Frații mei, îngrijiți-vă și voi de dorințele voastre. Priviți-le cu atenție, ca să fie după voia lui Dumnezeu, luptând totodată împotriva celor păcătoase și pătimașe. Nu vă îndreptățiți patimile, ci luptați împotriva lor cu atotputernicul nume al lui Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă! Acoperă-ne! Mântuiește-ne!” „Sfinte al lui Dumnezeu Evmenie, ajută-mă!”. Așa se schimbă omul: cu mijlocirile sfinților, cu rugăciune stăruitoare, cu luptă duhovnicească neîncetată, cu pocăința care atrage Harul mântuitor al lui Dumnezeu.
Viața celui între sfinți Cuviosului Părintelui nostru Evmenie cel nou,scrisă de Mitropolitul de Morfou, Neofit
„Binecuvântează, Stăpâne!
Pe fericitul și Sfântul Bătrân Evmenie, asemenea multor alți sfinți ai vremurilor noastre — Bătrâni și Bătrâne —, am avut binecuvântarea de a-l cunoaște în anii mei de studenție, prin fratele meu de suflet, acum adormit în Domnul și strălucind în cetatea cerească, Preasfințitul Gherasim Fokas, Mitropolit de Kefalonia, care a trăit în treapta arhieriei doar douăzeci și două de zile.
Îmi aduc aminte limpede cum vrednicul de pomenire Gherasim obișnuia să spună că „Atena are propriul său Munte Athos.” Mă minunam, zicând în sinea mea: „Cum poate fi un astfel de loc în Atena, asemenea Sfântului Munte? Ce taină ascunde acest kefalonian?” Dar, cu adevărat, din clipa când am privit chipul bătrânului Evmenie, am simțit că Gherasim grăise drept, căci acest preot nu era un preot obișnuit, ci un om plin de har dumnezeiesc!
De asemenea îmi amintea de preoții din patria mea, de vechii ciprioți și de aceea am vrut să rămân lângă el. Pentru șapte ani întregi am avut deosebita binecuvântare, ca student, să trăiesc libertatea monahală „cretană” a Bătrânului, o viață preoțească ce era o rugăciune neîncetată, o mulțumire și o laudă adusă Dumnezeului Treimic, dar și o jertfire față de aproapele, fără nicio ezitare. În preajma Bătrânului Evmenie, am învățat din viața zilnică a unui sfânt al lui Dumnezeu, care și-a închinat întreaga ființă slujirii leproșilor, frații noștri cei mai disprețuiți și uitați de lume. Cu alte cuvinte, am trăit alături de un al doilea Sfânt Nicolae Planas, deși el însuși, cu multă smerenie, răspundea: „Nu, acela este sfânt; eu nu sunt sfânt!” Dar, viețuind lângă el, am cunoscut ceea ce Cuviosul Porfirie numea „sfințenia ascunsă a Atenei.”
Bătrânul Evmenie, născut în sânul unei familii numeroase și sărace din Ethiá - un sat de munte din Creta , a venit pe lume la 1 ianuarie 1930. Părinții săi, Gheorghe și Sofia Saridaki, oameni evlavioși și virtuoși, i-au pus numele Constantin. Rămas orfan de tată la doar doi ani, încă din pruncie visa să devină monah. Nu era asemenea celorlalți copii de vârsta lui: obișnuia să petreacă ore îndelungi în biserica satului ori în capelele din jur, rugându-se și priveghind în tăcerea nopții.
În iarna anului 1944, pe când ședea la gura sobei împreună cu mama sa și cele două surori, mâncând niște prăjiturele (numite de cretani „makarones”), o lumină tainică a pătruns în inima sa, umplându-l de nespusă bucurie. Atunci le-a spus surorilor sale: „Voi deveni călugăr!” Pe atunci avea doar paisprezece ani. Și, într-adevăr, în anul 1947 a plecat la Mănăstirea Sfântului Nichita din Ahendrias, o mică așezare rupestră, aflată în sudul Cretei, spre Marea Libiei, unde stareț al mănăstirii era pe atunci părintele Ierothei, care viețuia împreună cu alți doi călugări, pe care micul Constantin îi slujea cu multă ascultare.
În 1951, a fost tuns în monahism, primind numele Sofronie, iar în 1954 a fost înrolat în armată, întrucât serviciul militar era obligatoriu pentru toți, chiar și pentru călugări. În timpul serviciului militar a făcut febră, care nu scădea, manifestând astfel primele simptome ale leprei. Întrucât după 1947, fuseseră deja descoperite medicamentele necesare pentru tratarea leprei, și pentru că boala fusese diagnosticată la timp în cazul Bătrânului, la ceva timp s-a vindecat. Dar, deși vindecat, a rămas în continuare în spitalul de leproși din Atena pentru a-i sluji pe cei bolnavi.
„Cipriotule, Cipriotule, vino înapoi!”
Așa cum am mărturisit mai înainte, Bătrânul Evmenie mi-a fost făcut cunoscut de vrednicul de pomenire Mitropolit de Kefalonia, Gherasim Fokas, pe când acesta încă era mirean. Îmi aduc aminte limpede că era în anul 1981, într-o după-amiază de miercuri, în cea de-a cincea săptămână a Postului Mare, când în biserici se cântă Canonul cel Mare. Aveam doar optsprezece ani, fiind refugiat din satul meu Zodia în Nicosia, căutând în aglomerata și vasta Atenă o îmbrățișare părintească și duhovnicească.
Din clipa în care l-am văzut pe Bătrân, fără să mai stau pe gânduri, mi-am spus: „La el mă voi duce să mă spovedesc.” Așadar, într-o zi am mers și l-am întrebat:
— Gheronda, spovediți?
— Da, cu harul lui Dumnezeu, da, mi-a răspuns cu glasul său nazal.
— Pot veni aici la dumneavoastră să mă spovedesc?
— Nu, nu se poate. Eu sunt duhovnic doar pentru leproși. Nu spovedesc oameni sănătoși.
— De ce spuneți aceasta? Vreți să mă întristați că sunt sănătos?
— Nu, nu te întrista, sănătatea este un dar de la Dumnezeu. Dar acolo unde locuiești, la Ilisia, sunt duhovnici buni. Mergi la ei.
— Nu spun că nu, dar ceva îmi spune că mă potrivesc mai bine cu dumneavoastră.
— Nu, copilul meu, nu se poate. Episcopul meu mi-a poruncit să spovedesc doar aici, în leprozerie. Nu spovedesc pe nimeni din afara leprozeriei.
Am fost cu adevărat întristat în acea clipă, conștientizând în adâncul meu valoarea acestui om, dar și fermitatea cu care își păzea rânduiala.
Pe când mă pregăteam să plec și mă îndreptam întristat spre ieșirea bisericii Sfinților Doctori fără de arginți, deodată am auzit un glas care mă striga:
— Hei! Cipriotule, Cipriotule, vino înapoi!
M-am întors, iar el mi-a zis:
— Când vrei să vii?
— Acum, i-am răspuns.
— Nu acum. Mâine, la ora unsprezece să fii aici.
— Să fie binecuvântat!, și am plecat.
„Te-am văzut îmbrăcat în rasă”
Au trecut mai bine de șapte ani și niciodată nu l-am întrebat pe Bătrânul Evmenie de ce și-a schimbat atât de ușor hotărârea și m-a acceptat atunci când îmi spusese că nu spovedește pe nimeni din afara leprozeriei. De câteva ori m-am gândit că poate mă încerca atunci, însă nedumerirea rămăsese. Îmi amintesc că, în ultima noapte, după multe rugăciuni făcute de mine și de Bătrânii pe care îi cunoscusem, am luat decizia de a veni în Cipru pentru a mă face monah lângă Părintele Simeon, actualul stareț al mănăstirii „Sfântul Gheorghe Mavrovouniou” din Larnaca.
Atunci, bătrânul mi-a spus cu bucurie:
— Vreau să-ți spun ceva ce ți-am ascuns vreme de șapte ani întregi.
— Spune-mi, Gheronda, i-am zis.
— Eu știam că vei deveni ieromonah.
— Cum știai aceasta, Gheronda?
— Îți aduci aminte când ți-am spus prima dată să nu vii la mine și ai plecat întristat?
— Cum să nu îmi amintesc!
— Ei bine, în acel moment, când te-ai întors îndurerat spre ușă, te-am văzut îmbrăcat în rasă. Și am auzit înlăuntrul meu: „Pe acest copil trebuie să-l păstrezi. Va deveni ieromonah și va ajuta Biserica, iar tu trebuie să-l ajuți acum!”
Am rămas fără cuvinte și i-am spus:
— Dar de ce nu mi-ai spus până acum? Veneam aici și îți spuneam: „Gheronda, vreau să mă călugăresc. Unde să mă duc? Să devin ieromonah sau să rămân simplu călugăr?” De ce nu mi-ai spus nimic și m-ai lăsat să fac atâtea metanii, să mă rog tot cerându-I lui Dumnezeu să-mi descopere voia Sa?
Cu un aer dezarmant, mi-a răspuns:
— Asta nu e cu adevărat bărbăție, să îți spunem toate lucrurile despre viitor! Nu te uita la ceilalți Părinți care îți dau diverse răspunsuri. Eu nu grăiesc ușor. Eu prefer, Homere, să mă rog ca Dumnezeu Însuși să-ți descopere în inima ta voia Sa. Asta are mult mai multă valoare, mult mai multă bărbăție. Tu doar curăță-ți inima, iar noi vom avea grijă să trimitem lumina lui Dumnezeu în inima ta, copilul meu. Așa să faci și acum, și mai târziu, când vei crește.
„Dumnezeu nu poate încălca voința nimănui”
Alături de Bătrânul Evmenie am avut parte de multe descoperiri din viața sa sfântă, dar una dintre cele mai cutremurătoare experiențe pe care le-am avut, dar și pe care am auzit-o și de la alți oameni ai lui Dumnezeu, a fost când mi-a mărturisit o experiență pe care o avusese rugându-se într-o noapte pentru întreaga lume. Și mă simt dator să vorbesc mereu despre această experiență a Bătrânului, acum că s-a mutat la Domnul, pentru a-i folosi pe credincioșii ortodocși.
Mi-a spus:
„Mă rugam și îi spuneam Domnului nostru Iisus Hristos: ‘Doamne, Iisuse Hristoase, vreau să-i mântuiești pe toți oamenii, pe toți creștinii ortodocși.’ Și Dumnezeu s-a bucurat. Și când am văzut că se bucura, i-am spus: ‘Doamne, nu îi mântuiești și pe toți cei de alte credințe, catolici și protestanți? Pe toți cei care cred în Numele Tău, dar au rătăciri?’ Și Dumnezeu s-a bucurat. Apoi am zis: ‘Hristoase al meu, ce vom face cu musulmanii, chinezii, africanii, pe cei care nu Te cunosc, care nu cred în Tine? Nu îi mântuiești și pe aceștia, Hristoase al meu? Te rog, mântuiește-i și pe acești necredincioși!’ Și Dumnezeu s-a bucurat. Și eu, prinzând curaj, i-am zis: ‘Deoarece Te bucuri astfel că mă rog, Hristoase al meu, mântuiește-i pe toți oamenii. Și pe idolatrii de odinioară. De la Adam până acum, pe toți oamenii pe care i-ai creat pe pământ. Pe toți să-i mântuiești, Te rog, Hristoase al meu.’ Și s-a bucurat Dumnezeu nespus. Atunci am prins și mai mult curaj și i-am zis: ‘Deoarece Te bucuri astfel, nu-l mântuiești și pe Iuda, nu-l mântuiești și pe diavolul, ca să ne liniștim cu toții? Să se liniștească și bietul de el, care se chinuie cu răutățile lui?’ Și Dumnezeu s-a întristat...”
„S-a întristat? De ce S-a întristat?” l-am întrebat, cuprins de uimire.
„Da, Dumnezeu S-a întristat pentru Iuda și pentru diavol. Pentru că toți oamenii pentru care mă rugam aveau măcar o urmă de dorință de a fi mântuiți și de a-L cunoaște pe Hristos, de a-L iubi. Însă Iuda și diavolul nu au nici o urmă de dorință. Și un lucru nu poate face Dumnezeu: nu poate încălca voința nimănui.”
„Dacă nu te înarmezi cu smerenia, toate sunt un nimic”
Într-una dintre vizitele mele la Bătrânul Evmenie, acesta mi-a pus o întrebare neașteptată, ce m-a surprins oarecum:
— Ce cărți ți-a spus părintele Simeon să citești?
I-am spus câteva titluri, la care el mi-a zis:
— Să-l citești pe Sfântul Nicodim Aghioritul. Vei învăța frumoasa limbă greacă. El rezumă toată teologia ortodoxă.
— Gheronda, îmi place mult să-l citesc pe Sfântul Isaac Sirul, i-am răspuns.
— Da, bun este. E cel mai bun. Dar acum, copilul meu, nu ai nevoie de acest lucru acolo unde ești. Mai târziu, da, mai târziu pe Sf. Isaac. Citește-l doar cât să ai o idee.
— Tu l-ai citit, Gheronda?
— Noi, în vremea noastră, copilul meu, nu aveam multe cărți patristice, cum aveți voi acum. Asta majoritatea celor de vârsta voastră nu o știu. Atunci nu se publicau nici de Biserică, nici de librării.
— Și ce citeați atunci? l-am întrebat.
— Citeam Psaltirea. Citeam Evanghelia și slujbele. Spuneam rugăciunea, citeam și comentariile lui Trembelas, iar apoi o luam de la capăt. Aici, la leprozerie, aveam și Everghetinosul, pe care l-a adus părintele Nichifor. Alte cărți patristice nu aveam. După aceea, a fost publicată cartea „Cuvinte ascetice” ale Sfântului Isaac Sirul. Dar ce carte era aceasta! Ce carte era aceasta! Ce carte era aceasta... Și spunea aceasta cu mare bucurie, repetând-o de cel puțin zece ori!
— Trei zile și trei nopți, de bucurie nici nu am mâncat, nici n-am dormit!
— Bine, Gheronda, ce ți-a plăcut atât de mult la Sfântul Isaac Sirul?
Dacă nu te înarmezi cu smerenia, toate sunt un nimic, un nimic, un nimic. Și descoperirile, și rugăciunile, și Liturghiile tale nu înseamnă nimic fără smerenie. Să cereți smerenie. Să spuneți: „Maica Domnului, nu sunt smerit. Din nou n-am reușit!” E sigur că vom avea căderi. De aceea și mustrările de conștiință sunt un dublu diavol. Ați înțeles? Când cerem de la Dumnezeu smerenie, e ca și cum I-am spune: „Hristoase al meu, eu am această nenorocire, acest egoism. Te rog, trimite-mi Tu, cu înțelepciunea Ta atotcuprinzătoare, ocazii de a mă smeri!” Dumnezeu știe. Să nu încercăm noi să transformăm smerenia în ipocrizie, în fariseism. Înțelegeți ce spun? Să lăsăm cu simplitate pe Dumnezeu să ne trimită ocazii de pocăință, ocazii de rugăciune, ocazii de smerenie...
„Acum plâng când vreau”
„Am avut lepră și m-am făcut bine. Am ajuns și preot. Preotul e ceva mare… foarte mare. Însă, despre toate acestea pe care le vedeam, am zis: „Părinte Evmenie, ai căzut în înșelare!” Și m-am forțat câțiva ani să cred că sunt înșelat. Trecuse la Domnul și Bătrânul Nichifor și mi-a căzut în mâini cartea Sfântului Isaac, „Cuvintele ascetice.” Și când am citit…” și a început să râdă atunci. Dar ce râs era acela, totul era un „hahaha”… Am înțeles atunci că nu sunt înșelat, de aceea n-am dormit și n-am mâncat nimic trei zile și trei nopți. Pentru că toate cele pe care le trăisem, erau scrise acolo.”
„Aceste lacrimi sunt frumoase!”
— Cu alte cuvinte, ce trăiai, Gheronda? l-am întrebat.
— Ce să-ți zic? De exemplu, am avut o perioadă lacrimi, multe lacrimi, lacrimi necontrolabile, lacrimi amare, lacrimi arzătoare. Nu doar în inima mea. Lacrimile erau arzătoare și îmi curățau inima treptat, curgeau și pe față. Credeam că nu sunt lacrimi, ci un fel de medicament care îmi curăța obrajii, fața. Aceste lacrimi sunt curățitoare, dar pe care nu le poți îndura mulți ani. Și spune Sfântul Isaac că aceste prime lacrimi ale pocăinței sunt lacrimile curățitoare, pe care Dumnezeu nu le îngăduie mult timp, pentru că firea omenească nu le poate suporta mai mult de doi ani, doi ani și jumătate.
— Tu cât timp le-ai avut? l-am întrebat.
— Doi ani le-am avut. Apoi s-au oprit. Acum plâng când vreau. Acum plâng când vreau...
— Când vrei?
— Da! Aceste lacrimi sunt frumoase, sunt frumoase, sunt vesele, sunt pline de vitamine. Și pentru trup și pentru suflet. Curăță tot, se curăță tot cu aceste lacrimi, care acum sunt luminoase.
— Scrie asta și Sfântul Isaac?
— Se pare că nu ai citit bine, de nu știi?
Atunci mi-am zis: uite ce oameni trăiau printre noi! În mijlocul Atenei. Oameni care trăiau ce? Asceza Sfântului Isaac Sirul! Întâi au trăit și apoi au citit. Noi citim, recitim, povestim și repovestim, fără să trăim. Îmi amintesc că și stareța Filotheia de la Souroti, cu care m-am întâlnit o dată, și care scrie și publică neîncetat cărți despre bătrânul ei, Sfântul Paisie, mi-a spus: „Ah, vlădica meu, am citit un text de-al tău despre Sfântul Paisie și mi-a plăcut foarte mult.” Și după ce m-a lăudat, mi-a spus la final: „Aceștia au trăit viața duhovnicească, Preasfințite Părinte al Morfou-lui, noi doar scriem și vorbim despre ea.”
Despre Judecată
Bătrânul Evmenie cultiva neîncetat smerita cugetare și era atent la fiecare detaliu pentru a evita să alunece în judecată. Nu îngăduia să judecăm pe nimeni și nimic! De exemplu, chiar și dacă spuneam într-un mod binevoitor că „Costică e băiat bun, dar e chel”, imediat ne-ar fi spus: „Frumoasă e chelia!” Ne spunea adesea: „Cine judecă să se aștepte la ispită trupească. Dacă nu vine ispita trupească, înseamnă că Dumnezeu l-a părăsit cu totul.” Insista să ne păzim mintea. Mă sfătuia:
„Să fie mintea ta mereu atentă și, de observi că ai judecat, fie în gând, fie în afară, să spui imediat: „Iartă-mă, Hristoase al meu!” Imediat! Minte veghetoare! Nu una leneșă. Nu căuta justificări. Să vezi cât mai repede păcatul care se mișcă înlăuntrul tău, fie ca gând, fie ca dorință. Și imediat să te pocăiești.”
Îmi amintesc că am mers la Londra să-l vizităm pe Cuviosul Sofronie de la Essex. Eu, fiind absolvent de drept, eram mereu gata să judec și să examinez totul. Priveam Londra și vedeam doar ceață. Îmi spuneam: „Maica Domnului, Londra aceasta e mereu în ceață. Cum de au venit aici ciprioții să trăiască? Numai ceață!” „Frumoasă e Londra, frumoasă e Londra, ce frumoasă e Londra!” începu să tot repete Bătrânul. Cum aș fi îndrăznit să mai spun că e ceață? „Rece este poporul ăsta englez, Gheronda, rece! Clima i-a influențat.” Și el răspundea: „Ce frumoși sunt englezii, ce frumoși sunt englezii! Îmi place să fiu în Anglia. Cât de frumoasă e Anglia!” Unde să mai îndrăznești a mai zic ceva despre englezi?
„Ce frumoasă e zăpușeala, Hristoase al meu!”
Altă dată ne aflam la Spitalul de Boli Infecțioase, pregătindu-ne să facem o sfeștanie. Și, deși era luna septembrie, căldura era nemaipomenită. Eu deja începusem să cârtesc:
— Of, ce căldură, ce caniculă, Gheronda! Pfu, pfu, pfuuu... Septembrie, dar zici că am fi în Cipru. Cum a ajuns așa vremea în Atena? Ce căldură, ce zăpușeală!
Bătrânul însă începu să râdă, un râs care nu se mai termina. I-am zis:
— De ce râzi?
— O, ce frumoasă-i căldura, frumoasă-i canicula, frumoasă-i zăpușeala! Cât de necesară este arșița! Toate sunt necesare. Ce frumoasă e căldura! Hristoase al meu, orice vrei Tu. Arșiță, arșiță, ploaie, ploaie! Frumoasă e zăpușeala.
Eu i-am spus:
— Tot spui că e frumoasă una, frumoasă alta, frumoasă căldura...
Și el mi-a zis:
— Vezi tu, mintea ta s-a obișnuit să judece. Dacă vrei să încetezi să judeci, încetează a le judeca pe cele rele. Când începi așa, unul îți miroase urât, altul te deranjează, și apoi mă vei judeca și pe mine. Mintea se va obișnui, copilul meu. De aceea, să vezi mereu partea frumoasă a lucrurilor. Astfel, acest om sfânt te învăța să nu judeci pe nimeni și nimic din ceea ce nu-ți place.
„Dumnezeu îl va face sfânt după ce va muri”
De asemenea, bătrânul nu voia să lăudăm pe cei vii. Dacă spuneam:
— Ce preot bun e cutare sau cutare,
el răspundea:
— Da, e bun, dar nu foarte bun.
Deși îi plăcea să vedem părțile bune ale oamenilor, nu-i plăcea lauda. O considera începutul osândirii și al neatenției. Adică, dacă îi spuneai:
— Sfânt om e Părintele Porfirie,
se supăra.
— Bine, Gheronda, nu am spus că e rău. Am spus că e sfânt!
— Este un preot bun, îți răspundea. „Dumnezeu îl va face sfânt după ce va muri. Noi, de ce să intrăm în judecata lui Dumnezeu și să hotărâm că este sfânt?”
Aceasta era acrivia cuvântului pe care o avea Bătrânul Evmenie. „Dacă te obișnuiești să judeci lucrurile bune, apoi vei începe să spui și despre cele rele ale celuilalt.” Aceasta a fost o lecție pe care eu nici până astăzi nu am învățat-o, deși am avut un duhovnic atât de atent (nejudecător) precum Bătrânul Evmenie.
„Îți mulțumesc că mi-ai adus acest izvor nesecat al Cretei și al Duhului Sfânt”
Îmi amintesc că, în același an în care l-am cunoscut pe Bătrânul Evmenie, îl vizitasem mai întâi și pe Sfântul Porfirie în Oropos. Într-una din vizitele mele de mai apoi, cuviosul îmi spuse:
— O, cât de binecuvântat ești de Pronia lui Dumnezeu. Eu am fost nedreptățit.
— Doamne miluiește, tu ai fost nedreptățit?! i-am răspuns. Tu, care ai primit atâtea daruri din copilărie?
— Tu ai două izvoare din care să bei apă, iar eu nu am nici unul. Ai doi duhovnici, unul pe Iacov în Evia și unul aici jos (în Atena), iar eu să nu am pe nimeni.
I-am spus:
— Ce să facem? Vrei să-ți aduc pe cineva?
— Da! Vreau să aranjezi să-mi aduci pe unul dintre ei, ca să mă spovedesc. Nu am, copilul meu, pe nimeni aici!
— Gheronda, atât de multă lume vine la tine. Tu ești decanul Bătrânilor.
— Sunt!
Nu a spus „nu sunt.” Dacă îi spuneai Bătrânului Evmenie că e decanul bătrânilor, riscai să fii „decapitat!” În schimb, bătrânul Porfirie a spus:
— Sunt, dar vreau și eu un om care să vorbească pe limba mea, bre Homere. Adu-mi pe cineva!
I-am zis:
— Uite, Iacov nu poate veni. E bolnav, are stimulator cardiac. Evmenie însă e destul de sănătos, e și tânăr, dar oare va accepta?
— Tu vorbește cu el.
M-am dus la Bătrânul Evmenie și i-am spus:
— Gheronda, bătrânul Porfirie vrea să se spovedească.
— Cine va spovedi pe Porfirie?
— Tu, mi-a spus.
Singurul lucru pe care l-a spus a fost:
— Vino'ncoa! La care m-am apropiat.
— Ce construiesc aici? mă întrebă.
— Mănăstire construiesc.
— Au nevoie de bani deci.
Vedeți simplitatea? Cel care construiește, ce îi trebuie? Bani îi trebuie, ca să zidească! Și a băgat mâna în buzunar și mi-a dat tot ce avea acolo, mărunțișuri și bancnote.
— Ia-le și dă-le lor.
Și când le-am dus la patul Sfântului Porfirie, mi-a spus:
— Îți mulțumesc că mi-ai adus acest izvor nesecat al Cretei și al Duhului Sfânt, ca să mă adăp și eu. Și mi-a mai spus și alte lucruri personale.
„Să cerem de la Hristos lucruri mari și frumoase”
Bătrânul Evmenie ne sfătuia că trebuie să cerem neîncetat de la Hristos lucruri mari și frumoase. Îmi zicea: „Până ce sufletul tău va ieși din trup, să te rogi: «Doamne Iisuse Hristoase, dăruiește-mi blândețe, smerenie și simplitate». Insista mult asupra acestor trei virtuți: blândețea, smerenia și simplitatea. De asemenea, ne mai spunea: „Dacă vine asupra ta nedreptatea, defăimarea sau boala, să cazi de bucurie la pământ.” El însuși a făcut acest lucru, deoarece, când i-au spus că are lepră, de bucurie a căzut jos din pat. Și motivul? După cum spunea el însuși: „Boală mare, cruce mare. Cruce mare, înviere mare.” Și un ultim lucru foarte important pe care ni-l spunea adesea: „Ca să mă schimb și să nu rămân mereu în aceleași greșeli, Te vreau oricum, Hristoase al meu, dar Te vreau puțin. Vreau însă, să Te vreau mai mult!”
Frații mei, îngrijiți-vă și voi de dorințele voastre. Priviți-le cu atenție, ca să fie după voia lui Dumnezeu, luptând totodată împotriva celor păcătoase și pătimașe. Nu vă îndreptățiți patimile, ci luptați împotriva lor cu atotputernicul nume al lui Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă! Acoperă-ne! Mântuiește-ne!”, „Sfinte al lui Dumnezeu Evmenie, ajută-mă!”. Așa se schimbă omul: cu mijlocirile sfinților, cu rugăciune stăruitoare, cu luptă duhovnicească neîncetată, cu pocăința care atrage Harul mântuitor al lui Dumnezeu.
Rugător către Domnul,
† Neofit de Morfou
Traducere de Thomas R. Wenn
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu