, pentru a o umple de sens și de lumină"

Sursa: Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei, de Savatie Baștovoi

Arhim. Varnava Iankos: "Nu mântuim omul dacă necontenit descoperim răul din lăuntrul lui"

Ca să poată omul să se apropie de adevărul pe care-l caută, ca să poată câştiga mântuirea pe care şi-o doreşte, trebuie să nu-şi piardă nădejdile sale. Să simtă că este vrednic pentru Adevăr, că e vrednic pentru Rai. Aşadar, să aibă nădejdea, care există împreună cu căutarea.

Aşadar, vrei să mântuiești un alt om care trăieşte în păcat? Oferă-i un mod de a nădăjdui. Ce înseamnă nădejde? Să creadă că poate să facă ceva bun şi că are ceva bun înlăuntrul său, că o oarecare vrednicie are întru sine. Ceva frumos posedă omul înlăuntrul său. Nu mântuim omul dacă necontenit descoperim răul din lăuntrul lui.

Pr. Dan Popovici de la Schitul "Invierea Sf. Lazar" din Alba Iulia: "nu relatia mea cu alt om ma implineste, ci relatia cu Dumnezeu"

- Relatia cu duhovnicul este esentiala in evolutia spirituala a crestinului. Care credeti ca este cea mai buna cale de a-l ajuta ca duhovnic pe un crestin?

- Relatia dintre duhovnic si ucenic trebuie sa fie relaxata. Calea este una de mijloc, nici foarte aspra, dar nici foarte laxa.
 

Eu nu sunt pedepsitorul celui pe care il spovedesc, dar nici nu pot sa-l ajut daca nu vrea. Stradania mea este sa-l fac sa constientizeze ce inseamna o viata crestina autentica si, eventual, sa-l vindec de unele traume. Este fundamental ca omul sa constientizeze pacatul si sa simta nevoia de a iesi din el. Desigur, nu poti astazi sa aplici canoanele in litera lor, fara nici un fel de grija pentru spiritul lor, pentru contextul social si, mai ales, avand in vedere persoana din fata ta, pentru ca atunci risti sa-l indepartezi pe cel care vine la scaunul de spovedanie. Dar nici nu poti trece in cealalta extrema, sa-l absolvi imediat de orice pacat si sa-l impartasesti fara sa faca nimic pentru a se indrepta. Pentru ca, daca a facut pacate mari si nu s-a pocait, nu a facut un canon, nu s-a rugat cu zdrobirea inimii pentru iertare, iar eu ii dau sfanta impartasanie, nu se va schimba. Va spune: "Pai, totul e in regula, orice am facut, am primit sfanta impartasanie". Si nu va face nici cel mai mic efort sa se schimbe in bine viata lui. Insa, daca reusesc sa-l fac constient de consecintele faptelor sale si ii sadesc in inima dorinta de a se imbunatati sufleteste, pe urma e lucrarea lui si nu mai am de facut prea multe.

- Acest echilibru pe care il cultivati in relatia cu credinciosii da roade?

- Sigur ca da. Numai ca nu exista o reteta universala, iar ce este echilibru intr-un caz poate fi exces in altul. Duhovnicia presupune o buna cunoastere a ucenicului (credinciosului n. red.), pentru a gasi solutia cea mai buna pentru el. Fiecare dintre noi ne aflam pe o alta treapta de dezvoltare sufleteasca. Din punct de vedere biologic avem o varsta, din punct de vedere psihologic avem o alta varsta si din punct de vedere duhovnicesc, o alta varsta. Pot sa am 60 de ani de viata, dar numai 20 de ani psihologic vorbind si 7 ani - duhovniceste. Anii mai multi de viata nu inseamna neaparat si cunostinte mai bogate sau experiente formatoare mai multe si mai fecunde, nici vreo imbunatatire duhovniceasca mai mare. Trebuie sa vezi cam care e nivelul duhovnicesc al fiecarui om, si atunci sa-i vorbesti pe acel nivel, nu ca unui om de 60 de ani, chiar daca atatia are dupa buletin. E fundamental sa-l accepti pe om cu limitele lui, dar la fel de important este ca omul sa vrea sa se schimbe.

Piatra de temelie a vietii duhovnicesti este spovedania. Daca omul face o spovedanie completa, scotand la lumina tot ce il apasa, tot ce ii ingradeste constiinta, e un pas urias. Apoi, daca participa la slujbe, in principal la Sfanta Liturghie, in mod constant, se roaga dimineata si seara si tine posturile, nu se poate sa nu se schimbe viata lui. Daca, intr-adevar, vrea sa mearga pe aceasta cale... Pentru ca, de multe ori, spunem cu gura ca vrem, dar in inima noastra nu vrem.

"Una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea ca in viata trebuie sa-ti cauti jumatatea"

- E suficienta experienta de duhovnic, pentru a putea "citi" bine un credincios, sau e necesara si o pregatire speciala in psihologie?

- Din pacate, noi am pierdut inaltimea duhovniceasca a parintilor de demult. Aceia nu aveau nevoie nici de cunostinte teologice, nici de alt fel. Traiau in rugaciune continua, si harul Duhului Sfant ii lumina si le dadea puterea de a discerne si de a gasi solutii la orice. Noi incercam sa compensam cumva lipsa acelei inaltimi duhovnicesti, prin cunostinte teoretice, inclusiv cele de psihologie. Ne insusim o suma de lucruri care provin dintr-o cunoastere mai mult omeneasca si mai putin dumnezeiasca. Acestea sunt niste carje, de care ne folosim pentru a merge pe drumul drept. Ele ne sprijina in neputintele noastre, insa idealul este viata duhovniceasca desavarsita, caci aceea ne face autentici si ne da forta de a vedea pana departe, pentru noi si pentru credinciosii nostri.

 

Imi amintesc, de pilda, de viata sfanta a staretului Iosif, de la manastirea Optina, la care veneau nenumarati crestini, de la sute de kilometri, din pravoslavnica Rusie, sa-i ceara sfatul. La un moment dat, a venit la avva o fata care voia sa se marite si avea trei pretendenti si nu stia pe care sa-l aleaga. Ea i-a spus parintelui ca l-ar prefera pe unul dintre aceia, dar nu stia daca e cel mai bun. Iar parintele a povatuit-o sa-l ia pe un altul, daca vrea sa-i fie viata buna. Fata l-a ascultat si a trait fericita cu acel barbat, pana la adanci batraneti, in vreme ce acela pe care l-ar fi preferat initial a murit napraznic, in mai putin de un an. Iata, asadar, ca parintele avea darul de a vedea pana in zarile vietii, fara sa fie psiholog. 

Apropo de casnicie, sa retineti ca una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea ca in viata trebuie sa-ti cauti jumatatea. Ni se inoculeaza aceasta minciuna, prin literatura, presa, filme, inca de cand suntem copii. Ni se spune ca nu putem fi fericiti decat daca ne gasim jumatatea. Este o minciuna care dateaza cam din perioada romanticilor, cand omul s-a indepartat de Dumnezeu si cauta sa puna pe piedestalul pe care statuse Dumnezeu un alt om, persoana iubita.

- De ce spuneti ca e o minciuna?

- Pentru ca fiecare om e chip al lui Dumnezeu, nu jumatate de chip. Si nu relatia mea cu alt om ma implineste, ci relatia cu Dumnezeu. Daca stau mereu in legatura cu Dumnezeu prin rugaciune, simt adevarul celor spuse de Mantuitorul: "Imparatia Cerurilor este inlauntrul vostru". Simt pace, bucurie, mangaiere, echilibru. Abia atunci relatia mea cu alti oameni poate deveni relaxata, neposesiva, iar gelozia, controlul, invidia si toate celelalte care ne chinuie cad de la sine. Doi oameni care traiesc in Dumnezeu nu pot avea decat o relatie foarte buna. Altminteri, eu n-am fericirea si o astept de la celalalt si el o asteapta de la mine. De aici vin atatea dezamagiri, nefericiri si drame. Omul crede ca si-a ales partenerul gresit si de asta nu e fericit. Isi cauta alt partener si, dupa un timp, simte acelasi gol si aceeasi neimplinire. Dar problema nu este acel partener, ci raportarea gresita la viata, ca tu crezi ca exista o jumatate cu care poti sa formezi un intreg. Noi, de fapt, ne avem radacinile in Dumnezeu, nu in alt om, iar seva, puterea noastra de viata vine de la Dumnezeu si nu de la om. E clar atunci ca implinirea nu poate sa fie decat in El. Nu de la alt om trebuie sa astept fericirea, ci de la Dumnezeu. Daca am acea implinire profunda in Dumnezeu, pot sa am si implinirea familiala, sociala... Si mai e ceva: noi nu putem schimba pe nimeni, fiecare se schimba numai daca vrea. Multi sunt nefericiti pentru ca incearca sa-si schimbe "jumatatea". Femeile, de exemplu, stiu ca barbatii cu care se casatoresc au anumite defecte, vicii, neimpliniri. Dar se insotesc cu ei, sperand sa-i schimbe. Cand iubesti pe cineva, nu te cazni sa-l schimbi, caci nu vei putea. Roaga-te pentru el, da-i un sfat, o carte, si mai departe ramane lupta lui cu el insusi. Eu pot sa-ti pun in farfurie, dar nu pot sa mananc in locul tau, iti arat drumul, dar nu pot sa merg in locul tau. Parintele Ghelasie de la Frasinei spunea ca nu conteaza atat duhovnicul, cat ravna ucenicului. Duhovnicul poate sa fie un om sfant, dar daca tu n-ai pic de ravna, samanta ta ramane tot neincoltita. Tu insuti trebuie sa pui samanta in pamant, sa o ingrijesti, sa fii gradinarul propriei tale vieti. Problema nu e sa-i schimbi pe altii, ci sa te schimbi pe tine. Odata ce vom face asta mai multi, se schimba si lumea din jurul nostru.

- Care ar fi cea mai buna motivatie pentru un om, ca sa duca o viata crestineasca in adevaratul sens al cuvantului?

- Sa vada in noi, preotii, modele de viata crestina. Daca ar vedea in noi bucurie, lumina, pace si liniste, poate ca si-ar dori sa devina asemeni noua.

Va amintiti dialogul Sfantului Serafim de Sarov cu Nikolai Motovilov, caruia i-a spus ca scopul vietii crestine este dobandirea Sfantului Duh. Iar Motovilov l-a intrebat ce e Duhul Sfant. Atunci, Sf. Serafim i-a luat fata in palme si l-a privit in ochi, iar lumina Duhului Sfant, care era ascunsa in Sf. Serafim sub haina smereniei, a navalit in afara si, in ciuda aprigei ierni rusesti, Motovilov marturiseste ca a simtit o caldura in tot trupul si ca in jurul lor era numai soare. Asta e, daca noi duhovnicii avem o viata duhovniceasca adevarata, pacea si linistea li se transmit si credinciosilor. Cum tot sfantul Serafim spune: "Fa pace in sufletul tau si multi isi vor gasi linistea langa tine". Cand are exemplul viu, crestinul nu mai are nevoie de argumente. Pe de alta parte, crestinul trebuie sa fie constient de ce traieste. De aceea, eu ii sfatuiesc pe cei care vin la mine: analizeaza starea ta de dinainte de rugaciune, roaga-te cu daruire si atentie un sfert de ora si apoi observa iarasi starea ta. E clar ca e mult mai buna. Daca vrei ca mereu sa ai acea stare de bine, trebuie sa te rogi mai mult si sa traiesti potrivit unor reguli. Pe urma, fii atent la ce ti se intampla dupa ce te spovedesti.

Daca te marturisesti din toata inima, fara sa ascunzi mizeria sub covor si caindu-te cu adevarat, te vei simti usurat, luminat, bucuros. Pastreaza curatenia in sufletul tau, chiar daca nu te poti abtine de la unele pacate, vino si te spovedeste, fa-ti canonul si vei avea o viata mult mai senina si mai usoara. Sfanta impartasanie e punctul culminant al acestei apropieri de Dumnezeu. Straduieste-te sa te faci vrednic de ea si vei vedea cat de bine iti va fi. Noi putem gusta Imparatia lui Dumnezeu inca de aici, nu trebuie sa asteptam sa murim. E suficient sa ne ingrijim sufletele pentru a ne putea impartasi. Dar revin mereu la principalul obstacol pe care il intampinam pentru o viata duhovniceasca imbunatatita: propria noastra vrere. Sunt multi oameni care nu vor sa se schimbe, care nu cred ca au ceva de schimbat in viata lor, care nu constientizeaza pacatul. Imi spun: "Parinte, nu am facut nici un rau, nu am furat, n-am dat foc, n-am omorat pe nimeni". Si atunci, nu au cum sa mearga mai departe.

Sursa si integral: Formula AS, Trei episcopi si un facator de minuni

In lumina lui Dumnezeu atat bucuria cat si suferinta au sens, iar in afara ei sensul lor se pierde

Descoperirea pacatului

Asadar, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine in sufletul Parintelui Sofronie. Cum o spune chiar el, "Dumnezeul copilariei mele Se intorsese la mine in lumina intelegerii". Parintele simte o bucurie fara margini, un elan irezistibil inspre "Dumnezeu nevazut, dar iubit, necunoscut, dar inrudit, neajuns, dar apropiat". Focul ceresc, focul mistuitor al Iubirii vii il patrunde, ii incalzeste inima.

Dar, paradox al vietii duhovnicesti in care Taborul si Golgotha sunt de nedespartit, pentru Parintele Sofronie aceasta redescoperire a lui Dumnezeu ca persoana si a lui Hristos este si un izvor de "durere (care va fi) laitmotivul vietii mele in Dumnezeu", intrucat descoperindu-i-Se asa cum este, Dumnezeu ii ingaduie sa se vada si pe sine asa cum este, pana in cele mai ascunse unghere ale fiintei sale. Luminandu-i sufletul, Duhul Sfant ii descopera prapastia intunecata in care cazuse departandu-se de El. In acelasi timp in care harul dumnezeiesc se coboara asupra lui, el devine constient de adancimea pacatului in care a trait. Si aici, intr-o anumita masura, Parintele Sofronie repeta experienta Sfantului Pavel, care nu si-a vazut pacatul, decat dupa aparitia Domnului pe drumul spre Damasc:

 "A cunoaste esenta pacatului nu putem altfel decat prin credinta in Hristos-Dumnezeu, prin lucrarea in noi a Luminii nefacute (cf. Ioan 8, 24)". 

 "Pana la a ni se ivi Dumnezeiasca Lumina, suntem ca orbii". 

In afara lui Hristos si a Luminii Sfantului Duh, nimeni nu a ajuns vreodata sa cunoasca si sa inteleaga pacatul, si sa vada adevaratele dimensiuni ale caderii.

Dar ce e, de fapt, pacatul? In ce constau moartea si intunericul nostru? "In necunoasterea noastra", raspunde Parintele Sofronie. 

"[...] nu este amar mai mare, durere mai cumplita, decat a nu cunoaste pe Dumnezeu". 

Pentru arhimandrit:

 "pacatul, mai inainte de toate, este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Radacinile pacatului se afla in tainicele adancuri ale firii duhovnicesti a omului. Esenta pacatului nu consta in incalcarea unor norme etice, ci in instrainarea de la vesnica Dumnezeiasca viata, cea pentru care omul a fost facut si catre care este chemat in chip firesc sau, altfel spus, prin insasi firea sa".

Indepartare de Dumnezeul iubirii, "despartire de izvorul ontologic al fiintei noastre", pacatul nu este decat continuarea, repetarea pacatului originar. Noi suntem cu totii fii ai primului Adam, care, rupand legatura dragostei dintre Dumnezeu si om, a permis ca moartea si stricaciunea sa imbatraneasca in noi si in natura (Romani 5, 12,17). Intr-o masura sau alta, stam cu totii sub legea pacatului, sub inraurirea mortii care lucreaza, insa avem bineinteles, si libertatea sa refuzam aceasta lege si sa luptam impotriva pacatului, cu posibilitatea de a invinge moartea si de a invia in Hristos, aici si acum.

Analizandu-si pacatul, Parintele Sofronie distinge trei aspecte.

• In primul rand, o viziune aberanta a lui Dumnezeu, o conceptie intelectuala gresita asupra Fiintei supreme: "In esenta ei metafizica, nestiinta intrece toate nelegiuirile vazute". 

• Apoi, un refuz si o nesocotire a iubirii Tatalui, asa cum ne-a fost descoperita si daruita de Fiul si de Sfantul Duh: "Eu insumi mi-am trait caderea de la Hristos ca pe o faradelege nesuferit de josnica impotriva iubirii Lui". 

• In sfarsit, o uitare si un refuz al vocatiei profunde a omului, a indumnezeirii si a desavarsirii la care acesta este chemat.

Deci pacatul, care ii apare Parintelui Sofronie pe deplin limpede, corespunde unei intreite necunoasteri: a lui Dumnezeu asa cum este, a iubirii Tatalui si a chemarii omului.

 "In intunericul necunoasterii, nu numai durerile si suferintele, ci pana si bucuriile si multumirile, si indeobste totul isi pierde sensul. Dimpotriva - un dar mai mare decat intalnirea cu Dumnezeul Cel viu nu exista. In lumina acestei cunoasteri, nu numai starile placute, ci si cele intristatoare si chinuitoare sunt pline de sens, si drept aceea devin cu putinta a le purta, se indreptatesc (cf. 2 Co 4, 6-11)".

Intr-un anume fel, Parintele Sofronie, prin cautarea Fiintei pure, prin practicarea yoga, prin descoperirea lui Dumnezeu ca "Eu sunt", prin regasirea lui Iisus Hristos, a parcurs din nou si a retrait in propiul trup si in propriul suflet intreaga istorie a revelarii progresive a lui Dumnezeu oamenilor, de la religia naturala la intruparea Cuvantului, trecand prin revelatia biblica.

Numai ca, deoarece Il cunoscuse pe Hristos in copilaria sa, acum va considera toti acesti ani drept "nefolositori", intreaga traiectorie parcursa drept o regasire, mai rau chiar, drept o tradare. "Parasindu"-L pe Hristos pentru a se indrepta catre un Absolut, "supra-personal si imaginar", se crede victima unei iluzii spirituale:

 "Ne inselam atunci cand un fenomen al duhului, care nu provine de la singurul Dumnezeu adevarat, ne pare maret si sfant, ne atrage si noi ne deschidem inima lui".

Parintele Sofronie, crezand ca se apropie de Fiinta adevarata, socoteste ca, de fapt, s-a departat de ea pentru a cadea inspre "negurile si golul nefiintei":

"Prin sustragerile mele ascetice de la tot ce este relativ nu dobandeam o unire reala cu Cel pe Care-L cautam. Experientele mele mistice purtau un caracter negativ. Nu 'Fiinta pura' se infatisa inaintea mea, ci moartea intregii mele fiinte, cuprinzand si principiul meu personal".

 In lumina lui Hristos Celui regasit, ceea ce inainte trecea drept lumina si adevar dumnezeiesti, se arata acum sufletului sau drept intuneric si ura de Dumnezeu.

Maxime Egger, Arhimandritul Sofronie, calugar pentru lume

Din "S-a dus sa-L vada precum este. 20 de ani de la mutarea in eternitate a Parintelui Sofronie Saharov"

Sfantul Maxim Marturisitorul despre bucuria in intristari

Intrebare: "Intru aceasta va bucurati putin acum, macar ca trebuie sa va intristati in multe feluri de incercari" (1 Petru I, 6). Cum, intristat fiind cineva in incercari, poate sa se bucure intru cele ce se intristeaza?

Raspuns: Cuvantul adevarului cunoaste doua feluri de intristari: una ascunsa in suflet, iar alta aratata prin simtire. Cea dintai [a sufletului] cuprinde tot adancul sufletului, lovit de biciul constiintei; iar cea de-a doua se intinde peste toata simtirea, care se aduna din revarsarea ei naturala, sub povara durerilor.

[Acum numeste intristare durerea simtirii].

Cea dintai este urmare a placerii traite cu simturile, iar cealalata a bucuriei din suflet

 [bucuria duhovniceasca inseamna o comprimare a placerilor senzuale, precum placerile senzuale produc intristare in suflet n. Dumitru Staniloae (n. DS)][Intristarea sufletului este urmarea placerii simturilor, caci din aceasta se naste intristarea sufletului. De asemenea, intristarea trupului este urmarea placerii sufletului, caci bucuria sufletului se face intristarea trupului.][Bucuria sufleteasca e concomitenta cu asceza trupeasca.(n DS)].

Mai bine zis, una este urmarea patimilor de bunavoie ale simturilor, iar cealalta a celor fara de voie

[Patimile de bunavoie sunt cele pacatoase. Ele produc intristare sufletului. Patimile fara de voie sunt durerile, stramtorile. Ele produc intristare simturilor (n. DS)].

Caci intristarea este, dupa parerea mea, o dispozitie din care lipseste placerea. Iar lipsa placerilor e adusa de osteneala. Osteneala, la randul ei, e provocata in chip vadit de lipsa deprinderii naturale sau pierderea ei! Iar lipsa deprinderii naturale e produsa de imbolnavirea puterii ce se afla prin sine la dispozitia deprinderii. Aceasta boala a puterii ce se afla prin fire la dispozitia deprinderii vine din reaua intrebuintare a lucrarii ei naturale. In sfarsit, reaua intrebuintare a lucrarii ei consta in miscarea puterii spre ceea ce nu e potrivit cu firea si nu are consistenta.

Dar precum cunoaste Scriptura doua feluri de intristari, la fel cunoste doua feluri de ispite.

[Intristarea este de doua feluri. Una este a simtirii, nascandu-se din lipsa placerilor trupesti, iar alta a mintii, producandu-se din lipsa bunurilor sufletului. Dar tot de doua feluri zice ca sunt si ispitele. Unele sunt cu voie, altele fara de voie. Cele cu voia sunt, pe de o parte, pricinile placerii trupesti a simturilor, pe de alta, ale intristarii din suflet. Caci numai pacatul savarsit intristeaza sufletul. Iar cele fara de voie, care se arata in stramtorarile involuntare, sunt pricinile placerii din suflet si ale durerii trupesti a simturilor.] 

Unul cu voia si unul fara de voie, unul creator de placeri voite, celalalt aducator de dureri fara de voie

[Ispita fara de voie, care e o suferinta, un necaz, o ostenala, e mai potrivit sa se numeasca incercare. Este si ea o ispita, intrucat suferinta il face si ea pe om adeseori sa pacatuiasca pentru a scapa de ea. Dar pe cand ispita placerii (ispita in sens strans) trebuie respinsa, ispita durerii (incercarea) trebuie acceptata. Deci atitudinea fata de ele trebuie sa fie direct opuse. Rau ar fi cand s-ar respinge amandoua (indiferentism, apatie), dar si mai rau cand s-ar accepta ispita placerii si s-ar respinge a durerii. Ispita (placerii) aduce placerea simtirii si intristare sufletului, iar incercarea (durerii) aduce intristarea simtirii si bucurie sufletului. Nu te poti bucura cu sufletul si totodata desfata cu simturile, adica nu poti primi deodata si ispita, si incercarea. Deci betia si desfatarea pe care o simtim in vremea unei voluptati, desi ni se pare ca ne-a patruns toata fiinta, e numai o placere a simturilor, nu si a sufletului. Sufletul a putut sa se scufunde in acele clipe, daca nu simtim in mijlocul acelei voluptati o intristare interna ca semn al prezentei lui. Am devenit, cu alte cuvinte, in acele clipe intregi ai simturilor. In niciun caz voluptatea nu e si a sufletului (n. DS)]. 

Una este cauza intristarii din suflet, iar cealalta a intristarii dupa simturi.

[Ispita cu voie produce intristarea in suflet si creeaza placerea in simturi; iar cea fara voie naste placerea sufletului si intristarea trupului].

De acea socotesc ca Domnul si Dumnezeul nostru, invatand pe ucenicii Sai cum trebuie sa se roage le spune sa se roage sa nu le vina felul ispitelor cu voia: "si nu ne duce pe noi in ispita". (Matei VI, 13), adica ii invata pe uenicii Sai sa se roage sa nu fie lasati sa faca experienta ispitelor placerii, adica a celor voite si poftite. Iar marele Iacov, zis "fratele Domnului", invatand pe cei ce lupta pentru adevar sa nu se fereasca de felul ispitelor fara de voie, zice: "Mare bucurie sa socotiti, fratii mei, cand cadeti in felurite ispite" (Iacov I, 2), adica in incercarile care nu sunt voite si poftite si produc dureri [Domnul ne invata sa nu ajungem in ispitele cu voia, care produc placere trupului si durere sufletului; Iar marele Iacov ne indeamna sa ne bucuram de incercarile cele fara de voie, care alunga placerea trupului si durerea sufletului]. Si Domnul o arata aceasta limpede adaugand: "ci ne izbaveste de cel rau", iar marele Iacov zicand: "Stiind ca cercarea credintei voastre lucreaza rabdarea, iar rabdarea sa-si aiba lucrul ei desavarsit, ca sa fiti desavarsiti si intregi, fara nici o lipsa". "Desavarsit" este cel ce lupta impotriva ispitelor cu voia prin infranare, si in cele fara de voie staruie cu rabdarea, iar "intreg" este cel ce-si insoteste faptuirea cu cunostinta si a carui contemplatie nu este lipsita de fapte 

 [Dovada ca in mistica rasariteana contemplatia nu inseamna interactivitate, cum a fost socotita. Treapta contemplativa nu o desfiinteaza pe cea activa anterioara (n. DS)].

Asadar, intristarea si placerea fiind impartite intre suflet si simtire, cel ce cauta placerea sufletului primeste intristarea simturilor si devine cercat, desavarsit si intreg. "Cercat", intrucat a experiat prin simtire cele contrare;

[Cele contrare simturilor sunt durerile (n. DS)]; 

"desavarsit", intrucat a luptat neobosit cu placerea si intristarea din simturi prin infranare si rabdare; "intreg", intrucat pastreaza nestirbite, statornice si constante deprinderile care lupta cu dispozitiile simtirii opuse intreolalta; aceste deprinderi sunt faptuirea si contemplatia, care raman legate intreolalta si nedespartite, faptuirea vadind prin modurile ei cunostinta contemplatei, iar contemplatia purtand, ca si ratiunea, platosa virtutii cu fapta

 ["Cercat" este cel care a facut experienta durerii si a placerii trupesti, intrucat a incercat atat laura favorabila, cat si cea nefavorabila a celor trupesti. "Desavarsit" este cel ce a biruit placerea si durerea trupului prin puterea ratiunii. Iar "intreg" este cel ce si-a pastrat neschimbate deprinderile faptuirii si ale contemplatiei, prin taria dragostei de cele dumnezeiesti.]

Deci fiindca Scriptura spune ca intristarea, ca si placerea, este de doua feluri, si una se afla in suflet, iar alta in simturi, sa privim pe scurt si cauzele lor.

Intristarea din suflet este indoita. Una este pentru greselile proprii, alta pentru greselile straine. Iar cauza acestei intristari este in chip vadit placerea dupa simturi a celui ce se intristeaza sau a celor pentru care se intristeaza. 

 [Oricarei intristari din suflet ii premerge o placere a trupului]. 

Caci judecand drept, aproape ca nu este pacat in oameni care sa nu-si aiba ca inceput al nasterii sale afectiunea nerationala a sufletului fata de placerea simturilor.

[Fara legatura patimasa a sufletului cu simturile nu este in oameni pacat].  

Iar cauza placerii din suflet este, in chip vadit, intristarea dupa simturi a celui ce se veseleste si se bucura de virtutile proprii sau ale altora.

 [Cel ce domoleste trupul prin ostenelile de bunavoie bucura sufletul duhovniceste]. 

Caci dupa judecata cea dreapta aproape ca nu este virtute intre oameni care sa nu aiba ca inceput al nasterii sale intoarcerea intelapta a sufletului de la simtire

[Virtutea se naste prin instrainare de bunavoie a sufletului de trup].

 Dobandind sufletul care urmareste virtutea, aceasta desfacere de simtire, aceasta din urma se va afla in chip necesar in dureri si osteneli, nemaiavand unita cu ea puterea care nascoceste diferitele placeri in temeiul afectiunii voluntare a sufletului fata de ele

[Puterea nascocitoare de care vorbeste este puterea cugetatoare (mintala) a sufletului. Aceasta, iesind din legatura cu simturile, nu mai are cine sa se ingrijeasca de placeri pe seama trupului, printr-o afectiune de bunavoie fata de el. Ea nu se mai ocupa nici cu usurarea durerii trupului, din pricina preocuparii totale si afecutase a vointei de cele dumnezeiesti].

 Dimpotriva, aceasta putere respinge acum barbateste, prin infranare, navala placerilor firesti ale simturilor. Iar fata de ostenelile si durerile fara de voie si potrivnice firii ce vin asupra-i, ramane cu totul neinduplecata, neputand fi abatuta de la deprinderea si de la frumusetea dumnezeiasca a virtutii, de placerea cea fara consistenta. Si nu cade de la intaltimea virtutilor ca sa abata ostenelile ce vin asupra-i, pentru a cruta trupul de simtirea durerilor. Iar cauza intristarii dupa simturi este preocuparea totala a sufletului de cele conforme firii sale, pe cand placerea dupa simturi o produce in chip vadit lucrarea sufletului contrara firii lui de la cele conforme firii sale.

[Preocuparea sufletului de cele conforme cu firea se face inceputul durerii simturilor. Caci sufletul ostenindu-se pentru cele bune dupa fire nu mai este nici o putere care sa nascoceasca mijloacele ce procura placere simturilor].

 Caci lucrarea dupa fire a mintii si cea a simturilor se opun una alteia, din pricina deosebirii extreme a celor supuse lor. 

[Simturilor le sunt supuse cele sensibile, iar mintii cele inteligibile. Deci mare este deosebirea intre cele sensibile si cele inteligibile]. 

Pentru ca cele supuse mintii sunt entitatile spirituale si necorporale pe care le sesizeaza dupa fiinta; iar cele supuse simturilor sunt lucrurile sensibile si corporale pe care le percep ele de asemenea prin fire. Deci fiindca nu e cu putinta mintii sa strabata la cele spirituale inrudite cu ea fara contemplarea lucrurilor sensibile, asezate la mijloc, iar aceasta nu se poate face fara lucrarea simturilor care o intovaraseste si care e inrudita cu lucrurile sensibile

[Mintea, indata ce socoteste lucrarea simturilor ca proprie, se incalceste in infatisarile lucrurilor sensibile si nascoceste placeri pe seama trupului, neputand strabate dincolo de natura celor vazute, fiind retinuta de legatura patimasa cu simturile], 

pe drept cuvant daca se lipeste de infatisarile celor vazute, socotind lucrarea simturilor care o intovaraseste drept o lucrare naturala

[Cel ce preface legile lucrurilor, prin imitare, in legea sa este un virtuos, facand rationala miscarea celor lipsite de ratiune. Iar cel ce preface legea sa in legile altora, prin imitare, e un patimas, schimband ratiunea in ceea ce este lipsit de ratiune], 

cade din cele spirituale si conforme firii, prinzandu-se asa zicand cu amandoua mainile de cele corporale si contrare firii. Purtata apoi de acestea in chip nerational (din pricina simtirii care a biruit-o), mintea, pe  de o parte, naste intristarea din suflet, intrucat acesta  e lovit de biciuirile dese ale constiintei, iar pe de alta, produce placerea din simtire, ingrasand-o cu nascocirile mijloacelor de desfatare a trupului. Daca insa mintea, de la prima atingere prin simturi cu cele vazute, taie infatisarea acestora si contempla ratiunile duhovnicesti ale lucrurilor curatite de figurile asezate pe ele, produce placerea din suflet, nemaifiind retinuta de nici unul dintre lucrurile vazute prin simturi, si naste intristarea din simtire, aceasta fiind lipsita de toate lucrurile naturale sensibile. Caci acolo unde simturile sunt carmuite de ratiune in contemplarea celor vazute, trupul e lipsit de toata placerea dupa fire, neavand simturile slobode si dezlegate de lanturile ratiunii ca sa slujeasca placerilior

[Cand stapaneste in noi ratiunea, aceasta chinuie in mod necesar trupul, care ii slujeste uneori in vederea virtutii][Deci pentru Sfantul Maxim cele doua placeri, din suflet si din simtire, nu pot fi in niciun caz impreuna. Nu le poate avea cineva deodata pe amandoua. Dimpotriva, placerii din suflet ii corespunde durerea din simtire si viceversa. Omul deci trebuie sa aleaga deodata cu placerea din una, durerea din cealalta. In textul grec pretutindeni se vorbeste de "simtire". Eu am tradus uneori prin "simturi". Este vorba de lucrarea simturilor, de perceptie, la care se poate asocia o placere sau o intristare (n. DS)]

Daca deci, precum am spus, intristarea sau durerea sufletului (caci sunt unul si acelasi lucru) e produsa de placerea din simtire, iar intristarea sau durerea simtirii de placerea din suflet, pe drept cuvant cel ce doreste si nadajduieste viata "pastrata in cer spre mostenire nestricacioasa, neprihanita si nevestejita, prin invierea din morti a Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos" (1 Petru, I, 3), are in suflet o veselie si o bucurie negraita, bucurandu-se neincetat de nadejdea bunurilor viitoare, dar in trup si in simtire poarta intristare sau ostenelile cauzate simtirii de feluritele incercari si de durerile prilejuite de ele. Caci orice virtute ese insotita de placere si de durere: durerea pentru trup, care se lipeste de simtirea dulce si lina, si placerea pentru suflet, care se desfata in duh cu ratiunile curatite de tot ce cade sub simturi.

Se cuvine deci ca mintea, intristandu-se in viata aceasta (caci asa cred ca se intelege "acum") cu trupul pentru multele stramtorari ce-i vin din incercarile pentru virtute, sa se bucure si sa se veseleasca cu sufletul pururea pentru nadejdea bunurilor vesnice, chiar daca simtirea e apasata de durere. "Caci nu sunt vrednice patimirile timpului de acum de slava viitoare, ce se va descoperi noua" (Rom. VIII, 18), zice Apostolul.

In felul acesta se poate omul bucura, dupa parerea mea, pentru ceea ce se intristeaza. Caci intristandu-se cu trupul de virtute din pricina ostenelilor, se bucura cu sufletul de aceeasi virtute, privind la frumusetea celor viitoare ca la ceva prezent 

 [Trupul e al sufletului, iar nu sufleul al trupului. Caci cel mai mic este al celui mai mare, nu cel mai mare al celui mai mic. Deci fiindca pentru greseala dintai a rasarit in trup legea pacatului, care este placerea simturilor, iar pentru aceasta s-a hotarat moartea trupului prin osteneli si dureri, randuita spre desfiintarea legii pacatului, cel ce stie ca moartea s-a ivit din pricina pacatului spre desfiintarea lui se bucura pururea in sufletul sau cand vede cum e desfiintata legea pacatului din trupul sau prin feluritele osteneli si dureri, ca sa primeasca fericita viata viitoare in duh. Caci stie ca nu poate ajunge la aceea daca nu e golita mai inainte din trup, ca dintr-un vas, inca in aceata viata, legea pacatului, sustinuta prin afectiunea vointei fata de el]. 

Pentru aceasta frumusete cel ce se innoieste necontenit prin nasterea sufletului in duh moare in fiecare zi, asemenea marelui David (Ps. XLIII, 24; 1 Cor. XV, 31) prin renuntarea de bunavoie la trup, avand atat placerea mantuitoare, cat si intristarea folositoare.

[Placerea mantuitoare este placerea sufletului pentru virtute. Iar intristarea folositoare, durerea trupului de dragul virtutii].

 Iar prin intristare nu intelgem pe cea nerationala, a celor multi, care apasa sufletul pentru ca e lipsit de placeri sau de bucurii materiale ce starnesc in om porniri contrare firii spre cele care nu trebuie

[Cel ce e lipit de patimi si de lucruri isi duce pornirile spre cele ce nu se cuvin]

, si il fac sa fuga de cele ce nu trebuie sa fuga

[Cel ce nu primeste intamplarile care il departeaza de patimi si de lucruri fuge de cele ce nu trebuie sa fuga],

ci pe cea rationala si incercata de cei intelepti in cele dumnezeiesti, si pe cea care descopera raul prezent. Caci intristarea este un rau prezent ce se afla in suflet, cand placerea simtirii impiedica discernamantul ratiunii, sau in simtire, cand drumul sufletului inainteaza neimpiedicat in virtute, aducand cu atat mai multe stramtorari simtiri, cu cat procura mai multa placere si bucurie sufletului inchinat lui Dumnezeu, prin lumina inrudita a virtutii si cunostintei.

Din Filocalia sfintelor Nevointe ale Desavarsirii Vol. 3, Sfantul Maxim Marturisitorul

Pacatul - lipsa luminii

http://manastiri-basarabene.over-blog.com/
În vara lui 2006 Petru Mamonov a "predicat" pe plaja din Soci, la Marea Neagră. Era după lansarea filmului "Ostrovul", iar transcrierea acestui text confirmă o dată în plus faptul că acest uriaş actor, muzician, înţelege foarte bine viaţa duhovnicească, şi că rolul lui în "Ostrovul" nu a fost întâmplător, ci absolut necesar...

"-- Cât de pervertite sunt toate în ziua de astăzi! Criticii de film au discutat recent despre "Ostrovul" lui Pavel Lunghin, despre biserică vorbeau ca despre ceva mitic, imemorial, ca despre un Ilya Murometz (personaj din folklorul străvechi rusesc, n.mea). Dar cum să trăieşti, dacă nu crezi în nimic? Te agiţi în dreapta-stânga. Iar când ai credinţă, oricât de obosit ai fi tot vei ceda locul tău unei bătrânele în transportul public. Ăsta e întregul creştinism. Sari să speli vesela, fără să ţi se ceară. E o faptă creştinească? Fireşte că e. Scoate gunoiul din casă. Şi nu insista pe propria dreptate. Nu perora: "Mâncarea e rece!". Mai rabdă două minute, să ţi se reîncălzească. Nevastă-ta, sărmana, o va face repede. E şi ea obosită. Fiecare cu ritmul şi grijile sale. De ce tot insişti, "nevasta e obligată", "soţul trebuie" etc? Dragostea nu e floare-verde pe câmpii. Este efortul de a-l duce şi suporta pe cel de lângă tine. Iata vedem un om cu mutra'n zăpadă. De ce gândim mintenaş că e un beţiv, poate că l-a luat inima!? Şi dacă e beat? Ajută-l să se ridice, aşează-l pe un parapet, să nu îngheţe. Dar nu. Fugim în drumul nostru. Fugim de noi. Dar când faci o faptă bună...stai întins, şi simţi o căldură benefică'n suflet. De ce oare ţi-este bine? Parcă nici n'ai băut. Aha...ai ajutat o bătrânică să-şi ducă povara zilei, fie şi doar trei trepte... Îmi spunea aici o tinerică: "Nu-mi iubesc părinţii". Hop aşa! Nu te grăbi. Dar îi ajuţi în toate cele? Mergi la cumpărături? "Da -- îmi răspunde fata, -- fac cum se cuvine, cele necesare". Atunci îi iubeşti, de ce să răscolim sentimentele? Scuipă pe ele, nu se poate trăi după simţiri. Azi e soare, mâine -- plouă. Ai căzut, ţi-a fracturat piciorul -- al treilea simţ ţi se deschide. Trebuie să trăim după această lege: nu "Dă-mi", ci "Ia de la mine". Mulţi nu înţeleg cum e să-ţi dai cămaşa de pe tine. Ne-am obişnuit să trăim de-a îndoaselea. Pe capetele noastre, dacă e să luăm aminte, s-a format un loc plat, pe care se poate şedea confortabil. De aceea, trăim cu capu'n jos. Toate cele bineplăcute lui Dumnezeu respingem. Cel mai tare, nu ezita să-l ajuţi pe cel mai slab. Iar între noi e invers -- sugrumă-l. Cel bogat îi ia şi puţinul celui sărac. Fură cât mai mult, şi asunde în spatele gardurilor, să nu te prade alţii. Avem o viziune stricată despre creştinism. Dar lucrurile sunt simple. Cât sânge poţi da altuia? Căci scris este: "ce ai făcut unora dintre cei mici, mie mi-ai făcut". Să poţi sta cât mai mult la căpătâiul mamei tale, care şi-a pierdut minţile de atâta bătrâneţe şi boli. Iată unde şi cum trebuie să murim în fiece zi! Precum copiii trimişi în Cecenia. Un cretin aruncă o grenadă, iar un colonel-locotenent, înainte ca aceasta să explodeze, o acoperă cu trupul său. N'a ezitat, s-au ales pulberile de el. Alţi opt ortaci rămân în viaţă. Era comunist, nebotezat, n'a mers niciodată la biserică, la Dumnezeu nu se gândea, dar e un adevărat creştin. În Rai -- ca o rachetă! Căci ce folos e să vii la biserică, să baţi mătănii, să pui lumânări multe, dacă inima îţi este goală? O faptă creştinească, ceva? N'ai să vezi. Chiar dacă vei bătători toate Athosurile, şi ai săruta toate moaştele, tot degeaba e. Priveşti p'un amărât, şi te gândeşti: "Aha, e din cei pe care îi arată la TV, mafioţi, escroci..." Dă'i 50 de copeici. Nu vei sărăci. Acceptă să greşeşti. Ce, crezi mai mult cutiei catodice? Adevărata mafie sunt cei care, puţini fiind, vreo 5 să fie, manipulează massele cu televizorul. Să se lingă pe bot! Nu le va reuşi numărul...

Eu de 11 ani trăiesc în provincie. Lumea munceşte p'aici. Se scoală cu noaptea în cap. Ca şi domnişoara-taxatoare, care pe gerurile cele mai mari nu pridideşte: "Biletele d-stră, biletele la control". Pentru doar 5000 de ruble pe lună (cam 1300 lei RO, nota mea). Sunt deputatul lor! Pentru ei muncesc şi eu. Deşi e greu, mă trăduiesc să trăiesc după lege. Din zece situaţii, două sunt cu reuşită, mulţumitoare. Îmi ţin gura, ca să nu scape vreun cuvânt spurcat. Nu vorbesc peste alţii, îi ascult. Căci aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi: să stăm unii în faţa celorlaţi, precum în faţa unei vechi icoane. Ce înseamnă să nu judeci? Să nu formulezi sentinţe. Dar păreri suntem obligaţi să avem. Domnul nostru a încercat să-i lămurească pe farisei, iar mânia lui era mânie dreaptă. Ai dreptate atunci când te înfurii pe tine, că te-ai îmbătat, ca nebunul, aseară. Atunci când urăşti păcatul din tine, obişnuinţa păcătoasă -- care te macină, şi căreia nu-i găseşti leacul. Numai ajungând să o urăşti profund, vei gusta din parfumul biruinţei. Încerc să învăţ în fiece zi, deşi am ani destui. Iată, merg cu autobizul din or. Verei...la Moscova. Două ore fără oprire. Locurile sunt numerotate, nu ai cum să te aşezi aleatoriu. Privesc în faţa mea, cu groază, cum se prăbuşesc pe scaune doi tineri demobilizaţi, beţi criţă. Înjură copios, despre muieri...La scară mare. Gândul îmi dă fiori, pentru două ore sunt un om mort. Apoi îmi zic: "Păi, să vedem, să cugetăm, cu atenţie...liniştit. Cine sunt aceşti flăcăi? Au crescut la ţară. Într-o vreme în care nu se simţeau semnele emancipării de azi. Ce au văzut atunci? Tata beţiv, mama le dădea scatoalce, înjurăturile erau o normă. Televizorul urla ca un descreierat. Ăştia sunt "noua generaţie". Ce să le ceri? Eu personal i-am învăţat ceva? Le-am păşit pragul casei? Le-am citit vreo carte?" Ies din reveria gândului, şi constat că am şi ajuns... Toate sunt în mâinile noastre: cum ascultăm, dacă nu ne sunt mânjiţi ochii, dacă urechile nu sunt înfundate, sufletul să ne fie descuiat, conştiinţa curată. Iată lucrurile de care trebuie să ne ocupăm. Sfinţii ne învaţă: mântuieşte-te, şi e destul pentru o viaţă. Mod de acţiune? Construieşte-te pe sine. Un minuscul punct. Dar acest punctişor va aduce lumină mai multă. Dar dacă e să ne limităm numai la indicaţii: că asta nu e aşa, că pensiile sunt mici, guvernul e de vină, că americanii sunt capul răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram...nu se va schimba nimic. Doar răul se va înmulţi, care şi aşa e destul. Să împuţinăm răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin filmul "Ostrovul". Da, sunt de acord cu anumite critici ale filmului. Are acolo destule bîlbe faptice. M'am străduit să le explic. Eram într'o derută, o neputinţă din care ne-am opintit din toate puterile să ieşim. Precum copii, nu căutam să înţelegem, ci să reţinem ce se întâmplă cu omul care a început să creadă, şi s-a avântat către Dumnezeu, cum era eroul meu... cât de responsabil şi greoi este păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul -- e lipsa luminii. Nu are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect faţă de celălalt...Ce este raiul, dar iadul? Părinţii ne învaţă că preste tot e doar un ocean de iubire dumnezeiască. Pe cei greşiţi îi pedepseşte cu biciul iubirii. Imaginaţi-vă doar -- un ocean al dragostei, unde toată lumea se iubeşte. În viaţa acesta nu am învăţat să iubim. O ţineţi una şi bună -- ce să facem acolo? Iată iadul. Chinuri neîncetate. Şi dacă întunericul e lipsa luminii, sufletul cel tenebros, când iese la lumină, se topeşte.

(...)

Nu transmit nimic, doar împărtăşesc din experienţa proprie. Sunt ca toţi ceilaţi --slab, neputincios. La fel de oarecare. Dar mi-a apărut o nevoie. Simt urgenţa Adevărului, ca un nod în gât. Unul din numele lui Hristos este Soarele Adevărului. Către acest soare mă şi îndrept, cu toate puterile mele ţânţăreşti. Citesc: "Nu trăim niciodată în această clipă. Chiar şi atunci când stăm la masă gândurile ne zboară, ba la castraveţi, ba la bragă (kvas), ba la supă. Încercaţi măcar un minut pe zi, când nu aveţi nimic de făcut...să vă adunaţi sunt propria piele, spre a trăi acum. În acest minut. Este deosebit de greu. Urmarea acestui efort exterior va fi că veţi resimţi prezenţa lui Dumnezeu". Mă simt un actor? Eu sunt -- Mamonov Petru Nikolaevici. În munca mea toate le fac pe bune, pentru asta mă respect. Merg până la capăt. În fiecare clipă din toate puterile, all the best. Preste vreo 5 ani priveşti, şi te gândeşti: "Cum ai putut să joci în halul ăsta?". Dar inima mea e împăcată, pentru că în acel moment am făcut totul cum a trebuit. Aşa a fost şi cu filmul "Ostrovul". Ne-a reuşit -- nu? Va impresiona? M'am strădut să'i ajut pe cei din jur, implicit pe mine. Când Mântuitorul intra în Ierusalim ne mânzul asinei, i se aruncau flori în cale, crengi de palmier, precum şi cuvinte de întâmpinare. Animalul credea că lui i se adresează urările de bun venit. Astfel suntem şi noi -- mânjii asinei, pe care merge Domnul. Talentele mele sunt nenumărate, dar care e meritul meu? O mână generoasă le-a semnănat...Trăiesc cu astea. Fac efortul să nu le dezmint, să nu le trădez. Să nu mă prostituez. Nu am orgasme de la propriul "eu". Înţeleg prea bine că eu, Petru Mamonov, nu am vreun merit. Mi-am băut minţile, şi vreo 500 de cântece ar fi ajutat nişte oameni, dar nu le-am scris...Le-am diluat în vodkă, amestecat în noroi. Am cu ce mă mîndri? Cică se spune că noi, poeţii, putem vesti adevărul şi din glodul cel mai de jos. Prostii. Taman celor care li se dă, li se cere. Trebuie să trăim cât mai curat, în curăţie supremă. Căci totul e aşa fragil, lipsit de apărare. Vedeţi cum buruienile podidesc răzoarele cu flori..."