Semnificaţia culorilor in iconografie. Culoarea mijlocește și tălmăcește înțelesurile desenului, fără ca vreodată să i se substituie

- Părinte director, care este semnificaţia culorilor din icoanele noastre?

În iconografie, culorile poartă un mesaj teologic cert. Acest mesaj poate fi intuit de persoanele care au o anumită educaţie spirituală şi poate fi înţeles şi explorat de acele persoane care doresc să cunoască limbajul icoanelor, prin desen, culoare, compoziţie etc. În general, paleta cromatică a iconarului este destul de simplă.

„Frescele care fac gloria artei bisericeşti, spune pictorul Sorin Dumitrescu, au fost zugrăvite, de obicei, dintr-un amestec de patru culori: ocru galben, siena - arsă, negru de viţă-de-vie şi alb de titan“. 

Totuşi, este cunoscut faptul că principalele culori ale icoanei sunt alb şi negru şi chiar dacă aceste culori nu domină, ele sunt mereu prezente prin alte culori. Culorile de bază sunt roşul, galbenul şi albastrul; uneori apare şi culoarea verde. 

 În icoană, Iisus Hristos este reprezentat în costum antic, în hyton roşu (tunică lungă şi strâmtă cu mâneci largi, purtată pe sub hymation, atât de femei, cât şi de bărbaţi), şi hymationul (mantie antică amplă, care se purta prinsă cu o agrafă pe piept sau pe umăr) de culoare albastră. În reprezentarea iconografică culoarea roşie a hytonului reprezintă viaţa şi jertfa prin care S-a preamărit. Prin culoarea roşie este zugrăvit Hristos-Omul, Cel care Se întrupează, Se jertfeşte pe Cruce, moare şi învie, Se înalţă la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Albastrul hymationului sugerează faptul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Tatăl, „Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute“ şi are o natură divină.

Negrul, culoarea teologiei apofatice

Maica Domnului reprezentare de Nicolae Balan

Maforionul Maicii Domnului (haină largă, ce se îmbracă pe deasupra, cu o tăietură rotundă destul de largă pe mijloc pentru a putea trece capul, delimitată prin galonul auriu sau deschis la culoare) este cafeniu-brun (maron) şi sugerează viaţa ascetică şi îngerească din templu. Această culoare este realizată din combinaţia de albastru (fecioria) şi roşu (simbol al sângelui). Pătrunsă de lumină, această culoare devine purpurie, culoarea împărătească prin excelenţă.

 Maica Domnului are pe cap o basma sau tunică de culoare albastră-verzuie, simbol al Duhului Sfânt, Care S-a pogorât asupra Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în momentul zămislirii:

„Duhul Domnului S-a coborât peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, iar Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema“ (Luca 1, 35). 

Acest acoperământ este oarecum bombat în zona superioară a capului, aluzie la cupola bisericii bizantine, Maica Domnului fiind considerată „Biserica în stare de rugăciune“, peste care Se coboară Duhul lui Dumnezeu.

Detaliu: blicuri aurii

În ambele icoane, ca de altfel şi în icoanele sfinţilor, se află culoarea aurie oferită de foiţa metalizată din aur. Auriul este culoarea veşniciei, a măreţiei, a desăvârşirii. Auriul este o culoare abstractă, nici rece, nici caldă, şi reprezintă lumea harică, a transfigurării, ce face din icoană „un spaţiu schimbat la faţă“.

Cele trei stele aurii de pe maforionul Maicii Domnului, reprezentate sub forma a trei sori, descoperă credinţa Bisericii în pururea fecioria Maicii Domnului, înainte de Naştere, în timpul Naşterii şi după Naştere.

Asistul (o substanţă cu proprietăţi adezive, care se aplică pe unele detalii ale icoanei, pentru a fi ulterior aurite) de pe veşmintele Mântuitorului, realizate de obicei cu blicuri aurii, reprezintă firea dumnezeiască şi atributul aseităţii, adică existenţa prin Sine a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Culoarea albă este chipul luminii de pe Tabor, ea reprezintă faptul că persoanele sfinte sunt pătrunse de prezenţa Duhului Sfânt, manifestare a puterii dumnezeieşti a energiilor necreate. Această culoare apare pe chip şi veşminte sub forma blicurilor luminoase, ce arată îndumnezeirea trupurilor prin harul Duhului Sfânt.

Prin contrast, culoarea neagră exprimă lipsa luminii, a vieţii sau imposibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, lumina fiind absorbită de adâncul tainei, pe care mintea omenească nu o poate pătrunde; aceasta este culoarea teologiei apofatice.

Prima icoană pe care trebuie să o realizeze iconarul este cea a Schimbării la Faţă

- Orice pictor poate picta icoane? E vreo diferenţă între icoanele pictate de un pictor trăitor şi cele pictate de unul oarecare, ambii avizaţi în tainele pictării icoanelor?

Există oameni credincioşi care pictează peisaje frumoase, dar nu pictează icoane. Pentru ei, aşa cum zice psalmistul, „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria“ (Ps. 18, 1). Există diferenţe între cei doi. Pictorul de icoane sau iconarul nu este un simplu pictor. De aceea, prin tradiţie s-a lăsat acest obicei, ca prima icoană ce trebuie să o realizeze iconarul să fie cea a Schimbării la Faţă a Domnului. El trebuie să facă dovada faptului că şi-a însuşit, în parte, taina îndumnezeirii omului, ce trebuie exprimată prin desen şi culoare. Or, accesul la lumina harică de pe Tabor nu poate veni fară asceza celor cinci simţuri. Acest lucru înseamnă viaţă trăită şi nu doar trăirea vieţii. După exerciţiul de iniţiere în artă şi vieţuire curată, pictorul poate primi hirotesia, el devenind un om în slujba Bisericii. Nu poţi picta biserici sau icoane fără să fii o fiinţă eclezială, euharistică. Omul euharistic are rădăcinile în viitor, trăieşte eshatologic. De aceea, pictorul trebuie să picteze icoana Schimbării la Faţă, taina trupului îndumnezeit prin Învierea Mântuitorului. Icoana este şi o mărturie a întâlnirii omului cu Dumnezeu, subiectul fiecărei icoane fiind acela al transfigurării omului. Icoanele înfăţişează oameni îndumnezeiţi. De accea, sfinţii nu mai au aceleaşi trăsături anatomice în icoană, pentru că pictorul nu poate picta trupuri înduhovnicite, dacă el însuşi nu este înduhovnicit. Cred că principala calitate a icoanelor pictate cu evlavie constă în faptul că acestea te îndeamnă la rugăciune, contemplaţie, la nevoia de interiorizare şi introspecţie şi nu la admirarea tehnicii iconografice, spectacolului cromatic sau efectelor create pe foiţa de aur.

- De ce icoanele bizantine sunt cele mai iubite de cultul nostru? Despre cele realiste, neoclasice etc. ce ne puteţi spune?

Oamenii simt energia icoanelor bizantine. Prin maniera în care sunt pictate, icoanele bizantine arată faptul că Dumnezeu are două firi, una umană şi una dumnezeiască. Icoanele pictate în manieră realistă arată că Hristos a fost numai trup şi de aceea ele se aseamănă mai mult cu tablourile înrămate. „Icoana nu are ramă“, ea este „fereastră spre absolut“, şi prin icoană omul credincios se dezmărgineşte în adâncurile sale. Pe placul Bisericii sunt acele icoane care exprimă în modul cel mai limpede teologia şi gândirea Bisericii şi trebuie să se încadreze în viaţa liturgică, care susţine icoana şi pe iconar deopotrivă.

Sursa Doxologia,  Icoanele pictate cu evlavie te îndeamnă la rugăciune

***

Semnificatia culorii portocalii in iconografia bizantina

Culoarea portocalie e semnul lucrării Duhului Sfânt într-o formă inteligibilă parțial pentru simțuri. În icoanele autentice ale Cinzecimii, limbile de foc prin care se manifestă Duhul Sfânt, sunt zugrăvite într-o nuanță de orange sângeriu, care ne spune că este o lucrare destinată îndumnezeirii omului, întrucât roșul acesta transmite, umanitatea îndumnezeită. Dacă nuanța e mai închisă, atunci icoana explorează latura tainică a evenimentului teologic pe care-l deschide înțelegerii noastre fără să-l epuizeze vreodată.

Portocaliul este jumătatea drumului dintre galbenul - mediul dezvăluirii limitate a înțelesurilor catafatice, și roșul prezenței ipostaziate a harului într-o persoană, apoi către vișiniul prună al Maicii Domnului ce ne pune față în față cu taina adâncă a maternității divine, ultima stație cromatică fiind negrul viță-de-vie al slavei negrăite a lui Dumnezeu, învăluită în tăcerea apofatică a necuprinsului imposibil de circumscris într-o reprezentare sau formulare omenească, oricât ar fi ea de densă simbolic. 

Doar culoarea, adică femeia (Teotokos - Sfânta Sfintelor) ne poate sugera și pune în legătură, ”ca prin oglindă, în ghicitură” cu Taina Tainelor, printr-o modalitate sensibilă, fiindcă în icoană desenul trimite la Hristos și culoarea la Maica Domnului, iar culoarea mijlocește și tălmăcește înțelesurile desenului, fără ca vreodată să I se substituie. Cu un etaj mai jos, dar pe același ax vertical, culoarea (femeia) se unește cu desenul (bărbatul) în taina cununiei, în care culoarea ascultă de desen amplificându-i înțelesurile, iar desenul umple de logos culoarea, canalizând-o spre rostul ei ipostatic cel mai înalt, expresia tocmită vizual într-o formă înțelegătoare și alcătuind împreună un singur trup.

Portocaliul este oricum o tranziție între ”Duhul Adevărului care pretutindenea este și toate le plinește” și ”vino și Te sălășluiește întru noi”, obligatoriu prin Hristos, ”Calea, Adevărul și Viața”, Logosul întrupat.

Un exemplu de portocaliu ca întâlnire între formă și fondul care inundă tot mediul iconic cosmic și supracosmic (imposibil de diferențiat), în ”Rugul aprins” de mai sus, o transcripție rusească din sec XVIII a unui model sinait mult vechi și mai valoros.

Rozul liliachiu în icoană este semnalul anastazei (învierii) în lucrare, ca proces ce se mișcă paradoxal între ”deja” și ”nu încă”. Din această cauză mormântul Domnului este roz în icoane, iar Hristos are veșminte roz în toate metopele care pun în relație momente liturgice de dinainte de Cruce și Înviere cu Penticostarul, întrucât cele cincizeci de zile dintre Paște și Rusalii inundă retrospectiv cu înviere toată istoria mântuirii.

Pe scurt: rozul e pesahul/paște/trecere de la moarte la viață, de la virtual la actual, este bucuria învierii însămânțate în natura umană alienată de păcat, bucurie din care se împărtășește întreg cosmosul, așa cum toată zidirea văzută a suferit avarii ontologice uriașe după căderea umanității din har.

Sursa: Forum CrestinOrtodox, Semnificatia culorii portocalii in iconografia bizantina

***

Mihai Coman

Limbajul culorilor icoanelor

În iconografia bizantină, culoarea, care nu este doar un element decorativ, joacă un rol foarte important. Dacă arta - aşa cum afirma M. Quenot - poate prelua ştafeta cuvintelor când acestea se împiedică în faţa inexprimabilului, atunci e de la sine înţeles că-n domeniul picturii culorile au rolul esenţial. Prin asocierea lor, icoanele ajung să traducă, dincolo de realitatea obiectului, un mesaj profund, spiritual, perceput prin inconştient.

Deşi adesea decurge din tradiţie, alegerea culorii în realizarea icoanelor se supune în mare măsură semnificaţiei simbolice, de unde unii au înţeles o constrângere pentru artist, care nu va putea să dea frâu liber propriei sale fantezii. Se cunoaşte utilitatea „canoanelor“ în realizarea unei icoane, însă prin acestea nu se înţelege că iconarul este îngrădit. Şi adesea, în istoria picturii bizantine, s-a putut vedea cum culoarea lua naştere în contextul lucrării. Dacă pentru fizicieni, culoarea este doar o radiaţie cu o anumită lungime de undă, pentru iconari culoarea este un limbaj, şi încă unul extrem de variat cu înţeles spiritual în faţa căruia, uneori, cuvintele rămân sărace.

Ce culori se folosesc în icoane

Trei vopsele - albastrul, galbenul şi roşul - amestecate, pot da milioane de tonuri care au fiecare în parte caracteristici diferite, precum luminozitatea şi saturaţia. Printre cele mai utilizate culori în realizarea icoanelor sunt: albul (care nu este cu adevărat o culoare, ci corespunde totuşi sumei tuturor culorilor, dacă sunt culori-lumină), albastrul, roşul şi purpuriul, verdele, galbenul şi auriul sau negrul.

Ce „spun“ culorile

Adesea, culorile au fost rezultatul disponibilității locale a culorilor extrase din minerale. Singura posibilitate de a obține albastrul (până recent, când suntem capabili să sintetizăm culorile chimic) era din lapis, o piatră semi-prețioasă foarte scumpă. (Chiar și azi, 10g de lapis costă în jur de 140 de dolari). Când artiștii l-au putut folosi, au făcut-o. În caz contrar, ei au folosit cee ace au avut la dispoziție, maro sau roșu. Johannes Itten spunea că

„secretul cel mai adânc şi cel mai esenţial al acţiunii culorilor rămâne nevăzut chiar şi pentru ochi şi că nu poate fi contemplat decât prin inimă. Esenţialul scapă formulelor“.

Pornind de la studii de caz, semnificaţiile culorilor utilizate în realizarea icoanelor sunt numeroase. Eugen Trubeţkoi scria pe la 1916 că „paleta“ semnificaţiilor culorilor icoanei „este tot atât de infinită ca şi câmpul natural al culorilor care pot fi văzute pe cer“. Aflat în strânsă legătură cu celelalte simţuri, ochiul percepe tonuri calde sau reci, culori aspre sau catifelate, uscate sau delicate, sau fade, fiecare cu simbolistică proprie.

Albul are o semnificaţie aparte în creştinism. În primele secole, botezul se numea „luminare“. Noul botezat îmbrăca veşminte albe, ca semn al naşterii la o viaţă adevărată. Albul a devenit prin Creştinism culoarea Revelaţiei, a Harului, a Teofaniei. Albe sunt veşmintele Domnului nostru Iisus Hristos în icoana Învierii. De asemenea, albe sunt veşmintele lui Lazăr în icoana învierii sale de către Mântuitorul. Albul se foloseşte în icoane plecând şi de la cuvântele Sfântului Evanghelist Ioan: „păcatele voastre se vor face albe ca zăpada“.

Albastrul, culoarea cerească prin exelenţă, predominantă în vitraliile medievale, simbolizează în icoane smerenia tăcută. Albastrul abundă în iconografie, fiind des utilizat pentru mantia Pantocratorului, pentru veşmintele Sfintei Fecioare şi ale Sfinţilor Apostoli. Un exemplu interesant în acest sens este şi albastrul folosit de Rubliov în icoana Sfintei Treimi.

Simbol al iubirii, al jertfei şi al altruismului, roşul ocupă în creştinism un rol esenţial. Roşie este mantia lui Iisus în pretoriu, roşii sunt veşmintele martirilor, ca şi mantia Sfântului Arhanghel Mihail şi a serafimilor. Roşul poate să însemne deopotrivă egoism, ură, orgoliu luciferic şi, prin extensiune, focul iadului.

Purpura este culoarea rezervată celor mai înalte demnităţi, la bizantini aceasta fiind culoarea celei mai înalte demnităţi. Cu excepţia ceremoniilor religioase, când apărea în veşmânt alb, împăratul purta veşminte de purpură.

Deşi există un puternic contrast din punct de vedere spiritual între roşu şi albastru, aceste culori creează o armonie deplină. Putem vedea aceasta atunci când Maica Domnului este reprezentată având un veşmânt roşu (omenesc) peste mantia de culoare albastră (simbol al naturii divine, pentru că a purtat în ea pe Fiul lui Dumnezeu).

Verdele, simbol al regenerării spirituale, este în mod frecvent culoarea profeţilor şi a Evanghelistului Ioan, vestitorii Duhului Sfânt.

La creştini, galbenul şi aurul simbolizează viaţa cea veşnică şi credinţa, dar înainte de toate, Îl simbolizează pe Hristos Însuşi: Soarele, Lumina, Răsăritul, „Lumina oamenilor“, aşa cum spunea Sfântul Evanghelist Ioan. Ca şi în cazul roşului, şi aurul prezintă o ambivalenţă: aurul-culoare, simbol al soarelui, se deosebeşte de aurul-monedă, simbol al corupţiei.
 
Aurul nu este o culoare întâlnită în natură, astfel încât fondul aurit al icoanei creează un spaţiu unde trupurile nu mai trebuie să se conformeze elementelor din peisaj sau de arhitectură, astfel că, eliberate de ceea ce este pământesc, ele sunt spiritualizate.

Cafeniul, culoare a solului, a gliei, rezultă din combinaţia roşului cu albastru, verde şi negru. Icoanele sunt pline de nuanţe de cafeniu - ocruri - simbol al smereniei, al sărăciei materiale. Este culoarea mantiei călugărilor care devin „pământul cel bun al lui Dumnezeu“.

Ca şi albul, negrul înseamnă absenţa sau suma tuturor culorilor. Biblia vede în culoarea neagră noaptea originilor care precede creaţia. Folosit în icoane, negrul veşmintelor călugărilor şi preoţilor simbolizează renunţarea la deşertăciunea lumii, condiţie a vederii luminii dumnezeieşti. De asemenea o ambivalenţă: fiindcă viaţa se stinge fără lumină, pe icoanele judecăţii din urmă, cei osândiţi sunt zugrăviţi în negru. Diavolii, la rândul lor, sun zugrăviţi în negru. Peştera din icoana Naşterii este neagră, la fel este şi mormântul lui Lazăr, peştera de sub cruce şi iadul din icoana Învierii.

 „Alfabetul“ culorilor

Culoarea reprezintă totalitatea radiaţiilor de lumină de diferite frecvenţe pe care le reflectă corpurile şi care creează asupra retinei o impresie specifică. Ca imagine, ea exprimă aspectul colorat al corpurilor care poate fi de o manieră „caldă“ - culoare aflată în prima jumătate a domeniului radiaţiilor luminoase (spre infraroşu) şi, „rece“ - culoare aflată în cea de a doua jumătate a domeniului radiaţiilor luminoase (spre ultraviolet). Culorile fundamentale sunt cele care nu pot fi obţinute prin amestecul altor culori, respectiv fiecare dintre culorile roşu, galben şi albastru.

În momentul de faţă, se pot obţine aproximativ 16 milioane de tonuri de culori, acest lucru fiind astăzi facil de realizat cu ajutorul sistemelor digitale.

 Efectele culorii „speculate“ de medicină

Culoarea acţionează asupra trupului şi cu atât mai mult asupra sufletului. Medicina psihiatrică recurge de multă vreme la culori. În timp ce pacienţii cu stări depresive sunt aşezaţi în camere în care abundă culoarea roşie, bolnavii agitaţi stau într-un mediu ambiant vopsit în bleu şi violet. Şi aceasta deoarece culorile reci (albastrul, verdele) exprimă şi sugerează calm, blândeţe, repaus, contemplaţie, contrar excitaţiei, puterii, bucuriei, forţei, înflăcărării atribuite culorilor calde (roşul, galbenul). Încercări efectuate în acest domeniu în mai multe uzine au confirmat în mod clar efectele culorilor asupra randamentului salariaţilor. Un alt exemplu ar fi că discuţiile telefonice durează net mai puţin într-o cabină pictată în roşu decât într-una pictată în albastru. Cât priveşte expresia „a fi muncit de gânduri negre“, ea nu face altceva decât să explice efectul culorii negre asupra psihicului.

Cum devin veşmintele o haină duhovnicească

fresca de Georgios Kordis

Una dintre trăsăturile distinctive ale icoanelor de tradiţie bizantină, sunt veşmintele. Ele acoperă trupul în întregime, rareori apărând gol. Există două aspecte importante cu privire la veşminte: faldurile şi culorile folosite. În stilul bizantin descrierea veşmintelor nu este naturalistă, adică formele trupului sau faldurile nu au naturaleţe, ele parcurgând aceeaşi linie spre transcendenţă. Cu toate acestea, sunt proporţionale cu braţele şi picioarele, faldurile fiind reprezentate astfel prin forme geometrice: dreptunghiuri, triunghiuri, ovaluri sau linii paralele. Aceste forme fac ca faldurile să nu imite fidel formele pe care le iau veşmintele pe trup. Acest mod de reprezentare face parte din „strădania generală a artei iconografice tradiţionale de a fi artă duhovnicească, artă anagogică, înălţând gândul privitorului de la lumea naturală, materială, la Împărăţia Duhului“, după cum spunea Constantine Cavarnos în „Ghid de iconografie bizantină“.

Veşmintele, mai ales cele ale lui Hristos, ale Pruncului Iisus, ale Maicii Domnului lasă adesea să se vadă fire de aur foarte fine, aplicate în mod paralel. De aici rezultă lumină şi bucurie. Acest procedeu, numit „assisto“, capătă o importanţă majoră. Prin calitatea sa de lumină pură, spre deosebire de culorile ce nu fac altceva decât să reflecte lumina, aurul simbolizează dumnezeirea care, ca un metal topit, curge prin trupurile transfigurate.

 Scrierea numelui pe o icoană

Scrierea numelor sfinţilor pe icoane este foarte importantă. Pr. Bulgakov, în lucrarea „Icoana şi cinstirea sf. icoane“ afirmă că

 „pentru icoana unui sfânt, denumirea are o însemnătate esenţială, căci prin nume se împlineşte reprezentarea... Această denumire, care în exterior se exprimă prin înscrierea numelui pe icoană, se săvârşeşte prin tainica acţiune a Bisericii, sfinţire a icoanei, prin care se rânduieşte o deosebită prezenţă a sfântului în icoana sa.“

Scrierea numelui investeşte astfel icoana cu o prezenţă. Legat fiinţial de persoana Sa, numele lui Hristos, spre exemplu, actualizează prezenţa Sa activă, care nu poate fi percepută prin simţul văzului. Numele se dovedeşte a fi o armă puternică împotriva răului şi însemnarea puterii lui pe icoană ce îi conferă acesteia caracterul sacru.

Icoanele lui Hristos şi ale Maicii Domnului poartă în greceşte abrevierea numelui Mântuitorului (ICXC â Ihsu“ cristos) şi al Maicii Domnului (MP - QY â Mhihr Qeon). Adesea, în funcţie de originea icoanei, lângă inscripţia iniţială se adaugă şi alte inscripţii în limba locului de unde provine icoana. Un manual de la Muntele Athos pentru folosirea iconografilor propune o întreagă serie de nume pentru Hristos: „Atotputernicul“, „Izvorul vieţii“, „Mântuitorul lumii“, „Milostivul“, „Emanuil“, „Regele Slavei“ etc. Aureola Mântuitorului poartă întotdeauna inscripţia oWn (Cel ce este) aşezată deasupra capului sau de-o parte şi de alta. La fel şi pentru Maica Domnului: „Odighitria“ (Cea care arată drumul), „Împărăteasa îngerilor“, „Fecioara dulce mângâietoare“ (Vladimir), „Bucuria tuturor“, Mângâietoarea celor în nevoi“ etc.

O teologie a numelui

O schiţă a teologiei numelui se profilează în lucrarea „Păstorul lui Herma“, scrisă pe la mijlocul secolului al II-lea. În această lucrare se spune că

 „numele Fiului este mare şi minunat şi El este cel ce susţine lumea. Aşadar, dacă toată creaţia este ţinută de Fiul lui Dumnezeu, ce gândeşti de cei chemaţi de El, de cei care poartă numele Fiului lui Dumnezeu şi umblă în poruncile Lui? Vezi, dar, pe cine ţine? Pe cei care, cu toată inima, poartă numele Lui“.

Importanţa numelui la alte popoare

Puterea numelui este, într-adevăr, recunoscută în toate religiile teiste, mai ales în islam şi în numeroase culturi vechi, printre care este suficient să reţinem, spre exemplu, Egiptul, China şi lumea evreiască.

Vechii egipteni susţin că numele face parte integrantă din persoană. A-l scrie sau a-l rosti înseamnă a-i da viaţă sau a o prelungi. La chinezi, a da nume implică o luare în stăpânire a persoanei sau a obiectului în cauză. În fine, evreii au atribuit numelui lui Yahve (YHVH - „eu sunt cel ce este“, Ieşirea 3, 14), pe care numai arhiereul îl putea pronunţa, energii dincolo de orice putere de înţelegere a oamenilor. Dumnezeu este prezent şi activ în Numele Său, care trimite putere şi binecuvântarea Sa.

Se semnează autorul pe icoane?

Dincolo de „lumea“ unei simple opere de artă - artistul, creaţia sa şi privitorul -, în icoană există ceva mai mult, procesul de spiritualizare pe care icoana îl crează conduce omul spre transcendent. Dacă iconograful se dă de-o parte fără să-şi semneze numele pe lucrare, o face pentru că icoana depăşeşte atât pe pictor, cât şi pe cel care o priveşte. Absenţa realismului, caracteristică acestei arte, scoate în evidenţă procesul de spiritualizare.

Sursa: Ziarul Lumina, Limbajul icoanelor

Georgios Kordis

***

Despre culorile icoanelor

Culorile au un rol foarte important în reprezentarea subiectului. Ele sunt un limbaj simbolic, care arată lumina din interiorul obiectelor și chipurilor, mai degrabă decât coloritul lor exterior. Alegerea culorii, chiar dacă își are originea în regulile și canoanele iconografiei, are un anumit simbolism, care nu este, totuși, mereu același. De exemplu, în iconografia ortodoxă, Maica Domnului este reprezentată aproape întotdeauna în roșu sau maro, dar în icoanele din epoca primară (cele din sec. al 6-lea, păstrate la Muntele Sinai), ea este reprezentată în albastru.

Din punct de vedere teologic, era justificat. În occident, în biserica catolică, Fecioara Maria este aproape întotdeauna în albastru, pentru a arăta titlul ei de regină a cerurilor. Găsim de asemenea, o rădăcină pragmatică a acestei practici: când patronii medievali sau ai renașterii comandau tablourile, ei de asemenea erau responsabili de procurarea pigmenților. Mulți patroni, drept dar și jertfă, cumpărau lapis-ul cel scump spre a fi folosit în veșmintele Maicii Domnului. În timp, aceasta a devenit o tradiție, fiind culoarea prin care era recunoscută în occident.

Auriul simbolizează lumina dumnezeiască. Cuvântul evreiesc aour, care înseamnă lumină, este similar cuvântului latin aurum, care înseamnă aur, și care în India este considerat un mineral al luminii. De asemenea, substantivul latin oratio, care înseamnă cuvânt, trimite la cuvântul francez ”or” care înseamnă aur, și surprinzător destul, acest cuvânt este folosit în limba engleză pentru a desemna culoarea heraldică a aurului! De fapt, grecii spuneau că dacă cineva excela în oratorie, el avea o gură de aur. (Sf. Ioan Gură de Aur). Dacă aurul simbolizează lumina, putem vedea consecințele acestui fapt în modul în care auriul este folosit în iconografie, în fundal, sau aplicat obiectelor ori persoanelor.

Albastrul este asociat cerului, tainei și vieții duhovnicești, și este folosit în centrul mandorlelor în icoana Schimbării la Față și a Învierii Domnului Hristos. Albastrul închis este culoarea cel mai adesea folosită în veșmintele Pantocratorului, în roba Fecioarei Maria și ale apostolilor.

Roșul este una dintre cele mai folosite culori în icoane. Această culoare a căldurii, pasiunii, iubirii, frumuseții (în slavonă cuvântul care redă frumosul și roșul este același), viața și energia de viață-dătătoare, și din acest motiv roșul a devenit și un simbol al Învierii, al victoriei vieții asupra morții. Dar în același timp este și culoarea sângelui și a chinurilor și culoarea Jertfei Mântuitorului. El poartă o purpură, care semnifică sângele Lui vărsat pentru noi toți. Este de asemenea folosit în îmbrăcămintea martirilor, al căror sânge hrănește Biserica. Uneori icoanele au un fundal roșu, ca simbol al sărbătoririi vieții veșnice.

Roșu-portocaliu, asociat cu focul, sugerează fervoarea și curățarea sufletească.

Movul sau vișiniul este asociat cu regalitatea și divinul. Chiar și Homer a rezervat această culoare (XIX, 225) pentru cei mai înalți demnitari. Citim de asemenea în Scriptură pasajul în care Daniel primește haină de purpură drept răsplată, iar în pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, bogatul era îmbrăcat tot în purpură. Pentru bizantini, purpuriul era simbolul puterii supreme. Împărații bizantini au purtat întotdeauna purpuriu, cu excepția participării la serviciile liturgice, când se îmbrăcau în alb.

Albul se asociază cu lumea dumnezeiască, curățenia, nevinovăția și uneori cu ceea ce Biserica numește lumina necreată, arătată de Mântuitorul la schimbarea la față lui Petru, Iacov si Ioan.

Verdele semnifică vegetația pământului, fertilitatea în sens general, tinerețea, nădejdea și prospețimea. Este adesea folosit în îmbrăcămintea martirilor. Vechii iconografi au pictat pământul verde pentru a arăta de unde începe viața – precum în scenele Buneivestiri sau ale Nașterii Domnului.

Maro-ul trimite la pământul gol, la țărână, materia fără de viață și la tot ce e trecător și pieritor. Monasticismul, ca simbol al ascetismului și smereniei, al umilinței (humus), amintește de o moarte treptată pentru lume, astfel încât călugărul să devină pământ fertil pentru harul Domnului. De aici îmbrăcămintea monahilor este pictată cu umbre de maro sau negru. Folosit în combinație cu purpura împărătească a Maicii Domnului, această culoare ne amintește de natura ei omenească.

Negrul, ca și albul, absența culorii, dar în realitate negrul întruchipează toate culorile puse împreună. Simbolic, albul reprezintă unitatea luminii, în timp ce negrul este negarea luminii. Sugerează neființa, haosul, anxietatea și moartea, negrul absoarbe lumina fără să o reflecte înapoi. Dar întunericul nopții ascunde promisiunea zorilor: Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. (Facerea1,2) În icoana Nașterii Domnului, peștera, grota este neagră. La fel mormântul lui Lazăr cel înviat din morți, grota de sub Crucea Mântuitorului, Iadul în Icoana Învierii care reprezintă pogorârea la iad. 

Sursa: Vasile Calin Dragan, Despre culorile icoanelor