I
Minunat
si nesfarsit lucru este miscarea gandului. Taina de necuprins este
sufletul omului. Pentru aceasta omul este fata de sufletul sau ca un
strain, caci nu stie nici cum si-a luat inceputul si nici cum va sfarsi,
inca si peste gandurile sale nu se afla stapan.
Cine
isi va chema gandurile sale si le va aduna precum isi aduna ciobanul
oile? Sau cine va porunci sufletului sau sa nu mai fie trist si il va
asculta? Pentru aceasta multi nici macar nu cred ca au un suflet, si pe
buna dreptate, caci traiesc ca si cum nu l-ar avea.
Sufletul
omului este gandul lui, si unde ii este gandul, acolo si sufletul. De
cate ori omul rabda navaliri de la propiul suflet ca de la un crud
dusman, caci nici un dusman nu poate sa abata asupra omului atata rau ca
propiul suflet atunci cand se tulbura de nemultumire sau gelozie! Cati,
ca si Iuda, au fost ucisi de propiul suflet ca de o fiara straina si
cumplita!
De aceea omul este o faptura vrednica de plans, pentru ca pururea se afunda in minciuna si durere.
II
Om
pentru om este strain si tot ajutorul pe care il asteapta unul de la
altul este minciuna. In ceasul in care nu se asteapta se despart, si
amaraciunea si ura umplu inimile lor.
Nu
este dusman mai de temut decat omul pe care l-ai avut prieten; el stie
ranile sufletului tau si slabiciunile tale tu i le-ai facut cunoscute cu
gura ta.
Sufletul
celui gelos suspina in toata vremea pentru ca nu stie ce va face si ce
va spune cel pe care il iubeste, si banuiala stiringe inima lui ca un
cleste. Omul gelos pune intrebari intepatoare si prin raspunsurile pe
care le primeste isi sporeste rana. De se desparte - sufera si de te are
aproape - nu se linisteste. Cand tace si cand vorbeste o face pentru a
te rani.
La urma de tot, moartea ii aseaza pe fiecare in pamant - in ziua aceea pier toate gandurile lor.
III
Omul
se naste ca o faptura cu totul lipsita de intelepciune si isi petrece
primii ani din viata in neputinta si prostie. Ride si plange fara de
pricina. Daca-l impingi, cade si daca ii intinzi mana, ti-o intinde si
el pe a lui. Cine isi mai aduce aminte de vremea aceea?
Laudele si ocarile il innebunesc pe om pentru ca il fac sa nu mai stie cine este.
Omul
isi agoniseste invatatura, alearga dupa bani si cauta sa se intalneasca
cu oameni mari, si in toate acestea arata sarguinta jalnica. Se uita in
oglinda cand iese din casa si daca trece pe langa o fereastra
intunecata se uita in ea sa vada cat este de frumos si de mandru.
IV
Omul
care descopera pe Dumnezeu se trezeste ca dintr-o betie: intreaga lui
viata i se pare o pierdere de timp. Dar omul necredincios face si
vorbeste lucruri vrednice de ris: daca-i dai bani se bucura si daca il
lauzi te slujeste ca un catar.
De tanar isi paraseste casa in care s-a nascut si pleaca de-si pierde fumusetea si cinstea printre straini.
Cind
cineva iubeste pe Domnul i se infrumuseteaza fata si vorbele lui devin
placute: el pune pace in inimile celor ce il asculta, iar tacerea
lui aprinde dorul de a fi mai buni. Nu este asa omul necredincios:
frumusetea lui trezeste invidia, iar invatatura lui, atunci cand o are,
ajunge prilej de cearta si dezbinare intre prieteni.
V
Omul
alearga dupa frumusete, dar cand o afla isi raneste inima cu ea. Prin
dorintele sale omul isi inmulteste suferinta. Omul rivneste sa castige
dragostea altui om ca si el, dar cand o afla vede ca si aceasta este
desertaciune.
Plina de amaraciune este toata cautarea omului si, cand i se pare ca a aflat odihna, atunci se umple de nemultumire si tristete.
Oamenii
primesc laude unii de la altii, isi infrumuseteaza fata si cauta
viclean cu ochii pentru a casitga bunavointa cuiva. Toata pofta si toata
cautarea omului sunt pline de minciuna si de viclesug, ele cer bani si
osteneala si pregatesc o moarte urata.
Lucru gretos si apasator este omul care se lauda cu pacatele sale.
VI
Toata
pofta si dragostea trupeasca sunt ca un foc de paie; cand arde face
mare vilvataie, dar, de indata ce s-a stins, nu lasa nici jaratec, nici
caldura, ci numai scrum pe care il spulbera vintul.
Tot
asa si desfataciunile de altadata nu mai aduc nici o placere:
amintirile despre ele sunt sageti, iar ceea ce cindva a fost dulce
ajunge sa amarasca inima. Gelozia si vorbirea de rau iau locul vorbelor
de dragoste.
Femeia tineretilor tale ajunge de naste copii unui strain si amaraciunea cuprinde pe toti oamenii deopotriva.
Cu anevoie vei gasi un om care s-a facut slobod de aceasta suferinta.
VII
Fericit
cel ce a urit lumea cu tot ce este in ea, care a scapat de griji si de
datorii desarte; caci magarul salbatec ride de inteleptii din cetate.
Am
vazut batrini care se laudau cu pacatele tineretilor lor si oameni
fricosi care preamareau ispravile altora. Ce folos are pacatosul de
iubirile sale din tinerete, daca la batranete ajunge povara pentru
copiii sai?
IX
Mai fericit este cel singur, cind se gindeste la moarte, decit cel care se veseleste cu prietenii sai.
Vorbele nu pot sa ajunga la intelesul lucrurilor, dar tacerea este ca un strugure copt.
Prostii
se aduna la un loc si au intotdeauna multe prilejuri de vorba, pe cand
inteleptii fug ca nu cumva sa-si faca vazute inimile.
Fericit cel tacut si singur pentru Domnul!
X
Pentru
ce se mihneste sufletul omului si pentru ce rivneste lucruri peste care
nu poate stapani? Isi pierde vremea cu invatatura si cu citirea
cartilor si nu vede ca tot ce are de spus incape in citeva cuvinte.
Cauta
in urma, suflete, si vezi ce a fost viata ta. Unde sunt cei ce te-au
iubit si cei pentru care ai plans? Si ei, ca si tine, se tinguie pe
undeva, si viata lor, ca si a ta, se apropie cu incetul de sfirsit.
Cind
omul se pogoara in pamint duce cu sine suspine neimpartasite. Atunci
sufletul lui este gol si necunoscator, ca al unui copil ce se trezeste
din somn.
XII
La ce foloseste omului de ar avea toata intelepciunea?
Scriitorul de carti nu stie a spune ce are pe inima si mesterul de zugraveli nu-si poate infatisa sufletul pe tabla.
Om pe om nu se intelege, iar cind intelege ceva, tot dupa mintea sa face.
Numai
Duhul lui Dumnezeu, cind Se salasluieste intre oameni, ii uneste pe
toti in cugete si in vointa. Insa omul necredicios este ca un ciob
stricat si oricine calca in el se raneste.
XV
In
durere ti-ai petrecut zilele, suflete, in zbucium si minciuna. Minat de
nemultumire ca un cal iute, multe lucruri necugetate ai facut. Pacatele
tale este cu neputinta a le numara. In goana ta prin aceasta viata, ca o
piatra azvirlita, ai ranit pe multi.
Acum
stai gol in asteptarea sfirsitului tau si nu gasesti nici un cuvint
vrednic pe care sa-l spui la despărțire celor ce te-au iubit.
XVI
Cu ce voi asemana tacerea sufletului care tace inaintea Domnului sau?
Cu roua care licareste pe ses,
Cu fatul salbatic care se incalzeste in iarba,
Cu o pasare bolnava ramasa de stol,
Cu o stea de dimineata.
XXIV
Spovedania
curata dureaza cat o imbratisare, iar sufletul intunecat izvoraste
vorbe fara capat. Pentru sufletul care suspina sincer, orice mustrare e
mîngîiere, iar sufletul amestecat se tulbura chiar si atunci cind il
ajuti.
Nu te grabi sa dai sfaturi celui ce se plange cu viclesug, pentru ca o sa ti-l faci dușman.
Pocainta sincera aduce bucurie pana si ingerilor, iar plangerea celui mindru ingreuiaza sufletele celor ce o aud.
Sufletul
care si-a cunoscut pacatele se inalta ca o pasare pina la cer, iar a
celui ce se indreptateste cade ca o piatra in capul celor ce il asculta.
Mai mult curăță să auzi o spovedanie curată decât să te spovedești fără simțire.
Fiul risipitor si-a imbratisat tatal si in aceasta imbratisare au incaput toti anii lui de plangere.
XXV
Mori putin, macar din cand in cad. Omoara nevoia de a te plange cuiva. Aceasta nevoie e pricina de mare tulburare.
Sufletul
e ca un fruct care trebuie sa se coaca inainte de a fi daruit. Daca
cineva nu te intelege atunci cand taci, te va intelege si mai putin daca
vorbesti.
Nimic nu trezeste mai mult decit ceasul in care omul intelege ca e singur.
Iti este de ajuns sa asculti necazurile altora ca sa intelegi ca nu are nici un rost sa te plangi.
Singurul lucru pe care il asteapta oamenii de la noi este iubirea.
Sursa: ,,Carte de despărțire” de Savatie Bastovoi
Vedeti si:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu