Am observat că este mult mai ușor să mobilizezi mulțimile împotriva cuiva — mai ales împotriva a ceva vag sau abstract — decât să le mobilizezi în susținerea unui bine concret ori a unei persoane reale. Alianțele, fie între persoane, instituții, popoare sau state, se constituie adesea nu în jurul unui adevăr afirmat pozitiv, ci, mai degrabă, împotriva unui pericol, fie și imaginar. Frica unește rapid, dar superficial; iubirea și adevărul unesc mai lent, însă organic. Cel mai grav este că această (lipsă de) logică este aplicată și în Biserică.
Cu cât cineva/ceva este mai intens demonizat prin propagandă, cu atât masele devin mai dispuse să „acționeze preventiv", justificând o „cursă a înarmării" — ideologică, mediatică sau chiar militară. Într-un asemenea climat, binele și răul nu mai funcționează ca realități morale obiective, ci ca etichete funcționale, dependente de poziționare și utilitate.
Evanghelia distinge limpede planurile. Hristos spune: „Cine nu este împotriva noastră este pentru noi" (Marcu 9:40), iar în alt context: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea" (Matei 12:30). Sfântul Ioan Gură de Aur arată că prima afirmație temperează exclusivismul pripit al ucenicilor, iar a doua demască imposibilitatea neutralității față de adevărul revelat. Așadar, principiul „cine nu e cu noi e împotriva noastră" nu este un instrument legitim de coeziune politică sau ideologică, ci o afirmație despre relația personală cu Hristos.
Când însă acest principiu este transferat în registrul instituțional sau ideologic, el devine mecanism de presiune: cine nu participă la demonizarea comună este suspectat că ar fi „de partea cealaltă". Politicieni, episcopi, preoți sau alți formatori de opinie pot deveni brusc „dușmani publici" nu pentru că ar fi săvârșit ceva rău, ci pentru că refuză să mai împărtășească același „dușman oficial" ori aleg să judece nuanțat.
În această logică, păcatele personale devin secundare atâta vreme cât cineva luptă împotriva aceluiași adversar. Loialitatea față de frontul comun acoperă slăbiciunile morale. Dar în momentul în care cineva iese din această luptă — sau doar încetează să o mai ducă în termenii impuși — toate păcatele, reale sau imaginate, sunt aduse la lumină. Nu pentru că gravitatea lor obiectivă s-ar fi modificat, ci pentru că s-a modificat apartenența. Moralitatea devine condiționată de aliniere.
Să luăm un exemplu concret din viața Bisericii. Într-o lume normală, dar mai ales într-o Biserică normală, un cleric bețiv, curvar sau homosexual este înlăturat indiferent cât de fidel este sistemului – pe simplul motiv că, prin păcatele sale, nu mai este fidel lui Hristos, Capul Bisericii. Într-o lume marcată de păcat, ipocrizie și cinism, loialitatea față de sistem este răsplătită cu onoruri și funcții, iar slăbiciunile nu sunt decât instrumente de șantaj. Când loialitatea devine condiționată de discernământ și adevăr, persoana ieșită de sub control va fi batjocorită, doar pentru că a îndrăznit să creadă că „nu-i e frică de bau-bau".
Alinierea împotriva unui dușman imaginar produce un efect și mai grav: ne lipsește de capacitatea de a vedea dușmanul real. Iar acesta se poate ascunde chiar în noi — în patimile și autoînșelarea noastră. Sfântul Pavel o spune direct: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui…" (Efeseni 6:12). Sfântul Maxim Mărturisitorul observă că omul pătimaș „socotește lucrurile și persoanele drept cauze ale relelor sale, deși cauza este în el însuși". Proiecția răului în exterior devine o formă de evitare a pocăinței și fugă de sine.
De aceea, unii preferă să meargă până la capăt împotriva a ceea ce a fost declarat ca „element dușmănesc", chiar și în lipsa unor dovezi reale de pericol, decât să iasă din această logică și să fie nevoiți să lupte cu propriile patimi. Căci atunci când adversarul exterior nu mai poate fi invocat, rămâne confruntarea cu sine: cu mândria, cu superficialitatea, cu prostia personală, cu autosuficiența. Această confruntare este mult mai dureroasă decât solidaritatea într-o ostilitate comună.
Sfântul Isaac Sirul spune: „Cel ce își cunoaște păcatele este mai mare decât cel ce învie morții prin rugăciunea sa" (Cuvinte ascetice, Cuvântul 34). Iar Apostolul Pavel îndeamnă: „Fiecare să se cerceteze pe sine" (1 Corinteni 11:28). Domnul completează: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău și nu iei seama la bârna din ochiul tău?" (Matei 7:3).
În ultimă instanță, o comunitate care nu mai știe pentru ce există, dar știe foarte bine împotriva cui luptă, își pierde centrul. Iar o comunitate care vede pretutindeni dușmani exteriori, dar nu-și mai cercetează propriile motivații, riscă să confunde mobilizarea colectivă cu autenticitatea luptei duhovnicești.
Adevărata maturitate spirituală începe acolo unde lupta nu mai este purtată pentru a demonstra că avem un dușman comun, ci pentru a ne curăți propria inimă. Fără această curățire interioară, orice victorie împotriva altora rămâne o înfrângere lăuntrică.
Sursa: FB PS Petru Pruteanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu