Jean-Claude Larchet: Recenzia cărții lui Guillaume Cuchet, "Cum lumea noastră a încetat de a mai fi creștină. Anatomia unui colaps",
Editions du Seuil, Paris, 2018, 276 p.
Numeroși autori, de o jumătate de secol, au constatat și s-au îngrijorat față de declinul dramatic al catolicismului în Franța și, pe scară mai largă, în Europa : Louis Bouyer în "Descompunerea catolicismului" (1968), Serge Bonnet, în "Scopuri diferite. Avatarurile clerului în a V-a Republică" (1973), Michel de Certeau și Jean-Marie Domenach, "Creștinismul spart" (1974), Paul Vigneron, "O istorie a crizei clerului francez contemporan" (1976), Jean Delumeau, "Va muri creștinismul?" (1977), Émile Poulat, "Era post-creștină" (1994), Monseniorul Simon "Spre o Franță păgână?" (1999), Denis Pelletier "Criza catolică" (2002), Daniele Hervieu-Leger, "Catolicismul, sfârșitul unei lumi" (2003), Yves-Marie Hilaire, "Vor dispărea bisericile?" (2004), Denis Pelletier, "Criza catolicismului. Religia, societatea, politica din Franța (1965-1978)" (2005), Emmanuel Todd și Herve Le Bras "Misterul francez" (2013), Yvon Tranvouez, "Descompunerea creștinătății occidentale" (2013).
În această carte - care răstoarnă titlul cărții lui Paul Veyne, "Când lumea noastră a devenit creștină", dar pentru a anunța inversarea procesului căruia îi analizează începuturile - Guillaume Cuchet, profesor de istorie contemporană la Universitatea Paris-Est Créteil, specializat în istoria catolicismului, își propune să definească momentul când această decadență a început și să determine motivele acesteia. Unul dintre principalele instrumente științifice pe care le folosește este analiza statistică. Unul dintre criteriile obiective pe care le consideră este rata de participare în mod obișnuit duminică la biserică care, în populația franceză, a trecut de la 27% în 1952 la 1,8% în 2017. Putem contesta acest criteriu căci, așa cum sublinia un articol recent din La Croix, putem fi catolic „practicant“, având alte angajamente, și este adevărat că fără o astfel de practică duminicală o astfel de cultură creștină poate persista un timp, dar pierderea contactului cu viața liturgică nu poate decât slăbi treptat și duce, în cele din urmă la dispariția ei.
Prima treime a cărții definește aderarea la catolicism așa cum reiese din datele statistice elaborate de cler între 1945 și 1965 și, în special, statistici stabilite cu grijă și atenție în mod regulat pe o perioadă mai lungă (1880-1965) de călugărul Boulard, sociolog și autor a patru volume intitulate "Materiale pentru istoria religioasă a poporului francez, secolele XIX-XX".
Potrivit lui G. Cuchet în anii '60, mai precis în 1965, poate fi datată ruptura, care a inaugurat procesul de decadență a catolicismului în Franța. Această ruptură coincide cu Conciliul Vatican II, ceea ce este paradoxal pentru că acest Consiliu a fost creat de către cei care l-au organizat ca un aggiornamento, pentru a revigora catolicismul confruntat cu lumea modernă. Dar, subliniază autorul, care a examinat diferite ipoteze,
"nu vedem ce alt eveniment ar fi putut genera o astfel de reacție. Prin însăși existența sa, din moment ce a făcut dintr-o dată posibilă reforma vechilor norme, Consiliul a fost de ajuns pentru a zgudui în special reforma liturgică, care se referea la partea cea mai vizibilă a religiei pentru cei mai mulți, și care a început să se aplice încă din 1964".
În a doua jumătate a cărții sale, autorul analizează cu precizie cauzele legate de Consiliu, ale rupturii și degradării care, în general, continuă și astăzi.
Conciliul a cauzat o pierdere a reperelor la credincioși. Textul conciliar Dignitatis Humanae, publicat în 1965, privind libertatea religioasă, a apărut "ca un fel de permisiune neoficială de a se baza pe propria judecată în materie de credință, atitudini și practici, ceea ce contrasta foarte puternic cu rânduiala dinainte", ceea ce a stârnit remarca tristă, a părintelui Louis Bouyer: "Toată lumea nu mai crede, ci practică după cum îi sună"
 |
| la communion solennelle |
În ceea ce privește credința, este chiar faptul schimbării discursului care a contat. Schimbarea învățăturii oficiale îi privea sceptic pe cei smeriți, din care se deducea faptul că, dacă instituția s-a „înșelat“ ieri, dând ca imuabil ceea ce a încetat să mai fie, nu putem fi siguri că nu va fi la fel în viitor. O serie de „adevăruri“ vechi au căzut dintr-o dată în uitare, ca și cum clerul însuși a încetat să mai creadă sau nu mai știa ce să mai spună, după ce a vorbit de atât timp de ceva esențial.
Un alt domeniu în care situația a putut să-i destabilizeze pe credincioși, notează autorul,
„este acela al imaginii Bisericii, a structurii ierarhice și a preoției. "Criza catolică" a anilor 1965-1978 a fost mai întâi o criză a clerului și a militanților catolici. Abandonarea sutanei (în 1962) și a veșmintelor religioase, politizarea (de stânga) a clerului, plecarea preoților, călugărilor și călugărițelor, uneori, urmate de căsătoria acestora, a apărut multora ca o adevărată "trădare a clericilor", fără echivalent de la "despreoțirea" Revoluției franceze, care a avut aceleași efecte destabilizatoare".
Mai mult decât atât,
„Consiliul a deschis calea spre ceea ce am putea numi "o ieșire colectivă din practica obligatorie cu privire la vina de a face păcat de moarte" care ocupa un loc central în vechiul catolicism. [...] Această veche cultură a practicii obligatorii se exprima în principal față de „poruncile Bisericii“ pe care copiii le învățau pe de rost la catehism, și care trebuiau să fie verificate în timpul examinării conștiinței, pregătitoare pentru mărturisire, dacă au fost bine respectate"
și care includea, în special, îndatoririle sfințitoare ca duminica și la marile sărbători să-și mărturisească păcatele, să se împărtășească cel puțin o dată pe an, să postească vinerea, în ajunul sărbătorilor mari și în perioadele de post numite "Patru Timpuri". Toate aceste cerințe au fost relaxate până la punctul de a dispărea, cu excepția împărtășaniei care a devenit sistematică și s-a făcut fără nici o pregătire, mărturisirea și postirea dispărând practic rapid. Relaxarea postului euharistic a fost însă finalizat în mai multe etape pre-eliminatorii: în 1953, Papa Pius al XII-lea a decis, menținând în același timp obligația de a posti de la miezul nopții înainte de Împărtășanie, că consumul de apa nu ar rupe acest post; în 1957, motu proprio Sacram communionem a redus postul la trei ore pentru alimente solide și o oră pentru lichide; în 1964, Paul al VI-lea a decretat că este suficient de acum înainte o oră, în ambele cazuri, ceea ce înseamnă în mod efectiv dispariția postului euharistic, deoarece o ora este timpul de deplasare la biserică și al slujirii dinainte de împărtășire.
Autorul dedică două capitole întregi cauzelor decadenței care îi par a fi fundamentale: criza Tainei Spovedaniei și criza predicării sfârșitului timpurilor.
1) Potrivit lui G. Cuchet,
- cu sfârșitul „practicii obligatorii“, deja menționată, și cu o dezvinovățire a abținerii de la practica religioasă, considerată mai înainte un păcat, deoarece constituia o ruptură cu păzirea poruncilor Bisericii, prezentate ca îndatoriri imperative ce trebuiau a fi achitate;
- cu pierderea simțului păcatului în conștiința multor credincioși, dar și la clerici care se temeau de acum să evoce această noțiune, la fel ca cea și cea a sfârșitului vremurilor. Autorul notează în acest sens:
1) Potrivit lui G. Cuchet,
"Criza spovedaniei este unul dintre aspectele cele mai relevante și izbitoare ale "crizei catolice" din anii 1965-1978".
"Căderea Spovedaniei constituie în sine un fapt sociologic și spiritual major pe care istoricii și sociologii probabil că nu l-au luat în considerare pe deplin. Nimic mai puțin, pe scurt, mutația fulger prin abandon masiv, în spațiul doar a câtorva ani, a unei practici care a modelat profund gândirea catolică pe termen lung".În 1952, 51% dintre adulții catolici declarau că se mărturisesc cel puțin o dată pe an (la Paște, cum prevedea canonul 21 al Consiliului Latran IV din 1215); în 1974, erau doar 29%, iar în 1983, 14%. Potrivit autorului, punctul de rupere este în jurul anilor 1965-1966, atunci când mărturisirea a încetat de a fie prezentată ca „taina pocăinței“, ci ca „taina împăcării". Aceasta a mers mână în mână cu:
- cu sfârșitul „practicii obligatorii“, deja menționată, și cu o dezvinovățire a abținerii de la practica religioasă, considerată mai înainte un păcat, deoarece constituia o ruptură cu păzirea poruncilor Bisericii, prezentate ca îndatoriri imperative ce trebuiau a fi achitate;
- cu pierderea simțului păcatului în conștiința multor credincioși, dar și la clerici care se temeau de acum să evoce această noțiune, la fel ca cea și cea a sfârșitului vremurilor. Autorul notează în acest sens:
„Clerul a încetat destul de brusc să mai vorbească despre aceste subiecte delicate, ca și cum ar fi încetat să mai creadă el însuși în ele, în timp ce în discursul său triumfa viziunea unui Dumnezeu de tip rousseau-ist: "Dumnezeu dragoste" (și nu numai "dragoste") din anii 1960-1970."
"Preoții au zădărnicit drumul spre cer", rezuma, la începutul anilor 1970, un bătrân țăran Breton, într-un interviu cu sociologul Fanch Élégoët. Altădată calea cea strâmtă și abruptă devine astăzi o autostradă folosită de toată lumea, sau aproape. Altfel spus ca și cum nu ar mai fi păcat sau iad, făcând mai puțin evidentă utilitatea mărturisirii, în definiția ei tradițională când cel mai mic păcat, în mod serios, te-ar fi putut lipsi de rai";
- cu deconexiunea dintre Spovedanie și împărtășire.
"În vechiul sistem, ne mărturiseam mai mult decât ne împărtășeam și mărturisirea era mai întâi percepută ca un fel de ritual de curățare ce condiționa accesul la Euharistie".
Dezvoltarea desei împărtășiri, însoțită de pierderea simțământului păcătuirii, și ideea unora dintre clerici, influențat de psihanaliză, conform căreia trebuie să se deculpabilizeze credincioșii și să-i „elibereze de spovedanie,“ a avut ca efect invitarea credincioșilor la împărtășanie fără a mai trebui să se mărturisească.
Împărtășania s-a banalizat, în timp ce posibilitatea de a se mărturisi, practic, n-a mai existat, mărturisirile individuale regulate fiind înlocuite din 1974 de „ceremonii penitențiale“, sărbătorite o dată pe an, înainte de Paști; în aceste adunări credincioșii nu mai mărturisesc nimic (autorul le numește „forme de penitență fără mărturisire“), dar primesc o dezlegare colectivă după ce au ascultat un vag discurs în care conceptul de păcat a fost de cele mai multe ori ocolit. Și când posibilitatea de a se mărturisii a rămas în unele parohii sau a fost mai târziu restaurată,"credincioșii nu mai știau foarte bine cum să mărturisească, nici chiar dacă mai este util să facă acest lucru".
2) Ultimul capitol este dedicat, de asemenea, unei cauze de decadență, care autorului îi pare fundamentală: criza predicării „sfârșitului timpurilor“, autorul întrebându-se în titlul capitolului, dacă aceasta nu înseamnă chiar "sfârșitul timpurilor". Autorul remarcă faptul că în vechile catehismele și în tratatele de teologie, un loc important era acordat morții, judecății și celor două destinații ale vieții de apoi, iadul și paradisul. Îngrijorați, încă din decembrie 1966, văzând că dispare din învățământ și predicare, episcopii din Franța au notat:
"Păcatul original [...], precum sfârșitul veacurilor și Judecata de Apoi sunt puncte ale Doctrinei catolice direct legate de mântuirea în Iisus Hristos și a cărei prezentare credincioșilor este de fapt dificilă pentru mulți dintre preoți ce au sarcina să-i învețe. Tăcem din cauza faptului că nu știm cum să vorbim despre asta."
Cu puțin timp înainte, Cardinalul Ottaviani, prefectul Congregației pentru Doctrina Credinței, a observat că păcatul original aproape că a dispărut cu totul din predicarea actuală. G. Cuchet remarcă faptul că nu este doar o problemă de prezentare a dogmei, de ordin pastoral și pedagogic, ci că
"în realitate, este cu adevărat o problemă de credință și de doctrină, și un disconfort comun partajat între cler și credincioși. Totul se petrece de fapt ca și cum, dintr-o dată, la finalul unei întregi lucrări de pregătire subterană, secțiuni întregi ale vechii doctrine considerate până acum esențiale, precum ar fi judecata, iadul, purgatoriul, demonul, au devenit incredibile pentru credincioși și de negândit pentru teologi".
Autorul situează această criză (deși a avut dinainte semne de avertizare) în anii 1960, precum și criza Spovedaniei, menționând că are o relație strânsă cu aceasta.
„Prăbușirea practicii spovedaniei urmează o cronologie similară, în special aproape cu dispariția în câțiva ani sau chiar în câteva luni, a grupului atât de consistent format din cei care altădată se mărturiseau în mod frecvent. Raportul este direct, dacă nu exclusiv, cu ștergerea noțiunii de păcat de moarte (în sensul păcatului susceptibil de a aduce condamnarea la iad)".
Dar aceasta are, de asemeni, incidente față de alte Taine legate de "sfârșitul timpurilor". În noul ritual al Botezului, exorcismele au fost reduse semnificativ (pentru că nu părea de dorit să se insiste asupra rolului lui Satan, în care o parte din cler nu mai credea, și care părea că aparține unei mitologii, de care credincioșii trebuiau eliberați, judecați fiind ca naivi); a existat, de asemenea,
"o surdină clară asupa păcatului originar, de care Botezul era încredințat să elibereze pentru asigurarea vieții veșnice".
În ceea ce privește Botezul, totodată, o altă reformă va cauza plecarea multor credincioși din decembrie 1965
Concepția chiar a condițiilor de mântuire a fost astfel modificată de toți acești factori.
"o nouă pastorație a Botezului, a cărui preocupare principală era până atunci botezarea copiii cât mai devreme posibil, tindea, din contră, să întârzie termenul, astfel încât părinții să se implice mai mult în pregătire".Trebuie adăugat faptul că un anumit număr de clerici descurajau botezul copiilor, sub pretextul că acesta trebuie să fie un act liber, voluntar și pe deplin conștient, și susțineau să se aștepte până la momentul când adolescentul poate să îl propună.
Concepția chiar a condițiilor de mântuire a fost astfel modificată de toți acești factori.
"Vechea ecleziologie concentrică, cu cercurile ei de scădere a probabilității de mântuire, nu mai era deloc adecvată. Conciliul Vatican II a fost, din acest punct de vedere, scena unui fel de noapte din 4 august [referire la izbucnirea primului război mondial n.n.], pentru viața de apoi, care a pus capăt privilegiilor catolicilor față de mântuire. De acum, Biserica nu mai poate fi concepută ca un instrument de mântuire pentru toți, fără discriminare sau privilegiu, chiar dacă credincioșii care au fost formați până atunci într-o cu totul altă teologie riscau să se găsească destabilizați și să pună sub semnul întrebării, în aceste condiții, beneficiile reale ale afilierii".Apropiindu-se de concluzia sa, autorul subliniază încă o dată efectele dezastruoase ale crizei anilor '60 sub conștiința dogmatică a credincioșilor, care într-un fel s-a protestanizat:
„Stabilirea libertății de conștiință de către Consiliu a fost adeseori interpretată în Biserică, în mod neașteptat la început, ca o nouă libertate a conștiinței catolice, implicit permițându-i să facă o alegere în dogme și practici obligatorii. Noțiunea însăși de dogmă (ca credință obligând în conștiință) a devenit mai apoi problematică. Această decizie majoră a Consiliului, împreună cu noțiunea de „ierarhie“ a adevărurilor, pare să fi lucrat în mintea multora ca un fel de dezvinovățire oficială a „credinței meșteșugite", care contrastat foarte mult cu regimul anterior, în care adevărurile de credință erau luate pe de-a-ntregul și fără drept de intervenție. Era de așteptat ca cele mai dezagreabile dintre ele, sau cele mai contra-intuitive față de bunul simț, să plătească prețul, ceea ce n-a întârziat să se întâmple".
Catolicismul în sine poartă o mare responsabilitate în descreștinarea Franței (și, în general, a Europei, căci o analiză făcută pentru alte țări ar conduce la concluzii identice). Aggiornmentul realizat de Consiliul Vatican II, care își propunea să facă față provocărilor lumii moderne, nu a făcut decât să se adapteze acestora. Gândind să atragă lumea, lumea a început să-l tragă. Dorind să fie ascultat în secol, catolicismul s-a secularizat. Temându-se să-și afirme identitatea, s-a relativizat până în punctul în care mulți credincioși nu și-au mai găsit în el reperele cu care era obișnuit, sau la care se așteptau, și nu mai vedeau rostul de a căuta în el ceea ce lumea deja le oferea într-un mod mai puțin conturnat.
Autoritățile catolice încearcă să minimalizeze prăbușirea, descrisă în această carte, prin diverse argumente (un număr mare de francezi rămân catolici și își botează copiii, practica religioasă este măsurată prin alte angajamente decât participarea la Liturghie; calitatea a înlocuit cantitatea etc.). Dar acestea cu greu conving. Ioan Paul al II-lea este adesea prezentat ca operând o recuperare față de excesele care au urmat Conciliul Vatican II, dar trebuie să constatăm că practica duminicală a trecut în Franța, de la 14% în momentul alegerii sale la 5% în momentul morții sale, în 2005. Dacă ar fi adevărat că comunități vii există în orașe, aceasta nu este decât o iluzie (așa cum ar putea fi o iluzie cele câteva biserici deschise în perioada comunistă în țările estice, aglomerate din cauza închiderii altora), precum și adunările spectaculoase ale tineretului la JMJ. Spațiul rural francez arată realitatea unei deșertificării dramatice a biserici lor (adică nu mai servesc ca loc de cult), preoții deservind 20 sau chiar 30 de parohii, slujind în fiecare duminică o messa "regională" pentru un mic grup de credincioși, în cea mai mare parte în vârstă și venind câteodată de la mai multe zeci de kilometri; dispariția înmormântărilor făcute de preoți și din vina lipsei preoților disponibili; lipsa legăturii între preoți și credincioși din cauza înstrăinării lor reciproce și a indisponibilității primilor, mai mult ocupați de reuniuni decât de cercetări pastorale...
Evoluția tristă a Bisericii catolice postconciliare descrisă în cartea lui G. Cuchet ar trebui să servească drept avertisment prelaților ortodocși care au visat și mai visează încă să convoce pentru Biserica Ortodoxă un "Mare Sinod" similar cu cel prin care Biserica catolică a dorit să facă aggiornamento, dar care a avut ca principal efect provocarea dezintegrării sale interne și hemoragia dramatică a unui mare număr de adepți ai săi.
Jean-Claude Larchet
Traducere de ROF dupa Orthodoxologie: Jean-Claude Larchet: Recension: Guillaume Cuchet, « Comment notre monde a cessé d’être chrétien. Anatomie d’un effondrement»
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu