Sfantul Ignatie Briancianinov: în cazul unei năluciri drăceşti omul are întotdeauna libertatea de a o accepta sau de a o respinge. Sfântul Duh nu este supus niciunei constrângeri, El acţionează cu o libertate suverană

Din cartea "Faramiturile Ospatului", scrisa de Sfantul Ignatie Briancianinov in secolul al XIX-lea, am extras un fragment ce se poate gasi in capitolul "Viata pustniceasca". Acesta ni s-a parut important, printre altele, pentru ca reveleaza cum diavolul are nevoie de libertatea si consimtamantul omului, pentru a-l face sa-i accepte inselarea. Si astazi, parca mai mult ca oricand, avem aceasta libertate cand omul poate sa faca ce vrea, sa aleaga ce vrea... dintr-un ocean de ispite care il inconjoara. Avem liberatea de a fi lipsiti de constiinta, dar nu si de a avea o constiinta, caci aceasta se incearca a fi intemnitata... 

Trebuie notat faptul că atunci când spiritul căzut caută să-i devină stăpân unui ascet creştin, nu acţionează violent, ci încearcă să-l ducă la acceptarea nălucirii pe care i-o sugerează. Odată ajuns aici el îl ia în stăpânire pe cel ce şi-a dat consimţământul. Vrând să descrie modul în care îngerul căzut îl atacă pe om, proorocul David se exprimă foarte precis când zice: “pândeşte ca să apuce pe sărac, pândeşte pe sărac ca să-l tragă la el” (Ps. 9, 29).

Fiind Dumnezeu, Sfântul Duh nu este supus nici unei constrângeri, El acţionează cu o libertate suverană. Ca Dumnezeu El vine în momentul în care omul, umilit şi smerit, nu se aşteaptă. Dintr-odată El îi schimbă felul de a gândi şi de a simţi. Prin intervenţia Sa îi cuprinde voinţa întreagă şi toate facultăţile fară a-i lăsa posibilitatea să reflecteze la ce se întâmplă cu el.

“Când harul Sfântului Duh coboară asupra unui om, nu-i arată acestuia anumite lucruri obişnuite sau sensibile, ci îl învaţă în taină ceea ce înainte nici nu şi-a închipuit. Atunci mintea este iniţiată tainic în misterele ascunse şi sublime pe care, cum spune dumnezeiescul Pavel, ochiul omului nu poate să le vadă şi mintea nu poate să le cuprindă… Până ce rămâne la măsura propriilor sale puteri şi nu este unită cu Domnul, mintea omenească raţionează în limita capacităţilor sale. Dar atunci când este unită cu focul dumnezeirii şi cu Sfântul Duh, ea este în întregime pătrunsă de Lumina dumnezeiască, ea devine pe de-a întregul lumină, ea se aprinde cu focul Sfântului Duh, ea se umple de cunoaşterea lui Dumnezeu. In acest foc divin, ea nu poate gândi la sine, nici la cele înconjurătoare”. 

Aşa-i spunea Sfântul Maxim Capsocalivitul Sfântului Grigorie Sinaitul.

Dimpotrivă, în cazul unei arătări drăceşti, omul are întotdeauna libertatea de a se pronunţa asupra lor, de a le accepta sau de a le respinge. Se vede clar intenţia diavolului de a-i înşela pe sfinţii lui Dumnezeu.

Intr-o zi, pe când Pahomie cel Mare trăia în singurătate, departe de forfota mănăstirii, diavolul i-a apărut într-o puternică lumină şi i-a zis:

 “Bucură-te Pahomie. Eu sunt Hristos şi am venit la tine ca la un prieten”. 

Sfântul a meditat şi a zis:

 “Venirea lui Hristos este întotdeauna însoţită de bucurie, frica lipseşte, în acel moment dispar toate gândurile omeneşti; mintea se fixează în întregime asupra obiectului viziunii. Dar eu, văzând ceea ce mi s-a arătat, sunt plin de tulburare şi de teamă; acesta nu-i Hristos, ci satan”. 

După această reflectie, Sfântul i-a spus arătării cu hotărâre:

 “Pleacă de la mine, satano. Blestemat să fii şi blestemate să fie arătările tale şi planurile tale viclene şi rele”. 

Diavolul a dispărut imediat umplând chilia de un miros greu.

Omul care se găseşte la măsura înţelepciunii trupeşti şi care n-a câştigat o manieră spirituală de a înţelege firea omenească căzută, nu se poate opri de la a-şi preţui într-o oarecare măsură lucrările sale şi a-şi recunoaşte o oarecare valoare, chiar dacă vorbeşte sau se poartă aparent smerit. Adevărata umilinţă este străină înţelepciunii trupeşti, ba este chiar imposibilă pentru aceasta; umilinţa este apanajul cunoaşterii duhovniceşti. Sfântul Marcu Ascetul spune: 

“Cine nu se recunoaşte dator faţă de fiecare poruncă a lui Hristos, citeşte legea dumnezeiască într-un chip trupesc neînţelegând cele ce spune, nici cele pentru care dă adeverire (1Tim. 1, 7); de aceea îşi închipuie că o pot împlini prin faptele lor”.

Reiese din cuvintele acestui Sfânt Părinte că cel ce-şi atribuie oarecari fapte bune se află în orbire sufletească. Diavolul se foloseşte de această stare de orbire pentru a ne face să cădem în părere de sine, în închipuire. Pentru îngerul căzut concepţia falsă şi orgolioasă a creştinului este o bună pradă; pe o asemenea concepţie el îşi încopciază fără dificultate propria lui înşelare. Prin această amăgire el îl supune pe om puterii sale şi-l aruncă în ceea ce se cheamă nălucire diavolească. Exemplele amintite mai înainte arată că toţi cei ce s-au lăsat duşi în rătăcire se considerau vrednici de a vedea îngeri, altfel spus atribuindu-şi o anumită valoare. Omul trupesc şi firesc nici nu poate judeca altfel. De aceea Sfinţii Părinţi au spus în unanimitate că viaţa pustnicească îi pierde pe asceţii care nu sunt suficient formaţi duhovniceşte şi care n-au experienţa harului.

Este folositor a vedea atitudinea lui Varsanufie cel Mare şi a însoţitorului său în asceză, Ioan Profetul (ei erau închişi în mănăstirea avvei Serid) faţă de cei zăvorâţi şi de isihasm. Toţi fraţii mănăstirii acesteia, sau cea mai mare parte dintre ei, erau povăţuiţi de învăţăturile acestor doi mari slujitori ai lui Dumnezeu plini de Duh Sfânt. Chiar egumenul, avva Serid, pe care Varsanufie cel Mare îl numea fiul său, era călăuzit de el. Serid îi slujea bătrânului sfânt care trăia în chilia sa fără a ieşi afară. Varsanufie nu primea pe nimeni, cu excepţia lui Serid, şi prin intermediul acestuia dădea răspunsuri scrise altor fraţi. Povăţuiţi prin sfaturile acestui om inspirat de Dumnezeu, fraţii din mănăstire făceau rapide şi mari progrese duhovniceşti. Mulţi dintre ei deveneau capabili de a duce o viaţă zăvorâtă, spre care erau chemaţi de către Dumnezeu care le cunoştea dinainte aptitudinea.

Astfel Varsanufie cel Mare i-a prezis lui Ioan de Beerşeba că Dumnezeu l-a hărăzit pentru singurătate. După ce l-a pregătit pe acest călugăr printr-o viaţă după poruncile evanghelice, dusă în sânul comunităţii călugăreşti şi în focul ascultării, la timpul voit de Dumnezeu a intrat în recluziune. Corespondenţa dintre Varsanufie şi Ioan de Beerşeba ne arată că după intrarea în recluziune, Ioan a fost încercat de gânduri pătimaşe. Alţi călugări care au cerut pemisiunea să trăiască în singurătate, au fost tulburaţi încă înainte de gânduri pătimaşe; totuşi viaţa singuratică nu le-a fost interzisă.

Din contră, avva Dorotei care se distinge printr-o înţelepciune atât profană cât şi duhovnicească, şi prin darul său de a-i conduce pe alţi călugări, şi care a făcut proba acestui dar spiritual, avea tendinţa de a le interzice celor doi bătrâni purtători de duh însingurarea, în ciuda dorinţei lor arzătoare.

“Singurătatea, le spune el, îi dă omului prilej de mândrie atâta vreme cât el n-a devenit stăpân pe sine, adică n-a ajuns la nepătimire. Numai atunci când omul şi-a luat asupra sa propria-i cruce este vorba de o viaţă singuratică autentică. Aşadar, când tu vei avea milă pentru semenul tău, vei primi ajutor; dar dacă tu te vei reţine de a-l compătimi sub motiv că vrei să te ridici spre ceea ce depăşeşte măsura ta, să şti că vei pierde şi ce ai. Deci nu te întoarce nici spre interior, nici spre exterior, ci ţine-te la mijloc şi înţelege care este voia Domnului, căci “zilele rele sunt” (Efes. 5, 16-l7).

Iată sensul cuvintelor mele: nu te hazarda retrăgându-te în singurătate, dar nu te neglija nici fiind înconjurat de greutăţile lumii acesteia; iată calea de mijloc, lipsită de riscul căderii, în singurătate trebuie să ai umilinţă, iar în mijlocul greutăţilor trebuie să fii atent cu tine însuţi şi să-ţi controlezi gândurile. Toate acestea nu sunt doar pentru un timp. Fiecare trebuie, cu ajutorul harului dumnezeiesc, să rabde ceea ce i se întâmplă. Cu cât un om este mai smerit, cu atât face mai mare progres. Câtă vreme nu eşti experimentat, rămâi în chilia ta şi vei scăpa de necazuri. Dacă înainte de vreme vei respinge toate încercările, vrăjmaşul nu-ţi va da pace, ci te va tulbura, până ce te duce în situaţia să zici: “era mai bine pentru mine de nu m-aş fi născut”.

Avva Dorotei, cunoscut ca şi sfânt în Biserica universală, este unul dintre marii scriitori ascetici. El a vieţuit printre fraţii mănăstirii de obşte a lui avva Serid, iar după moartea învăţătorului său şi-a întemeiat propria lui mânăstire, devenind egumen.

Sfântul Ioan Scărarul subliniază faptul că cei înclinaţi înspre mândrie sau înspre alte patimi sufleteşti, nu trebuie în nici un caz să aleagă singurătatea, ci mai curând să rămână printre fraţi şi să se mântuiască prin împlinirea poruncilor: căci orice fel de vieţuire, fie în pustie, fie în obşte, este plină de binecuvântare atunci când este conformă cu voia lui Dumnezeu şi când ţinta este să-i fie plăcut Lui.

O însingurare prematură oferă teren prielnic nălucirilor diavoleşti; nu numai celor vizibile, ci şi celor mentale sau morale, care nu se manifestă în exterior şi care sunt mult mai periculoase decât primele, căci se tămăduiesc greu şi adesea nu te poţi îngriji de ele. Acest fel de năluciri care se întemeiază pe mândrie sunt numite de către Sfinţii Părinţi părere de sine. Datorită lor un ascet poate avea o falsă părere despre realitatea spirituală şi chiar despre el. Datorită afinităţii şi interacţiunii ce există între minte şi inimă, şi între inimă şi minte, o concepţie şi o contemplaţie falsă este însoţită totdeauna de simţirile suave, dar mincinoase, ale inimii. Acestea se nasc din lucrarea conjugată a unei fine senzualităţi şi a unei subtile mândrii. Cei atinşi de această formă de nălucire ajung propovăduitorii unei învăţături ascetice greşite şi uneori sunt chiar iniţiatorii de erezii pierzându-se pe ei şi pe cei ce-i urmează.

In cel de-al cincizecişicincelea „Discurs”, Sfântul Isaac Sirul relatează cum un adevărat Malpas care ducea în singurătate o viaţă ascetică foarte strictă, pe punctul de a atinge o stare duhovnicească elevată, a căzut în mândrie şi în nălucire drăcească, devenind întemeietorul şi conducătorul sectei Messalienilor.

Multe cărţi s-au scris în starea de nălucire numită “părerea de sine”. Când sunt citite, se întrevede în ele prezenţa unei fine senzualităţi şi o subtilă mândrie care produce, asupra oamenilor orbiţi spiritual şi plini de patimi, o desfătare pe care el o consideră pregustare a harului Sfântului Duh. Nu înţeleg, nenorociţii, că ei se desfătează de mirosul subtil al patimilor ce trăiesc în ei, luându-l în orbirea lor sufletească drept parfum al harului. Ei nu-şi dau seama că numai sfinţii sunt în stare să guste o bucurie cu adevărat duhovnicească si că bucuria duhovnicească trebuie să fie precedată de pocăinţa şi curăţirea de patimi, că păcătosul nu este în stare să perceapă o bucurie spirituală, că trebuie să te recunoşti nevrednic de o asemenea bucurie, să o respingi dacă începe să te cuprindă, să o refuzi ca şi cum nu ţi-ar conveni, ca o orbire evidentă şi fatală, ca o subtilă mişcare a vanităţii, mândriei şi voluptăţii.

In vremea noastră şi în ţara noastră, viaţa pustnicească într-un loc pustiu poate fi socotită de-a dreptul imposibilă şi zăvorârea ca foarte dificilă, mai periculoasă şi impracticabilă decât în oricare altă vreme. In toate acestea noi trebuie să recunoaştem voia lui Dumnezeu şi să I ne supunem. Dacă vrei să fii un isihast plăcut lui Dumnezeu să iubeşti liniştea şi, din toată puterea, obişnuieşte-te cu ea.

Nu-ţi permite vorbe deşarte nici în biserică, nici în trapeză, nici în chilie; nu-ţi permite să ieşi din mănăstire, decât în caz de extremă necesitate şi pentru scurt timp.

Nu-ţi permite să faci cunoştinţă, mai ales apropiată, cu alte persoane, nici în mănăstire, nici în afara ei; nu-ţi permite să fii familiar cu oamenii şi fugi de distracţiile vătămătoare. Consideră-te ca un pelerin străin, atât în mănăstire cât şi în întreaga viaţă şi atunci vei deveni un isihast, un pustnic, un anahoret plăcut în ochii lui Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu va vedea că tu eşti în stare să trăieşti în pustie sau zăvorât, El te va conduce pe căile inefabile ale judecăţii Sale, spre linişte şi singurătate, cum a făcut cu Sfântul Serafim de Sarov, sau îţi va rândui o recluziune, cum a făcut fericitul Gheorghe zăvorâtul în mănăstirea Zadonsk.

Din:  Sfantul Ignatie Briancianinov Faramiturile Ospatului
VIAŢA PUSTNICEASCĂ