Amintirea unei morți clinice, trăită curând după naștere
Scriu totul așa cum a fost, așa cum îmi amintesc. Sunt neliniștită și strig,
dar nu plâng și nu mă ascund. Mamă, nu te supăra că mă port astfel, dar altfel
nu pot scrie…
Întâi a fost durerea. A cuprins dintr-odată tot trupul, pe dinăuntru și pe
dinafară, crescând mereu, din ce în ce mai puternic. Se spune că pruncii nu
știu unde le sunt mâinile, picioarele, măruntaiele. Nimic mai neadevărat! Când
te doare, totul devine foarte clar. Mă simțeam de parcă aș fi sfâșiată în mii
de bucăți, dar fără să mă dezintegrez de tot. Durerea nu avea margini, iar tot
ce mai exista era doar durere. Nu era una singură, ci milioane de dureri mari,
care mă trăgeau în toate direcțiile. Nu mai puteam nici gândi, nici vedea,
nici auzi, iar apoi am rămas fără suflare. Oricât încercam, nu puteam nici să
inspir, nici să expir.
Atunci a răsunat un sunet, ca de un clopot uriaș. Era asurzitor și venea din
toate părțile deodată. Când sunetul a apărut, s-a deschis și o gaură neagră,
care mă desprindea de trupul meu. Durerea nu dispăruse; trupul continua să se
sfâșie, dar fără să se dezintegreze. Gaura mă trăgea din trup, aducând o nouă
durere, diferită, pe care nici nu știu cum s-o numesc. Era o durere a
neputinței și a deznădejdii. Nu puteam face nimic, doar simțeam cum mă
copleșește o slăbiciune fără margini. Gaura era de o întunecime adâncă. În
cele din urmă, m-am desprins și am fost trasă prin ea. Eram acum sus, sub
tavan. Atunci durerea, clopotul și gaura au dispărut.
Nu mai simțeam nimic. Puteam vedea totul deodată, în toate direcțiile, prin
pereți și prin podea. Niște fire palide, colorate, se întindeau ca o rețea
deasă în aer. Jos, în niște pătuțuri pe roți, zăceau prunci. Chiar sub mine
era unul înfășat până-n creștet, cu capul gălbui. O asistentă făcea semn cu
mâna și chema pe cineva. Cealaltă asistentă stătea lângă un alt prunc. Capul
acestuia se îngălbenea ca o lumânare de ceară, iar mâinile și picioarele i se
înroșeau. Din cap îi atârna un ac cu un tubușor. Am înțeles că acela era
trupul meu și am fost uimită de cât de mică eram. Mă simțeam liniștită,
suspendată într-o stare parcă fără niciun fel de trăire.
Mi-am zis: „Unde e mama?” și am văzut-o. Era departe, dincolo de mulți pereți,
vorbind cu o asistentă. Mama purta un halat galben-cenușiu-albăstrui, iar
asistenta unul galben. Mama era atât de dragă, încât am vrut să merg la ea. Am
strigat-o din nou, dar nu aveam glas. Am încercat să mă apropii de ea, dar
n-am putut, căci apăruse o pată de lumină roz-argintie, caldă, bucuroasă și
adâncă. Acea lumină mă atrăgea spre ea. Am înțeles că dacă mă duc spre acea
lumină, voi ajunge la Iisus, dar nu voi mai fi lângă mama. Voiam să merg la
Iisus, dar voiam să rămân și cu mama, și nu știam ce-mi doresc mai mult. Am
strigat-o încă o dată pe mama, și de data aceasta m-a auzit. Din gura mea a
zburat o rază verde, care a ajuns la ea, iar din pieptul mamei a răspuns o
rază roz, asemenea luminii, dar fără argintiu. Mama a strălucit în nuanțe de
roz și verde. Raza ei a ajuns la inima mea și am simțit o căldură minunată și
o bucurie adâncă. Raza a început să mă coboare încet, domol în trupul meu, și
din nou s-a auzit un sunet, ca un clinchet de clopoței.
Eram deja într-o altă încăpere, iar trupul meu zăcea într-o cutie de sticlă.
Îmi introduceau un tub în gură, iar în cap, în mână și sub gât aveam ace și
fire care mă înconjurau. Am coborât din nou în mine însămi și, deodată, am
putut respira. Durerea s-a întors, dar nu mai era la fel de cumplită. Raza
mamei mă susținea, iar aceasta era… fericire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu