In lumina lui Dumnezeu atat bucuria cat si suferinta au sens, iar in afara ei sensul lor se pierde

Descoperirea pacatului

Asadar, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine in sufletul Parintelui Sofronie. Cum o spune chiar el, "Dumnezeul copilariei mele Se intorsese la mine in lumina intelegerii". Parintele simte o bucurie fara margini, un elan irezistibil inspre "Dumnezeu nevazut, dar iubit, necunoscut, dar inrudit, neajuns, dar apropiat". Focul ceresc, focul mistuitor al Iubirii vii il patrunde, ii incalzeste inima.

Dar, paradox al vietii duhovnicesti in care Taborul si Golgotha sunt de nedespartit, pentru Parintele Sofronie aceasta redescoperire a lui Dumnezeu ca persoana si a lui Hristos este si un izvor de "durere (care va fi) laitmotivul vietii mele in Dumnezeu", intrucat descoperindu-i-Se asa cum este, Dumnezeu ii ingaduie sa se vada si pe sine asa cum este, pana in cele mai ascunse unghere ale fiintei sale. Luminandu-i sufletul, Duhul Sfant ii descopera prapastia intunecata in care cazuse departandu-se de El. In acelasi timp in care harul dumnezeiesc se coboara asupra lui, el devine constient de adancimea pacatului in care a trait. Si aici, intr-o anumita masura, Parintele Sofronie repeta experienta Sfantului Pavel, care nu si-a vazut pacatul, decat dupa aparitia Domnului pe drumul spre Damasc:

 "A cunoaste esenta pacatului nu putem altfel decat prin credinta in Hristos-Dumnezeu, prin lucrarea in noi a Luminii nefacute (cf. Ioan 8, 24)". 

 "Pana la a ni se ivi Dumnezeiasca Lumina, suntem ca orbii". 

In afara lui Hristos si a Luminii Sfantului Duh, nimeni nu a ajuns vreodata sa cunoasca si sa inteleaga pacatul, si sa vada adevaratele dimensiuni ale caderii.

Dar ce e, de fapt, pacatul? In ce constau moartea si intunericul nostru? "In necunoasterea noastra", raspunde Parintele Sofronie. 

"[...] nu este amar mai mare, durere mai cumplita, decat a nu cunoaste pe Dumnezeu". 

Pentru arhimandrit:

 "pacatul, mai inainte de toate, este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Radacinile pacatului se afla in tainicele adancuri ale firii duhovnicesti a omului. Esenta pacatului nu consta in incalcarea unor norme etice, ci in instrainarea de la vesnica Dumnezeiasca viata, cea pentru care omul a fost facut si catre care este chemat in chip firesc sau, altfel spus, prin insasi firea sa".

Indepartare de Dumnezeul iubirii, "despartire de izvorul ontologic al fiintei noastre", pacatul nu este decat continuarea, repetarea pacatului originar. Noi suntem cu totii fii ai primului Adam, care, rupand legatura dragostei dintre Dumnezeu si om, a permis ca moartea si stricaciunea sa imbatraneasca in noi si in natura (Romani 5, 12,17). Intr-o masura sau alta, stam cu totii sub legea pacatului, sub inraurirea mortii care lucreaza, insa avem bineinteles, si libertatea sa refuzam aceasta lege si sa luptam impotriva pacatului, cu posibilitatea de a invinge moartea si de a invia in Hristos, aici si acum.

Analizandu-si pacatul, Parintele Sofronie distinge trei aspecte.

• In primul rand, o viziune aberanta a lui Dumnezeu, o conceptie intelectuala gresita asupra Fiintei supreme: "In esenta ei metafizica, nestiinta intrece toate nelegiuirile vazute". 

• Apoi, un refuz si o nesocotire a iubirii Tatalui, asa cum ne-a fost descoperita si daruita de Fiul si de Sfantul Duh: "Eu insumi mi-am trait caderea de la Hristos ca pe o faradelege nesuferit de josnica impotriva iubirii Lui". 

• In sfarsit, o uitare si un refuz al vocatiei profunde a omului, a indumnezeirii si a desavarsirii la care acesta este chemat.

Deci pacatul, care ii apare Parintelui Sofronie pe deplin limpede, corespunde unei intreite necunoasteri: a lui Dumnezeu asa cum este, a iubirii Tatalui si a chemarii omului.

 "In intunericul necunoasterii, nu numai durerile si suferintele, ci pana si bucuriile si multumirile, si indeobste totul isi pierde sensul. Dimpotriva - un dar mai mare decat intalnirea cu Dumnezeul Cel viu nu exista. In lumina acestei cunoasteri, nu numai starile placute, ci si cele intristatoare si chinuitoare sunt pline de sens, si drept aceea devin cu putinta a le purta, se indreptatesc (cf. 2 Co 4, 6-11)".

Intr-un anume fel, Parintele Sofronie, prin cautarea Fiintei pure, prin practicarea yoga, prin descoperirea lui Dumnezeu ca "Eu sunt", prin regasirea lui Iisus Hristos, a parcurs din nou si a retrait in propiul trup si in propriul suflet intreaga istorie a revelarii progresive a lui Dumnezeu oamenilor, de la religia naturala la intruparea Cuvantului, trecand prin revelatia biblica.

Numai ca, deoarece Il cunoscuse pe Hristos in copilaria sa, acum va considera toti acesti ani drept "nefolositori", intreaga traiectorie parcursa drept o regasire, mai rau chiar, drept o tradare. "Parasindu"-L pe Hristos pentru a se indrepta catre un Absolut, "supra-personal si imaginar", se crede victima unei iluzii spirituale:

 "Ne inselam atunci cand un fenomen al duhului, care nu provine de la singurul Dumnezeu adevarat, ne pare maret si sfant, ne atrage si noi ne deschidem inima lui".

Parintele Sofronie, crezand ca se apropie de Fiinta adevarata, socoteste ca, de fapt, s-a departat de ea pentru a cadea inspre "negurile si golul nefiintei":

"Prin sustragerile mele ascetice de la tot ce este relativ nu dobandeam o unire reala cu Cel pe Care-L cautam. Experientele mele mistice purtau un caracter negativ. Nu 'Fiinta pura' se infatisa inaintea mea, ci moartea intregii mele fiinte, cuprinzand si principiul meu personal".

 In lumina lui Hristos Celui regasit, ceea ce inainte trecea drept lumina si adevar dumnezeiesti, se arata acum sufletului sau drept intuneric si ura de Dumnezeu.

Maxime Egger, Arhimandritul Sofronie, calugar pentru lume

Din "S-a dus sa-L vada precum este. 20 de ani de la mutarea in eternitate a Parintelui Sofronie Saharov"