Sfântul Dumitru Stăniloae: Mântuirea este creșterea nesfârșită și viața nesfârșită în iubire

Sărbătoare s-ar putea să fie și un fel de timp al luminii. Este plină de lumină. Nu poți să ți-o închipui altfel decât ca plină de o lumină spirituală. Parcă celelalte zile sunt zile mai închise, mai întunecate. Aceasta, chiar dacă nu e soare, totuși parcă are o lumină în ea. Este un sens în ea : sensul veșniciei. Așa cred că este. Fără Dumnezeu și fără nădejdea Veșniciei cred că nu e sărbătoare. Prin sărbătoare depășesc timpul. Parcă sunt lansat, sunt ridicat în eternitate. Parcă nu mai trece niciodată. Și aceasta o trăim cu deosebire când ne rugăm și când ne ducem la slujbă, la Sfânta Liturghie. Atunci parcă trăim ieșiți din temporalitate, și parcă ne-am  uitat grijile. Oamenii se îmbracă altfel de sărbătoare. Când îl vezi pe un om cu hainele lui de peste o săptămână, îți pare că e un om cam aiurit. Lumea râde de el : "uite-l și pe el îmbrăcat așa...", "uite că nu merge la  biserică!". Toți trebuie să se îmbrace în haine curate, în haine de  lumină. Parcă e un fel de simbol al luminii în care vom trăi în Veșnicie. De  aceea, este o strânsă legătură între sărbătoare și Veșnicie. În sărbători parcă trăim mai mult prezența Veșniciei, aicea în timp, decât altfel. 

- Atunci Viața aceasta, Veșnică, se manifestă în mod deosebit în sfinți. 

- Da, în sfinți, ei trăiesc în mod deosebit aceasta. Si bunătatea lor se arată și în lumina feței lor. Bunătatea este legată și de lumină. Omul egoist e un om care are și ceva întunecat pe fața lui, are și ceva închis. E o închidere în el. Nu e o închidere luminoasă - că e și o închidere luminoasă, în care omul se analizează, se aprofundează. E o închidere în lucruri mărunte, în grij mărunte, în  forme de lăcomii ale lumii, în forme de satisfacere inferioare. Acest om simți că se închide în el. Vrea să te aibă și pe tine - că  niciun om nu poate să fie fără altul-, dar vrea să te aibă pe tine pentru a te exploata pe tine. Nu poate fără tine. Si în asta se arată că omul nu poate fi fără altul. Pe când omul deschis altuia, cu faptele lui bune, cu gândurile lui bune, cu voința lui de a se comunica, e un om luminos. Comunicabilitatea este și ceva luminos în om. Si asta nu se sfârșește, cum nu se sfârșește nici cealaltă. Si închiderea în egoism, în lăcomia egoistă, în mândria de a fi eu cineva, nici asta nu se sfârșește. Încât veșnicia e legată cumva de om. Dar omul înaintează în ea, sporește în ea, pe când  Dumnezeu o are, o are din veci în El. Și trebuie să fie un izvor al ei. Nu poate să nu aibă originea undeva.

"Amalfion, o prezență benedictină în Muntele Athos"

Vă prezentăm un documentar în limba franceză, cu subtitrare în limbile engleză, italiană, rusă și ucraineană, realizat de Alexey Vozniuk în Muntele Athos. Este vorba despre un reportaj în care se scoate la iveală istoria unei mănăstiri întemeiate în Sfântul Munte Athos de către călugări veniți din regiunea Amalfi, din sudul Italiei, în perioada de dinaintea Schismei de la 1054, și care aveau o rânduială după cea întemeiată de Sfântul Benedict din Nursia - pomenit și în Biserica Ortodoxă pe 14 martie, ziua lui de săvârșire din anul 543, la  Monte Cassino în Italia.

În cele ce urmează vom traduce o parte din acest documentar în limba română, încercând să surprindem aspectele cele mai importante ale pelerinajul în Muntele Athos în căutarea pe care a întreprins-o echipa ce a plecat din Franța.

Papa Francisc "en marche!" în România, "se poate opri oricând să atingă, să ia în brațe și să mângăie" oamenii care au primit pentru asta un cod de bare, cu două luni înainte de vizita sa

 Antena 3: Măsuri extraordinare de securitate în țară pentru vizita Papei

Informații legate de vizita Papei în România de la sfârșitul lunii mai. Vor fi măsuri extraordinare de securitate în toate cele patru zile în care Papa se va afla la București. 

E unul dintre cele mai importante momente pentru România și din punct de vedere organizatoric și, în plus, e o vizită care presupune multe puncte și momente complicate, mai ales că Papa Francisc e cunoscut ca fiind un iubitor de oameni. 

Pentru astfel de momente, cele cu oameni, de la Iași, de la Blaj, de la București, înscrierile se fac online, cu două luni înainte de vizită. 

Preot, reprezentant al Bisericii Catolice:

"Papamobilul va fi folosti tocmai in acele momente in care se apropie de oameni, ca sa existe acest contact cu oamenii, ca Papa sa nu fie tinut departe de oameni. Dar, in acelasi timp, sa existe toate masurile de siguranta. Dar, tinand cont de predilectia Papei pentru oameni, pentru copii, pentru oameni bolnavi, oricand poate opri papamobilul sa-i intalneasca, sa-i binecuvinteze, sa ii ia in brate, sa atinga, sa mangiaie.

Foarte, foarte multi romani vor dori sa simta, sa traiasca, sa aibe perceptia emotiei acestui moment. Este un mare dar!"   

Cei care vor dori sa participe la momentele publice se vor putea inscrie online. Pentru Sumleu Ciuc, site-ul este pontifex.ro iar oamenii se pot inregistra pana la sfarsitul acestei luni. Ulterior vor primi un cod de bare care le va permite accesul in zona protejata. Vor fi instalate si ecrane pentru cei care vor dori sa priveasca slujbele cat mai de aproape, dar care nu s-au inscris. 

Mottoul vizitei Papei in Romania este "sa mergem impreuna!".

Jean-Claude Larchet despre colapsul catolicismului. "Criza spovedaniei este unul dintre aspectele cele mai relevante și izbitoare ale crizei catolice"

Jean-Claude Larchet: Recenzia cărții lui Guillaume Cuchet, "Cum lumea noastră a încetat de a mai fi creștină. Anatomia unui colaps", 

Editions du Seuil, Paris, 2018, 276 p.

Numeroși autori, de o jumătate de secol, au constatat și s-au îngrijorat față de declinul dramatic al catolicismului în Franța și, pe scară mai largă, în Europa : Louis Bouyer în "Descompunerea catolicismului" (1968), Serge Bonnet, în "Scopuri diferite. Avatarurile clerului în a V-a Republică" (1973), Michel de Certeau și Jean-Marie Domenach, "Creștinismul spart" (1974), Paul Vigneron, "O istorie a crizei clerului francez contemporan" (1976), Jean Delumeau, "Va muri creștinismul?" (1977), Émile Poulat, "Era post-creștină" (1994), Monseniorul Simon "Spre o Franță păgână?" (1999), Denis Pelletier "Criza catolică" (2002), Daniele Hervieu-Leger, "Catolicismul, sfârșitul unei lumi" (2003), Yves-Marie Hilaire, "Vor dispărea bisericile?" (2004), Denis Pelletier, "Criza catolicismului. Religia, societatea, politica din Franța (1965-1978)" (2005), Emmanuel Todd și Herve Le Bras "Misterul francez" (2013), Yvon Tranvouez, "Descompunerea creștinătății occidentale" (2013).

În această carte - care răstoarnă titlul cărții lui Paul Veyne, "Când lumea noastră a devenit creștină", dar pentru a anunța inversarea procesului căruia îi analizează începuturile - Guillaume Cuchet, profesor de istorie contemporană la Universitatea Paris-Est Créteil, specializat în istoria catolicismului, își propune să definească momentul când această decadență a început și să determine motivele acesteia. Unul dintre principalele instrumente științifice pe care le folosește este analiza statistică. Unul dintre criteriile obiective pe care le consideră este rata de participare în mod obișnuit duminică la biserică care, în populația franceză, a trecut de la 27% în 1952 la 1,8% în 2017. Putem contesta acest criteriu căci, așa cum sublinia un articol recent din  La Croix, putem fi catolic „practicant“, având alte angajamente, și este adevărat că fără o astfel de practică duminicală o astfel de cultură creștină poate persista un timp, dar pierderea contactului cu viața liturgică nu poate decât slăbi treptat și duce, în cele din urmă la dispariția ei.

Prima treime a cărții definește aderarea la catolicism așa cum reiese din datele statistice elaborate de cler între 1945 și 1965 și, în special, statistici stabilite cu grijă și atenție în mod regulat pe o perioadă mai lungă (1880-1965) de călugărul Boulard, sociolog și autor a patru volume intitulate "Materiale pentru istoria religioasă a poporului francez, secolele XIX-XX".

Potrivit lui G. Cuchet în anii '60, mai precis în 1965, poate fi datată ruptura, care a inaugurat procesul de decadență a catolicismului în Franța. Această ruptură coincide cu Conciliul Vatican II, ceea ce este paradoxal pentru că acest Consiliu a fost creat de către cei care l-au organizat ca un aggiornamento, pentru a revigora catolicismul confruntat cu lumea modernă. Dar, subliniază autorul, care a examinat diferite ipoteze, 

"nu vedem ce alt eveniment ar fi putut genera o astfel de reacție. Prin însăși existența sa, din moment ce a făcut dintr-o dată posibilă reforma vechilor norme, Consiliul a fost de ajuns pentru a zgudui în special reforma liturgică, care se referea la partea cea mai vizibilă a religiei pentru cei mai mulți, și care a început să se aplice încă din 1964".

În a doua jumătate a cărții sale, autorul analizează cu precizie cauzele legate de Consiliu, ale rupturii și degradării care, în general, continuă și astăzi.

Conciliul a cauzat o pierdere a reperelor la credincioși. Textul conciliar Dignitatis Humanae, publicat în 1965, privind libertatea religioasă, a apărut "ca un fel de permisiune neoficială de a se baza pe propria judecată în materie de credință, atitudini și practici, ceea ce contrasta foarte puternic cu rânduiala dinainte", ceea ce a stârnit remarca tristă, a părintelui Louis Bouyer: "Toată lumea nu mai crede, ci practică după cum îi sună"

la communion solennelle

În ceea ce privește pietatea, Cruchet observă că aspecte ale reformei liturgice, care ar putea părea secundare, dar care nu sunt deloc așa pe plan psihologic și antropologic, precum abandonarea limbii latine, primirea împărtășaniei în mână, relativizarea vechilor îndatoriri, au jucat un rol important. De asemenea, criticile aduse împărtășirii solemne s-au înmulțit din 1960 și mai ales din 1965, cât și noutățile pastorale cu privire la botez (din 1966) și căsătorie (1969-1970), care aveau tendința de a crește nivelul accesului la aceste Taine, solicitând candidaților mai multe pregătiri și investiții personale.

În ceea ce privește credința, este chiar faptul schimbării discursului care a contat. Schimbarea învățăturii oficiale îi privea sceptic pe cei smeriți, din care se deducea faptul că, dacă instituția s-a „înșelat“ ieri, dând ca imuabil ceea ce a încetat să mai fie, nu putem fi siguri că nu va fi la fel în viitor. O serie de „adevăruri“ vechi au căzut dintr-o dată în uitare, ca și cum clerul însuși a încetat să mai creadă sau nu mai știa ce să mai spună, după ce a vorbit de atât timp de ceva esențial.

Un alt domeniu în care situația a putut să-i destabilizeze pe credincioși, notează autorul, 

„este acela al imaginii Bisericii, a structurii ierarhice și a preoției. "Criza catolică" a anilor 1965-1978 a fost mai întâi o criză a clerului și a militanților catolici. Abandonarea sutanei (în 1962) și a veșmintelor religioase, politizarea (de stânga) a clerului, plecarea preoților, călugărilor și călugărițelor, uneori, urmate de căsătoria acestora, a apărut multora ca o adevărată "trădare a clericilor", fără echivalent de la "despreoțirea" Revoluției franceze, care a avut aceleași efecte destabilizatoare".

 Mai mult decât atât, 

„Consiliul a deschis calea spre ceea ce am putea numi "o ieșire colectivă din practica obligatorie cu privire la vina de a face păcat de moarte" care ocupa un loc central în vechiul catolicism. [...] Această veche cultură a practicii obligatorii se exprima în principal față de „poruncile Bisericii“ pe care copiii le învățau pe de rost la catehism, și care trebuiau să fie verificate în timpul examinării conștiinței, pregătitoare pentru mărturisire, dacă au fost bine respectate"

și care includea, în special, îndatoririle sfințitoare ca duminica și la marile sărbători să-și mărturisească păcatele, să se împărtășească cel puțin o dată pe an, să postească vinerea, în ajunul sărbătorilor mari și în perioadele de post numite "Patru Timpuri". Toate aceste cerințe au fost relaxate până la punctul de a dispărea, cu excepția împărtășaniei care a devenit sistematică și s-a făcut fără nici o pregătire, mărturisirea și postirea dispărând practic rapid. Relaxarea postului euharistic a fost însă finalizat în mai multe etape pre-eliminatorii: în 1953, Papa Pius al XII-lea a decis, menținând în același timp obligația de a posti de la miezul nopții înainte de Împărtășanie, că consumul de apa nu ar rupe acest post; în 1957, motu proprio Sacram communionem a redus postul la trei ore pentru alimente solide și o oră pentru lichide; în 1964, Paul al VI-lea a decretat că este suficient de acum înainte o oră, în ambele cazuri, ceea ce înseamnă în mod efectiv dispariția postului euharistic, deoarece o ora este timpul de deplasare la biserică și al slujirii dinainte de împărtășire.

În această perioadă conciliară și post-conciliară „este izbitor, spune autorul, de a vedea modul în care clerul a dezinstalat în mod deliberat vechiul sistem de standarde la care a lucrat atât de greu ca să-l stabilească“ ,  creând în mod inevitabil în oameni sentimentul că li s-a "schimbat religia" și provocând unora impresia unui relativism generalizat.

Autorul dedică două capitole întregi cauzelor decadenței care îi par a fi fundamentale: criza Tainei Spovedaniei și criza predicării sfârșitului timpurilor.

1) Potrivit lui G. Cuchet,

"Criza spovedaniei este unul dintre aspectele cele mai relevante și izbitoare ale "crizei catolice" din anii 1965-1978". 

"Căderea Spovedaniei constituie în sine un fapt sociologic și spiritual major pe care istoricii și sociologii probabil că nu l-au luat în considerare pe deplin. Nimic mai puțin, pe scurt, mutația fulger prin abandon masiv, în spațiul doar a câtorva ani, a unei practici care a modelat profund gândirea catolică pe termen lung". 

În 1952, 51% dintre adulții catolici declarau că se mărturisesc cel puțin o dată pe an (la Paște, cum prevedea canonul 21 al Consiliului Latran IV din 1215); în 1974, erau doar 29%, iar în 1983, 14%. Potrivit autorului, punctul de rupere este în jurul anilor 1965-1966, atunci când mărturisirea a încetat de a fie prezentată ca „taina pocăinței“, ci ca „taina împăcării". Aceasta a mers mână în mână cu:

- cu sfârșitul „practicii obligatorii“, deja menționată, și cu o dezvinovățire a abținerii de la practica religioasă, considerată mai înainte un păcat, deoarece constituia o ruptură cu păzirea poruncilor Bisericii, prezentate ca îndatoriri imperative ce trebuiau a fi achitate;

- cu pierderea simțului păcatului în conștiința multor credincioși, dar și la clerici care se temeau de acum să evoce această noțiune, la fel ca cea și cea a sfârșitului vremurilor. Autorul notează în acest sens:

„Clerul a încetat destul de brusc să mai vorbească despre aceste subiecte delicate, ca și cum ar fi încetat să mai creadă el însuși în ele, în timp ce în discursul său triumfa viziunea unui Dumnezeu de tip rousseau-ist: "Dumnezeu dragoste" (și nu numai "dragoste") din anii 1960-1970."

"Preoții au zădărnicit drumul spre cer", rezuma, la începutul anilor 1970, un bătrân țăran Breton, într-un interviu cu sociologul Fanch Élégoët. Altădată calea cea strâmtă și abruptă devine astăzi o autostradă folosită de toată lumea, sau aproape. Altfel spus ca și cum nu ar mai fi păcat sau iad, făcând mai puțin evidentă utilitatea mărturisirii, în definiția ei tradițională când cel mai mic păcat, în mod serios, te-ar fi putut lipsi de rai";

- cu deconexiunea dintre Spovedanie și împărtășire. 

"În vechiul sistem, ne mărturiseam mai mult decât ne împărtășeam și mărturisirea era  mai întâi percepută ca un fel de ritual de curățare ce condiționa accesul la Euharistie". 

Dezvoltarea desei împărtășiri, însoțită de pierderea simțământului păcătuirii, și ideea unora dintre clerici, influențat de psihanaliză, conform căreia trebuie să se deculpabilizeze credincioșii și să-i „elibereze de spovedanie,“ a avut ca efect invitarea credincioșilor la împărtășanie fără a mai trebui să se mărturisească.

Împărtășania s-a banalizat, în timp ce posibilitatea de a se mărturisi, practic, n-a mai existat, mărturisirile individuale regulate fiind înlocuite din 1974 de „ceremonii penitențiale“, sărbătorite o dată pe an, înainte de Paști; în aceste adunări credincioșii nu mai mărturisesc nimic (autorul le numește „forme de penitență fără mărturisire“), dar primesc o dezlegare colectivă după ce au ascultat un vag discurs în care conceptul de păcat a fost de cele mai multe ori ocolit. Și când posibilitatea de a se mărturisii a rămas în unele parohii sau a fost mai târziu restaurată,

"credincioșii nu mai știau foarte bine cum să mărturisească, nici chiar dacă mai este util să facă acest lucru".

 2) Ultimul capitol este dedicat, de asemenea, unei cauze de decadență, care autorului îi pare fundamentală: criza predicării „sfârșitului timpurilor“, autorul întrebându-se în titlul capitolului, dacă aceasta nu înseamnă chiar "sfârșitul timpurilor". Autorul remarcă faptul că în vechile catehismele și în tratatele de teologie, un loc important era acordat morții, judecății și celor două destinații ale vieții de apoi, iadul și paradisul. Îngrijorați, încă din decembrie 1966, văzând că dispare din învățământ și predicare, episcopii din Franța au notat: 

"Păcatul original [...], precum sfârșitul veacurilor și Judecata de Apoi sunt puncte ale Doctrinei catolice direct legate de mântuirea în Iisus Hristos și a cărei prezentare credincioșilor este de fapt dificilă pentru mulți dintre preoți ce au sarcina să-i învețe. Tăcem din cauza faptului că nu știm cum să vorbim despre asta."

Cu puțin timp înainte, Cardinalul Ottaviani, prefectul Congregației pentru Doctrina Credinței, a observat că păcatul original aproape că a dispărut cu totul din predicarea actuală. G. Cuchet remarcă faptul că nu este doar o problemă de prezentare a dogmei, de ordin pastoral și pedagogic, ci că

 "în realitate, este cu adevărat o problemă de credință și de doctrină, și un disconfort comun partajat între cler și credincioși. Totul se petrece de fapt ca și cum, dintr-o dată, la finalul unei întregi lucrări de pregătire subterană, secțiuni întregi ale vechii doctrine considerate până acum esențiale, precum ar fi judecata, iadul, purgatoriul, demonul, au devenit incredibile pentru credincioși și de negândit pentru teologi". 

Autorul situează această criză (deși a avut dinainte semne de avertizare) în anii 1960, precum și criza Spovedaniei, menționând că are o relație strânsă cu aceasta. 

„Prăbușirea practicii spovedaniei urmează o cronologie similară, în special aproape cu dispariția în câțiva ani sau chiar în câteva luni, a grupului atât de consistent format din cei care altădată se mărturiseau în mod frecvent. Raportul este direct, dacă nu exclusiv, cu ștergerea noțiunii de păcat de moarte (în sensul păcatului susceptibil de a aduce condamnarea la iad)". 

Dar aceasta are, de asemeni, incidente față de alte Taine legate de "sfârșitul timpurilor". În noul ritual al Botezului, exorcismele au fost reduse semnificativ (pentru că nu părea de dorit să se insiste asupra rolului lui Satan, în care o parte din cler nu mai credea, și care părea că aparține unei mitologii, de care credincioșii trebuiau eliberați, judecați fiind ca naivi); a existat, de asemenea,

"o surdină clară asupa păcatului originar, de care Botezul era încredințat să elibereze pentru asigurarea vieții veșnice".

În ceea ce privește Botezul, totodată, o altă reformă va cauza plecarea multor credincioși din decembrie 1965

"o nouă pastorație a Botezului, a cărui preocupare principală era până atunci botezarea copiii cât mai devreme posibil, tindea, din contră, să întârzie termenul, astfel încât părinții să se implice mai mult în pregătire". 

Trebuie adăugat faptul că un anumit număr de clerici descurajau botezul copiilor, sub pretextul că acesta trebuie să fie un act liber, voluntar și pe deplin conștient, și susțineau să se aștepte până la momentul când adolescentul poate să îl propună.

Concepția chiar a condițiilor de mântuire a fost astfel modificată de toți acești factori.

"Vechea ecleziologie concentrică, cu cercurile ei de scădere a probabilității de mântuire, nu mai era deloc adecvată. Conciliul Vatican II a fost, din acest punct de vedere, scena unui fel de noapte din 4 august [referire la izbucnirea primului război mondial n.n.], pentru viața de apoi, care a pus capăt privilegiilor catolicilor față de mântuire. De acum, Biserica nu mai poate fi concepută ca un instrument de mântuire pentru toți, fără discriminare sau privilegiu, chiar dacă credincioșii care au fost formați până atunci într-o cu totul altă teologie riscau să se găsească destabilizați și să pună sub semnul întrebării, în aceste condiții, beneficiile reale ale afilierii".

Apropiindu-se de concluzia sa, autorul subliniază încă o dată efectele dezastruoase ale crizei anilor '60 sub conștiința dogmatică a credincioșilor, care într-un fel s-a protestanizat:

„Stabilirea libertății de conștiință de către Consiliu a fost adeseori interpretată în Biserică, în mod neașteptat la început, ca o nouă libertate a conștiinței catolice, implicit permițându-i să facă o alegere în dogme și practici obligatorii. Noțiunea însăși de dogmă (ca credință obligând în conștiință) a devenit mai apoi problematică. Această decizie majoră a Consiliului, împreună cu noțiunea de „ierarhie“ a adevărurilor, pare să fi lucrat în mintea multora ca un fel de dezvinovățire oficială a „credinței meșteșugite", care contrastat foarte mult cu regimul anterior, în care adevărurile de credință erau luate pe de-a-ntregul și fără drept de intervenție. Era de așteptat ca cele mai dezagreabile dintre ele, sau cele mai contra-intuitive față de bunul simț, să plătească prețul, ceea ce n-a întârziat să se întâmple".

Oricare ar fi factorii externi ce ar fi putut juca în prăbușirea catolicismului (mentalitatea modernă, presiunea socială, etc ...), factorii interni par a fi determinanți pentru autorul acestei cărți.

Catolicismul în sine poartă o mare responsabilitate în descreștinarea Franței (și, în general, a Europei, căci o analiză făcută pentru alte țări ar conduce la concluzii identice). Aggiornmentul realizat de Consiliul Vatican II, care își propunea să facă față provocărilor lumii moderne, nu a făcut decât să se adapteze acestora. Gândind să atragă lumea, lumea a început să-l tragă. Dorind să fie ascultat în secol, catolicismul s-a secularizat. Temându-se să-și afirme identitatea, s-a relativizat până în punctul în care mulți credincioși nu și-au mai găsit în el reperele cu care era obișnuit, sau la care se așteptau, și nu mai vedeau rostul de a căuta în el ceea ce lumea deja le oferea într-un mod mai puțin conturnat.

Autoritățile catolice încearcă să minimalizeze prăbușirea, descrisă în această carte, prin diverse argumente (un număr mare de francezi rămân catolici și își botează copiii, practica religioasă este măsurată prin alte angajamente decât participarea la Liturghie; calitatea a înlocuit cantitatea etc.). Dar acestea cu greu conving. Ioan Paul al II-lea este adesea prezentat ca operând o recuperare față de excesele care au urmat Conciliul Vatican II, dar trebuie să constatăm că practica duminicală a trecut în Franța, de la 14% în momentul alegerii sale la 5% în momentul morții sale, în 2005. Dacă ar fi adevărat că comunități vii există în orașe, aceasta nu este decât o iluzie (așa cum ar putea fi o iluzie cele câteva biserici deschise în perioada comunistă în țările estice, aglomerate din cauza închiderii altora), precum și adunările spectaculoase ale tineretului la JMJ. Spațiul rural francez arată realitatea unei deșertificării dramatice a biserici lor (adică nu mai servesc ca loc de cult), preoții deservind 20 sau chiar 30 de parohii, slujind în fiecare duminică o messa "regională" pentru un mic grup de credincioși, în cea mai mare parte în vârstă și venind câteodată de la mai multe zeci de kilometri; dispariția înmormântărilor făcute de preoți și din vina lipsei preoților disponibili; lipsa legăturii între preoți și credincioși din cauza înstrăinării lor reciproce și a indisponibilității primilor, mai mult ocupați de reuniuni decât de cercetări pastorale...

Evoluția tristă a Bisericii catolice postconciliare descrisă în cartea lui G. Cuchet ar trebui să servească drept avertisment prelaților ortodocși care au visat și mai visează încă să convoce pentru Biserica Ortodoxă un "Mare Sinod" similar cu cel prin care Biserica catolică a dorit să facă aggiornamento, dar care a avut ca principal efect provocarea dezintegrării sale interne și hemoragia dramatică a unui mare număr de adepți ai săi.

Jean-Claude Larchet 

Traducere de ROF dupa Orthodoxologie: Jean-Claude Larchet: Recension: Guillaume Cuchet, « Comment notre monde a cessé d’être chrétien. Anatomie d’un effondrement» 

Gheron Nikon de la Nea Skiti: "Credința noastră este credința bucuriei, credința păcii, credința iubirii"

Gheron Nikon:  Să nu facem un creștinism după minta noastră, ca să fim îndreptățiți să-l respingem și să ducem o viață cu care ne-am rușina dacă l-am primi. Credința noastră este credința Bucuriei.

 Bucuria în viața creștinului

Durerea este ceva străin de viata omului, de aceea nimeni nu vrea sa sufere. Stricăciunea, durerea și moartea nu le-a creat Dumnezeu, nu le-a dat Dumnezeu omului. Scrie în Cartea înțelepciunii lui Isus Sirah, în Vechiul Testament: "Dumnezeu nu a creat moarte". Tot acest rău a fost alegerea noastră. 

Când Adam a hotărât să trăiască independent de Dumnezeu, să trăiască fără nicio legătură cu Cel ce a spus: "Eu sunt Viata", când a hotărât Adam să trăiască de unul singur și a întins mâna către fruct, către desfătare, către placere, lucru pe care el însuși l-a ales, atunci Dumnezeu a îngăduit ceea ce a îngăduit. Căci, din nefericire, din câte se petrec, nu sunt toate Voia lui Dumnezeu. Se petrec multe pe care Dumnezeu nu le dorește. Dumnezeu vrea ca toți să meargă în Rai, iar noi alegem să mergem în Iad. Nu vom da vina pe Dumnezeu pentru asta. Alegerea ne aparține. Si tocmai această nesocotire a poruncilor lui Dumnezeu, care a adus durerea și moartea, se cheamă păcat strămoșesc. Acesta este păcatul strămoșesc, aceasta nesocotire a lui Dumnezeu, și de a trăi singuri, fără Dumnezeu. Si a venit păcatul pe pământ. Si Hristos a venit și a suferit, a pătimit și s-a răstignit ca să-l biruiască pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavol. 

Creștinismul apusean a văzut suferința ca un lucru bun. Hristos a pătimit, Hristos a suferit pentru ca noi să ne mântuim. Așadar, suferința ne-a fost de folos. De aceea pentru Creștinismul apusean, durerea, patimile, răstignirea lui Hristos au un rol principal în învățătură și mântuire. 

Noi punem accentul pe Înviere, iar cea mai mare sărbătoare a noastră este Paștele și nu răstignirea. Chiar și în Săptămâna Mare noi, ortodocșii, cântam:  "Închinămu-ne Patimilor Tale, Hristoase. Arata-ne nouă și slăvita Învierea Ta". Chiar și în durere și întristare, noi ne gândim la bucurie, și la Înviere. 

2.0 - laicitatea augmentată. Discursul lui Emmanuel Macron la Conferința Episcopilor din Franța, la Paris, luni 9 aprilie 2018

UPDATE:

Discursul lui Emmanuel Macron la Conferința Episcopilor din Franța,

 ținut la Colegiul Bernardinilor, 9 aprile 2018

Domnule Ministru de Stat,

Doamnelor Ministru,

Doamnelor și domnilor parlamentari,

Domnule Nunțiu,

Doamnelor și domnilor ambasadori,

Doamnelor și domnilor, reprezentanți ai cultelor,

Monseigneur [Mgr./Prea Sfinția Voastră],

Doamnelor și domnilor,

Vă Mulțumesc foarte mult Mgr., și mulțumesc Conferinței Episcopilor din Franța pentru această invitație de a vorbi aici, în această seară, în acest loc foarte special și frumos, Colegiul Bernardinilor, pentru care, de asemenea, vreau să mulțumesc și responsabililor și echipelor lor.

Pentru a ne întâlni aici, în această seară, Mgr., fără îndoială, dvs. și cu mine a trebuit să înfruntăm, de-o parte și de alta, scepticii. Și dacă am făcut acest lucru, este fără îndoială că împărtășim confuz sentimentul că legătura dintre Biserică și Stat s-a deteriorat și este important pentru dvs. și pentru mine să o reparăm.

Pentru aceasta, nu există altă modalitate decât un dialog în adevăr.

Acest dialog este indispensabil și, dacă ar trebui să rezum punctul meu de vedere, aș spune că o Biserică care pretinde că este indiferentă față de chestiunile temporale nu va merge până la capătul vocației sale; și că un președinte al Republicii care pretinde că este neinteresat de Biserică și de catolici, ar eșua în datoria sa.

Exemplul colonelului Beltrame, prin care Excelența Voastră tocmai v-ați terminat expunerea, ilustrează acest punct de vedere într-un mod care cred că aduce lumină. Mulți, în ziua tragică de 23 martie, au încercat să numească izvoarele secrete ale gestului său eroic. Unii au văzut acceptarea sacrificiului ancorat în vocația sa militară. Alții au văzut manifestarea unei fidelități republicane hrănite de parcursul său masonic. În fine, alții, și în special soția sa, au interpretat fapta sa ca fiind traducerea credinței sale catolice înflăcărate, gata pentru încercarea supremă a morții. Aceste dimensiuni sunt, în realitate, atât de interconectate încât este imposibil să le dezlegi și este chiar inutil, deoarece acest comportament eroic este adeverirea unui om care s-a dăruit în toată complexitatea lui.

IPS Athanasie de Limassol: "Mesajul esențial al Sfinților contemporani față de omenire este că Hristos este sensul vieții"

Interviul de mai jos a fost realizat de un corespondent al Agionoros.ru la Mănăstirea "Întâmpinarea Domnului" din Moscova, cu ocazia publicării în limba rusă a cărții Mitropolitului Athanasie de Limassol „Inima deschisă a Bisericii“. Articolul original din limba rusă poarta titlul: "Biserica răspunde celor mai importante întrebări despre viața omului".

Înaltpreasfinția Voastră, povestiți-ne despre întâlnirile dvs. cu Stareții pe care i-ați cunoscut în Athos.

În secolul al XX-lea, prin mila lui Dumnezeu au fost trimiși în Grecia și Ciprului o pleiadă de mari și sfinți Stareți. Cei mai mulți dintre aceștia au trăit în Athos, dar mulți dintre ei și-au dus lupta spirituală în afara Muntelui Sfânt. Domnul m-a învrednicit să întâlnesc mulți dintre acești eroi ai ascetismului și chiar să stabilesc legături duhovnicești cu ei. Ei au jucat un rol decisiv în viața mea. Desigur, întâlnirea cu unul sau cu mai mulți sfinți nu face din tine un sfânt. Dimpotrivă, asta a crescut responsabilitatea mea față de Biserică și față de mine însumi. Faptul că, în timpurile noastre au trăit mulți mari eroi ai ascezei și duhovnici purtători de Duh mărturisește despre prezența continuă a lui Hristos în Biserică și în viața noastră. Unii dintre acești Stareți sunt cunoscuți în întreaga lume ortodoxă. Alții rămân necunoscuți sau aproape necunoscuți. În interviurile mele, de multe ori i-am evocat pe Gheron Iosif Vatopedinul, Sf. Paisie, Gheron Efrem de Katounakia, Gheron Iosif Isihasutul, dar și alți sfinți pe care Domnul m-a judecat demn să-i întâlnesc. Mesajul esențial al Sfinților contemporani față de omenire este că Hristos este sensul vieții. Dacă totul vine din partea omului și nimic din partea lui Hristos, atunci omul nu are nimic. Dacă omul este cu Hristos și renunță la toate celelalte, atunci este plin de sens și împlinit și nu mai are nevoie de restul. Fiecare Stareț exprimă această lege duhovnicească în felul lui unic și prin exemplul vieții sale. Viața acestor Stareți este presărată cu numeroase minuni. Dar cea mai mare minune este că omul devine un adevărat fiu al lui Dumnezeu. Acesta este cel mai mare semn pe care omul îl poate vedea în viața sa.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Albania protestează împotriva slujirii messei romano-catolice în biserică ortodoxă din Labovë - un faimos monument bizantin. Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei la București, cu prilejul anului omagial 2017

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Albania a publicat o declarație cu privire la un incident care s-a petrecut sâmbătă, 21 octombrie 2017, în satul Labovë, din sudul Albaniei. 

Asa cum ierarhii acestei Biserici au aflat printr-un mesaj de pe Facebook, Ministerul albanez al culturii a permis unui grup de preoți romano-catolici slujească Liturghia catolică acolo. 

„Cu uimire și regret, am văzut pe pagina Institutului Monumentelor Culturale, de pe Facebook, că trei preoți catolici veniți din Italia cu un grup de turiști italieni au slujit «prima messă» în biserică ortodoxă din Labovë, un faimos monument bizantin", 

se spune în declarația Sfântului Sinod. 

Jurnal special despre Sinodul Ortodox la KTOTV. Care este privirea Papei Francisc asupra Sinodul din Creta?

Jurnal special despre Sinodul Ortodox la KTOTV

Min 5.20:

Reporter: 4 Biserici nu au participat la acest Sinod, marea absentă fiind Biserica Ortodoxă Rusă. Atunci, cum va primi ea concluziile Sinodului? Ei, bine, am pus întrebarea ieromonahului Alexandre Siniakov, rector al seminarului rus în Franța.

Ierom. Alexandre Siniakov, rector al seminarului rus în Franța: Cred ca deciziile Sinodului nu vor pune probleme, în măsura în care acestea nu aduc nimic nou și nimic excepțional. Adică, această inițiativă în Creta a confirmat într-o anume maniera le status quo în Biserica Ortodoxă pentru că asupra niciunei teme care a fost abordate nu s-a adus nimic nou. Ceea ce ar fi bine, este ca acest Sinod să se reunească în mod regulat, pentru ca toate Bisericile să aibă curajul de a participa, în ciuda diferitelor probleme dintre ele și ca Sinodul să aibă îndrăzneala de a aborda toate problemele care sunt necesare.     

Reporter: In ciuda absentei celor 4 Biserici, cele 10 prezente au adoptat în unanimitate cele 6 texte supuse votului, cum a dorit Patriarhul Constantinopolului, primatul de onoare al Bisericii Ortodoxe. Si, chestiunea ecumenismului a fost cea mai dezbătută, înainte de a  fi aprobata sâmbătă [25 iunie 2016 n.n.], la sfârșitul zilei. Un pas în plus deci, în relațiile dintre Bisericile Ortodoxe și celelalte Biserici creștine.  

Aviz celor care cred că astăzi nu mai sunt erezii. Inima ecumenismului revelată de IPS Ierotheos Vlachos: "Biserica ”este despărțită”, ”dar și unită”, așa cum se întâmplă cu cele două firi ale lui Hristos!!"

În ultima vreme au fost publicate diferite texte ale unor profesori, teologi, clerici, care au pus întrebări serioase referitor la subiectele de care se va ocupa Sfântul și Marele Sinod.

Cele mai multe dintre aceste texte se ocupă teoretic de problematică și este ignorat faptul că până în secolul al XIX-lea în textele sinodale și eclesiale editate oficial de către Biserică exista în esență o continuitate clară cu Tradiția Bisericii, așa cum se vede din textul Patriarhilor Răsăritului din 1848.

Cu toate acestea, odată cu secolul al XX-lea a început să se manifeste o duplicitate și neclaritate a limbajului în abordarea problemelor eclesiologice. Acest lucru se vede citind textele oficiale care au fost editate și rostite în diferite situații. Această duplicitate și neclaritate se vădește în legătură cu două subiecte: ce este Biserica, care sunt membrii acesteia, ce este erezia, cum îi primește Biserica pe eretici care se întorc la ea etc.

În fața unor audiențe care insistă asupra învățăturii Părinților, limbajul folosit este cel tradițional și ortodox, în timp ce în fața altor audiențe este folosit un limbaj care ar putea fi caracterizat, cu indulgență, ca limbaj al diplomației bisericești. Se poate, desigur, în multe cazuri să fie nevoie de un limbaj politicos, fără să fie trădată credința, dar problema de bază este că această duplicitate a limbajului exprimă confuzia eclesiologică care predomină astăzi, și, în consecință, neclaritatea eclesiologică exprimă această confuzie eclesiologică.

Interventia IPS Ierotei Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos, în Sfântul Sinod al Bisericii Greciei din 25 mai 2016. Problemele esențiale cu privire la Sfântul și Marele Sinod

Sinodul care urmează să se adune a fost caracterizat drept Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, dar în realitate va fi Sinodul Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe.

Se pare că prin acest Sinod se urmărește inițierea unei noi epoci bisericești, a apostazierii de la teologia și mărturisirea Sinoadelor ecumenice și panortodoxe, de la cele dinainte de Sinodul al VII-lea și cele de după acesta. 

Din nefericire, noi episcopii ne mulțumim numai cu o slujire pastorală cu raportare socială și am lăsat temele majore ale credinței unora care fac pe specialiștii. 

Propun să se adauge la acest mesaj [al Sinodului din Creta n.n.] paragraful: Sfântul și Marele Sinod este continuarea celor opt sinoade din primele veacuri și ale marilor sinoade din vremea lui Fotie cel Mare, Grigorie Palama și a Sinoadelor ulterioare ale Patriarhilor Răsăritului. 

Textele care ni se pun dinainte și care urmează a fi semnate și de Biserica noastră trebuie să fie dogmatic curate și să nu fie caracterizate de neclaritate și confuzie, altminteri nu vor fi texte ortodoxe.

Succesiunea apostolică nu este o lucrare magică și mecanică, nu este numai un șir, fie el și neîntrerupt, de hirotoniri, ci în primul rând și mai înainte de orice, este succesiunea modului apostolic de viețuire și gândire potrivit cu troparul: „Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor apostolilor fiind….”. Pierderea credinței ortodoxe revelate, introducerea teologiei scolastice ca fiind mai înaltă decât teologia patristică și apostolică, nu constituie succesiune apostolică.

Textele propuse s-au întocmit fără un dialog public și fără o consfătuire teologică, de aceea au creat reacții teologice și pe bună dreptate. Totuși unii „deștepți” au vorbit aspru despre aceștia care au reacționat pe bună dreptate cu argumente teologice și i-au numit „facțiune înarmată a unei ortodoxii ideologice”, despre un „ayatollah al ortodoxiei”.

Interviu despre Sinodul din Creta cu Mitropolitul Serafim de Pireu prezentat la Universul Credintei. Ce ar trebui pentru ca acest Sinod sa aibe o relevanta ecumenica? (video, text)

Mitropolitul Serafim de Pireu despre Sinodul Panortodox din Creta 

(Universul Credintei, TVR)

Silviu Andrei Vlădăreanu: Am profitat de aceasta zăbovire in Atena pentru a cunoaste una dintre personalitatile Ortodoxiei contemporane - si a-l cunoaste in mod direct-, pentru ca jurnalistic am fost provocat de aceasta personalitate. Si am descoperit un om - desi ma asteptam sa gasesc un om extrem de dur si extrem de intransigent -am descoperit un om extrem de cald si parintesc, dar extrem de puternic prin har. Adica avea o putere care mi-a impus-o, dar nu cu duritate, ci cu foarte multa dragoste. Si am descoperit alta fateta a unei persoane pe care o cunoscusem numai de pe internet sau din presa. 

De aceea mi-am dorit sa ascult cateva ganduri din partea dansului, sa le impartasesc si dumneavoastra, pentru ca nu este o voce singulara, asa cum s-ar crede. Este una din cele mai articulate voci pe tema Sinodului Panortodox dar, care, din ce in ce mai mult are in spate sustinerea unor ierarhi din toata Ortodoxia, respectiv Patriarhia Bulgariei, Georgiei, Antiohia si de curand si Biserica Greciei.

Este vorba despre Mitropolitul Serafim care pastoreste un larg cartier al Atenei, inclusiv zona portului Pireu si este practic una dintre personalitatile cele mai vocale ale subiectului Sinodului Panortodox.

Discursul IPS-lui Hilarion de Volokolamsk la Sinodul extraordinar al episcopilor catolici despre problemele pastorale ale familiei

IPS Hilarion de Volokolamsk a tinut pe 16 octombrie un discurs in fata participanților la Sinodul extraordinar al episcopilor catolici despre "Problemele pastorale ale familiei în contextul evanghelizarii". Discursul său nu a fost publicat de Sfantul Scaun - spre deosebire de alte intervenții ale delegaților ortodocși.

Va oferim mai jos traducerea  acestui text:

"Sanctitatea Voastră, Preafericirile Voastre, Eminente și Excelențele,

Permiteți-mi să vă salut în primul rând, în numele Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse, Preafericitul Patriarh al Moscovei și al Întregii Rusii, Kiril. Tema familiei este astazi una dintre cele mai acute și mai vitale. Este indicatorul starii morale a societății în care trăim. Observam cu ingrijorare cum, în ultimii ani, prin manipularea conceptelor de libertate și toleranță se demonteaza valorile de bază, cu rădăcini în tradițiile religioase. Ideea de relativism moral se răspândeste intr-un mod din ce in ce mai agresiv, și se extinde, de asemenea, la instituția familiei, care este sacră pentru toată omenirea. Într-o serie de țări europene și americane, în ciuda multe proteste, se aprobă și se recunoaște la nivel de Stat, uniunea între persoane de același sex. În unele țări, dreptul partenerilor de același sex de a adopta copii, băieți și fete, este aprobat prin legislație, și în special prin utilizarea tehnologiei "mamelor-surogat." 

În același timp, familiile tradiționale, care sunt atașate conceptului de căsătorie ca uniune intre bărbat și femeie, sunt din ce in ce mai putin solide. În loc de a se preocupa de întarirea lor, o propaganda este dusa in favoarea așa-numitelor relații libere. Conceptele de fidelitate, de respect mutual și de responsabilitate a  soților se înlocuiesc cu impunerea hedonismului, si chemarea de la a trăi pentru sine. Copiii nu mai sunt considerati ca fiind fructul dorit al iubirii reciproce dintre soți. Peste tot este răspândită, practic fară nici o limită, dreptul la avort, legalizând distrugerea a milioane de vieți. 

Problema existenței orfanilor ai căror părinți sunt în viață, prin care sunt copii abandonați și copii cu un handicap al singuratatii, este foarte acută. Mulți creștini, de asemenea, au fost expusi influenței ideii relativismului moral, mărturisind în cuvinte invatatura Bisericii despre familie, dar neurmând-o în practică. Afirmând principiul sfințeniei căsătoriei, bazata pe cuvintele lui Hristos Însuși (Matei 19,6; Marcu 10,9), Bisericile romano-catolica și Ortodoxa, plasează responsabilitatea omului fața de aproapele deasupra intereselor sale egoiste. Educația unei astfel de responsabilitati a creștinului - în fața familiei, a societății și a lumii care ne inconjoara - este sarcina cea mai importantă a Bisericii astăzi. Apărarea demnității umane și afirmarea semnificatiei înalte a iubirii realizate în familie, constituie o parte inseparabilă de mesajului Evangheliei, pe care trebuie să-l impartasim oamenilor. 

În noiembrie 2013, Departamentul pentru Relații Externe al Patriarhiei Moscovei si Consiliul Pontifical pentru Familie, sub conducerea Arhiepiscopului Vincenzo Paglia, au ținut la Roma conferința "Ortodocși și catolici impreuna pentru apărarea familiei". În declarația finală, am subliniat "convingerea noastră asupra responsabilității comune pentru căsătorie și viața de familie, ca fiind o cale de sfințenie pentru familiile creștine". Este timpul ca creștinii să-și unească eforturile și să acționeze pe un singur front, în scopul nobil al apărării familiei în fața provocărilor lumii secularizate, pentru a proteja viitorul civilizației. Este domeniul în care alianța noastră ar putea fi in mod real necesară. 

Trebuie să apărăm impreună pozițiile noastre, atât în dialogul cu legislativul și executivul din diferite țări, cat si pe platformele organizațiilor internaționale precum ar fi ONU și Consiliul Europei. Deja avem o anumită experiență în această colaborare - trebuie doar să amintesc bine-cunoscuta "Lautsi c/ Italia". Aceasta nu trebuie să se limiteze la o chemare nobila, ci sa încercam să obțineținem pe orice cale apararea legislativa a familiei. 

Este esențial să redam societatii noastre conceptul conform caruia libertatea este de neconceput fără responsabilitatea fata de propriile acțiuni. Biserica Ortodoxă predică consecvent idealul unirii conjugale la care s-a ajuns o dată pentru totdeauna. În același timp, arătând condescendență [compasiune n. n.] fata de slăbiciunile naturii umane, Biserica Ortodoxă, în cazuri excepționale, poate permite încheierea unei noi căsatorii, atunci când prima căsătorie s-a destramat. În acest sens, Biserica noastră urmează principiul iconomiei, condusă de iubirea pentru păcătos, pe care nu vrea să-l lipsească de mijloacele mântuirii. În lumea contemporană, cand respectarea strictă a celor prescrise este din ce în ce mai rara, practica iconomiei existentă în Ortodoxie de mai multe secole, poate fi o experiență valoroasă în rezolvarea problemelor de pastorație familială. Biserica Ortodoxă a acumulat o bogată experiență în îngrijirea pastorală fața de familie. 

În Biserica Ortodoxă s-a menținut întotdeauna instituția clerului căsătorit. Familiile preoților, de regulă, au mulți copii, și aceștia sunt crescuți în duhul evlaviei creștine și fidelității față de învățătura Bisericii. Preotul, avand el însuși experiența vieții de familie și a educarii copiilor, poate înțelege mai bine problemele relațiilor familiale și să ofere ajutorul pastoral necesar pentru fii săi duhovnicesti. Cred că ar fi util să se acorde o atenție specială aceastei experiențe care este, de asemenea, prezentă în Bisericile catolice de rit oriental. Amintind de acestea, aș dori să ma îndepărtez oarecum de la tema acestui forum și ridica o problemă care astăzi a devenit o piatră de poticnire în relațiile dintre Bisericile Ortodoxă și Catolică.  

Este vorba de problema uniaților, care a devenit in mod particular grava, din cauza evenimentelor recente din Ucraina. Din păcate, conflictul din această țară, care a cuprins mii de vieți are, înca de la început, o dimensiune religioasă. Biserica Greco-Catolică Ucraineană a jucat în geneza și dezvoltarea ei, un rol esențial. Din primele zile ale conflictului, greco-catolicii s-au identificat cu una dintre părțile confruntarii. Contrar respectarii normelor canonice în vigoare, între Bisericile Catolică și Ortodoxă, greco-catolici au intrat într-o colaborare reciprocă cu schismaticii. Comisia Mixta de Dialog intre ortodocsi si catolici, în 1993 a recunoscut deja la Balamand, că uniatismul nu constituie o cale spre unitate. Mulțumim fraților noștri catolici pentru recunoașterea deschisă a caracterului eronat al uniatismului. Și trebuie, cu regret, să constatăm din nou, că uniatismul nu reprezinta o apropiere intre ortodocși și catolici, ci, din contra, ii desparte. În numele Bisericii Ortodoxe Ruse, ma adresez reprezentanților Bisericii Greco-catolice Ucrainiene, prezenți în această sală, cerându-le să renunțe la toate declarațiile cu tematică politică și la toate formele evidente de sustinere a schismei, precum și chemarii la creerea "unei Biserici locale unice a Ucrainei". Caci, in spatele acestui apel se ascunde un adevăr fundamental: se vrea să se smulgă credincioșii ortodocși din Ucraina, Bisericii-Mame, Patriarhiei Moscovei, cu care ea este legata prin legături vechi de sânge. Misiunea fundamentală a Bisericii este de a servi lucrarii de mântuire a oamenilor. Mandatul care ne-a fost dat nouă de Dumnezeu, nu presupune interferențe în conflictele politice și civile. 

În lumea,  unde sunt atâtea divizari, în care se gasesc, în prezent, amenințate înseși fundamentele existenței civilizației umane, inclusiv instituția familiei, creștinii sunt chemați să fie "sarea pământului" și "lumina lumii" (Matei 5, 13-14), aducându-i pe toți la dragostea unora catre alții și la unitatea în Hristos. 

Putem spune multe împreuna, în special pentru apărarea creștinilor care, astăzi, au devenit victimele persecuțiilor. În Irak și Siria, precum și intr-o serie intreaga de alte tări din Orientul Mijlociu și Africa, creștinii sunt expusi genocidului. Trebuie să facem tot ce depinde de noi, pentru a opri uciderea creștinilor cat și exodul lor în masă din locurile unde au trăit de secole, și de a atrage atenția intregii comunități mondiale asupra situației lor dezastruoase. 

Vă doresc tuturor, dragi frați, binecuvântarea lui Dumnezeu și succes în activitatea dumneavoastră." 

 Sursa traducerii: Orthodoxie. com, L’allocution du métropolite Hilarion de Volokolams au Synode extraordinaire des évêques catholiques sur «Les problèmes pastoraux de la famille dans le contexte de l’évangélisation»

Crestinismul "jumatatii de Evanghelie"

Umbla o vorba prin popor cum ca "pana la Dumnezeu te manaca sfintii". Mult timp mi-a fost nesuferita si de neinteles aceasta zicala, caci mi se parea de-a dreptul nerespectos pentru Sfinti, sa se poata spune asa ceva despre ei. Asta s-a intamplat pana cand am inteles mai bine despre care "sfinti" este vorba, si sa vad acel sambure de adevar pe care-l contine zicala. 

Asa se face ca pe acestia, de fapt, ii putem intalni adeseori, printre noi. Sunt cei care propovaduiesc doar o jumatate de Evanghelie. Sunt cei care vorbesc despre frica in Biserica, dar nu despre dragoste, sau cei care vorbesc despre dragoste, dar nu si despre frica de Dumnezeu, care pana la urma este frica de a pacatui. Iar lucrul acesta se poate vedea chiar in fata Potirului, caci unii aud sa se apropie de cele sfinte doar "cu frica de Dumnezeu", fara nici sa se mai gandeasca la dragoste, si altii, din prea multe dragoste uita de frica.

Sunt unii care uita ca Impartasania se da "spre tamaduirea sufletului si a trupului", si ei cred se acorda ca un premiu pentru pocainta lor. Altii insa merg sa ia premiu, uitand ca sunt  săraci, neputincioşi, orbi, şchiopi (cf. Luca 14, 21) si fara vesmant de nunta. Nedumerirea mea este cum de se face ca, cei care zic ca se pocaiesc, ajung la un moment dat totusi, sa considere ca pocainta lor s-a incheiat intru-catva, si ca au o curatie sufleteasca cand merita sa fie incununati, primind Sfanta Impartasanie. Oare, cel putin, ne aducem amine ca pocainta ajunge la capat odata cu viata noastra? Sa fie acesta motivul pentru care o seama de credinciosi lasa spovedania, si cu atat mai mult impartasania, pentru mai tarziu, pentru atat de tarziu cand se vor gasi pe patul de moarte?

Si daca omul vede impartasania doar ca o incununare "pentru curatia lui sufleteasca", desi marturisim cu totii la Sfanta Liturghie "Unul Sfant, Unul Domnul Iisus Hristos..." dar pentru el nu este un medicament, inseamna ca el crede ca se poate vindeca singur, doar prin pocainta "lui".  El nu mai poate astfel sa fie recunoscator fata de Cel care este de fapt Tamaduitorul sufletelor si trupurilor noastre. Ca o consecinta a acestui fapt este si prezenta foarte rara in fata Sfantului Potir, caci, din moment ce ai putinta de a te vindeca singur, "prin pocainta ta", ce trebuinta mai ai sa te duci la Doctor? Ajungi asa, din cand in cand, sa te intalensti colegial cu Dumnezeu.

Cel care insa crede ca poate iesi singur din mlastina pacatelor prin pocainta "lui", fara sa il ia in consideratie pe Dumnezeu, este asemenea baronului de Münchhausen care pretindea mincinos ca a iesit singur dintr-o mlaştina trăgându-se de păr.

 Pocainta este personala, nu individuala. A nu se intelege insa ca se face in masa. In comparatie cu individul, persoana traieste in comuniune cu alte persoane, in asa fel incat vietile lor se impletesc (Dumitru Staniloae). In pocainta omul se intalneste cu Dumnezeu si harul este cel care-l curata pe om de intinaciunea pacatului. Chiar daca omul incepe prin smerita cugetare si lacrimile lui la inceput sunt mai mult psihologice, atunci cand harul dumnezeiesc vine, ele curg in mod firesc si aduc pacea, spaland haina sufletului intinata de pacat. In pocainta omul conlucreaza cu Dumnezeu si astfel se reflecta caracterul ei personal. In schimb o falsa pocainta este doar o trecere in revista a unor pacate, bifarea lor dupa o lista dintr-un indreptar de spovedanie, fara sa exista cu adevarat acea parere de rau care apare cand omul se vede indepartat de Dumnezeu. Este o "pocainta" care contabilizeaza calcarea unor norme, sau legi, nu insa constientizarea indepartarii de Dumnezeu Personal, de Izvorul luminii, al bucuriei si al pacii, al blandetii si smereniei. Omul, insa, nu poate fi cu adevarat smerit daca nu este in Dumnezeu si Dumnezeu in el. Altfel doar i se pare ca are smerenie, ca are pocainta, tot asa cum are si alte bunuri lumesti.

Nu poti sa duci o viata in Hristos fara ca Hristos sa fie si El in tine. De aceea nici nu se poate intelege viata unui crestin adevarat fara Spovedanie si Impartasanie, chiar daca el este prezent nenumarate duminici la biserica. In fapt trebuie sa ai constiinta ca esti sarac, neputincios, chiar orb si schiop si sa te invesmantezi cu haina de nunta, tesuta din stofa rara a smereniei si impodobita cu diamantele lacrimilor, fara sa refuzi invitatia la Cina, asa cum o fac cei care se numesc prietenii Lui, dar prefera sa ramana cu tarina, cu boii si cu femeia lor (cf. Luca, 14, 16-24).

Trecand prin Spovedanie, care este personala, omul se poate impartasi tot in mod personal, cu Hristos intreg, caci "se sfarama si se imparte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se frange si nu se desparte, Cel ce Se mananca pururea, si niciodata nu se sfarseste". Hristos se da fiecarui credincios intreg, tot asa cum si omul trebuie sa se dea intreg lui Dumnezeu, incercand sa implineasca porunca: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu tot cugetul tau si din toata puterea ta" si "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 22, 37-40; Marcu 12, 30-31) caci in porunca iubirii "se cuprind toata Legea si proorocii" (Matei 22, 40) si "Nu este alta porunca mai mare decat acestea" (Marcu 12, 31).

 Unii cred ca il iubesc pe Dumnezeu si au o legatura pe verticala cu El, fara sa intinda bratele orizontal sa-i cuprinda si pe semenii sai, iar altora le ajunge, pare-se, sa iubeasca ceea ce vad in orizontul acestei lumi, fara sa-si inalte inimile catre Dumnezeu.
 
Doar impartasindu-ne cu Hristos cel rastignit si inviat, primim si noi aceasta putinta de a ne rastigni poftele, de a ne jertfi pentru aproapele si de a invia prin taina crucii. Caci, asa cum ne-a spus Hristos: "Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic." (Ioan, 15, 5).  Astfel vom intelege ca noi nu avem nicio putere de a face binele, chiar si de a ne pocai in adevaratul sens al cuvantului, daca nu ni se da. Puterea nu este a noastra, puterea este a lui Dumnezeu si de la El ne vine. De la El primim putinta de a ne jertfi si noi pentru aproapele, omorand egoismul nostru si, lucrand, sa ajungem sa iubim dupa porunca. De la El primim puterea de a sta pe cruce.

 Crucea fara Dumnezeu este doar moarte, dar cu Hristos ne aduce invierea. Pe cruce poti sta numai daca ai dragoste, sau mai bine spus, daca esti in Dragoste. Adevarata cruce are o rationalitate divina si aduce bucurie, implinire, viata vesnica, altfel este doar necaz, povara, suferinta, care nu sunt transfigurate, ramanand ca un carbune negru ce nu este patruns de lumina focului.

Ati observat cum infatiseaza ortodocsii crucea, fata de cum o vad catolicii? Pe crucea ortodoxa Hristos este infatisat cu bratele intinse ca intr-o imbratisare ce cuprinde toata lumea, semn ca se da de buna voie patimirii pentru ca omul sa vina la El. Chipul Lui este bland, neschimonosit de durere, reflectand acea "stare nemiscata a sufletului, care ramane aceeasi in necisntiri ca si in laude" (Sf. Ioan Scararul, Cuv. al VIII-lea, Filocalie, vol.9). Prin aceasta El propovaduieste de pe cruce iubirea crestina care cuprinde iubirea vrasmasilor. Intreg Trupul Lui este una cu crucea, este una cu jertfa si, inca, si mai mult, pe aceasta o poarta in vesnicie. Ranile cuielor si ale sulitei infipta in coasta nu dispar dupa inviere, nu se pierd in negura iadului, unde se coboara sa-l ridice pe om, caci El nu este un fel de superman salvator ci este un Dumnezeu care se jertfeste pentru om.

De cealata parte, pe crucea catolica, vedem ca Hristos este infatisat plin de rani, curbat de suferinta, agatat in cuiele mainilor, prabusit in jos sub povara rastignirii. Modul acesta pare realist, insa nicidecum duhovnicesc. Omenitatea lui Hristos este infatisata, nu insa si dumnezeirea.  Jertfa este despartita de iubire si cel ce face asa poate ajunge de la cruciade la ecumenism. Accentuand  doar o parte a lucrurilor, pastrand in minte doar ideea jertfei, omul, fara sa-si dea prea bine seama, trece de la jertfa de sine la jertfirea altora in numele unor idealuri sfinte, si, in loc sa infiereze pacatele propii, ajunge sa-i vaneze pe altii. Daca, insa, se accentueaza doar iubirea fara nicio ratiune, se aduc laolata lumina cu intunericul, se amesteca cele ce sunt de neimpacat, se creaza confuzie si se rastoarna valorile, asa cum vedem ca se intampla in ziua de astazi.  
In aceste timpuri apare o uitare a jertfei si o bagare sub pres a mortii, o cosmeticizare ai ei, sau chiar o negare, iar aceasta se poate intelege si privind la carja papala a Papei Francisc. In aceasta varianta Hristos este infatisat inviind pe cruce si nu prin cruce. Cu alte cuvinte invierea se vede pe cruce fara sa mai aiba loc o punere in mormant si fara sa mai fie o taina. Nici nu mai stim daca Hristos coboara pana in adancul iadului unde este omul, si invierea, in aceasta ipostaza, nu mai este a omului impreuna cu Hristos. El pare uitat in strafundurile intunericului in timp ce Hristos, singur, pe cruce, se lanseaza cu bratele in sus. "Cel ce se imbraca cu Lumina ca si cu o haina" este infatisat gol  in aceasta paruta inviere, in schimb este inconjurat si strafulgerat de raze de lumina, ca si cum ar fi vorba despre lansarea unei navete spatiale. Deja atat de materiala pare invierea incat avem impresia ca Imparatia este aicea, pe pamant.

Da, la aceasta duce un crestinism al jumatatii de Evanghelie, caci nu se mai cauta Imparatia Cerurilor ci doar Imparatia pe pamant. Si "Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala".(Matei 18, 7) Sa ne amintim ca Hristos a spus: "Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri"(Matei 7, 21). Iar Tatal ii va primi in Imparatia Cerurilor si ii va recunoaste pe aceia care vor purta pecetea Fiului Sau. Oare cati vom avea intiparita in viata noastra viata lui Hristos?

Beatificarea lui Vladimir Ghika, pas spre unitatea crestinilor si provocare la adresa ortodoxiei

• Traducere dupa articolul "Vladimir Ghika, une vie de dévotion" din ziarul "La Croix":

Dupa aproape 60 de ani de la moarte, mostenirea sa spirituala in favoarea unitatii crestinilor ramane persistenta in Romania.

La intorsatura unui bulevard, primele raze de soare mangaie siluieta, un pic inconvoiata, a statuii Monseniorului Ghika. Inconjurata de vile luxoase, ea trece aproape nebagatata in seama. In partea sa dreapta se inalta mica biserica catolica a Inimii Sfinte (Sacre Coeur) si elegantul spital Parhon, doua edificii pe care le-a ridicat el insusi la inceputul secolului XX si care sunt cunoscute de toti bucurestenii.

"In acele vremuri daca se deschidea un azil catolic era rezervat catolicilor. Dar spitalul Monseniorului Ghika era deschis tuturor. Toata viata sa el a cautat sa uneasca dragostea lui Dumnezeu si dragostea aproapelui", subliniaza Monica Brosteanu, una din cei care s-au ocupat de redactarea dosarului pe baza caruia s-a facut beatificarea ("positio"), sambata 31 august 2013 a Mgr. Ghika la Bucuresti.

Daca operele acestui preot roman din dieceza de la Paris raman putin cunoscute in aceasta tara profund ortodoxa, figura sa este foarte prezenta printre catolici si greco-catolici. Actiunile sale caritative dar, de asemeni, curajul cu care el a rezistat in fata umilirilor regimului comunist, au cunoscut un ecou profund, in special in randul tinerilor. El insusi marcat in calea sa spre preotie de aceasta figura, Preotul Ioan-Thomas Raileanu, vicar la catedrala Sfantul Iosif, l-a descoperit grupului de "Scouts des Cimes" de care se ingrijeste. "Cu totii au fost foarte impresionati de curajul de care a dat dovada prin credinta sa in timpul procesului - a explicat el. Aceasta ii ajuta foarte mult pentru a marturisi la randul lor propia credinta".

"Cred ca a resusit sa revigoreze catolicismul romanesc dar si credinta a numerosi tineri ortodocsi din vremea sa"

Dupa iesirea din cel de-al Doilea Razboi Mondial, Vladimir Ghika, care era pe atunci in Romania, a avut posibilitatea de a parasi tara, in timp ce comunistii luau puterea. Dar a ales sa ramana. In 1952, a fost arestat, torturat, judecat si intemnitat. Crima sa: facilitarea corespondentei secrete intre Sfantul Scaun si P. Hieronymus Menges, loctiitor clandestin al arhiepiscopului de Bucuresti, in timp ce ierarhia oficiala era in stare de arest.[spion al Vaticanului la Bucuresti n.n.] Intr-o celula de aproximativ cinci metri pe sase a trait aproape doi ani in mijlocul a 70 de detinuti. Avea atunci 80 de ani. Cu o barba lunga, alba, el atragea in fiecare duminica prin predicile sale pline de bunatate, care n-a incetat sa o propovaduiasca intreaga sa viata.

Vladimir Ghika s-a nascut in ziua de Craciun, 1873 la Constantinopol. Tatal sau era fiul ultimului domnitor din Moldova, unul din cele doua principate istorice care formau Romania pe atunci. Botezat in Biserica ortodoxa, tanarul a crescut in Franta in grija unei guvernante protestante, dar se converteste la catolicism si intra in Biserica catolica in 1902. "Era miscat de aceasta profunda dorinta de unitate in Hristos - explica Francisca Baltaceanu, coautor a unei biografii a P. Ghika. Cunoscand foarte bine cele doua Biserici, el spunea de altfel ca a ales catolicismul pentru a deveni mai bun ortodox".

La vremea aceea catolicismul nu era bine primit in Romania. Dar figura Mgr. Ghika, precum si intreaga sa activitate marchiaza Bucurestiul, si numele sau circula atat in cercurile inaltei societati cat si in cartierele populare. "Cred ca a reusti sa revigoreze catolicismul romanesc dar, de asemeni, credinta a numerosi tineri ortodocsi din acea vreme. Timpul petrecut in inchisoare a fost, de asemeni, un exemplu pentru multi", estimeaza preotul ortodox Constantin Necula.

"A fost un foarte bun ghid spiritual, cu arta de a apropia oamenii cu blandete"

In ciuda vocatiei sale indiscultabile, Monseniorul Ghika n-a devenit preot decat la varsta de 50 de ani, dupa moartea mamei sale care s-a opus tot timpul. "Fratele cel mic al lui Vladimir Ghika nu se casatorise inca si ea credea ca numele familiei se va stinge", explica Luc Verly, un cunoscator foarte bun al Monsegniorului Ghika. In asteptarea numirii sale ca preot, el a desfasurat o misiune ca laic, la sfatul Papei Pius al X-lea, si in special in Romania, unde a introdus [comunitatea] "les Filles de la Charité". In 1931, Papa Pius al XI-lea il numeste "Protonotar apostolic" si trimite acest neobosit calator in misiune in Japonia.

In sfarsit, numit preot in cele doua rituri, latin si bizantin, pentru dieceza de la Paris, Mgr. Ghika este numit la parohia Strainilor, astazi, Sfantul Ignatie, de pe strada Sevres. Dupa aceea se instaleaza intr-o cocioaba pentru a evangheliza cersetorii din Villejuif si sa fondeze o frternitate misionara. Toti cei ce l-au cunoscut au ramas marcati de disponibilitatea sa, si multi s-au convertit intersectand calea sa.

Astfel a fost si cu Nicolae Cernea. Avea 21 de ani cand l-a intalnit, inaite de arstarea sa. "Aceasta perioada a fost cea mai bogata din viata mea, marturiseste el. Mgr. Ghika era carismatic si avea mult umor. Toata lumea il iubea caci era natural!". "Era un foarte bun ghid spiritual, cu arta de a apropia oamenii cu blandete", confirma Luc Verly.

Pe 16 mai 1954 Vladimir Ghika isi da ultima sa suflare la infirmeria penitenciarului Jilava. Un preot ortodox, un hogea musulman si un student evreu il veghiaza. Acesta din urma spunea de acest preot catolic ca "iradia bunatate".

JONAS MERCIER, la Bucarest

• Agerpres: Premierul Ponta: Beatificarea monseniorului Vladimir Ghika, un moment important pentru toţi creştinii din România

Beatificarea monseniorului Vladimir Ghika reprezintă un moment important pentru toţi creştinii din România iar Biserica Catolică din ţara noastră dezvăluie lumii, o dată în plus, contribuţia sa activă la consolidarea unui spirit românesc european, afirmă premierul Victor Ponta în mesajul adresat, sâmbătă, cu ocazia beatificării monseniorului Ghika.

''Regret faptul că fizic, nu pot fi alături de dumneavoastră într-un moment atât de important cum este beatificarea monseniorului Vladimir Ghika, care şi-a dedicat viaţa în întregime lui Dumnezeu, semenilor aflaţi în suferinţă, precum şi unirii tuturor creştinilor. Este un moment important pentru toţi creştinii din ţara noastră, în care renaşterea spiritului religios reprezintă o realitate care ne dă speranţe în alcătuirea unei societăţi mai bune şi mai atente la suferinţele şi nevoile semenilor noştri. Ancorat în acelaşi timp în tradiţia bisericească atât occidentală cât şi răsăriteană, 'îmbinând armonios Orientul cu Occidentul', monseniorul Vladimir Ghika a fost şi rămâne un chip luminos, un reper moral deopotrivă în Biserica pe care a slujit-o cu dragoste până la moartea sa martirică, cât şi pentru întreaga societate românească'', se arată în mesajul premierului adresat înalţilor prelaţi catolici care vor participa la Sfânta Liturghie a beatificării monseniorului.

Primul ministru menţionează că Vladimir Ghika, ca nepot al ultimului domnitor al Moldovei, a făcut parte dintr-o familie cu mari merite în efortul de modernizare a societăţii româneşti.

''În ipostaza sa de 'mare vagabond apostolic', monseniorul Vladimir Ghika a legat România de nenumăratele locuri din lume în care a făcut misiune. Ca intelectual, ne-a lăsat moştenire nu doar lucrări de teologie, ci şi opere de reflecţie socială, generate de nenumăratele sale experienţe nemijlocite în rândul bolnavilor şi săracilor. Ca duhovnic, a îmbărbătat mii de credincioşi în vremurile tulburi ale războiului şi ale totalitarismului stalinist din perioada imediat post-belică. Monseniorul Ghika a fost şi un mare spirit european, un deschizător de drumuri care a refuzat compromisul cu totalitarismul de orice fel asumându-şi martiriul, în numele Bisericii lui Hristos al cărui imperativ 'ca toţi să fie una' l-a călăuzit permanent şi pretutindeni. A fost persecutat, urmărit, bătut şi batjocorit într-un moment în care Europa abia începea să înţeleagă lecţiile regimurilor totalitare'', afirmă şeful Guvernului.

Victor Ponta subliniază că, prin sacrificiul său, prin conduita sa exemplară, prin marea sa onestitate intelectuală, monseniorul Vladimir Ghika este astăzi una dintre sursele de inspiraţie şi energie pentru cei care se străduiesc să înţeleagă şi să îşi asume valorile şi practicile Europei unite.

''Europa creştină, Europa democratică, Europa luminilor, Europa filantropiei, Europa anti-totalitară sunt doar câteva ipostaze rezumate în viaţa şi activitatea Fericitului Vladimir Ghika. Prin beatificarea monseniorului Vladimir Ghika, Biserica Catolică din ţara noastră dezvăluie lumii, o dată în plus, contribuţia sa activă la consolidarea unui spirit românesc european. Comunitatea catolică din ţara noastră - şi evenimentul de astăzi îmi susţine afirmaţia pe deplin - este parte a unui efort comun, de secole, de edificare a naţiunii române moderne şi a binelui comun al societăţii. Beatificarea monseniorului Vladimir Ghika este un moment de mare sărbătoare pentru Biserica Catolică de ambele rituri din România şi un prilej de bucurie pentru toţi românii. Ca prim ministru al României sunt alături de dumneavoastră, de toţi credincioşii din ţara noastră, în acest moment înălţător şi plin de semnificaţii, când cinstim un sfânt al neamului românesc'', spune primul ministru Victor Ponta. AGERPRES/(AS- editor: Adrian Drăguţ)

• Romania Libera: Prinţul Vladimir Ghika a intrat în rândul sfinţilor

GALERIE FOTO Ce înseamnă beatificarea monseniorului Vladimir Ghika

Monseniorul Vladimir Ghika a fost declarat Fericit al Bisericii Catolice. Acest lucru înseamnă că Vaticanul a recunoscut oficial martiriul său pentru credinţă, suferit în temniţele comuniste. Fericitul Vladimir Ghika va fi celebrat în fiecare an, în 16 mai, data trecerii sale la cele eterne, în Arhidieceza romano-catolică din Bucureşti. În celelalte dieceze şi eparhii din România, el va putea fi celebrat cu permisiunea Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor de la Vatican.

Deja, este clar faptul că Vladimir Ghika nu va fi celebrat ca sfânt doar de romano-catolicii din Arhidieceza din Bucureşti. La Vicariatul Greco-Catolic pentru Vechiul Regat din Bucureşti va fi sfinţită icoana în stil bizantin a noului sfânt român şi va fi oficiat prima oară acatistul lui Vladimir Ghika. În mod normal, cultul său va fi celebrat în întreaga Arhiepiscopie Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Alba Iulia şi Făgăraş. De asemenea, cultul sfântului Vladimir Ghika este aşteptat să se răspândească şi în Dieceza Romano-Catolică de Iaşi, dar şi în celelalte dieceze romano-catolice şi eparhii greco-catolice. Dacă celebrarea cultului său este obligatorie pentru Arhidieceza de Bucureşti, pentru celelalte unităţi de cult romano-catolice şi greco-catolice este facultativă această celebrare.

Însă faima de sfinţenie a lui Vladimir Ghika este atât de mare, încât toţi catolicii din România vor dori să celebreze cultul noului sfânt. Iar acesta nu este decât primul pas. Cel mai probabil, vor urma noi demersuri pentru canonizarea lui Vladimir Ghika, adică introducerea sa în calendarul tuturor episcopiilor catolice din lume. Pentru a face acest pas, este nevoie de o minune, de un miracol medical inexplicabil altfel decât prin mijlocirea noului sfânt, atestat ca atare de o comisie imparţială formată din medici care nu sunt neaparat de confesiune catolică.

Din păcate, unul dintre cei care ar fi putut să depună mărturie în acest sens a fost chemat la Tatăl Ceresc cu câteva zile înainte de beatificarea monseniorului Vladimir Ghika. Este vorba de monseniorul Tertulian Langa, fostul vicar general al Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, care a fost, la rândul său, mărturisitor al credinţei în temniţele comuniste. Foşti deţinuţi politici spun că monseniorul Vladimir Ghika, cu care s-a întâlnit în temniţele comuniste, l-ar fi vindecat în mod miraculos, după ce monseniorul Tertulian Langa ar fi fost grav torturat de anchetatorii săi. Monseniorul Tertulian Langa s-a ferit să vorbească în mod public despre acest miracol, până la finalul procesului de beatificare, al cărui final nu a mai trăit să îl vadă şi care s-a încheiat azi, cu proclamarea ca Fericit a Monseniorului Vladimir Ghika, de către cardinalul Angelo Amato, trimisul Sanctităţii Sale, Papa Francisc.

Monseniorul Vladimir Ghika este cel de-al doilea român proclamat Fericit al Bisericii Catolice, după Fericitul Ieremia Valahul, un călugăr capucin care a trăit în Evul Mediu. Ieremia Valahul a fost declarat sfânt de către Fericitul Ioan-Paul al II-lea, Papă al Bisericii Romei. Papa Ioan-Paul al II-lea uermează să fie canonizat în primăvara anului viitor de către Papa Francisc, după ce a fost beatificat de către Papa Benedict al XVI-lea.

Însă Monseniorul Vladimir Ghika nu este primul martir beatificat după ce a murit pentru credinţă în temniţele comuniste din România. Deja, au fost proclamaţi sfinţi ai Bisericii Catolice Fericitul Szilard Bogdanffy, de origine maghiară, episcop auxiliar al Diecezei Romano-Catolice de Oradea, şi Fericitul Johann Scheffler, de origine germană, episcop al Diecezei Romano-Catolice de Satu Mare.

• Jurnalul National : Fericitul Vladimir va fi celebrat liturgic in fiecare an, in ziua de 16 mai (Autoare : Magda Marincovici)

Cu ce raman dupa beatificarea monseniorului Vladimir Ghica? Cu un nume de vita domneasca inscris in calendarul romano si greco-catolic. Pentru ca de acum, Fericitul Vladimir este venerat de catolici si de greco-catolici si celebrat liturgic in fiecare an la 16 mai, ziua cand s-a inaltat la cer.

Sau raman cu speranta ca, invocat in rugaciuni, Fericitul Vladimir imi va mijloci sprijin in nevoi si necazuri, cum spune o rugaciune. Sau cu mandria de a fi fost ridicat la slava altarului un "fericit" chiar din neamul nostru atat de chinuit... Toate sunt valabile, dar mai ales este pilduitor minunatul exemplu de reconciliere si pace pe care ni l-a daruit monseniorul Ghika. Un exemplu ce face parte dintr-o lucrare ampla, pe cat de plina de lumina pe atat de invaluita de duh. In predica de la slujba de beatificare de la Romexpo, Eminenta Sa Cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregatiei Cauzelor Sfintilor, reprezentant al Papei Francisc, elogia figura monseniorului Vladimir Ghika, marcand trei aspecte ale caritatii lui pastorale: visul sau pentru unitatea crestinilor, actiunea sa de caritate fata de cei aflati in nevoi, si in fine patimirea si moartea sa in timpul prigoanei impotriva Bisericii, din secolul trecut.

"Beatificarea monseniorului Vladimir Ghika "trebuie traita ca un semn profetic de reconciliere si de pace, ca amintire a unui trecut trist care nu trebuie nicidecum sa se repete si ca angajare in construirea unui viitor de speranta, de comuniune frateasca, de libertate si de bucurie. De astazi Biserica ingaduie cultul public liturgic fata de Fericitul Vladimir Ghika. Sa cerem mijlocirea lui pentru ca nobila natiune romana sa poata trai mai departe in pace, in fratietate si in prosperitate", spunea cardinalul Amato, la ceremonia de beatificare a monseniorului Ghica.

Da, reconcilierea si pacea definesc existenta pamanteasca si cereasca a monseniorului Ghika. De reconciliere si pace am avut parte la istorica intalnire, la Bucuresti, intre fostul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, Teotictist, si fostul Suveran al Bisericii Catolice, Papa Ioan Paul al II-lea. Pentru ca acum, dupa aceasta vizita a Papei Ioan Paul in Romania, beatificarea monseniorului Vladimir Ghika reprezunta cel mai important eveniment de credinta pentru biserica romano-catolica locala. 

Intr-un alt sens si la alte dimensiuni, reconciliere si pace s-au simtit si la slujba de beatificare a monseniorului, cand doi fosti presedinti ai Romaniei, Ion Iliescu si Emil Constantinescu, personalitati cu convingeri religioase si politice diferite, s-au aflat alaturi. Reconciliere si pace au impartasit la aceasta slujba de beatificare episcopii romano-catolici, greco-catolici si ortodocsi din Romania, Polonia, Bosnia-Hertegovina, Ucraina, dar si cei peste 8.000 de credinciosi catolici, orotodocsi si de alte culte veniti din toate diecezele si eparhiile din tara si din strainatate. Reconciliere si pace au purtat cu ei cei peste 300 de preoti si mai ales cardinalul Andre Vingt-Trois, arhiepiscop de Paris, succesorul celui care ii inmana lui Vladimir Ghika, in urma cu 90 de ani, tainele sfintei preotii.

"Fericite Vladimir Ghika, roaga-te pentru noi". Inaltpreasfintitul Ioan Robu, arhiepiscop Mitropolit de Bucuresti incheia cu aceasta invocatie celebrarea beatificarii, rostita de trei ori. De acum putem face si noi aceasta invocatie, cu speranta ca reconcilierea si pacea se vor revarsa in sufletele noastre, prin intermediul Fericitului Vladimir.