IPS Neofit de Morfu - "Starețul Iacov Tsalikis, așa cum l-am cunoscut"

IPS Neofit de Morfu - Starețul Iacov Tsalikis, așa cum l-am cunoscut

Sfântul Iacov Tsalikis (gr. Ιάκωβος Τσαλίκης : 5 noiembrie 1920 - 21 noiembrie 1991) a fost stareţ al Mănăstirii Cuviosul David (sec. XVI) din insula Evia (numită şi Eubeea, gr. Εύβοια).

 Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

[...]"Să nu credeți că e ușor sa trăiești cu un sfânt. Când trăiești cu un sfânt, te simți de parcă ești dezgolit. Ești deschis pentru el. El știe ce gândești, îți cunoaște păcatele, îți cunoaște patimile. Nu-l poți păcăli, deoarece te cunoaște mai bine decât te cunoști tu însuți.  Si, la început, acest lucru te incomodează, dar apoi începi să te simți ca un copil. Căci, cum se simte copilul în brațele părinților? Oare nu îi este plăcut și simte bucurie? La fel te simți și tu. Uimitor este că toți sfinții - nu numai Starețul Iacov - continuă să fie părinți duhovnicești chiar și după moarte. Cunosc oameni care nu l-au cunoscut, ci pur și simplu au auzit niște povești de la noi. Dar ei l-au îndrăgit și el li se arată după moarte și îi îndrumă. Deci paternitatea este cel mai mare dar pentru om pe pământ. La urma urmei, Persoana centrală a Sfintei Treimi este Tatăl, Care dă naștere Fiului și din Care purcede Sfântul Duh. Deci paternitatea este o calitate importantă pe care trebuie să o dobândim cu toții. Femeile însă, în loc de paternitate au maternitatea. Si nu este întâmplator că preotul zice la sfârșitul slujbei: "Si ne învrednicește pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată și a zice". Si apoi spunem "Tatăl nostru". Înseamnă că e foarte important să simit paternitatea. Si atunci când este vorba de tatăl pământesc. Vă spun asta ca un orfan. Trebuie să găsim părinți duhovnicești în viața noastră. Si, cu cât mai sfânt este părintele nostru, cu atât mai desăvârșită va fi relația noastră cu Dumnezeu. Dar, și cu atât mai mare va fi si responsabilitatea noastră!"    

Chipul unui om fericit - Părintele Iacov Tsalikis

Sfantul Porfirie din Kavsokalivia: "Adevarati crestini suntem atunci cand avem simtamantul profund ca suntem madulare ale trupului mistic al lui Hristos, al Bisericii"

Hristos se reveleaza in acea unitate dintre dragostea Lui si noi insine: Biserica. Eu singur nu sunt Biserica, ci numai impreuna cu tine. Toti laolalta suntem Biserica. Toti suntem inclusi in Biserica. Toti suntem una si Hristos e capul. Un singur trup, un trup al lui Hristos: "Voi sunteti trupul lui Hristos si madulare fiecare in parte" (1 Cor. 12, 27). Toti suntem una pentru ca Dumnezeu e Tatal nostru si El se afla pretutindeni. Atunci cand traim aceasta, suntem Biserica. Aceasta e dorinta Domnului nostru pentru toti membrii Bisericii, asa cum a exprimat in marea Sa rugaciune arhiereasca: "ca ei sa fie una"  (In 17, 11;22). Dar asa ceva nu se poate intelege decat prin har. Traim bucuria unitatii, a dragostei si devenim una cu toti. Nu e nimic mai intelept!

*

Important este ca noi sa intram in Biserica - sa ne unim cu semenii nostri, cu bucuriile si necazurile fiecaruia in parte, sa le simtim ca fiind ale noastre, sa ne rugam pentru toti, sa ne ingrijim de mantuirea lor, sa uitam de noi insine, sa facem totul pentru ei, asa cum a facut Hristos pentru noi. In Biserica devenim una cu fiecare suflet nefericit, chinuit si pacatos.

*

Atunci cand ne izolam de ceilalti, nu suntem crestini. Adevarati crestini suntem atunci cand avem simtamantul profund ca suntem madulare ale trupului mistic al lui Hristos, al Bisericii, intr-o relatie nestirbita de iubire - cand traim uniti in Hristos, adica atunci cand traim unitatea in Biserica Sa, avand constiinta ca suntem una. De aceea Hristos se roaga Tatalui Sau zicand "ca ei sa fie una". El repeta rugaciunea iar si iar, si Apostolii o accentueaza pretutindeni. Aceasta e aspectul cel mai profund, semnificatia cea mai inalta a Bisericii. Aici se afla taina: ca toti sa fie uniti ca o singura persoana in Dumnezeu. Nu mai exista o alta religie la fel. Nicio alta religie nu mai spune ceva de felul acesta. Au ele ceva de spus, dar nu taina asta, nu acest splendid element al tainei pe care Hristos ni-l cere si ne spune ca asa trebuie sa devenim, ca El vrea sa fim ai Sai.

*

Pentru oamenii lui Dumnezeu nu exista distante, chiar daca se afla la mii de kilometri departare unul de celalalt. Indiferent cat de departe ar fi semenii noștri, noi trebuie sa le fim alaturi.

Stareţului Iacov Tsalikis a fost canonizat. Sfântul Porfirie: "să știți că el este unul dintre cei mai mari înainte-văzători din perioada aceasta".

Basilica: Un nou sfânt contemporan: Patriarhia Ecumenică l-a canonizat pe Stareţul Iacov Tsalikis din Evia

Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, întrunit luni în şedinţă de lucru, a aprobat canonizarea Stareţului Iacov Tsalikis (1920-1991), un ieromonah contemporan înzestrat cu multe virtuți și harisme dumnezeiești, despre care Sfântul Paisie Aghioritul spunea că deţinea „harismele Sfântului Nectarie”.

Potrivit unui comunicat de presă al Patriarhiei Ecumenice, Sfântul Sinod a aprobat referatul Comisiei Canonice privind trecerea în calendarul Bisericii Ortodoxe a Arhimandritului Iacov Tsalikis, originar din Asia Mică, stareţul Mănăstirii Cuviosul David din Evia, stabilind ca dată de pomenire ziua de 22 noiembrie a fiecărui an.

Acum câteva zile s-au împlinit exact 26 de ani de la cuvioasa adormire a Sfântului Stareţ Iacov Tsalikis, care a vieţuit la Sfânta Mănăstire a Cuviosului David cel Bătrân din Evia.

Cum iubesc Sfinții? Sfântul Porfirie: "Eu spun: nu-L pot iubi pe Hristos dacă Hristos nu pătrunde în sufletul meu ca să mă iubească El. Si nu poate să mă iubească Hristos dacă sufletul meu nu are ceva care să-L îndemne să mă iubească."

  Înregistrare audio cu vocea Sf. Porfirie

Dragostea lui Hristos

Nu am izbutit ceea ce-mi doresc. Nu am izbutit să Îl iubesc atât de mult pe Hristos, să Îl dorească sufletul meu. Eu așa vreau, și asta caut, dar simt că sunt foarte departe. Așa simt, dar nu-mi pierd curajul căci, cu toate că mă simt așa neputincios, și nu am izbutit ceea ce doresc, nu deznădăjduiesc. Mă mângăie faptul că cel puțin nu încetez să încerc. Să spunem că nu-mi pierd curajul pentru că vad la mine acest lucru. Văd că deși nu pot izbuti ceea ce doresc încerc, neîncetat încerc, neîncetat doresc acest lucru - și cu toate astea nu pot. Parcă aș înțelege puțin, dar nu este ceea ce vreau. 

Roagă-te și pentru mine! Si asta e problema. Eu spun: nu-L pot iubi pe Hristos dacă Hristos nu pătrunde în sufletul meu ca să mă iubească El. Si nu poate să mă iubească Hristos dacă sufletul meu nu are ceva care să-L îndemne să mă iubească. Căci poate asta îmi lipsește. Il rog pe Dumnezeu și Ii spun: Sunt tare neputincios, Hristoase al meu. Numai Tu, cu harul Tău vei izbuti să mă învrednicești, ca pe Sf. Ap. Pavel, care se bucura și se mândrea zicând: "Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine" (Gal. 2, 20) 

Pentru creștini, pentru oamenii lui Dumnezeu nu există distanțe. Poți fi cu cineva și poți vorbi cu Dumnezeu în același timp. Există și alte taine: creștinii nu se despart. Sunt uniți chiar dacă se afla la mii de kilometru distanță.

Noi hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. "În contextul fenomenului secularizării de azi, este necesară înnoirea vieții duhovnicești și morale"

Basilica: Noi hotărâri ale Sfântului Sinod privind viața Bisericii și a societății

În zilele de 4 și 5 iulie 2017, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-au desfășurat ședințele de lucru ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

În cadrul acestor ședințe s-au luat următoarele hotărâri:

• Anul 2019 a fost declarat în Patriarhia Română „Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari)” și „Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești”.


• A fost aprobată solicitarea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei de canonizare a Cuviosului Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657-1735). Proclamarea oficială va avea loc în ziua de 6 august 2017, urmând ca Sfântul Cuvios Pafnutie să fie prăznuit anual în ziua de 7 august.


• A fost aprobată înscrierea în Calendarul bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române, începând cu anul 2017, a pomenirii Sfântului Cuvios Porfirie Cavsocalivitul la data de 2 decembrie. De asemenea, Sfântul Sinod a aprobat troparul, condacul, sinaxarul și icoana acestuia.

Conferința IPS Ierotheos Vlachos: "Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală" (text, video). "Lumea de astăzi are nevoie de creștini insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați"

Conferința IPS Ierotheos Vlachos

"Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală"

(prima parte: Cuvântul Mitropolitului) 

Viața duhovnicească este viața Duhului Sfânt care este legată de viața creștină. Viața creștină este unirea și comuniunea noastră cu Hristos. Viața duhovnicească înseamnă să simtă cineva în lăuntrul său lucrarea Duhului Sfânt. Aceste lucruri nu diferă între ele. Hristos este Cel care trimite pe Duhul Sfânt în inimile noastre, iar Duhul Sfânt îl plăsmuiește pe Hristos în lăuntrul nostru.

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre botezul apei și botezul Duhului Sfânt. Botezul apei este cel pe care l-am primit la o vârstă frageda, atunci când nu puteam conștientiza lucrul acesta, iar botezul Duhului Sfânt este lucrarea Duhului Sfânt pe care începem să o simțim prin pocăință. 

Mitropolitul Pavel Boulos Yazigi de Alep

Ce înseamnă epoca contemporană? Este mediul în care trăim noi, toți. Cum este acest mediu în care trăiesc teologii contemporani? Este un mediu dificil și tragic. In Orientul Mijlociu creștinii ortodocși suferă războiul și prigoanele. Am petrecut 3 ani în Liban și în Siria, și mai cu seamă în 1998, când avea loc războiul civil în Liban. Am fost de multe ori în Damasc și în Alep, care astazii este într-o situație foarte grea. Am legat foarte multe prietenii duhovnicești cu creștinii de acolo. Un prieten de al meu este Mitropolitul de Alep care a fost răpit. Si cunosc condițiile în care trăiesc acești creștini ortodocși. Ei nu știu dacă se mai pot trezi a doua zi, dacă mai ajung să se culce din nou seara. In Africa creștinii suferă din pricina războiului, a foametei si a vrăjitoriei. Iar în Apus creștinii suferă din cauza secularizării. Dacă m-ați întreba care dintre acestea sunt ispitele cele mai periculoase, aș spune că cele din Apus, adică secularizarea. Ce înseamnă secularizare? Secularizare înseamnă să trăiască cineva după duhul lumesc iar nu după Duhul lui Dumnezeu, să se adapteze cineva legilor lumii și să uite poruncile lui Dumnezeu, să aibă doar botezul apei și să nu aibă știință de botezul Duhului Sfânt.

Sfântul Porfirie: Traind intru iubirea lui Dumnezeu, traiti in libertate. Rabdarea inseamna iubire, si in lipsa iubirii nu poti avea rabdare. Sfanta smerenie este increderea desavarsita in Dumnezeu

Fata de toate sa dati dovada de iubire, bunatate, blandete, rabdare si smerenie

Se intampla adeseori sa va intristati peste masura din pricina starii lumii acesteia. Sa suferiti vazand ca voia lui Dumnezeu nu este implinita astazi nici de oameni, nici de voi insiva. Sa simtiti durerea trupeasca si sufleteasca a celorlalti. Sensibilitatea aceasta este un dar al lui Dumnezeu. La femei o intalnim mai des. Sufletele cu aceasta delicatete sunt deosebit de receptive la mesajele si la voia lui Dumnezeu. Aceste suflete sensibile au putinta de a spori mult in viata intru Hristos, fiindca iubesc pe Dumnezeu si nu vor sa-L intristeze. Dar daca nu-si vor incredinta cu totul viata lui Hristos exista primejdia ca duhul rau sa se foloseasca de delicatetea lor si sa le impinga spre intristare si deznadejde. 

Senisbilitatea nu poate fi indreptata, ci doar transformata, prefacuta, preschimbata, metamorfozata in iubire, bucurie, adorare dumnezeiasca. Cum? Indreptand-o spre cer. Sa indreptati fiecare intristare spre cunoasterea lui Hristos, catre iubirea Lui, catre inchinarea la El. Iar Hristos, Care asteapta totdeauna cu ardoare sa ne ajute, va va da harul si puterea Sa, si va preface intristarea in bucurie, in iubire fata de frati, in ardoare adusa Lui. Asa intunericul se va risipi. Sa va amintit de Apostolul Pavel. Ce spunea? "Acum ma bucur de suferintele mele"(Col. 1, 24).

Sufletul vostru sa se daruiasca rugaciunii "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma!", pentru toate grijile voastre, pentru toti si pentru toate. Sa nu va uitati la ceea ce vi se intampla, ci la lumina, la Hristos, asa cum se uita copilul la mama cand i se intampla ceva. Pe toate sa le priviti fara neliniste, suparare, apasare, strangere de inima. Nu e nevoie de straduinta si de silire. Singura voastra straduinta sa fie aceea de a va atinti privirea spre lumina, de a castiga lumina. Astfel, in loc sa va lasati prada supararii, care nu apartine Duhului lui Dumnezeu, va veti preda rugaciunii, dand slava lui Dumnezeu. 

Toate neplacerile, care staruie si pricinuiesc neliniste sufletului, pot deveni un prilej de a aduce inchinare lui Dumnezeu, incetand astfel sa va chinuie. Sa aveti incredere in Dumnezeu, caci numai atunci scapati de griji si deveniti organe ale Lui. Supararea arata ca nu ne incredintam viata lui Hristos. Nu spune Apostolul Pavel: "In toate stramtorati, dar nelasandu-va striviti" (II Cor. 4, 8)?

Minuni ale Sfântului Porfirie povestite de IPS Athanasie de Limassol."De îndată ce l-am văzut pe acest om, o certitudine s-a născut în sufletul meu: tot ceea ce Hristos a spus este adevărat"

Mitropolitul Athanasie de Limassol împărtășește în cartea sa "Inima deschisă a Bisericii", publicată în 2016, într-o ediție îngrijita de Mănăstirea "Întâmpinarea Domnului", de la Moscova, imensa comoară a experienței sale spirituale pe care a acumulat-o de-a lungul celor șase decenii ale vieții sale în rugăciunea sa, în întâlnirea cu frații și surorile în Hristos, și mai ales lângă sfinții Bisericii noastre, pe care a avut harul de a-i întâlni. În textul de mai jos, Mitropolitul Athanasie ne vorbește despre Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, în traducerea [din rusă în franceză a (n.n.)] a paginilor 89-122 ale cărții menționate mai sus.

Vă voi vorbi de cineva care a trecut la cele veșnice pe 2 decembrie, un sfânt al timpurilor noastre, un mare sfânt. Și nu vă voi povesti doar istoria lui; aș vrea să vedem că tot ceea ce Biserica ne învață, că tot despre ceea ce se vorbește în Biserică, poate fi întrupat în viața reală. Gheronda Porfirie a murit în 1992. Fără îndoială că ați auzit vorbindu-se de acest mare om. Dumnezeu m-a învrednicit să îl cunosc personal, și chiar să-l cunosc îndeaproape. Am stat aproape de el în numeroase ocazii. Fiind călugăr athonit, a dorit sa moara în Sfântul Munte și, de asemenea, eu acolo l-am cunoscut. Poate că am fost unul dintre ultimii cărora le-a vorbit. Am avut o conversație telefonică, chiar în ziua trecerii sale la cele veșnice. Acest Gheronda, iubiții mei, a fost unul dintre cele mai importanți Stareți ai timpului nostru. Am scrie o mulțime de cărți despre el pe baza povestirilor martorilor oculari. Am scrie o mulțime de volume dacă am nota mărturiile celor ce stăteau lângă el.

Cuvinte foarte actuale ale Mitropolitului Athanasie de Limassol despre Biserica, sfinti, rugaciune, responsabilitatea crestinului. "Scopul creștinului în viața monahală și în viața de familie este același: nunta veșnică cu Hristos"

Atâta vreme cât omul va aștepta rezultatul rugăciunii sale, nu-l va vedea niciodată, căci principiul însăși al acestei rugăciuni este greșit. Este suficient să ne rugam la Dumnezeu cu simplitate și smerenie ca El să ne acorde harul Său. Omul smerit crede în Dumnezeu și nu se întreabă dacă Dumnezeu îl aude sau nu.

Trebuie să învățam oamenii să-L iubească pe Dumnezeu cu iubirea unui copil, și nu din punctul de vedere al mușteriului de supermarket.

Cred că lumea nu are nevoie [ca noi, preoții] să asistam la concerte rock sau să ne jucăm fotbal. Cred că are nevoie ca noi să fim acolo unde poate să ne găsească, adică în biserică, în strana de spovedanii, pentru discuții duhovnicești. Oamenii au nevoie să audă de la noi cuvântul lui Dumnezeu. Oamenii au nevoie să-i primim cu dragoste și bunătate. Ei n-au au nevoie de prezența noastră la fotbal sau să mergem să bem în cluburi de noapte. Ei au nevoie de dragostea noastră, de bunătatea noastră și de sfințenia vieții noastre.

Important nu este numele păcatului (omor, avort, curvie, ...). Ceea ce contează este esența lui, iar esența oricărui păcat este că omul s-a separat de Dumnezeu.

Impresia generală care o produceau toți [Părinții Sfinți pe care i-am întâlnit] este că erau persoane sănătoase. Duhovnicește, psihic și psihologic sănătoase, prin harul lui Dumnezeu. Nu aveau nici-un defect, nu erau persoane extremiste. Părinții erau oameni echilibrați, rezonabili și delicați. Ei erau plini de iubire față de Dumnezeu, plini de dragoste pentru oameni și foarte bucuroși. Când priveam unul dintre ei, spuneam: iată cum Dumnezeu l-a creat pe om!, caci reuneau în ei chipul lui Dumnezeu și asemănarea lui Dumnezeu. Fiecare dintre ei era un copil al Bisericii. Toți învățau că trebuie să menținem legătura cu Biserica, să întreținem mereu legătură cu ea, indiferent de circumstanțele vieții, și, de asemenea, de a vedea întotdeauna cu ochii lui Hristos.

Inregistrari audio ale unor Sfinti Parinti contemporani: Porfirie, Paisie, Sofronie Saharov, Efrem Katunakiotul, Efrem Filotheitul, Tadei

Rugăciunea lui Iisus - Jesus Prayer - Иисусова Молитва

 Архимандрит Софроний Сахаров, Άγιος ΠΑΪΣΙΟΣ Αγιορείτης, Άγιος Πορφύριος Καυσοκαλυβίτης, Γέρων Εφραίμ Κατουνακιώτης, Elder Ephraim Philotheos, Părintele Teofil Paraianu, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”, Rugăciunea inimii la Mănăstirea Sfânta Elisabeta Minsk

Troparul si Acatistul Sfantului Cuvios Porfirie, noul făcător de minuni. Rugaciunea Parintelui Porfirie (audio)

Sfantul Cuvios Porfirie Bairaktaris

Noul făcător de minuni

(+2 decembrie 1991)

 *

Troparul Cuviosului Porfirie din Grecia

Dupa cum, pe pamant fiind, te rugai pentru tamaduirea neputintelor si pentru iertarea pacatelor noastre, tot asa, si acum, roaga-te in ceruri, Parinte Porfirie, si roaga-L pe Hristos, Dumnezeul nostru, sa mantuiasca sufletele noastre.

*

După obişnuitul început, se zice: 

Acatistul Cuviosului Porfirie din Cavsocalivia

Sfantul Profirie despre "hotii prinsi" si cei "neprinsi", despre simtirea miasmelor pretoriului pagan dar nu si a rastignirii ucigatoare de Dumnezeu

Desfranatele si vamesii au luat-o inainte

Zicea Parintele ca omul trebuie sa tinteasca a-si cunoaste starea lui decazuta si pacatoasa, pentru a se smeri si a avea intelegere fata de alti pacatosi. De aceea spunea Hristos ca desfranatele si vamesii, prin pocainta si smerenia lor, o vor lua inainte in Imparatia Cerurilor. Parintele nu osandea nicodata pe desfranate ori pe vamesi, caci acestia sunt, pentru Dumnezeu "hoti prinsi", in timp ce noi, ceilalti, suntem "hoti neprinsi"; hotul prins si umilit, desfranata vadita si rusinata, umilita si pocaita, se afla mult mai sus decat noi, cei cu nume bune, dar cu o nestiuta viata indoielnica. 

Parintele se simtea una cu pacatosii

Indiferent ce se intampla, Batranul ramanea acelasi Parinte pasnic, dulce, ingaduitor cu caderile oamenilor, caci cunoastea pe deplin tainele luptei duhovnicesti. Nu se lasa prins in capcanele diavolului, care aplica, fara incetare, in variante "modernizate", metoda "Dezbina si imparateste". Nu se despartea niciodata pe sine de pacatosi, simtindu-se in chip firesc, una cu toti crestinii, in trupul intreg al Biserici. Viata lui era o traire a apostolescului "Cine este slab si eu sa nu fiu slab? Cine se sminteste si eu sa nu ard?" Pe cat de tare respingea pacatul, pe atat de mult ii iubea pe pacatosi, fara partinire, pe toti pacatosii. Unii dintre ei i se impotriveau, la indemnul diavolului, insa el cauta sa le fie alaturi in lupta comuna a crestinilor impotriva celui viclean, urmand, astfel, sfatul Sfantului Ioan Gura de Aur: "Nu va alaturati diavolului in lupta impotriva celorlalti, ci impreuna cu ceilalti luptati impotriva lui!"

Sursa: Konstantinos Karakolis, Parintele Porfirie. Antologie de sfaturi si indrumari

***

Respect pentru tipic dar nu exagerat

Parintele nu absolutiza tipicul exterior. Il respecta, insa prin intermediul acestuia, tintea intotdeauna sacrificiul. Urma cuvantul Domnului, potrivit caruia "Sambata a fost facuta pentru om, iar nu omul pentru sambata" (Marcu 2, 27). Pentru crestini, Tipicul, care constituie un mijloc, trebuie sa slujeasca scopului esential al iubirii lui Hristos. Iar cand se separa de scopul sau si devine scop in sine, se transforma dintr-un element pozitiv intr-unul negativ. S-a scris ca "atunci cand omul isi pierde esenta se ataseaza deznadajduit de Tipic". Devine un adorator fanatic si scrupulos al tipicului, amagindu-se - cu mandire omeneasca plina de multumire de sine - ca prin aceasta activitate a sa, lipsita de substanta, ii slujeste lui Dumnezeu. Atasamentul sau pentru tipicuri, ca substitut al ritualului substantial, devine indreptatire fatarnica, care ii ascunde propiul gol sufletesc. Astfel, cu timpul, acesta devine un mod de a se tortura pe sine, aspru, silit si "de ochii lumii", urmandu-i pe fariseii ce nu erau slavitori lui Hristos, ci rastignitorii Sai.

Observarea unei contradictii intre cuvintele de simpatie si sentimentele adevarate

Intr-o dupa-amiaza l-am vizitat [pe Parintele Porfirie] impreuna cu un cunoscut de-al meu. Ne-a primit in chilia sa pe amandoi deodata. In discutia ce a urmat, cunoscutul meu i-a vorbit printre altele si despre marea apreciere pe care o avea fata de mine. Parintele l-a privit, a plecat capul si nu a spus nimic. Dupa putin timp am plecat. Cand l-am vizitat data viitoare, eram singur. Parintele mi-a spus: "Ma gandesc la cunoscutul tau pe care l-ai adus cu tine si care mi-a spus cu bucurie, cat de mult te apreciaza. Insa in moemntul in care spunea aceste, stii ce-am vazut in adancul sufletului sau? Ca te dezaproba si te respinge". Am ramas uluit de cele dezvaluite de el, caci erau lucruri pe care nu mi le-as fi imaginat. Parintele a continuat: "Fii atent insa ca, ceea ce am vazut se afla in subconstinetul sau. Ai inteles? Ce este subconstientul?". I-am spus ce stiam. Iar el a adaugat: "El nu e constient de acest lucru, tocmai fiindca se afla in subconstient. Sa fii foarte atent la ce-ti spun acum". Cand m-am intors acasa, eram foarte trist si enervat de comportamentul fatarnic al acelui om. Daca ma respingea in profunzime, cine il obliga sa vina la mine si apoi sa spuna, de fata cu Parintele, ca ma apreciaza? Nu era mai firesc sa se indeparteze de mine? Ca sa fie cel putin in armonie cu sentimentele sale profunde? Am petrecut cateva ore in aceasta stare si doar la un moment dat am inceput sa inteleg sensul vorbelor Parintelui: "Fii atent, caci acestea se afla in subconstientul sau si, de aceea, nu le cunoaste". Intr-adevar, acest om, constient, ma aprecia mult, imi arata acest lucru si considera ca e corect fata de mine. Problema respingerii era ascunsa in subconstient si de aceea o ignora. Constatand acest lucru, ce indreptatea avertismentul Parintelui, m-am mai linisitit. L-am luat asa cum era si nu mi-am schimbat atitudinea binevoitoare fata de el, ca inainte. Mai apoi, cand l-am revazut pe Parinte mi-a spus despre acest subiect: "Ceea ce am vazut in subconstientul sau este ceva mai vechi, este o trauma, este ceva demonic". Iar cand l-am intrebat daca printr-un efort de sfintire, s-ar fi putut schimba, Parintele mi-a raspuns: "Prin sfintenie omul se schimba si traumele psihice se tamaduiesc. Astazi psihiatrii numesc aceasta psihastenie, dar in realitate este o lucrare diavoleasca, ce se datoreaza pacatelor". Am preferat sa nu-i spun nimic despre cle dezvaluite de Parintele, fiindca ma temeam ca nu cumva, in loc sa-l ajut, sa-i fac rau. De altminteri, ce as fi putut sa-i spun? Radacinile erau atat de adanci, incat cuvintele mele nu puteau ajunge pana acolo. M-am multumit doar sa ma rog in taina pentru el. Doar Parintele, cand va fi considerat ca a venit momentul, va putea sa-i vorbeasca si sa-l trezeasca, astfel incat sa-si constientizeze subconstinentul. M-am gandit ca nu trebuia sa localizez problema doar la acel om, fiindca noi toti, cu exceptia sfintilor, avem probleme de acest fel, fara sa le cunoastem. Necunoscandu-ne multimea pacatelor de voie si cu stiinta, adunam in "depozitul inchis" al subconstientului nostru o multime la fel de mare de pacate fara de voie facute din nestiinta, care actioneaza de acolo asupra noastra apasandu-ne. Si nimeni nu stie, pana in ce punct omul, pacatuind fara sa se pocaiasca, joaca teatru in adancul constiintei sale, si din ce punct, constiinta, intemnitata in subconstientul patimas, joaca teatru in dauna omului. Cuvantul lui Hristos Rastignit: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac" (Luca 23, 24), poate ne sugereaza si acest adevar. Autorii fizici si morali ai rastignirii nu stiau ce faceau, asa cum un om beat, cat timp e beat, nu stie ce face. El stie insa, in timp ce e treaz ca, daca cedeaza cu stiinta si de bunavoie ispitei bauturii, va fi tarat, fara stiinta si fara voie, in pacate mult mai grele. Si va fi responsabil de aceste caderi ale sale. Caci aceste caderi, daca nu li se pune capat, pot duce mult mai departe, de la betia alcoolului, la betia pacatului si de acolo la intoxicarea patimasa a subconstientului, astfel incat constiinta nu mai discerne raul pe care il faptuieste. Fariseii rastignitori, stateau sub crurce "inconstienti, linistit si multumiti" de fapta lor. De altminteri, cu cateva ore mai inainte, se ingrijisera sa se pastreze "curati" si de aceea "n-au intrat in pretoriu, ca sa nu se spurce, ci sa manace pastile" (Ioan 18, 28). Ii deranjau miasmele pretoriului pagan, insa nu-i deranja miasma rastignirii ucigatoare de Dumnezeu. Simteau prima miasma, insa nu si pe cea de-a doua. Si nu numai ca nu o simteau, ci mai si credeau ca, rastignindu-L pe Hristos, "adusesera lauda lui Dumnezeu".

Sursa: Langa Parintele Porfirie (unul dintre fii sai duhovnicesti isi aminteste) de Konstantinos Yannitsiotis

PAGINI WEB:

Sfantul Porfirie: "Ei, unde s-au dus acele zile minunate?". Amintirea iubirii e drum spre mantuire. Sa devii nemuritor de pe acum.  

Sfantul Porfirie: "cineva poate vorbi despre pacatele sale si sa fie mandru, iar altul poate vorbi despre virtutile sale si sa fie smerit" 

Sfantul Porfirie cu har, in dar 

 

Sfantul Porfirie: "Ei, unde s-au dus acele zile minunate?". Amintirea iubirii e drum spre mantuire. Sa devii nemuritor de pe acum.

Parintele era o privighetoare singuratica ce, prin viata sa, dadea slava lui Dumnezeu pentru lumea pe care a plasmuit-o. Imi amintea ceea ce citisem la strana in mica bisericuta a Sfantului Nicolae, cand l-am vizitat in Kallisia prima oara: "Fericita le este viata celor singuri, ce sunt inaripati de iubirea dumnezeiasca". Cand l-am vizitat altadata in casa unde era gazduit, fiind bolnav, l-am gasit in pat, avandu-l la capatai pe unul dintre fiii sai duhovnicesti, care ii vorbea in acel moment despre amintirea mortii. Atunci Parintele ne-a spus:

 "Aceasta nu e singurul drum spre mantuire. Un om ar putea voi sa se apropie de Dumnezeu, nu prin amintirea mortii, ci prin amintirea iubirii. Isi intoarce sufletul spre inalturi si Il roaga pe Dumnezeu (si isi ridica mainile si privirea) sa ii daruiasca iubirea Sa, ca sa poata si el sa iubeasca. Si astfel, isi gaseste drumul mantuirii". 

Parintele le arata o cale de mantuire extraordinara, pe care se vedea ca o urma el insusi. Prin luptele sale ascetice, depasise teama de moarte si de iad, depasise chiar si asteptarea rasplatii Raiului, fiindca pregusta Raiul inca de pe pamant, "inaripat fiind cu iubirea dumnezeiasca". 

Sa devii nemuritor de pe acum

Altadata cand l-am vizitat eram foarte suparat, fiindca intr-un rastimp foarte scurt intampinasem multe incercari, ce amenitau sa imi biruiasca putinta de a indura. In acel intuneric, ma mangaia si ma incuraja un gand pe care i l-am spus si Parintelui Porfirie, indata ce am intrat in chilia sa. I-am spus:

 "Sfintia voastra stiti, inainte de a v-o spune, ca iar trec prin incercari. Daca ati sti insa cat ma mangaie gandul ca in aceasta lume de lut in care traim, toate sunt zadarnice si trecatoare. Ne trebuie ceva mai multa rabdare, de vreme ce si bucuriile si supararile vor trece repede si va veni ceasul cel mare, cand moartea ne va duce spre nemurire, pe care fie ca, prin rugaciunile voastre, sa ma invredniceasc si eu nevrednicul, sa o traiesc alaturi de Hristos". 

Ma asteptam sa-mi incuviinteze aceaste "cugetari", insa am fost surprins auzindu-l ca protesteaza cu tarie spunandu-mi:

"Mai, nu trebuie sa mai gandesti asemenea lucruri, ca vei muri si ca apoi vei ajunge la nemurirea cereasca.

Lupta-te sa devii nemuritor de pe acum, murind aici pe pamant, pentru tine cel rau. Astfel, nu te vei mai necaji, ci te vei bucura foarte, traind impreuna cu Hristos. Astfel nu te vei teme, nici de incercari, nici de satan si nici de moarte, fiindca le vei invinge pe toate de aici, de pe pamant, astfel incat sa fii pregatit pentru nemurirea din ceruri". 

L-am privit cu vesela uimire si i-am spus:

"Parinte, este foarte frumos ce-mi spuneti si ma linisteste si mai mult decat gandurile mele pe care vi le-am marturisit inainte, imi ridica moralul si ma bucura. Chiar imi aduc aminte o pisanie le intrarea intr-o manastire de la Muntele Athos: "De vei muri inainte de a muri, nu vei mai muri, cand vei muri".

Parintele, indata ce a auzit aceasta s-a entuziasmat foarte si mi-a spus vesel: "Ia scrie-mi asta repede, in agenda de telefon, pe o pagina alba". I-am scris-o si i-am mai spus doua ganduri scurte, despre acelasi subiect, din Sfantul Ioan Scararul. I-au placut mult si acelea si mi-a spus: "Scrie-le imediat si pe acelea in agenda de telefon". I le-am scris. Atunci mi-a poruncit: "Sa iei un caiet si toate lucrurile frumoase pe care le intalnesti in Sfanta Scriptura si in Scrierile Sfintilor Parinti pe care ii studiezi, sa le scrii si sa mi le aduci, sa mi le citesti, sa ma bucur si eu. Si eu, tot ce spun, e scris in Evanghelii". Imi amintesc ca acea intalnire s-a transformat intr-un praznic duhovnicesc. Parintele se entuziasmase ca un copil. Semana sfintilor nebuni pentru Hristos care, din pricina prea marii bucurii a iubirii dumnezeiesti, se imbatau de o "betie treaza" traind un "extaz lucid" si de aceea ochilor miopi ai ratiunii li se pareau ciudati si stranii. In acel ceas incercam si eu sarmanul, sprijinit in toiagul ratiunii, sa-l ajung din urma pe Parintele care zbura cu aripile iubirii dumnezeiesti. Intelegeam din cuvintele sale doar ca ma indeamna sa ma inalt, de la indurarea pasiva a incercarilor si de la asteptarea mortii ca eventuala mantuire, la omorarea prin lupta a vechiului meu eu, si a pacatului si la invierea unui nou eu, al iubirii in Hristos, care va birui si incercarile si diavolul si moartea, conducandu-ma la nemurirea dobandita "de pe acum, de pe acest pamant".

La urmatoarea noastra intalnire Parintele mi-a vorbit din nou despre nemurirea omului. Incerca chiar sa gaseasca fragmentul din Evanghelie, spunandu-mi: "Stiu ca o scrie Sfantul Evanghelist Ioan, in Capitolul al optulea, insa nu-mi aduc aminte exact cuvintele lui. Ia, ajuta-ma si tu, poate reusim sa le gasim". Am incercat sa-mi amintesc si bineinteles ca nu mi-am amintit nimic. Atunci Parintele mi-a spus vesel: "A, am gasit, asta e! Hristos zice: "Adevarat, adevarat zic voua: Daca cineva va pazi cuvantul Meu, nu va vedea moartea in veac" (Ioan 8, 51). Si a inceput a face in continuare o anliza teologica foarte profunda privitor la omul renascut, transfigurat, mort pacatului si inviat intru Hristos, care incepe a trai nemurirea inca de pe acum, din aceasta viata.

Sa te rogi pentru mine

Cu cateva luni inainte sa ple ce la Sfantul Munte, l-am vizitat la chilie. Desi era foarte bolnav, m-a tinut destul de mult timp si mi-a dat, cu glas scazut, multe sfaturi. Printre altele mi-a spus in chip tainic: "Sa te rogi lui Dumnezeu si pentru mine. Nu ca sa-mi vindece bolile, ci ca sa Se milostiveasca de mine. Doar atat". Parea presimtirea unei despartiri. Eu insa nu voiam sa-i interpretez astfel cuvintele. Mai degraba le-am legat de restul invataturii sale privitor la "canonul" duhovnicesc in neputintele trupesti. Se pare ca Parintele se gandea totusi la altceva. Cand a terminat de vorbit, i-am sarutat mainile si picioarele, el m-a binecuvantat si, indreptandu-ma spre usa, ca si cum as fi avut un presentiment, m-am intors putin si l-am mai privit o data. Era intins pe pat, istovit, cu ochii inchisi si cu gura pe jumatate deschisa, respirand cu greu. M-am infiorat. Am alungat insa repede aceasta imagine si mi-am lasat gandul sa zboare spre intalnirile noastre de neuitat in Kallisia, pe cand era tanar si putea sa paseasca singur si sa vorbeasca tare, intrerupandu-ma adesea, cu rasul sau sfant si fermecator. Incepusem sa plang si, pe cand ma intorceam sa plec, m-am intrebat in gand: 

"Ei, Parinte, unde s-au dus acele zile minunate?". 

In clipa aceea Parintele si-a ridicat putin mana si mi-a facut semn sa ma apropii. Am ingenunchiat si, cand mi-am apropiat urechia de gura sa, mi-a spus:

 "Ei, unde sunt zilele de altadata? Iti amintesti cand eram bine si ne plimbam impreuna prin padure, iar tu imi spuneai problemele tale si eu te mangaiam duhovniceste?". 

I-am raspuns incet: "Imi amintesc, Parinte". Si m-a inecat plansul. Parintele nu a mai vorbit. Doar si-a ridicat incet mana, mi-a cuprins capul si m-a mangaiat pe crestet. Indata ce-am putut rosti doua vorbe, i-am spus: "Parinte, vreau mult sa raman langa Sfintia voastra, dar sunteti foarte bolnav si nu vreau sa va obosesc si mai mult. Binecuvantati, Parinte!" I-am sarutat din nou mana si am plecat in graba, cu capul plecat, ca sa nu-mi vada vizitatorii lacrimile. A fost ultima noastra intalnire. 

Despartirea

La sfarsitul lui noiembrie 1991 am vizitat manastirea cu doi prieteni. Ne-au spus ca Parintele se afla la Muntele Athos si ca il asteptau sa se intoarca, indata ce s-ar fi simtit mai bine. Ne-am pregatit de plecare, insa in acea clipa am simtit o dorinta puternica sa intru in chilia Parintelui. Am luat binecuvantare de la maica Stareta si am deschis usa. Am simtit ca intru in altarul unei biserici.

Sursa foto

M-am inchinat la icoana cea mare a Maicii Domnului, apoi m-am apropiat de patul Parintelui, m-am aplecat, i-am imbratisat perna, mijlocul patului si celalalt capat, unde isi punea picioarele. Deodata m-a cuprins o emotie puternica, nemaiincercata.  

Cutremurat, am iesit din chilie si abia am apucat sa le spun doua vorbe prietenilor mei, despre netarmurita mea iubire pentru Parintele Porfirie. Le-am spus ca nimeni in lumea aceasta, nici macar parintii mei si nimeni altcineva nu m-a iubit atat de adevarat, atat de curat si de sfant, precum Parintele. Am incercat sa le spun mai departe toate simtamintele ce-mi coplesisera sufletul ca o avalansa, insa nu am putut. Mi-au dat lacrimile. Pentru prima data plangeam cu suspine, inaintea chiliei sale goale, ca un copil mic, ramas orfan. De mute ori, cand lipsea, ma inchinasem in chilia sa, insa intotdeauna linisiti si vesel. Insa, in acea clipa speciala, am simtit ca primeam in taina raspunsul iubirii sfantului Parinte ce se pregatea de marea calatorie, ca primeam ultima "mangaiere duhovniceasca" pe care o dadea unui fiu duhovnicesc ce cuteza sa se apropie de el. Ca ne luam ramas bun unul de la celalalt. Nu puteam explica rational acest lucru, insa inima isi are propia ratiune, fiindca are propii ochi si propiile urechi pentru a auzi cele neauzite. L-a vazut si l-a auzit pe Parintele, ca si cum mi-ar fi stat alaturi, ca atunci cand imi spunea: "Ce minune! Trupurile departe, iar sufletele impreuna". Sufletul meu ii imbratisa cu drag sufletul, intr-un ultim si tainic ramas bun.


Am mai trait aceasta emotie si urmatoarele doua zile. A treia zi un prieten m-a sunat: "Ai aflat de Parintele?". Am intrebat: "Ce s-a intamplat?". Si imediat am ghicit raspunsul: "A plecat, a adormit ieri noapte si a fost inmormantat azi in zori". Am pus jos receptorul si mi-am ascuns fata inlacrimata in palme. Nu am inceput sa il jelesc, ci doar continuam priveghiul tacut, ce incepuse cu trei zile inainte acolo, in chilia sa goala.

In loc de epilog

Preacuvioase si iubitoare Parinte

[...]

Cand traiai pe pamant, mereu aveam probleme gandindu-ne cand sa ne intalnim. Acum aceasta problema s-a rezolvat. Ne spuneai: "Hristos si sfintii cei adormiti ne primesc cu drag la cele mai nepotrivite ore". Acum nu mai avem probleme in a ne intalni, ci in a dobandi auz duhovnicesc pentru a te putea auzi, atunci cand ne vorbesti.

[...]

PAGINI WEB:

Sfantul Porfirie: "cineva poate vorbi despre pacatele sale si sa fie mandru, iar altul poate vorbi despre virtutile sale si sa fie smerit" 

Sfantul Porfirie cu har, in dar 

Sfantul Porfirie: "cineva poate vorbi despre pacatele sale si sa fie mandru, iar altul poate vorbi despre virtutile sale si sa fie smerit"

Intr-o zi Parintele mi-a spus:

 "Crestinul trebuie sa evite religiozitatea bolnavicioasa; adica atat sentimentul superioritatii pentru virtutea sa, cat si sentimentul inferioritatii pentru pacatosenia sa. Una este complexul de superioritate sau inferioritate si alta smerenia; una este melancolia si alta pocaionta.

Odata m-a vizitat un psihiatru, om din lume, si L-a acuzat pe Hristos ca, dupa parerea sa, creea sentimente de vinovatie si melancolie. I-am raspuns: "Accept ca unii crestini, din greseala lor sau a altora, sunt prinsi ca intr-o capcana in boala sentimentelor de vinovatie, insa tu trebuie sa fii de acord ca mirenii sunt prinsi in capcana unei boli si mai rele, aceea a mândriei. Cat despre vinovatiile religioase, langa Hristos, ele dispar, prin pocainta si spovedanie, insa mandria mirenilor, care traiesc departe de Hristos, nu dispare". 

Cu ajutorul acestor convingeri ale Parintelui, mi s-au deslusit anumite nelamuriri ce aveam, legate de problemele psihologice ale vietii cresintesti. Intelegeam ca Parintele voia sa evitam mandria, travestita in vesmantul indreptatirii de sine, a fariseismului "crestinesc" al virtutii, sau intr-o condamndare de sine a constiintei "crestinesti" rusinate a pacatului. Vedeam ca semetia celor ce se simteau "curati" si sfiala celor ce se simteau "vinovati", nu difera in esenta, ca sunt cele doua fete ale aceleiasi monede, adica ale mandriei. Fiindca adevaratul credincios se elibereaza de vinovatie prin spovedanie si prin iertarea pacatelor si se bucura in aceasta libertate pe care i-a daruit-o Hristos; si, cunoscand ca este un dar de la Dumnezeu, este recunoscator si nu se trufeste. Este curat prin Sangele lui Hristos si nu prin izbanda sa personala; astfel se bucura, multumeste, nu se mandreste, ba chiar ii vede pe toti ceilalti ca fiind potential buni, prin Sangele lui Hristos.

Parintele ne rata drumul care limita raul (pacatul) si foarte raul (mandria virtutii) si conducea la binele cel mai inalt, adica semerenia virtutii. De aceea incearca sa protejeze curatia smereniei de primejdiile masluirii ei. Imi spunea: 

"Sa fim smeriti, dar sa nu vorbim despre smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcana a diavolului, care aduce cu sine deznadejdea si delasarea, in vreme ce adevarata smerenie aduce cu sine nadejdea si lucrarea poruncilor lui Hrostos".

Parintele, prin invatatura sa, dar mai ales prin viata pe care o ducea, isi pastorea oile si le ducea spre pajisti de iubire si smerenie. El insusi traia smerenia, crezand despre sine ca nu este nimic, in vreme ce - asa cum spunea - Dumnezeu este Totul, si ca ceea ce vedem noi ca are el (Parintele), nu era al sau, ci dar de la Dumnezeu. 

Povestea smerita a darurilor

Intr-o zi, Parintele imi vorbea, aproape fatis, despre darul inainte-vederii pe care-l avea. Fiindca stiam cat era de zgarcit cu astfel de marturisiri, l-am privit uimit si cu oarecare ascunsa neliniste privind primejdia mandriei. El mi-a "prins" numaidecat nelinistea si mi-a spus:

 "Stii ca cineva poate vorbi despre pacatele sale si sa fie mandru, iar altul poate vorbi despre virtutile sale si sa fie smerit?". 

Mi-a placut foarte mult aceasta idee foarte profunda si cu discernamant care-mi deslusea ca mandria si smerenia sunt stari interioare care nu depind de forme si fenomene exterioare, care cel mai adesea inseala. M-am gandit ca Parintele mi-a deslusit acet adevar, fiindca, vadit, ajunsese sa dobandeasca discernamantul si nepatimirea, care sunt virtuti ale celor desavarsiti si de-aceea credea ca nici una dintre virutile noastre nu ne apartin noua, ci lui Dumnezeu si ca noua ne apartin doar pacatele. Cel mandru detine doar trufia ce-l indeamna a vorbi inca si despre pacatele sale, cu glas smerit, sau chiar laudandu-se. Iar cel smerit considera smerenia ca dar de la Dumnezeu si astfel poate vorbi deschis si despre virtutile pe care le cultiva "Hristos  Cel ce traieste in el", simtind ca nu se inalta pe sine, ci pe Hristos.  

Stomatologul si dintii Parintelui

Descoperirea moastelor Parintelui Gheorghe Calciu[...]

La cateva luni dupa ce a adormit intru Domnul, am intalnit la o adunare religioasa, un medic stomatolog, care am aflat ca-l cunostea pe Parintele. Cu mare bucurie am aflat ca, nu doar il cunostea, ci ii trata dintii si-i facea extractii dentare. M-a emotionat indeosebi acest lucru si l-am intrebat daca pastrase dintii pe care ii scosese. Medicul mi-a raspuns: "nu am tinut nici unul, fiindca Parintele nu mi-i lasa, ci mi-i cerea inapoi si-i lua cu el. Pana aici ajunsese smerenia sa. Cu siguranta "vazuse" ce s-ar fi intamplat daca lumea ar fi aflat ca un dentist din Atena are dintii Parintelui Porfirie. Parintele era smerit, fiindca in general respingea mandria si slava desarta, chiar cand aceasta lua forma faimei de dupa moarte".

Acestia nu se schimba

Un prieten de-al meu isi exprima Parintelui nemultumirea ca, in ciuda stradaniilor sale, nu a reusit ca, in problemele fundamentale, sa-l convinga pe unul din colaboratorii sai ce era foarte conservator si totodata un mare adept al formelor exterioare si al metodelor pedagogice care esuau, tocmai din pricina ca nu erau orientate ortodox. Parintele i-a spus: "Nu te mai necaji si nu te osteni zadarnic. Oamenii acestia nu se schimba. S-au invatat cu cele vechi". Urmand sfatul Parintelui, prietenul meu si-a acceptat colaboratorul asa cum era, fara a mai voi sa-l schimbe si incerca sa-si faca treaba cat putea mai bine.

Educatie si har

Odata mi-a spus cu tristete despre parintii unui copil neascultator: "Parintii lui, desi cu atata educatie, atatea cunostinte psihologice, atata pregatire stiintifica, si-au pierdut copilul care le-a scapat din maini. La ce-ti foloseste invatatura? Doar harul lui Dumnezeu, doar iubirea noastra curata ce se sacrifica in taina pentru ceilalti ii poate mantui si pe altii si pe noi". 

Nu-i aminti celuilalt greselile sale

Voiam sa stiu ce crede despre un lucru pe care-l constatasem, asa ca, atunci cand am avut ocazia, i-am spus:

 "Preacuvioase, din cate am observat in diverse intamplari din viata mea, am ajuns la o concluzie pe care incerc sa o aplic pe cat pot. Si anume, cand cineva nu este de acord cu mine, iar eu sunt convins de dreptatea parerii mele, ii spun: "Hai sa incheiem aici aceasta disputa ca sa-L lasam pe Dumnezeu sa ne dea El, prin intamplari, raspunsul corect". Cand mai tarziu, intamplarile imi dau dreptate, nu-i amintesc celui cu care m-am contrazis, discutia pe care am avut-o si, prin urmare, indreptatirea mea. Tac. De obicei, tace si el - rar gasim curajul sa ne marturisim greselile - insa imi este de ajuns faptul ca el insusi isi da seama in sine de acest lucru si ma bucur, caci tacerea mea, care se aseamana uitarii, il face sa se simta in largul sau langa mine, dupa ce constat ca il respect si nu-l umilesc". 

Imediat ce a auzit aceasta Parintele s-a entuziasmat si mi-a spus:

 "Mai tu esti psiholog. Chair asa e bine: sa nu-l osandesti pe celalalt pentru greselile sale si sa nu i le reamintesti. Atunci il judeca inasasi constiinta sa si-l osandeste. Doar astfel se indreapta raul. Altminteri, cand tu il osandesti, se apara, cauta sa se indreptateasca, arunca raspunderea asupra ta si a altora, devine aspru, iar raul, in loc sa se indrepte se adanceste".

Sursa: Langa Parintele Porfirie (unul dintre fii sai duhovnicesti isi aminteste) de Konstantinos Yannitsiotis

PAGINI WEB:

Sfantul Porfirie cu har, in dar

Sfantul Porfirie cu har, in dar

Primirea darului din iubire

Deoarece credeam ca fiecare lucru oferit semenilor nostri trebuie sa constituie o valoare morala deplina, care nu poate fi compensata printr-un alt lucru oferit, tocmai pentru a nu se cobora la nivelul unor tranzactii comerciale, invaluite in vesmant duhovnicesc, eram intotdeauna retinut in a primi daruri, chiar si din partea prietenilor mei si, prin urmare, uneori ii raneam, fara voie. Parintele "mi-a vazut" aceasta slabiciune care, in idealizarea ei, ascundea elementele unei subtile mandrii, pe care dorea sa o preschimbe. Eu nu-i vorbisem niciodata despre aceasta, insa odata, pe cand discutam, mi-a spus deodata: "Stii cand ti se daruieste ceva din iubire, trebuie sa primesti". Era o indirecta, dar bine tintita interventie din partea sa, prin care mi-a reamintit o fraza ce ma emotionase in anii adolescentei mele:

"Zadarnicie, este tot ce iei din egoism. Vesnicie, este tot ce dai din iubire. Iar cea mai generoasa vesnicie este sa primesti cu iubire, pentru a darui bucuria reciprocitatii aceluia ce ti se ofera din iubire".

"Receptorul duhovnicesc" al parintelui patrunsese la mare adancime temporala si sufleteasca si scoase din nou la lumina un vechi ideal, care se modificase si se complicase in practica. Parintele l-a simplificat si l-a curatit de elemente straine, astfel incat iubirea in Hristos sa sfinteasca si darul si primirea sa, conform spusei apostolice: "nu datorati nimic nimanui decat sa va iubiti unii pe altii". Acest "iubiti-va unii pe altii" al Domnului a ramas singura datorie pe viata a fiecaruia catre toti.

Iubire omeneasca prin iubire Dumnezeiasca

Parintele considera ca iubirea pentru Hristos este o premisa indispensabila a iubirii pentru oameni. O iubire din toata fiinta nastra, "din totata inima, sufletul, puterea si mintea", infinita si vesnica, ca iubitorul Hristos, o iubire ce se inalta in iubirea divina.

Iubirea ciobanitei si iubirea lui Hristos

Intr-o dupa-amiaza, ma aflam in Kallisia impreuna cu Parintele, care aflase ca a sosit in Atena, pentru a tine o cuvantare, Egumenul unei manastiri de la Muntele Athos. Mi-a spus ca tare ar mai vrea sa respire aer aghioritic, intelegand prin aceasta omilia aghioritica. Prin urmare, am coborat cu masina unui prieten la Sfantul Nicolae, pe strada Asklepiou. Sala era plina pana la refuz, mai ales de studenti si studente. Primul a vorbit un teolog care a prezentat, destul de bine, unele pozitii ale Sfintilor Parinti asupra unor probleme contemporane. Apoi i s-a dat cuvantul Egumenului aghiorit care a ridicat foarte mult atmosfera duhovniceasca.

Cand a terminat, un student a avut inspiratia sa-l roage si pe Parintele Porfirie sa le spuna cateva cuvinte, caci il vazuse stand ferit intr-un colt. Multi au aprobat propunerea. Parintele Porfirie a parut uimit si a spus ca nu vorbeste in adunari publice. Totusi datorita "glasului poporului" a fost nevoit sa spuna urmatoarele cu o voce slaba, ce abia se auzea: "Eu nu vorbesc, ci doar Il rog pe Dumnezeu sa-l lumineze pe superiorul meu (adica pe Egumen) sa vorbeasca el bine". Tinerii insa nu s-au multumit cu acestea si-au cerut sa auda mai multe.

Atunci Parintele Porfirie a intrebat: "Ce vreti sa va spun?". Tinerii au raspuns: "Cum putem astazi sa traim o adevarata viata crestineasca?". Si Parintele Porfirie a inceput sa vorbeasca rar: "Multi spun ca viata crestineasca este neplacuta si grea. Eu insa spun ca este placuta si usoara, dar cere doua lucruri: smerenie si iubire". Tinerii, dintre care multi luau notite, au intrebat: "Cum vom putea, Cuvioase, sa dobandim smerenie si iubire?".

Atunci Parintele a raspuns "in parabole", cu marele sau har de povestitor:

 "Sa va spuns, copiii mei, o poveste. Era candva o ciobanita, care traia la munte si pastea oile. Toata ziua se ostenea sa pasca bine oile, sa le adape, sa le pazeasca de fiare si seara sa le duca inapoi la stana, sa le mulga si sa le aseze la locul lor. Si, cand venea noapte si parintii ei dormeau, ea, desi ostenita, sarea pe-ascuns gardul stanii si alerga prin intuneric, printre stanci si spini, pana ce ajungea pe celalata culme a muntelui, pentru a se intalni cu un cioban pe care-l iubea. Si, cand il intalnea, era foarte bucuroasa, in ciuda ostenelilor si a sacrificilor ei. Ba  chiar era mai bucuroasa fiindca intalnirea cu iubitul ei o costase osteneli si sacrificii. Sa ma iertati ca eu, desi calugar, va vorbesc despre indragostiti, dar fac acest lucru ca sa ma intelegeti mai bine ce vreau sa spun. Tot astfel si sufletul trebuie sa-si aiba iubitul, pe Hristos, pentru a fi multumit, asa cum era ciobanita cea indragostita de cioban. Si ce sunt iubirile omenesti pe langa iubirea divina? Sunt trecatoare si inselatoare, in timp ce, iubirea divina este vesnica si adevarata. Sufletul care este indragostit de Hristos este intotdeauna bucuros si multumit, orice i s-ar intampla si oricate stradanii si sacrificii l-ar costa iubirea divina. Si inca, pe ce se osteneste si se sacrifica de dragul iubitului sau Hristos, pe atat se simte mai fericit. Sufletul se indragosteste de Hristos, cand Ii cunoaste si-I urmeaza poruncile. Cand sufletul se indragosteste de Hristos, nu mai poate intra diavolul in el. Ca acum, cand ne aflam in aceasta sala. Sa spunem ca suntem toti buni. Daca, la un moemnt dat, cativa oameni rai ar veni la usa si ar voi sa intre, nu vor putea, fiindca noi am umplut deja sala. Asa si-n sufletul care este in intregime ocupat de Hristos, nu poate sa intre si sa se salasluiasca diavolul, oricat ar incerca, fiindca nu incape, nefiind loc liber pentru el. In acest chip vom putea sa traim o adevarata viata crestineasca". 

Tinerii fura entuziasmati de invatatura simpla, dar profunda a Parintelui.

Cateva zile mai tarziu, ma aflam din nou langa Parintele, in Kallisia. I-am spus, printre altele, cat de multumiti au fost tinerii de acel cuvant al sau despre ciobanita, dar si multi altii care l-au auzit din povestirile altora. Parintele s-a bucurat si a spus: "Ei, bata-i sa-i bata de copii! Mai, eu nu vorbesc in sali, in multime, si ei m-au obligat s-o fac. Stii, aceasta ciobanita venea la mine si se spovedea. Asa au stat lucrurile, cum le-am spus". I-am zis: "Cuvioase, asadar era adevarata acea poveste cu ciobanita?". Si Parintele mi-a raspuns: "Da, este adevarata". M-a impresionat cat de bine folosea Parintele, in parabole, fapte ale vietii cotidiene, pentru a face sa se inteleaga trimiterile sale la viata vesnica. 

Vorbine despre iubirea divina si despre iubirea pentru om, Parintele avea discernamantul de a evita separarea lor eretica. Nu vorbea doar de iubire divina sau doar despre iubire omeneasca, fiindca in primul caz am fi ajuns la instrainarea spiritulaizata de om si, in final, de Dumnezeu, iar in al doilea caz, la instrainarea umanista de Dumnezeu si, in final, de om. Parintele evidentia intotdeauna intrepatrunderea lor ortodoxa, sub forma unei interpretari, imbinate vertical si orizontal, a iubirii in trupul Bisericii. Si acest lucru nu-l facea declamativ si abstract, ci dialectic si concret, prin evenimente actuale ale vietii personale ale fiecaruia. 

Esti unit cu toate madularele Bisericii

Eram miscat de mare iubire pe care mi-o arata un frate intru Hristos, pe care abia il cunoscusem, prin intermediul Parintelui. Vorbind intr-o zi cu Parintele, i-am spus cat de obligat ma simt fata de acest om, si atunci Parintele iar m-a surprins, intrebandu-ma: "De ce te simti obligat? Nu cumva a facut acestea doar pentru tine?". Iar eu i-am raspuns: "Da, cuvioase, le-a facut doar pentru mine, dezinteresat. Serviciul pe care mi l-a facut l-a costat osteneala, timp, bani, drumul din orasul de provincie, unde locuia, fara nici un fel de folos personal". 

Parintele m-a intrebat iar: "De ce te separi pe tine?". Am intrebat si eu: "cum ma separ, Cuvioase? nu inteleg ce spuneti". Si Parintele a continuat:

 "N-ai citit niciodata, ca atunci cand patimeste un madular al trupului, impreuna cu el patimesc toate madularele si, cand se slaveste un madular, se bucura toate celelalte? Nu ai inteles ca daca ramai un crestin izolat, daca nu simti profund ca esti un madular unit viu cu celelalte madulare ale Trupului mistic al lui Hristos, adica al Bisericii Sale, printr-o legatura continua de iubire, atunci nu esti un crestin adevarat?". 

Am inteles ce voia sa spuna si am tacut. Ce sa-i spun? Ca toate acestea pe care mi le zisese, le stiu teoretic? Si ce valoare are teoria, fara practica? Parintele, prin invatatura sa, care izvora din viata sa, m-a facut sa inteleg ceea ce este scris: "Cu adevarat, daca nu-ti iubesti semenii, nu poti sa-L iubesti pe Dumnezeu, si este neindoielnic faptul ca, doar prin iubirea lui Dumnezeu poti sa-i iubesti cu adevarat pe oameni".

Sa pastram unitatea credinciosilor

Vadea un interes deosebit pentru stirile bisericesti. Stia ca citeam un ziar religios si ma intreba tot timpul, iar eu ii spuneam cele mai importante noutati. Se intrista foarte tare cand auzea de scandaluri si dihonii si-mi spunea ca trebuie sa aparam cu orice sacrificiu unitatea tuturor crestinilor in sanul Bisercii, fiindca pentru aceasta unitate S-a rugat si Hristos Tatalui Sau. Era foarte nelinistit in perioada in care a aparut problema averii si a autonomiei bisericesti. Recomanda lupta, cu osardie si dreapta socotinta, pentru pastrarea sfintelor drepturi ale Bisericii.

Lumina alunga intunericul

Altadata ne spunea: 

"De ce sa vanam intunericul? Iata, aprindem lumina si intunericul se risipeste de la sine. Il vom lasa pe Hristos sa se salasluiasca in tot sufletul nostru, iar diavolii vor fugi singuri".

M-au impresionat foarte tare imaginile graitoare folosite de Parintele. Pe drumul de intoarcere am comentat cu entuziasm ceea ce ne dezvaluise Parintele, desigur, fara a intelege prea multe. Noi ramaneam la suprafata celor pe care ni le imaginam, in vreme ce el patrundea in adancul experientelor sale sfinte si duhovnicesti de nespus. Cand spunea "sa-L lasam pe Hristos sa se salasluiasca in tot sufletul nostru, iar demonii vor pleca de la sine", nu intelegea aceasta ca noi, doar ca pe o posibilitate virtuala, ci traia cu adevarat acea stare.

Florile si maracinii

Parintele ne-a dezvaluit in chip simplu, graitor si lesne de inteles secretele luptei duhovnicesti. Ne spunea:

 "Ce este lupta crestineasca? Iata, sufletul este o gradina impartita in doua parti. Intr-o parte cresc maracinii, iar in cealalta jumatate florile. Si avem un rezervor cu apa (fortele sufletului) cu doua robinete si doua santulete. Unul duce apa spre maracini, si celalalt spre flori. De fiecare data pot deschide doar un singur robinet. Las maracinii neudati si se ofilesc, si ud florile, care infloresc". 

Parintele nu vorbea despre o fire numai demonica sau numai ingereasca a sufletului. Il vedea, asa cum era in realitate, influentat deopotriva de demoni si de ingeri. Nu voia ca crestinii sa se lupte negativ, urmarind doar smulgerea radacinilor. Voia sa-i vada luptand pozitiv si ocupandu-se doar de stropirea florilor, fiindca acest fel de lupta are drept rezultat inflorirea florilor, adica a virtutilor ingeresti si totodata ofilirea maracinilor, adica a patimilor diavolesti.

Fara har

Altadata ne-a spus:

"Trebuie sa dobandim harul lui Dumnezeu de pe acum. Fara harul lui Dumnezeu, stradaniile noastre nu vor rodi si nu vom ajunge in Rai. Dumnezeu ne daruieste harul sau, daca sutem smeriti". 

Asta arata in ce masura Parintele urma indeaproape traditia Bisericii si invatatura Parintilor. El, Parintele, traia spusele lui Hristos, "fara Mine nu puteti face nimic", spuse pe care Sinodul din Cartagina, prin Canonul 114, le-a inteles ca insemnand ca "fara harul lui Dumnezeu nu putem implini nici un lucru bun". 

Iubira fata de cel pacatos

Intr-o zi mi-a spus: "Uneori vin la mine si baieti si fete. Bietii tineri au facut toate celea; toate pacatele trupesti le-au facut, insa eu ii iubesc". Parintele nu indreptatea faptele tinerilor; le caracteriza ca pacate trupesti, insa in acelasi timp pe ei ii iubea ca pe niste suflete de mare pret "pentru care a murit Hristos". Prin iubirea sa, ii atragea ca un magnet si-i tamaduia treptat de patima carnii. Aceasta atitudine parinteasca a Parintelui a fost rastalmacita de cativa conservatori puritani care au intervenit, si de cativa asa-zisi progresisti, care se bucurau din acelasi motiv: pentru ca, chipurile, Parintele "ingaduie" pacatele trupesti. Nu pricepeau ca pacatul nu poate fi combatut nici prin osandirea intoleranta a celui pacatos, nici prin vinovata legalizare a caderii. Parintele combatea eficient pacatul, iubindu-l pe pacatos si ajutandu-l sa-si constientizeze responsabilitatea pentru caderile sale, precum si posibilitatea eliberarii sale intru Hristos de aceste caderi si de vina, prin pocainta, iertare si printr-o viata dusa in Hristos. Voia sa conduca sufletele spre o noua viata, si nu sa le chinuiasca cu cea veche.

Sa-i ierti pe oamenii raniti de cel viclean

"Daca intr-o zi - incepu sa-mi spuna-, mergi linistit pe drumul tau si-l vezi pe un frate al tau mergand si el linistit, si deodata vezi un om rau aruncandu-se cu un cutit asupra fratelui tau, lovindu-l tragandu-l de par, ranindu-l si aruncandu-l pe jos insangerat, tu, in fata unei asemenea privelisti, te vei arunca si tu asupra fratelui tau sau iti va fi mila de el?".

M-a uimit intrebarea Parintelui si l-am intrebat la randu-mi: "Cum este posibil sa ma manii pe fratele meu ranit, care a fost victima unui raufacator? Nici nu mi-a trecut prin minte un asemenea gând. Bineinteles ca-mi va parea rau de el si voi incerca sa-l ajut pe cat pot". Atunci Parintele a continuat: 

"Ei, vezi, prin urmare, fiecare om care te jicneste, care te vatama, care te ponegreste, care te nedreptateste in orice chip, este un frate al tau, care a cazut in mainile diavolului celui viclean. Asadar tu, cand vei vedea ca fratele tau te nedreptateste, ce trebuie sa faci? Trebuie sa-ti fie foarte mila de el, sa-ti para rau de el si sa-L rogi fierbinte si in tacere pe Dumnezeu, sa te sprijine pe tine in acel ceas greu al incercarii si sa Se milostiveasca si de fratele tau, cel ce este victima diavolului celui predator, iar Dumnezeu va va ajuta si pe tine si pe fratele tau. Caci, daca nu vei face aceasta, ci, dimpotriva, te vei mania impotriva fratelui tau, raspunzand agresiunii lui cu agresiune, atunci diavolul, care sta in spinarea fratelui tau, sare si in spinarea ta si va prinde pe amandoi in hora sa".

Am ramas uimit de expresivitatea si limpezimea acestui exemplu. Inca o data, Parintele ma prindea in fapt "cu temele nefacute", desi altii ma considerau cunoscator in cele religioase... Simbolismul era foarte clar: Oamenii care ma nedreptatisera cazusera victime diavolului raufacator, insa eu vedeam imaginea fizica si nu pe cea duhovniceasca si, de aceea, ma indignam impotriva lor, iar diavolul, care se afla pe spinarea lor, sarea si pe spinarea mea si astfel toti, victima si presupusi agresori, ne prindeam in dansul diavolesc, impreuna si fara a fi constienti de acest lucru.

Exemplul dat de Parintele putea fi aplicat insa in tote relatiile mele cu ceilalti. Putea functiona ca o regula duhovncieasca generala. De atunci n-a mai fost nici o zi sa nu mi-o amintesc, aceasta hora diavoleasca, amenitare sau realitate, fiindu-mi mereu inainte. Traind intr-o vreme de intensificare si de extindere a agresivitatii de tot felul, de la cea mai subtila pana la cea mai grosolana, simteam ca mesajul Parintelui dobandea o actualitate imediata care indeamna la trezvie. Pentru infruntarea raului era nevoie deci, de discernamant, trezvie si rugaciune. Toti prietenii mei, interesati de cele duhovniesti, auzind acest mesaj, au fost impresionati.

Indreptare, si nu osandire a raului

Parintele se dovedea un bun cunoscator si tamaduitor atat al sufletului omenesc, cat si al relatiilor duhovnicesti umane. Legat de aceasta imi spunea:

 "Scopul nostru nu este sa osandim raul, ci sa-l indreptam. Prin osandire omul se poate pierde, dupa cum se va mantui prin intelegere si ajutor. Pe pacatos trebuie sa-l privim cu dragoste si respect pentru libertatea sa. Cand cineva din familia noasta da jos de pe masa si sparge o vaza, de obicei ne maniem. Daca in clipa aceea, critica, printr-o micare de inaltare sufleteasca, aratam intelegere si iertam paguba, am castigat si sufletul nostru si pe cel al fratelui nostru. Si aceasta este toata viata noastra duhovniceasca. O miscare de inaltare a noastra, prin incercarile necazurilor, de la indignarea egoismului la intelegerea iubirii".

Gandurile rele sunt primejdioase

Aceasta inaltare pornea, dupa parerea Parintelui printr-o lucrare din adancuri. Intr-o zi, cand ma napadisera ganduri amare, din pricina unor oameni ce ma judecau pe nedrept, Parintele a tras semnalul de alarma in ce privea, asa cum a spus, atitudinea mea agresiva. I-am raspuns ca nici nu am spus, nici nu am facut ceva impotriva celor ce ma judecau, ci doar gandeam negativ, fara sa ma exteriorizez si fara sa vatam pe nimeni. Atunci Parintele mi-a descoperit inca un secret al luptei duhovnicesti, spunandu-mi:

"Sa nu te indignezi, nici macar in tine, pentru nici o acuzatie nedreapta ce ti s-ar aduce. Este un lucru rau. Si raul incepe prin gandurile rele. Cand te amarasti si te indignezi, fie doar cu gandul, iti strici atmosfera duhovniceasca. Impiedici Sfantul Duh sa lucreze si ingadui diavolului sa mareasca raul. Tu trebuie sa te rogi intotdeauna, sa iubesti si sa ierti, alungand de la tine orice gand rau".

 Prin urmare, Parintele Porfirie ma invata ca gandul nostru rau asupra unuia dintre semenii nostri, pe de o parte ne pangareste sufletul ca un pacat, iar pe de alta parte poate chiar ii face rau aceluia. Gandul rau emite o forta rea, care il influenteaza pe celalalt, asa cum rugaciunea il ajuta. Desigur, toate acestea trebuie intelese corect, in ansamblul invataturii Bisericii despre existenta duhurilor rele si a celor bune si despre lucrarile lor, care sunt, cat priveste cele rele, ponegrirea, inselaciunea, tulburarea, dihonia etc., si cat priveste cele bune, buna lucrare a celor ce vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu. Gandul rau nu se ascunde. Il influenteaza in rau pe cel despre care gandim rau, chiar si de departe, chiar si cand acela nu constientizeaza motivul pentru care vine in conflict cu noi. Suntem datori, asadar, a fi "cu inima curata", curati nu doar de fapte rele, ci si de ganduri rele, mai ales de tinerea de minte a raului si de amaraciune. 

Ierati-i pe oameni!

Acest sfat, si anume sa-i iertam pe toti cei ce ne-au facut rau, Parintele il considera fundamental. Foarte adesea repeta stihul rugaciunii: "Mai intai iarta-i pe cei care te intristeaza". Iar la spovedanie dadea o importanta deosebita acestui pacat sufletesc de a tine minte raul pe care ni l-a facut cineva si de a-i pastra ura sau amaraciune sau dusmanie. Voia ca sufletele noastre sa fie ingaduitoare, pline de iertare si bunatate.

Iubeste-i pe toti

Iubirea Parintelui nu avea limite, era infinita. Se intindea asupra tuturor copiilor lui Dumnezeu, a tuturor oamenilor, prieteni si dusmani. Imi spunea:

 "Cununa iubirii noastre pentru prieteni are trupuri straine (socoteala, rasplatirea, slava desarta, slabiciunea sentimentala, simpatia patimasa), pe cand cununa iubirii noastre pentru dusmani este curata". 

Si-mi mai spunea:

 "Iubirea noastra intru Hristos trebuie sa se vada peste tot, chair si in ce-i priveste pe hippy din Malta. Am vrut foarte mult sa merg acolo, nu ca sa le tin predici, sau sa-i condamn, ci ca sa traiesc cu ei "fara pacat" si sa las sa vorbeasca doar iubirea lui Hristos, care transfigureaza. I-am vazut pe hippy si i-am compatimit. Erau ca niste "oi fara pastor".

In privinta relatiilor mele sociale, ma sfatuia: 

"Nu trebuie sa-ti duci lupta crestineasca cu predici si contestatii, ci cu o adevarata iubire ascunsa. Cand contestam, ceilalti reactioneaza. Cand ii iubim, sunt miscati si-i castigam. Cand iubim, credem ca noi le oferim ceva celorlalti, pe cand, in realitate, intai ne oferim noua insine. Iubirea cere sacrificii. Sa sacrificam cu umilinta ceva de-al nostru, care in realitate este a lui Dumnezeu".

Dumnezeu nu pedepseste

Parintele traia iubirea Noului Testament si toate lucrurile le aprecia pe baza criteriului acestei iubiri. Odata ii vorbeam despre  criza morala a vremii noastre, care datorita extraordinarelor mijloace audio-vizuale de telecomunicatii luase forma unei epidemii mondiale de apostazie diavoleasca, fara precedent in istorie, luand in consideratie dimensiunile si profunzimea ei. Parintele incuviinta intristat, dar nu spuse nimic. Insa indata ce i-am spus ca ma temeam ca nu cumva Dumnezeu sa ingaduie pedepse mai aspre, ca sa ne indreptam, s-a impotrivit, spunandu-mi: 

 "Nu, Dumnezeu nu pedepseste. Omul se pedepseste pe sine, indepartandu-se de Dumnezeu. Sa zicem ca aici e apa, iar acolo, foc. Sunt liber sa aleg. Pun mana in apa, si ma racoresc. O pun in foc, si ma ard". 

Interventia lui Dumnezeu este tainica

Foto de Cornel Pufan

La urmatoarea noastra intalnire am revenit la acelasi subiect si i-am spus un fragment din Sfantul Ioan Gura de Aur, care zice ca Dumnezeu voieste educarea aspra a omului pacatos, spre indreptarea si mantuirea sa. Insa, din pricina ca are multa iubire si sufera mai mult decat cel ce trebuie indreptat, incurajeaza mijlocirea Sfintilor, a celor vii si a celor adormiti, care are drept rezultat indulcirea asprimii pedepsei. Parintele asculta multumit. Atunci l-am intrebat: "Preacuvioase, Dumnezeu intervine in viata noastra?" iar el mi-a raspuns: "nu, nu intervine, ci ne respecta libertatea". Si, cu glas jos, a mai adaugat: "Intervenita lui Dumnezeu este tainica". Am simtit cum cuvantul sau se indrepta spre tainele lui Dumnezeu. Plecand din chilia sa ma gandeam: Intervenita lui Dumnezeu este tainica, prin urmare ne este necunoscuta. De aceea este foarte periculos sa legam anumite pacate ale oamenilor de anumite evenimente concrete neplacute, printr-o relatie de cauzalitate si efect, si sa caracterizam acele efecte ca fiind intervenita vazuta si pedeapsa lui Dumnezeu. "Nestiuta e voia lui Dumnezeu". Si "cine cunoaste gandul Domnului", decat numai Domnul Insusi si sfintii Sai, in masura in care El le-o descopera?

Ceea ce ni s-a facut cunoscut noua este ca "Dumnezeu este iubire" si, prin urmare, intervenitiile Sale tainice, se faptuiesc din iubire. Iar iubirea Sa ne respecta libertatea.

Ascultarea din egoism

Intr-o zi discutam cu el un subiect anume. Era vorba despre un duhovnic "aspru", care n-a vrut sa implineasca dorinta unui fiu duhovnciesc de-al sau, de a-l vizita pe Parintele Porfirie, ca sa-i vorbeasca despre o grava problema personala. Intamplarea aceasta mi-a facut o impresie jalnica si i-am spus-o si Parintelui. El a dat trist din cap si a spotit: "Ce sa spui? Vezi bine ca e duhovnic". Intotdeauna Parintele era foarte atent si ingaduitor cand isi spunea parerea despre altii, mai ales cand era vorba despre preoti care faceau greseli. In loc sa-l osandeasca, a preferat sa-mi vorbeasca in parabole: 

"Stii, cand un misionar papal primeste ordin sa se duca intr-o misiune, se suie in avion la Roma si, cand ajunge pe aeroportul unui stat african, deschide un plic inchis si citeste care este lucrarea pe care este obligat sa o implineasca, chair daca nu este de acord. Noi, ortodocsii, nu procedam asa". 

Am inteles in mare ce voia sa spuna. De altminteri nu era prima data cand constatam ca exista in spatiul ortodox indrumatori duhovnicesti, din fericire putini la numar, care sunt hraniti efectiv de un duh papal, indrumatori care cer sa li se indeplineasca poruncile, fara sa tina seama de impotrivirea interioara a fiilor lor dudovnicesti. Acestia cultiva o mentalitate totalitara. Din pricina ca se tem de libertate, impun constrangeri si ignora faptul ca ascultarea ortodoxa este rodul libertatii. Nu trecu mult timp si constrangerea si-a adus roadele: acelasi fiu duhovnicesc al parintelui "aspru", le-a spus prietenilor sai care-l indemnau sa se duca sa-l vada pe Parintele Porfirie, ca nu mai doreste sa-l viziteze. 

Odata, cand m-am intalnit cu Parintele, i-am spus: "Cred ca nu vine la Sfintia voastra, nu fiindca nu vrea sa vina, ci fiindca face ascultare de duhovnicul sau". Parintele m-a surprins, zicandu-mi: "Face ascultare fiindca sfaturile duhovnicului sau ii satisfac egoismul". Era prima oara ca il auzeam pe Parinte vorbind asa deschis despre greseli duhovnicesti. Stiam ca nu o facea din susceptibilitte personala. Parintele nu cheama oameni in vizita la el. [...]. Parintele nu voia sa-si faca adepti, ci doar ii ajuta pur si simplu pe cei ce se duceau la chilia lui. Poate mi-a vorbit astfel, fiindca voia sa-mi dezvaluie un alt viclesug al diavolului in randul credinciosilor. Si ma gandeam: "Prin urmare, pricina ascultarii acelui om, era multumirea egoismului sau".

Iubire nefatarnica pentru Hristos si pentru fiecare in parte

Parintele nutrea un respect deosebit si o iubire foarte mare pentru Sfantul Evanghelist Ioan, fiindca, se pare ca ii semana atat prin fire, cat si prin sfintenia pe care o cultiva. Candva poate Parintele Porfirie va fi declarat sfant al Bisericii noastre, si poate atunci va fi cunoscut ca "sfant al iubirii". Daca as fi intrebat ce m-a impresionat mai putrnic la Parintele Porfirie, in toti acei ani in care ne-am intalnit, as raspunde fara sovaiala: iubirea sa, netarmurita sa iubire fata de Persoana lui Hristos si fata de persoana fiecarui om in parte: acea iubire a sa, curata si nefatarnica, ce te emotiona, te convingea, te dezarma si te cucerea pasnic, iubire ce se apropia de iubirea lui Hristos, despre care El insusi spunea:

 "Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit si Eu. Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca viata lui sa si-o puna pentru prietenii sai" (Ioan 15, 12-13).

Intr-adevar Parintele se sacrifica pentru toti oamenii, fiindca ii considera prieteni pe toti, pentru numele lui Hristos. Intr-o zi ii spuneam unuia dintre ucenicii sai, care-i cunostea foarte bine iubirea, ca am convingerea ca Parintele ma iubea in mod deosebit. Iar el, surazand, mi-a spus: "Multi au aceasta convingere, fiindca Parintele avea darul deosebit se a se darui in intregime fiecarui om, astfel incat fiecare om care il cunostea credea ca el era "ucenicul cel iubit". Astfel, alaturi de Parintele intelegeau intrucatva legatura duhovniceasca dintre Sfantul Evanghelist Ioan si Hristos. Parintele, prin iubirea sa, se transforma intr-o punte care ne ajuta sa trecem de la iubirea pentru el la iubirea pentru Hristos, fiindca ne-a convins ca daca era cel ce era, o datora intru totul lui Hristos.

Hristos, raspunzand intrebarii ucenicului Sau Toma, a spus: "nimeni nu poate ajunge la Tatal, decat numai prin Mine". Poate nu am exagerat spunand ca tot astfel "Nimeni nu poate ajunge la Hristos, decat numai prin Sfintii Parinti, vii sau adormiti". Fiindca sfintii constituie continuarea vietii lui Hristos pe pamant. Daca nu te asemeni lui Hristos, vei oferi un Hristos dupa chipul tau. Parintele s-a facut dupa chipul lui Hristos si de aceea a oferit un Hristos adevarat: Hristos al iubirii, afectuos si bland, "indurator si milosîrdnic, rabdator si milostiv", intelept si puternic, insa si "bland si smerit cu inima", ingaduitor si pasnic, asa cum ni-L infatiseaza Dumnezeu-Tatal, prin profetul Isaia:

"Iata Sluga mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, intru Care binevoieste sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu si El va propovadui popoarelor legea Mea. Nu va striga, nici nu va grai tare, si in piete nu se va auzi glasul Lui. Trestia franta nu o va zdrobi si festila ce fumega nu o va stinge. El va propovadui legea Mea cu credinciosie, caci invatarura Lui toate neamurile o asteapta" (Isaia 42, 1-4).

Parintel semana in multe privinte cu Hristos, fiindca s-a dat cu totul lui Hristos, iar Acela l-a facut dupa asemanarea Sa.

Iubirea Parintelui in Hristos il facea sa inteleaga lucruile la adevarata lor dimensiune si complexitate, cee ce ne uimea ca un diamant stralucitor cu multe fete. Campul sau vizual duhovncesc se intindea binefacator pana in zonele sufletesti cele mai intunecate si mai ascunse. Parintele nu se impiedica in impasuri formale, tematoare sau meschine, care pe unii dintre vizitatorii sai ii incremeneau intr-o atitudine pasiva, lipsita de vointa si intr-o autocompatimire paguboasa. Traind el insusi in imensul sau spatiu duhovncesc, putea sa se extinda si asupra feluritelor probleme omenesti si sa dea nenumarate solutii placute lui Dumenzeu.

Sub duhovniceasca sa umbrela protectoare, simteai cum devine realitate si in tine cuvnatul lui Dumnezeu: "In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt" (Ioan 14, 2). Alaturi de el, fiecare impas isi gasea nu una, ci mai multe dezlegari mantuitoare. Prin indurmarea sa, fiecare pacat, fiecare greseala, fiecare paguba, se transformau in pocainta, iertare, castig si astfel, in cele din urma, diavolul era cel care se intrista, vazandu-si urezelile cum se prabusesc precum un castel de nisip, iar omul pacatos se veselea, simtind ca sufletul ii invie din morti. Complexa activitate binefacatoare a Parintelui, amintea de spusa Evanghelistului Ioan: "Pentru aceasta S-a aratat Fiul lui Dumnezeu, ca sa strice lucrurile diavolului" (Ioan 3, 8).

Sursa: Langa Parintele Porfirie (unul dintre fii sai duhovnicesti isi aminteste) de Konstantinos Yannitsiotis