Sfantul Porfirie cu har, in dar

Primirea darului din iubire

Deoarece credeam ca fiecare lucru oferit semenilor nostri trebuie sa constituie o valoare morala deplina, care nu poate fi compensata printr-un alt lucru oferit, tocmai pentru a nu se cobora la nivelul unor tranzactii comerciale, invaluite in vesmant duhovnicesc, eram intotdeauna retinut in a primi daruri, chiar si din partea prietenilor mei si, prin urmare, uneori ii raneam, fara voie. Parintele "mi-a vazut" aceasta slabiciune care, in idealizarea ei, ascundea elementele unei subtile mandrii, pe care dorea sa o preschimbe. Eu nu-i vorbisem niciodata despre aceasta, insa odata, pe cand discutam, mi-a spus deodata: "Stii cand ti se daruieste ceva din iubire, trebuie sa primesti". Era o indirecta, dar bine tintita interventie din partea sa, prin care mi-a reamintit o fraza ce ma emotionase in anii adolescentei mele:

"Zadarnicie, este tot ce iei din egoism. Vesnicie, este tot ce dai din iubire. Iar cea mai generoasa vesnicie este sa primesti cu iubire, pentru a darui bucuria reciprocitatii aceluia ce ti se ofera din iubire".

"Receptorul duhovnicesc" al parintelui patrunsese la mare adancime temporala si sufleteasca si scoase din nou la lumina un vechi ideal, care se modificase si se complicase in practica. Parintele l-a simplificat si l-a curatit de elemente straine, astfel incat iubirea in Hristos sa sfinteasca si darul si primirea sa, conform spusei apostolice: "nu datorati nimic nimanui decat sa va iubiti unii pe altii". Acest "iubiti-va unii pe altii" al Domnului a ramas singura datorie pe viata a fiecaruia catre toti.

Iubire omeneasca prin iubire Dumnezeiasca

Parintele considera ca iubirea pentru Hristos este o premisa indispensabila a iubirii pentru oameni. O iubire din toata fiinta nastra, "din totata inima, sufletul, puterea si mintea", infinita si vesnica, ca iubitorul Hristos, o iubire ce se inalta in iubirea divina.

Iubirea ciobanitei si iubirea lui Hristos

Intr-o dupa-amiaza, ma aflam in Kallisia impreuna cu Parintele, care aflase ca a sosit in Atena, pentru a tine o cuvantare, Egumenul unei manastiri de la Muntele Athos. Mi-a spus ca tare ar mai vrea sa respire aer aghioritic, intelegand prin aceasta omilia aghioritica. Prin urmare, am coborat cu masina unui prieten la Sfantul Nicolae, pe strada Asklepiou. Sala era plina pana la refuz, mai ales de studenti si studente. Primul a vorbit un teolog care a prezentat, destul de bine, unele pozitii ale Sfintilor Parinti asupra unor probleme contemporane. Apoi i s-a dat cuvantul Egumenului aghiorit care a ridicat foarte mult atmosfera duhovniceasca.

Cand a terminat, un student a avut inspiratia sa-l roage si pe Parintele Porfirie sa le spuna cateva cuvinte, caci il vazuse stand ferit intr-un colt. Multi au aprobat propunerea. Parintele Porfirie a parut uimit si a spus ca nu vorbeste in adunari publice. Totusi datorita "glasului poporului" a fost nevoit sa spuna urmatoarele cu o voce slaba, ce abia se auzea: "Eu nu vorbesc, ci doar Il rog pe Dumnezeu sa-l lumineze pe superiorul meu (adica pe Egumen) sa vorbeasca el bine". Tinerii insa nu s-au multumit cu acestea si-au cerut sa auda mai multe.

Atunci Parintele Porfirie a intrebat: "Ce vreti sa va spun?". Tinerii au raspuns: "Cum putem astazi sa traim o adevarata viata crestineasca?". Si Parintele Porfirie a inceput sa vorbeasca rar: "Multi spun ca viata crestineasca este neplacuta si grea. Eu insa spun ca este placuta si usoara, dar cere doua lucruri: smerenie si iubire". Tinerii, dintre care multi luau notite, au intrebat: "Cum vom putea, Cuvioase, sa dobandim smerenie si iubire?".

Atunci Parintele a raspuns "in parabole", cu marele sau har de povestitor:

 "Sa va spuns, copiii mei, o poveste. Era candva o ciobanita, care traia la munte si pastea oile. Toata ziua se ostenea sa pasca bine oile, sa le adape, sa le pazeasca de fiare si seara sa le duca inapoi la stana, sa le mulga si sa le aseze la locul lor. Si, cand venea noapte si parintii ei dormeau, ea, desi ostenita, sarea pe-ascuns gardul stanii si alerga prin intuneric, printre stanci si spini, pana ce ajungea pe celalata culme a muntelui, pentru a se intalni cu un cioban pe care-l iubea. Si, cand il intalnea, era foarte bucuroasa, in ciuda ostenelilor si a sacrificilor ei. Ba  chiar era mai bucuroasa fiindca intalnirea cu iubitul ei o costase osteneli si sacrificii. Sa ma iertati ca eu, desi calugar, va vorbesc despre indragostiti, dar fac acest lucru ca sa ma intelegeti mai bine ce vreau sa spun. Tot astfel si sufletul trebuie sa-si aiba iubitul, pe Hristos, pentru a fi multumit, asa cum era ciobanita cea indragostita de cioban. Si ce sunt iubirile omenesti pe langa iubirea divina? Sunt trecatoare si inselatoare, in timp ce, iubirea divina este vesnica si adevarata. Sufletul care este indragostit de Hristos este intotdeauna bucuros si multumit, orice i s-ar intampla si oricate stradanii si sacrificii l-ar costa iubirea divina. Si inca, pe ce se osteneste si se sacrifica de dragul iubitului sau Hristos, pe atat se simte mai fericit. Sufletul se indragosteste de Hristos, cand Ii cunoaste si-I urmeaza poruncile. Cand sufletul se indragosteste de Hristos, nu mai poate intra diavolul in el. Ca acum, cand ne aflam in aceasta sala. Sa spunem ca suntem toti buni. Daca, la un moemnt dat, cativa oameni rai ar veni la usa si ar voi sa intre, nu vor putea, fiindca noi am umplut deja sala. Asa si-n sufletul care este in intregime ocupat de Hristos, nu poate sa intre si sa se salasluiasca diavolul, oricat ar incerca, fiindca nu incape, nefiind loc liber pentru el. In acest chip vom putea sa traim o adevarata viata crestineasca". 

Tinerii fura entuziasmati de invatatura simpla, dar profunda a Parintelui.

Cateva zile mai tarziu, ma aflam din nou langa Parintele, in Kallisia. I-am spus, printre altele, cat de multumiti au fost tinerii de acel cuvant al sau despre ciobanita, dar si multi altii care l-au auzit din povestirile altora. Parintele s-a bucurat si a spus: "Ei, bata-i sa-i bata de copii! Mai, eu nu vorbesc in sali, in multime, si ei m-au obligat s-o fac. Stii, aceasta ciobanita venea la mine si se spovedea. Asa au stat lucrurile, cum le-am spus". I-am zis: "Cuvioase, asadar era adevarata acea poveste cu ciobanita?". Si Parintele mi-a raspuns: "Da, este adevarata". M-a impresionat cat de bine folosea Parintele, in parabole, fapte ale vietii cotidiene, pentru a face sa se inteleaga trimiterile sale la viata vesnica. 

Vorbine despre iubirea divina si despre iubirea pentru om, Parintele avea discernamantul de a evita separarea lor eretica. Nu vorbea doar de iubire divina sau doar despre iubire omeneasca, fiindca in primul caz am fi ajuns la instrainarea spiritulaizata de om si, in final, de Dumnezeu, iar in al doilea caz, la instrainarea umanista de Dumnezeu si, in final, de om. Parintele evidentia intotdeauna intrepatrunderea lor ortodoxa, sub forma unei interpretari, imbinate vertical si orizontal, a iubirii in trupul Bisericii. Si acest lucru nu-l facea declamativ si abstract, ci dialectic si concret, prin evenimente actuale ale vietii personale ale fiecaruia. 

Esti unit cu toate madularele Bisericii

Eram miscat de mare iubire pe care mi-o arata un frate intru Hristos, pe care abia il cunoscusem, prin intermediul Parintelui. Vorbind intr-o zi cu Parintele, i-am spus cat de obligat ma simt fata de acest om, si atunci Parintele iar m-a surprins, intrebandu-ma: "De ce te simti obligat? Nu cumva a facut acestea doar pentru tine?". Iar eu i-am raspuns: "Da, cuvioase, le-a facut doar pentru mine, dezinteresat. Serviciul pe care mi l-a facut l-a costat osteneala, timp, bani, drumul din orasul de provincie, unde locuia, fara nici un fel de folos personal". 

Parintele m-a intrebat iar: "De ce te separi pe tine?". Am intrebat si eu: "cum ma separ, Cuvioase? nu inteleg ce spuneti". Si Parintele a continuat:

 "N-ai citit niciodata, ca atunci cand patimeste un madular al trupului, impreuna cu el patimesc toate madularele si, cand se slaveste un madular, se bucura toate celelalte? Nu ai inteles ca daca ramai un crestin izolat, daca nu simti profund ca esti un madular unit viu cu celelalte madulare ale Trupului mistic al lui Hristos, adica al Bisericii Sale, printr-o legatura continua de iubire, atunci nu esti un crestin adevarat?". 

Am inteles ce voia sa spuna si am tacut. Ce sa-i spun? Ca toate acestea pe care mi le zisese, le stiu teoretic? Si ce valoare are teoria, fara practica? Parintele, prin invatatura sa, care izvora din viata sa, m-a facut sa inteleg ceea ce este scris: "Cu adevarat, daca nu-ti iubesti semenii, nu poti sa-L iubesti pe Dumnezeu, si este neindoielnic faptul ca, doar prin iubirea lui Dumnezeu poti sa-i iubesti cu adevarat pe oameni".

Sa pastram unitatea credinciosilor

Vadea un interes deosebit pentru stirile bisericesti. Stia ca citeam un ziar religios si ma intreba tot timpul, iar eu ii spuneam cele mai importante noutati. Se intrista foarte tare cand auzea de scandaluri si dihonii si-mi spunea ca trebuie sa aparam cu orice sacrificiu unitatea tuturor crestinilor in sanul Bisercii, fiindca pentru aceasta unitate S-a rugat si Hristos Tatalui Sau. Era foarte nelinistit in perioada in care a aparut problema averii si a autonomiei bisericesti. Recomanda lupta, cu osardie si dreapta socotinta, pentru pastrarea sfintelor drepturi ale Bisericii.

Lumina alunga intunericul

Altadata ne spunea: 

"De ce sa vanam intunericul? Iata, aprindem lumina si intunericul se risipeste de la sine. Il vom lasa pe Hristos sa se salasluiasca in tot sufletul nostru, iar diavolii vor fugi singuri".

M-au impresionat foarte tare imaginile graitoare folosite de Parintele. Pe drumul de intoarcere am comentat cu entuziasm ceea ce ne dezvaluise Parintele, desigur, fara a intelege prea multe. Noi ramaneam la suprafata celor pe care ni le imaginam, in vreme ce el patrundea in adancul experientelor sale sfinte si duhovnicesti de nespus. Cand spunea "sa-L lasam pe Hristos sa se salasluiasca in tot sufletul nostru, iar demonii vor pleca de la sine", nu intelegea aceasta ca noi, doar ca pe o posibilitate virtuala, ci traia cu adevarat acea stare.

Florile si maracinii

Parintele ne-a dezvaluit in chip simplu, graitor si lesne de inteles secretele luptei duhovnicesti. Ne spunea:

 "Ce este lupta crestineasca? Iata, sufletul este o gradina impartita in doua parti. Intr-o parte cresc maracinii, iar in cealalta jumatate florile. Si avem un rezervor cu apa (fortele sufletului) cu doua robinete si doua santulete. Unul duce apa spre maracini, si celalalt spre flori. De fiecare data pot deschide doar un singur robinet. Las maracinii neudati si se ofilesc, si ud florile, care infloresc". 

Parintele nu vorbea despre o fire numai demonica sau numai ingereasca a sufletului. Il vedea, asa cum era in realitate, influentat deopotriva de demoni si de ingeri. Nu voia ca crestinii sa se lupte negativ, urmarind doar smulgerea radacinilor. Voia sa-i vada luptand pozitiv si ocupandu-se doar de stropirea florilor, fiindca acest fel de lupta are drept rezultat inflorirea florilor, adica a virtutilor ingeresti si totodata ofilirea maracinilor, adica a patimilor diavolesti.

Fara har

Altadata ne-a spus:

"Trebuie sa dobandim harul lui Dumnezeu de pe acum. Fara harul lui Dumnezeu, stradaniile noastre nu vor rodi si nu vom ajunge in Rai. Dumnezeu ne daruieste harul sau, daca sutem smeriti". 

Asta arata in ce masura Parintele urma indeaproape traditia Bisericii si invatatura Parintilor. El, Parintele, traia spusele lui Hristos, "fara Mine nu puteti face nimic", spuse pe care Sinodul din Cartagina, prin Canonul 114, le-a inteles ca insemnand ca "fara harul lui Dumnezeu nu putem implini nici un lucru bun". 

Iubira fata de cel pacatos

Intr-o zi mi-a spus: "Uneori vin la mine si baieti si fete. Bietii tineri au facut toate celea; toate pacatele trupesti le-au facut, insa eu ii iubesc". Parintele nu indreptatea faptele tinerilor; le caracteriza ca pacate trupesti, insa in acelasi timp pe ei ii iubea ca pe niste suflete de mare pret "pentru care a murit Hristos". Prin iubirea sa, ii atragea ca un magnet si-i tamaduia treptat de patima carnii. Aceasta atitudine parinteasca a Parintelui a fost rastalmacita de cativa conservatori puritani care au intervenit, si de cativa asa-zisi progresisti, care se bucurau din acelasi motiv: pentru ca, chipurile, Parintele "ingaduie" pacatele trupesti. Nu pricepeau ca pacatul nu poate fi combatut nici prin osandirea intoleranta a celui pacatos, nici prin vinovata legalizare a caderii. Parintele combatea eficient pacatul, iubindu-l pe pacatos si ajutandu-l sa-si constientizeze responsabilitatea pentru caderile sale, precum si posibilitatea eliberarii sale intru Hristos de aceste caderi si de vina, prin pocainta, iertare si printr-o viata dusa in Hristos. Voia sa conduca sufletele spre o noua viata, si nu sa le chinuiasca cu cea veche.

Sa-i ierti pe oamenii raniti de cel viclean

"Daca intr-o zi - incepu sa-mi spuna-, mergi linistit pe drumul tau si-l vezi pe un frate al tau mergand si el linistit, si deodata vezi un om rau aruncandu-se cu un cutit asupra fratelui tau, lovindu-l tragandu-l de par, ranindu-l si aruncandu-l pe jos insangerat, tu, in fata unei asemenea privelisti, te vei arunca si tu asupra fratelui tau sau iti va fi mila de el?".

M-a uimit intrebarea Parintelui si l-am intrebat la randu-mi: "Cum este posibil sa ma manii pe fratele meu ranit, care a fost victima unui raufacator? Nici nu mi-a trecut prin minte un asemenea gând. Bineinteles ca-mi va parea rau de el si voi incerca sa-l ajut pe cat pot". Atunci Parintele a continuat: 

"Ei, vezi, prin urmare, fiecare om care te jicneste, care te vatama, care te ponegreste, care te nedreptateste in orice chip, este un frate al tau, care a cazut in mainile diavolului celui viclean. Asadar tu, cand vei vedea ca fratele tau te nedreptateste, ce trebuie sa faci? Trebuie sa-ti fie foarte mila de el, sa-ti para rau de el si sa-L rogi fierbinte si in tacere pe Dumnezeu, sa te sprijine pe tine in acel ceas greu al incercarii si sa Se milostiveasca si de fratele tau, cel ce este victima diavolului celui predator, iar Dumnezeu va va ajuta si pe tine si pe fratele tau. Caci, daca nu vei face aceasta, ci, dimpotriva, te vei mania impotriva fratelui tau, raspunzand agresiunii lui cu agresiune, atunci diavolul, care sta in spinarea fratelui tau, sare si in spinarea ta si va prinde pe amandoi in hora sa".

Am ramas uimit de expresivitatea si limpezimea acestui exemplu. Inca o data, Parintele ma prindea in fapt "cu temele nefacute", desi altii ma considerau cunoscator in cele religioase... Simbolismul era foarte clar: Oamenii care ma nedreptatisera cazusera victime diavolului raufacator, insa eu vedeam imaginea fizica si nu pe cea duhovniceasca si, de aceea, ma indignam impotriva lor, iar diavolul, care se afla pe spinarea lor, sarea si pe spinarea mea si astfel toti, victima si presupusi agresori, ne prindeam in dansul diavolesc, impreuna si fara a fi constienti de acest lucru.

Exemplul dat de Parintele putea fi aplicat insa in tote relatiile mele cu ceilalti. Putea functiona ca o regula duhovncieasca generala. De atunci n-a mai fost nici o zi sa nu mi-o amintesc, aceasta hora diavoleasca, amenitare sau realitate, fiindu-mi mereu inainte. Traind intr-o vreme de intensificare si de extindere a agresivitatii de tot felul, de la cea mai subtila pana la cea mai grosolana, simteam ca mesajul Parintelui dobandea o actualitate imediata care indeamna la trezvie. Pentru infruntarea raului era nevoie deci, de discernamant, trezvie si rugaciune. Toti prietenii mei, interesati de cele duhovniesti, auzind acest mesaj, au fost impresionati.

Indreptare, si nu osandire a raului

Parintele se dovedea un bun cunoscator si tamaduitor atat al sufletului omenesc, cat si al relatiilor duhovnicesti umane. Legat de aceasta imi spunea:

 "Scopul nostru nu este sa osandim raul, ci sa-l indreptam. Prin osandire omul se poate pierde, dupa cum se va mantui prin intelegere si ajutor. Pe pacatos trebuie sa-l privim cu dragoste si respect pentru libertatea sa. Cand cineva din familia noasta da jos de pe masa si sparge o vaza, de obicei ne maniem. Daca in clipa aceea, critica, printr-o micare de inaltare sufleteasca, aratam intelegere si iertam paguba, am castigat si sufletul nostru si pe cel al fratelui nostru. Si aceasta este toata viata noastra duhovniceasca. O miscare de inaltare a noastra, prin incercarile necazurilor, de la indignarea egoismului la intelegerea iubirii".

Gandurile rele sunt primejdioase

Aceasta inaltare pornea, dupa parerea Parintelui printr-o lucrare din adancuri. Intr-o zi, cand ma napadisera ganduri amare, din pricina unor oameni ce ma judecau pe nedrept, Parintele a tras semnalul de alarma in ce privea, asa cum a spus, atitudinea mea agresiva. I-am raspuns ca nici nu am spus, nici nu am facut ceva impotriva celor ce ma judecau, ci doar gandeam negativ, fara sa ma exteriorizez si fara sa vatam pe nimeni. Atunci Parintele mi-a descoperit inca un secret al luptei duhovnicesti, spunandu-mi:

"Sa nu te indignezi, nici macar in tine, pentru nici o acuzatie nedreapta ce ti s-ar aduce. Este un lucru rau. Si raul incepe prin gandurile rele. Cand te amarasti si te indignezi, fie doar cu gandul, iti strici atmosfera duhovniceasca. Impiedici Sfantul Duh sa lucreze si ingadui diavolului sa mareasca raul. Tu trebuie sa te rogi intotdeauna, sa iubesti si sa ierti, alungand de la tine orice gand rau".

 Prin urmare, Parintele Porfirie ma invata ca gandul nostru rau asupra unuia dintre semenii nostri, pe de o parte ne pangareste sufletul ca un pacat, iar pe de alta parte poate chiar ii face rau aceluia. Gandul rau emite o forta rea, care il influenteaza pe celalalt, asa cum rugaciunea il ajuta. Desigur, toate acestea trebuie intelese corect, in ansamblul invataturii Bisericii despre existenta duhurilor rele si a celor bune si despre lucrarile lor, care sunt, cat priveste cele rele, ponegrirea, inselaciunea, tulburarea, dihonia etc., si cat priveste cele bune, buna lucrare a celor ce vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu. Gandul rau nu se ascunde. Il influenteaza in rau pe cel despre care gandim rau, chiar si de departe, chiar si cand acela nu constientizeaza motivul pentru care vine in conflict cu noi. Suntem datori, asadar, a fi "cu inima curata", curati nu doar de fapte rele, ci si de ganduri rele, mai ales de tinerea de minte a raului si de amaraciune. 

Ierati-i pe oameni!

Acest sfat, si anume sa-i iertam pe toti cei ce ne-au facut rau, Parintele il considera fundamental. Foarte adesea repeta stihul rugaciunii: "Mai intai iarta-i pe cei care te intristeaza". Iar la spovedanie dadea o importanta deosebita acestui pacat sufletesc de a tine minte raul pe care ni l-a facut cineva si de a-i pastra ura sau amaraciune sau dusmanie. Voia ca sufletele noastre sa fie ingaduitoare, pline de iertare si bunatate.

Iubeste-i pe toti

Iubirea Parintelui nu avea limite, era infinita. Se intindea asupra tuturor copiilor lui Dumnezeu, a tuturor oamenilor, prieteni si dusmani. Imi spunea:

 "Cununa iubirii noastre pentru prieteni are trupuri straine (socoteala, rasplatirea, slava desarta, slabiciunea sentimentala, simpatia patimasa), pe cand cununa iubirii noastre pentru dusmani este curata". 

Si-mi mai spunea:

 "Iubirea noastra intru Hristos trebuie sa se vada peste tot, chair si in ce-i priveste pe hippy din Malta. Am vrut foarte mult sa merg acolo, nu ca sa le tin predici, sau sa-i condamn, ci ca sa traiesc cu ei "fara pacat" si sa las sa vorbeasca doar iubirea lui Hristos, care transfigureaza. I-am vazut pe hippy si i-am compatimit. Erau ca niste "oi fara pastor".

In privinta relatiilor mele sociale, ma sfatuia: 

"Nu trebuie sa-ti duci lupta crestineasca cu predici si contestatii, ci cu o adevarata iubire ascunsa. Cand contestam, ceilalti reactioneaza. Cand ii iubim, sunt miscati si-i castigam. Cand iubim, credem ca noi le oferim ceva celorlalti, pe cand, in realitate, intai ne oferim noua insine. Iubirea cere sacrificii. Sa sacrificam cu umilinta ceva de-al nostru, care in realitate este a lui Dumnezeu".

Dumnezeu nu pedepseste

Parintele traia iubirea Noului Testament si toate lucrurile le aprecia pe baza criteriului acestei iubiri. Odata ii vorbeam despre  criza morala a vremii noastre, care datorita extraordinarelor mijloace audio-vizuale de telecomunicatii luase forma unei epidemii mondiale de apostazie diavoleasca, fara precedent in istorie, luand in consideratie dimensiunile si profunzimea ei. Parintele incuviinta intristat, dar nu spuse nimic. Insa indata ce i-am spus ca ma temeam ca nu cumva Dumnezeu sa ingaduie pedepse mai aspre, ca sa ne indreptam, s-a impotrivit, spunandu-mi: 

 "Nu, Dumnezeu nu pedepseste. Omul se pedepseste pe sine, indepartandu-se de Dumnezeu. Sa zicem ca aici e apa, iar acolo, foc. Sunt liber sa aleg. Pun mana in apa, si ma racoresc. O pun in foc, si ma ard". 

Interventia lui Dumnezeu este tainica

Foto de Cornel Pufan

La urmatoarea noastra intalnire am revenit la acelasi subiect si i-am spus un fragment din Sfantul Ioan Gura de Aur, care zice ca Dumnezeu voieste educarea aspra a omului pacatos, spre indreptarea si mantuirea sa. Insa, din pricina ca are multa iubire si sufera mai mult decat cel ce trebuie indreptat, incurajeaza mijlocirea Sfintilor, a celor vii si a celor adormiti, care are drept rezultat indulcirea asprimii pedepsei. Parintele asculta multumit. Atunci l-am intrebat: "Preacuvioase, Dumnezeu intervine in viata noastra?" iar el mi-a raspuns: "nu, nu intervine, ci ne respecta libertatea". Si, cu glas jos, a mai adaugat: "Intervenita lui Dumnezeu este tainica". Am simtit cum cuvantul sau se indrepta spre tainele lui Dumnezeu. Plecand din chilia sa ma gandeam: Intervenita lui Dumnezeu este tainica, prin urmare ne este necunoscuta. De aceea este foarte periculos sa legam anumite pacate ale oamenilor de anumite evenimente concrete neplacute, printr-o relatie de cauzalitate si efect, si sa caracterizam acele efecte ca fiind intervenita vazuta si pedeapsa lui Dumnezeu. "Nestiuta e voia lui Dumnezeu". Si "cine cunoaste gandul Domnului", decat numai Domnul Insusi si sfintii Sai, in masura in care El le-o descopera?

Ceea ce ni s-a facut cunoscut noua este ca "Dumnezeu este iubire" si, prin urmare, intervenitiile Sale tainice, se faptuiesc din iubire. Iar iubirea Sa ne respecta libertatea.

Ascultarea din egoism

Intr-o zi discutam cu el un subiect anume. Era vorba despre un duhovnic "aspru", care n-a vrut sa implineasca dorinta unui fiu duhovnciesc de-al sau, de a-l vizita pe Parintele Porfirie, ca sa-i vorbeasca despre o grava problema personala. Intamplarea aceasta mi-a facut o impresie jalnica si i-am spus-o si Parintelui. El a dat trist din cap si a spotit: "Ce sa spui? Vezi bine ca e duhovnic". Intotdeauna Parintele era foarte atent si ingaduitor cand isi spunea parerea despre altii, mai ales cand era vorba despre preoti care faceau greseli. In loc sa-l osandeasca, a preferat sa-mi vorbeasca in parabole: 

"Stii, cand un misionar papal primeste ordin sa se duca intr-o misiune, se suie in avion la Roma si, cand ajunge pe aeroportul unui stat african, deschide un plic inchis si citeste care este lucrarea pe care este obligat sa o implineasca, chair daca nu este de acord. Noi, ortodocsii, nu procedam asa". 

Am inteles in mare ce voia sa spuna. De altminteri nu era prima data cand constatam ca exista in spatiul ortodox indrumatori duhovnicesti, din fericire putini la numar, care sunt hraniti efectiv de un duh papal, indrumatori care cer sa li se indeplineasca poruncile, fara sa tina seama de impotrivirea interioara a fiilor lor dudovnicesti. Acestia cultiva o mentalitate totalitara. Din pricina ca se tem de libertate, impun constrangeri si ignora faptul ca ascultarea ortodoxa este rodul libertatii. Nu trecu mult timp si constrangerea si-a adus roadele: acelasi fiu duhovnicesc al parintelui "aspru", le-a spus prietenilor sai care-l indemnau sa se duca sa-l vada pe Parintele Porfirie, ca nu mai doreste sa-l viziteze. 

Odata, cand m-am intalnit cu Parintele, i-am spus: "Cred ca nu vine la Sfintia voastra, nu fiindca nu vrea sa vina, ci fiindca face ascultare de duhovnicul sau". Parintele m-a surprins, zicandu-mi: "Face ascultare fiindca sfaturile duhovnicului sau ii satisfac egoismul". Era prima oara ca il auzeam pe Parinte vorbind asa deschis despre greseli duhovnicesti. Stiam ca nu o facea din susceptibilitte personala. Parintele nu cheama oameni in vizita la el. [...]. Parintele nu voia sa-si faca adepti, ci doar ii ajuta pur si simplu pe cei ce se duceau la chilia lui. Poate mi-a vorbit astfel, fiindca voia sa-mi dezvaluie un alt viclesug al diavolului in randul credinciosilor. Si ma gandeam: "Prin urmare, pricina ascultarii acelui om, era multumirea egoismului sau".

Iubire nefatarnica pentru Hristos si pentru fiecare in parte

Parintele nutrea un respect deosebit si o iubire foarte mare pentru Sfantul Evanghelist Ioan, fiindca, se pare ca ii semana atat prin fire, cat si prin sfintenia pe care o cultiva. Candva poate Parintele Porfirie va fi declarat sfant al Bisericii noastre, si poate atunci va fi cunoscut ca "sfant al iubirii". Daca as fi intrebat ce m-a impresionat mai putrnic la Parintele Porfirie, in toti acei ani in care ne-am intalnit, as raspunde fara sovaiala: iubirea sa, netarmurita sa iubire fata de Persoana lui Hristos si fata de persoana fiecarui om in parte: acea iubire a sa, curata si nefatarnica, ce te emotiona, te convingea, te dezarma si te cucerea pasnic, iubire ce se apropia de iubirea lui Hristos, despre care El insusi spunea:

 "Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit si Eu. Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca viata lui sa si-o puna pentru prietenii sai" (Ioan 15, 12-13).

Intr-adevar Parintele se sacrifica pentru toti oamenii, fiindca ii considera prieteni pe toti, pentru numele lui Hristos. Intr-o zi ii spuneam unuia dintre ucenicii sai, care-i cunostea foarte bine iubirea, ca am convingerea ca Parintele ma iubea in mod deosebit. Iar el, surazand, mi-a spus: "Multi au aceasta convingere, fiindca Parintele avea darul deosebit se a se darui in intregime fiecarui om, astfel incat fiecare om care il cunostea credea ca el era "ucenicul cel iubit". Astfel, alaturi de Parintele intelegeau intrucatva legatura duhovniceasca dintre Sfantul Evanghelist Ioan si Hristos. Parintele, prin iubirea sa, se transforma intr-o punte care ne ajuta sa trecem de la iubirea pentru el la iubirea pentru Hristos, fiindca ne-a convins ca daca era cel ce era, o datora intru totul lui Hristos.

Hristos, raspunzand intrebarii ucenicului Sau Toma, a spus: "nimeni nu poate ajunge la Tatal, decat numai prin Mine". Poate nu am exagerat spunand ca tot astfel "Nimeni nu poate ajunge la Hristos, decat numai prin Sfintii Parinti, vii sau adormiti". Fiindca sfintii constituie continuarea vietii lui Hristos pe pamant. Daca nu te asemeni lui Hristos, vei oferi un Hristos dupa chipul tau. Parintele s-a facut dupa chipul lui Hristos si de aceea a oferit un Hristos adevarat: Hristos al iubirii, afectuos si bland, "indurator si milosîrdnic, rabdator si milostiv", intelept si puternic, insa si "bland si smerit cu inima", ingaduitor si pasnic, asa cum ni-L infatiseaza Dumnezeu-Tatal, prin profetul Isaia:

"Iata Sluga mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, intru Care binevoieste sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu si El va propovadui popoarelor legea Mea. Nu va striga, nici nu va grai tare, si in piete nu se va auzi glasul Lui. Trestia franta nu o va zdrobi si festila ce fumega nu o va stinge. El va propovadui legea Mea cu credinciosie, caci invatarura Lui toate neamurile o asteapta" (Isaia 42, 1-4).

Parintel semana in multe privinte cu Hristos, fiindca s-a dat cu totul lui Hristos, iar Acela l-a facut dupa asemanarea Sa.

Iubirea Parintelui in Hristos il facea sa inteleaga lucruile la adevarata lor dimensiune si complexitate, cee ce ne uimea ca un diamant stralucitor cu multe fete. Campul sau vizual duhovncesc se intindea binefacator pana in zonele sufletesti cele mai intunecate si mai ascunse. Parintele nu se impiedica in impasuri formale, tematoare sau meschine, care pe unii dintre vizitatorii sai ii incremeneau intr-o atitudine pasiva, lipsita de vointa si intr-o autocompatimire paguboasa. Traind el insusi in imensul sau spatiu duhovncesc, putea sa se extinda si asupra feluritelor probleme omenesti si sa dea nenumarate solutii placute lui Dumenzeu.

Sub duhovniceasca sa umbrela protectoare, simteai cum devine realitate si in tine cuvnatul lui Dumnezeu: "In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt" (Ioan 14, 2). Alaturi de el, fiecare impas isi gasea nu una, ci mai multe dezlegari mantuitoare. Prin indurmarea sa, fiecare pacat, fiecare greseala, fiecare paguba, se transformau in pocainta, iertare, castig si astfel, in cele din urma, diavolul era cel care se intrista, vazandu-si urezelile cum se prabusesc precum un castel de nisip, iar omul pacatos se veselea, simtind ca sufletul ii invie din morti. Complexa activitate binefacatoare a Parintelui, amintea de spusa Evanghelistului Ioan: "Pentru aceasta S-a aratat Fiul lui Dumnezeu, ca sa strice lucrurile diavolului" (Ioan 3, 8).

Sursa: Langa Parintele Porfirie (unul dintre fii sai duhovnicesti isi aminteste) de Konstantinos Yannitsiotis