Sfântul Sofronie Saharov - Cuvântul cel de pe urmă al Starețului Siluan acesta este : "mare, este un singur lucru: a se smeri, a înfrânge mândria care împiedică a iubi"

MANTUIREA PRIN DRAGOSTE, 

IAR NU PRIN BOGATIA CUNOSTINTELOR INTELECTUALE

“Din nou şi din nou, mulţumesc lui Dumnezeu, Care îmi dă bucuria să mă întâlnesc cu voi…

Oricât de bună ar fi şoseaua, şoferul tot mereu trebuie să regleze mersul automobilului: să schimbe viteza, să modifice puţin direcţia sau să se întoarcă ş.a.m.d. Aşa şi cu viaţa noastră: deşi înaintea noastră drumul ne este însemnat de Părinţi, de Apostoli şi de însuşi Hristos, totuşi mereu suntem nevoiţi să ne ţinem maşina pe acea linie care trebuie ţinută, pentru a nimeri ţelul nostru de pe urmă.

Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor nou veniţi că nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieţii noastre – iată ce ne mântuieşte. Mântuieşte acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: Să vă iubiţi unul pe altul. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoştinţe. Dimpotrivă, porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a „căuta” şi a deţine deplinătatea cunoaşterii – acea deplinătate care este însuşi Domnul. Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoaşterea absolută, totuşi nu în ea constă mântuirea, ci în chipul vieţuirii. Voi aţi observat deja că eu nu am rânduială cronologică în discuţiile mele cu voi, în ce priveşte anume subiecte mai înainte hotărâte, aşa cum se obişnuieşte în şcolile teologice. Dar aşa curge viaţa.

Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor că deşi noi împărţim truda în fizică şi intelectuală, totuşi unimea şi mântuirea vin numai prin dragoste. Şi cât de amar îmi este să observ că în noi trăieşte o cumplită înclinaţie către dominare şi către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos – şi aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situaţia unde oamenii în exterior sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţat să iubească.

Ieromonahul Simeon, poetul athonit : "Prin iubire cade dictatura patimilor"

Oamenii nu ştiu cum să iubească. Un părinte al Bisericii spune: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Astăzi, oamenii vor să facă ce vor, dar, mai ales, să nu iubească. De ce ? Pentru că se tem. Nu vor să aibă obligaţii. Vor doar să consume şi să-şi poarte colecţia de măşti consumeriste. Şi ştii cât suferă ?

Μοnahul Moise Aghioritul despre eriminia cuvântului "monah" - "cel care și-a dăruit întreaga inimă lui Dumnezeu"

Anumiți cercetători spun că cuvântul monah conține sensul din Vechiul Testament de: "cel neîmpărțit, cel cu inima întreagă, care este ațintită permanent către Dumnezeu".

Credinciosul poate răspunde cunoașterii profunde a unicității singurului Dumnezeu doar prin punerea în lucrare a tuturor puterilor lui, a posibilităților și chemării la deplinătatea iubirii lui.

Orientarea continuă și permanentă a ființei umane către Dumnezeu este caracterizată drept simplitate. Viețuirea ascetică și înfrânarea dăruiesc unitate lăuntrică și caracterizează prietenii adevărați ai lui Dumnezeu, ca fiind oameni simpli, nu simpliști.

În alt sens, monah este cel care are atenția totală la Dumnezeu: „sunt unul, unic, singuratic, dăruit întreg lui Dumnezeu”.

În aramaică, siriacă și coptă, monah este „cel ales, unul, ascet, luptător”.

Sfântul Dionisie Areopagitul numește monahi pe cei care au o viață deplină și unitară în sfintele slujbe, uniți fiind într-o dumnezeiască monadă și iubitoare de Dumnezeu desăvârșire.

Monahul își îndreaptă permanent viață spre Dumnezeu. Chemarea monahului este să se unească cu Dumnezeu, să se îndumnezeiască.

Avva Alona spune:

„dacă omul nu spune în inima lui că numai el și Dumnezeu există în această lume, nu va afla odihnă". 

Este vorba despre o sfântă singurătate, și nu o înstrăinare bolnăvicioasă.

Nicidecum nu există elementele neprieteniei și neiubirii de oameni, ci conține cunoașterea de sine și iubirea de Dumnezeu. Monahul se roagă pentru toți frații și este cu neputință să nu îi iubească pe toți oamenii.

Așadar, cu toate că monahul adevărat este singur, el nu suferă de singurătate. În timp ce omul contemporan, al marilor orașe cosmopolite, care se întâlnește zilnic cu o mulțime de oameni, suferă groaznic de o singurătate cumplită.

Un alt sens din lumea antică greacă pentru cuvântul monah este acela de „independent, liber, cel retras, cel singuratic”. Mai târziu a căpătat sensul de „cel necăsătorit”, dar și al celui cu o singură haină: „monahiton”.

Personal, îmi place erminia cuvântului monah ca fiind cel care și-a dăruit întreaga inimă lui Dumnezeu, având unitate lăuntrică și deplină dăruire lui Dumnezeu, fără a fi împărțit.

În altă interpretare, siriacă, monahul este cel care alege de bunăvoie să nu se căsătorească, având un mod de viață diferit și o relație specială cu Unul Născut și Cuvântul lui Dumnezeu.

În textele ebraice monah înseamnă și unic, cel pe care l-a ales Dumnezeu, cel dăruit în întregime împlinirii voii dumnezeiești, cu care de multe ori logica omenească intră în contradicție.

Dumnezeu este Unul și omul lui Dumnezeu este unul, unul există pentru celălalt, unul se exprimă în funcție de celălalt. Este vorba de o imagine minunată, măreață și impresionantă.

În cele din urmă, „monah” înseamnă „singur”? Singur, dar nu autonom și despărțit de frații săi. Viața monahală lăuntrică trebuie să relaționeze cu însingurarea lăuntrică.

Sfântul Macarie Egipteanul spune că :

„monah este cel singur, care nu are însoțire cu femeie, cel ce a lăsat toate ale lumii, adică și lucrurile lumești, dar și grija lumească. Monah este cel care Îl cheamă pe Dumnezeu neîncetat, luptându-se să aibă un singur gând, permanent întors spre Dumnezeu, neprimind gândurile răutății...”

Sursa: Traducere de către Monahia Agatha, Mânăstirea Dragomirna, după Diakonima,  Τι σημαίνει μοναχός;

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "În timp ce patimile leagă mintea de lucrurile materiale, iubirea lui Dumnezeu dezleagă mintea de această legătură". "Omul care nu a fost lovit în viața sa duhovnicească este un imatur, un om neformat"

Patimile care stăpânesc mintea o leagă de lucrurile materiale și, după ce au despărțit-o de Dumnezeu, o fac să se îndeletnicească cu ele.

În acest cap, Sfântul Maxim [Mărturisitorul] continuă ideea, spunând că trebuie să-ți descoperi patimile, pentru că, altfel, îți vor lega mintea de lucrurile materiale. De exemplu, cândva ai căzut la examene, și îți aduci aminte de asta în tot felul de momente, și te întristezi. Trebuie să înțelegi că înlăuntrul tău există o patimă. Dacă n-o găsești, n-o să ți se șteargă amintirea eșecului, și după cincizeci de ani, dacă ți se va mai întâmpla ceva, dacă te va mai întrista sau răni cineva, îți vei aminti că ai căzut cândva la examene. Te vei gândi: "Dacă aș fi reușit atunci, nu m-aș întrista acum". Din această stare se va naște înlăuntrul tău un întreg șir de gânduri care te vor depărta de Dumnezeu.

Ca să te izbăvești de toate acestea, trebuie ca patima să fie ștearsă, fiindcă patima este materia care nu lasă mintea liberă, o ține legată. Fii însă atent: patimile nu leagă mintea de ele însele, pentru că mintea este înrudită cu Dumnezeu, în timp ce ele sunt o răutate pătrunsă în sufletul tău, o inclinație vinovată, iar dacă mintea ta se îndreaptă către patimă, încet-încet îți dai seama de ea și o vei război.

Părintele Iosif Vatopedinul: "să nu uiţi cine eşti cu adevărat!", " Vă rog, aprofundaţi-vă legătura cu Dumnezeu!"

Fraților, rugaţi-vă pentru iubire câtă vreme sunteţi încă în trup! Deci nu abandonaţi! Câtă vreme sunteţi vii, străduiţi-vă constant să vă agăţaţi de Harul Divin. Vă rog, ștergeți de tot imoralitatea voinţei voastre. Datoria noastră este să Îl iubim pe Dumnezeu. Nimic altceva!

Nu uita niciodată cine ești cu adevărat

Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, pentru că memoria mi-a slăbit. Nu renunţ la rugăciune, vă promit. Pentru că nu pot să vă mai ofer altceva. Cu prima ocazie mă voi ruga pentru voi. Nu este egocentrism. Încerc să mă rog, dar uneori nu reuşesc. Insist să mă concentrez asupra voastră, dar neruşinarea mă copleşeşte acum. Te rog, Doamne, Tu m-ai chemat, Tu m-ai îmbrăcat aşa. Te rog, Doamne, nu mă părăsi, ajută-mă!

Cuvinte de folos de la Părintele Sofian Boghiu despre diferite capcane spirituale, însușirile trăirii ortodoxe, semnele vremurilor din urmă, importanța duhovnicului, credința tinerilor, monahism și rugăciunea inimii

Părintele Sofian Boghiu: "Dacă vreți să aveți folos dintr-un cuvânt duhovnicesc, trăiți-l"

P. Sofian Boghiu - Cuvinte de folos

Transcrierea interviului realizat în primăvara anului 2000 

și revizuit și completat în martie-aprilie 2002

- Părinte Arhimandrit, cum să înțelegem cuvântul Sfântului Siluan Atonitul: "ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui"?

E un cuvânt mai greu acesta. Iadul e lumea aceasta. Eu am aflat - deci nu este deloc o noutate - că iadul nu este undeva în afara de pământ, este pe pământ și este undeva chiar în pământ. Si aceasta am aflat-o din Catavasia a 6-a a Învierii, care spune asa: "pogoratu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului".

Mântuitorul, după ce a fost răstignit pe cruce, sufletul Său a coborât în iad și de acolo a scos pe toți cei care erau condamnați la osândă, și erau acolo, în pământ, în iad. Acolo a fost Mântuitorul. Trupul Sau, după cum știm, a fost prohodit și îngropat, pus sub peceți, iar sufletul Lui a coborât în iad. Si este o cantare, pe care o cantam noi în Biserică:

 "În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins". 

Adică Mântuitorul este prezent în aceste locuri după moartea Sa pe cruce. Si Mântuitorul a coborât la iad și scoate din întunecimile iadului - e o lupta; îngerii luptă cu Belzebuth - pe toți cei care L-au așteptat.

Deci iadul este în pământ și pe pământ, încât noi suntem obișnuiți cu el. Iadul și-l fac mulți dintre trăitorii acestei vieți, prin viața pe care o duc, încât iadul devine descurajant, devine nimicitor.

A suporta iadul pe pământ cu aceasta încredere în Dumnezeu este un lucru foarte necesar pentru viața noastră. Trăim cu aceasta încredere, că iadul va avea un sfârșit și vom putea fi liberi, și vom putea să ne ocupăm de viața noastră lăuntrică, cu toată descurajarea pe care o aduce diavolul, pentru că el este și în iad, este și în lume. Este prințul lumii care a câștigat foarte mulți pământeni pentru împărăția lui. Si toți care suntem în lume diavolul ne vânează și dacă se poate ar vrea să ne acapareze pe toți să ne atragă în împărăția lui, în împărăția morții. Însă, cu ajutorul lui Dumnezeu rezistăm și învingem această tendința lacomă a diavolului, de a cuceri fapturile lui Dumnezeu.

Diferite capcane spirituale

- Părinte Sofian, pentru un tânăr care dorește să se apropie de Biserica pot apărea diferite capcane spirituale și am dori să ne spuneți câteva cuvinte despre trei dintre acestea. Prima ar fi pietismul. Unii definesc pietismul ca un amestec sentimentalist de superstiții și exagerări ale unor lucruri neimportante. Ce ne puteți spune de pietism și cum să ne ferim de acest lucru?

Noi urmărim în viața noastră creștină să ne menținem pe linia aceasta a Ortodoxiei, care este lumina credinței noastre, a credinței în Hristos care știm că ne conduce clar în Împărăția lui Dumnezeu. Celelalte surogate ale Ortodoxiei nu le luăm în seamă și le recomand și tinerilor să nu alunece în superstiții și în astfel de mișcări cum este pietismul. Pietatea, evlavia adevărată a Ortodoxiei, aceasta este calea care trebuie să o urmeze un tânăr care vrea să ajungă în Împărăția lui Dumnezeu. Nu mă interesează un altfel de pietism, de aceea nici nu vorbesc despre el.

- O alta ispita ar fi intelectualismul, în care credință apare ca o problemă interesantă de cultură și nu neapărat ca un act de trăire.

Cultura aceasta, oricât ar fi ea de înaltă, este amestecată cu mândrie, și mândria este aruncată în lume de duhul minciunii care este diavolul. Diavolul este foarte savant, știe foarte multă filosofie, și știe și foarte multă teologie, și impresionează prin știință lui, dar știința lui îl tine mereu rece față de Dumnezeu, mintea lui este încremenită în cunoașterea pe care o are, ca și prietenii săi, oamenii intelectuali, mai ales atei. Știu toate și rămân mai departe închiși în știința lor fără nici o deschidere către Dumnezeul Cel Viu. Rămân închiși în aceasta știință și impresionează pe cei din jurul lor și pe ai loc, care au aceeași preocupare și care sunt morți pentru Dumnezeu și pentru ei înșiși.

Cu toată această filosofie a lor, și această intelectualitate înaltă sunt ca o trâmbiță care sună puternic, dar lumea nu este atrasă de ea, nu are o melodie anume, ceva care sa placă, ci un strigat, adeseori uscat. Încât, acest intelectualism, când vine în contact cu credință creștină și cu trăirea creștină, această înaltă filosofie, adeseori nu se împacă cu creștinismul în general și cu trăirea creștină în special. Le refuză și îi convine să rămână în această uscăciune intelectuală cu care, cei care au crescut în această uscăciune, sunt mulțumiți, să asculte această depanare de cunoștințe și de probleme ale intelectului, ale minții, și, deși nu-i mulțumește, rămân mereu uscați, în aceasta formă de cunoaștere seacă.

Gheron Iosif Isihastul: "aceasta este cu adevarat lipsa de care suferim noi, oamenii veacului al optulea, adică faptul de a nu recunoaște unul altuia harisma sa"

Faptele bune, milosteniile și toate bunătățile din afară nu potolesc aroganța inimii, ci lucrarea minții, durerea pocăinței, zdrobirea și smerenia, acestea smeresc cugetarea neastâmpărată.

Nu-ți lasă mintea nelucrătoare, ca să nu învețe cele rele. Nu o lăsa să privească la defectele celorlalți, deoarece, fără să-ți dai seama, te vei face împreună-lucrător cu cel viclean și nepricopsit în fapta bună. Să nu te aliezi din neștiință cu vrăjmașul sufletului tău.

Nu descoperi greșeala celuilalt ca să te îndreptățești pe tine, deoarece îndată Harul, care până acum te acoperea, le va descoperi pe ale tale. Cu cât tu îl acoperi cu dragoste pe fratele tău, cu atât Harul te va îmbrățișă și te va păzi de clevetirea oamenilor.

Cuvinte si intamplari minunate din viata Sfantului Gavriil Georgianul cel nebun intru Hristos

Vedeti si:

 Viata Sfantului Gavriil Georgianul cel Nebun intru Hristos. Inregistrare VIDEO INEDITA cu SFANTUL GAVRIIL Georgianul

APOFTEGME

Într-o zi două surori, Nana și Manana l-au întâlnit pe Părintele Gavriil în oraș și s-au dus să-i ceară binecuvântarea. Dar, pentru că pământul era noroios din cauza ploii, ele s-au hotărât să nu îngenuncheze, cum se face de obicei, ci doar să facă o metanie mică. Când au făcut așa, au fost surprinse să-l vadă pe Părintele Gavriil că îngenunchează în noroi, în așa fel încât ele să-i poată urma exemplul. Le-a binecuvântat în această poziție și, făcându-le cu ochiul le-a spus: "unu zero pentru mine". Părintele Gavriil n-a făcut aceasta precum un copil răutăcios, care e bucuros sa le joace o festă, ci le-a arătat printr-un act de smerenie și de închinare reciprocă că, atunci când veneram cu adevărat o persoană, nu trebuie să dam înapoi pentru nicio circumstanță materială.

*

Într-o zi când Catholicos-Patriarhul Ilia II a venit la mănăstirea Samtavro, Părintele Gavriil a apărut cu coroana sa aurită pe cap, pe care o purta uneori pe străzi când stătea la Tbilissi. După ce Părintele Gavriil a luat binecuvântare de la Patriarh, acesta l-a întrebat dacă coroana este de aur. Părintele Gavriil a răspuns: "Oh, nu! Dacă era în aur as fi fost decapitat de mult timp." Atunci s-au privit amândoi cu dragoste frățească.

*

Gândul Părintelui Gavriil era mereu la Dumnezeu. De fiecare dată când vedea pe cineva zicând rugăciunile rapid, începea să-l mimeze: "Tra-ta-ta-ta-ta, ra-ta-ta-ta-ta...", și spunea: "Tu spui rugăciuni sau citești jurnalul? Parcă faci ca o mitralieră! Rugăciunile trebuie spuse cu frica lui Dumnezeu și cu profundă venerație! Gândește-te în fata Cui te afli! Cui vorbești tu?  Hristos este mereu invizibil prezent. Hristos este în mijlocul nostru!"

*

După Sfânta Liturghie, Părintele Gavriil se ducea în curte unde era înconjurat de credincioși și vorbea cu ei. Nu lăsa pe nimeni niciodată fără răspuns la problemele sale. Si se mira să vadă până în ce punct ceea ce spunea se și realiza.

*

Maica Parascheva care îl îngrijea pe Părintele Gavriil în chilia sa povestește: "Eram în chilia Părintelui Gavriil când cineva a venit și a cerut un pahar cu apă. Pentru că nu era apă curentă la robinet, l-am îndrumat spre trapeză, ca să nu-l deranjez pe stareț. Dar el m-a dojenit spunând: "Cum poți tu să te lipsești de șansa de a fi milostivă față de fratele tău? Aleargă repede! Un simplu pahar de apă dat cuiva însetat este o faptă mare înaintea lui Dumnezeu".".

*

Părintele Gavriil nu voia să-și impună voința când era vorba de a orienta viața oamenilor, ci ținea să le respecte libertatea. Spunea: "Omul trebuie să-și binecuvânteze calea prin decizii raționale. Calea sa depinde de ceea ce alege. Dumnezeu a dat omului voința liberă. Cine sunt eu ca să intervin?"

*

Într-o zi un călugăr l-a întrebat pe Părintele Gavriil despre semnificația postului. "Un moment!", i-a spus Starețul și a început să enumere toate păcatele călugărului din tinerețile sale. Călugărul nedumerit a căzut în genunchi și a cerut iertare. Atunci Părintele Gavriil bucuros a vrut să-l ospăteze. Călugărul cu inima străpunsă i-a spus: "Cum pot sa mănânc într-o astfel de stare?"."Pai asta este exact sensul postului: când te pocăiești tânguindu-te pentru păcate, nu te mai gândești la mâncare".

Marius Iordachioaia despre crestinismul de azi care adopta teologia lui Isav, cel ce si-a vandut binecuvantarea pe un blid de linte fiarta

Civilizaţia contemporană, este o slăbănogeală asistată tehnologic. Şi nu doar asistată, ci accentuată continuu până la moartea silenţioasă a sufletului, moartea survenită în clipa desăvârşirii sentimentului că paralizia este firescul, normalitatea... Paralizia sufletească nu este un accident al progresului tehnologic, ci chiar scopul acestuia. Pentru că nu poate vindeca paralizia, lumea a „vindecat” patul. I-a pus roţi şi computer, făcându-l să preia funcţiile inactive ale omului...

Pe de altă parte, iată cum arată episodul evanghelic în montare bisericească actuală: prietenii paraliticului nu sunt credincioși care îl duc la Iisus Cel Înălţat, ci infirmieri religioşi plătiţi de Stat pentru a acorda celor cu nevoi spirituale, asistenţă religioasă. Aşa cum mărturisea un episcop grec contemporan biserica a devenit tot mai mult, datorită cârdăşiei cu Statul, un apendice al sistemului de asistenţă socială. 

Modelul parohial a rămas bizantin, ca atunci când Biserica furniza cetăţeni Imperiului creştin. Paradoxul este că, nemaitrăind într-o societate creştină, Biserica furnizează cetăţeni Imperiului lui Mammona. Ca şi cum i-am spăla pe copiii noştri ca să poată plonja mai eficient, mai eficient din punct de vedere al murdăririi, în mocirlă. 

Ortodoxia contemporană e condamnată să fie una cât mai riguros monahală sau să dispară. Contextul o impune. Ca paraliticul de azi să ajungă la Iisus Cel Înălţat prietenii lui trebuie să fie monahi, să nu aparţină lumii, iar paraliticul să parcurgă un drum ascetic: trebuie să înceapă prin a renunţa la toate „protezele” sufleteşti cu care îl asistă Statul ca să nu-şi  simtă păcatele şi paralizia. Pe scurt, ca să ajungi la Iisus trebuie să ieşi din tine, cetăţeanul european. Nu în sens geografic, ci spiritual, cultural, politic şi social. Pentru că Ortodoxia este o altă lume şi o altă viaţă în cel mai concret înţeles.

În ciuda conservării sale structurale, modelul parohial de azi nu este cel al Bisericii primare. Aceea acoperea toate nevoile, inclusiv cele materiale, ale obştii. Astăzi, partea materială a vieţii a fost cedată Statului anti-hristic. Iar, odată cu ea s-a pervertit şi administraţia bisericească. Mereu, trădarea vine de la cei care ţin punga Bisericii. O pungă în care e trotilul spiritual al Mamonei şi al cărui fitil, Statul, e mereu pregătit să-l aprindă dacă Biserica mişcă în front. Şantajul politic din vremea dictaturii comuniste a fost înlocuit cu cel economic.

Şi, inevitabil, creştinul contemporan e scindat: cu sufletul în Biserică şi cu trupul în societatea antihristică. Trăim bisericeşte un bizantinism anacronic, într-o concordie Biserică-Stat bazată exclusiv pe interese pecuniare. Căci, duhovniceşte, nu se poate clădi nimic pe compromis.

Am auzit un ierarh care spunea poporului, „corect teologic”, să mulţumească lui Dumnezeu pentru că majoritatea românilor au totuşi un acoperiş şi ce mânca. DAR, CÂND PREŢUL ACESTORA ESTE COMPROMISUL, CÂND ACESTEA SUNT OBŢINUTE PRIN LAŞITATE ŞI OPORTUNISM, CÂND ELE ÎNSEAMNĂ CA PREŢ MORAL O DEROGARE nu doar DE LA EXIGENŢELE EVANGHELIEI, CI DE LA EVANGHELIA ÎNSĂŞI, A MULŢUMI LUI DUMNEZEU PENTRU ELE DEVINE UN ACT DE BATJOCURĂ. E teologia lui Isav, cel care şi-a vândut binecuvântarea de întâi născut pe un blid de linte fiartă. Şi la acestă teologie nu se ajunge prin pervertirea învăţăturii, ci prin inadecvarea iconomisirii ei în context. Creştinul contemporan merge la biserică să ia iertarea de păcate ca să-şi poată conduce patul motorizat pe căile lumii. Inevitabil în felul lumii, pentru că altfel nu are acoperiş şi hrană. În aceste vremuri între IERTAREA PĂCATELOR ŞI VINDECAREA TRUPEASCĂ s-a produs în ecuaţia evanghelică o schismă: Biserica iartă, dar nu poate continua cu vindecarea unui trup pe care-l abandonează lumii, prin modul parohial de chivernisire duhovnicească. De aceea repet: numai modelul monahal poate funcţiona, căci acesta îşi asumă fiinţa umană cum şi-l asuma biserica primară, adică integral. 

De această dureroasă schismă între suflet şi trup, biserică şi societate, au fugit cei ce au devenit primii monahi. Monahismul nu este o excepţie, ci întoarcerea la normalitate, la viaţa Bisericii primare, singurul model viu şi autentic al trăirii creştine. MONAHUL NU ESTE CAZUL EXCEPŢIONAL, CI MARTORUL FAPTULUI CĂ CREŞTINISMUL ÎNSUŞI ESTE EXCEPŢIONAL! Iată câteva cuvinte importante şi, sper, lămuritoare, ale unui mare teolog ortodox, Gheorghe Florovsky, în care veţi găsi argumente pentru cele scrise mai sus:

 „Monahismul este înainte de toate o mişcare socială şi o încercare de soluţie pentru problema socială. Renunţarea ascetică nu înseamnă doar „abstinenţă” sau refuzul bunurilor acestei lumi şi a exceselor sale, nici vreo nevoinţă extraordinară. Este renunţarea la lumea profană în general şi la tot ce este în lume. Şi, mai întâi, la ordinea stabilită, la legăturile sociale, nu la nivelul Cosmosului, cât la nivelul Imperiului. Deja Origen remarca foarte corect despre creştini că trăiesc „dispreţuind legile oraşului laic”. Acest lucru este adevărat mai ales pentru călugări. Monahismul este „un alt mod de viaţă”, ”în afara cetăţii existente”. Am putea spune că este o cetate nouă şi deosebită. Cetatea seculară a devenit creştină, dar antiteza rămâne. Şi chiar şi în lumea creştină, monahii sunt „altceva, un fel de anti-cetate” un fel de antipolis. O anti-cetate, fiindcă sunt o altă cetate. Monahismul înseamnă întotdeauna o ieşire din lume, rupere de ordinea socială stabilită, refuzul şi renunţarea la toate legăturile civile, precum şi la familie, la cei apropiaţi, la patrie.(...) Totuşi, acest lucru nu înseamnă intrarea într-o lume anarhică. Vechii călugări erau sociabili. Chiar şi eremiţii trăiau împreună în colonii speciale sau în aşezăminte monastice. Dar cea care împlinea cel mai bine aspiraţia lor era viaţa în comunitate, viaţa cenobitică. Cenobitismul este, înainte de toate un organism social, o frăţie, o colegialitate. RETRAGEREA ÎN PUSTIE AVEA CA SCOP CONSTRUIREA UNEI NOI SOCIETĂŢI: LA MARGINEA IMPERIULUI SE NAŞTE O SOCIETATE NOUĂ, AUTONOMĂ. Citind vechile descrieri ale vieţii monahale ai impresia că păşeşti într-un domeniu nou şi extraordinar. Acest tip de viaţă socială radical diferit constituie originalitatea vieţii monahale şi este ceea ce îi dă sensul istoric. MONAHISMUL ESTE BISERICA, AŞA CUM SE PREZINTĂ ÎN MODUL EI DE VIAŢĂ SOCIAL DIFERIT, CA O CETATE NOUĂ CARE NU ESTE DIN LUMEA ACEASTA. Lumea creştină se polarizează. Istoria creştinătăţii se derulează într-o atmosferă tensionată antinomică, între Imperiu şi Pustie.” ( Sensul ascezei creştine)

Şi dacă, aşa cum spune acest mare istoric al Bisericii, era o atmosferă tensionată între Imperiul Bizantin, adică creştin, şi Pustie, oare cât de mare trebuie să fi devenit acestă tensiune între Pustie şi Imperiul antihristic de azi? Dacă bunăstarea creştină, adică obţinută prin hărnicie şi onestitate într-o societate care legiferase virtuţile creştine ca norme sociale, era aşa un serios impediment pentru Cale încât creştinii care voiau Cerul fugeau în pustie, atunci ce să mai spunem despre bunăstarea păgână de azi, bunăstarea unei societăţi care legiferează perversiunea cea mai demonică, CE REACŢIE AR TREBUI SĂ NASCĂ EA ÎN INIMILE CREŞTINILOR ONEŞTI?

Datorită dorinţei de a împăca Imperiul cu Pustia, bunăstarea păgână cu evlavia dreptmăritoare, s-a ajuns la pietismul „ortodox”, la ortodoxia psihologică de azi; care, da, păstrează puterea de a ierta păcatele, dar căruia îi lipseşte puterea de a-l pune pe cel iertat pe Calea Cerului, pentru că aceasta e o Cale a Pustiei. Îi iartă păcatele, începe duhovniceşte, dar apoi, vindecarea trupului continuă psihologic pentru că biserica trebuie să-l livreze Imperiului, nu Cerului; iar, Imperiul nu are nevoie de oameni duhovniceşti, azi nici măcar morali, ci de sclavi împăcaţi de religie cu soarta lor umilă! Nici Cer, nici demnitate morală! 

În măsura în care, fie şi doar prin tăcere, participăm la acestă batjocorire şi ucidere sufletească a oamenilor, printr-o Ortodoxie parţială, suntem cozile de topor ale Bisericii lui Hristos.

Iar de pericolul acestei trădări putem scăpa doar printr-o viaţă de inspiraţie monahală. Pentru că, merită repetat de milioane de ori: MONAHISMUL, adică paraliticul care ia iertarea de păcate PENTRU A IEŞI DIN LUME reprezintă NORMALITATEA, nu viaţa parohială a celor care iau iertarea de păcate pentru a-şi putea continua integrarea în noua orânduire globală. 

La urma urmei, cei care L-au răstignit pe Domnul Hristos au făcut-o nu pentru minunile si predicile Sale; ci pentru că Iisus nu le-a pus în slujba Imperiului, ci a Pustiei....

Creştinul de azi, în primul rând în inima lui, a cedat lumea diavolului, acceptând existenţa unei lumi profane... Dar tocmai acesta este sursa paraliziei sale lăuntrice: bucata de inimă care a acceptat existenţa lumii profane, secularizate, a devenit ea însăşi parte a acelei lumi, a devenit profană, un teritoriu al diavolului....

Sursa: Oameni si demoni, PARALIZIA CA MOD DE VIAŢĂ. ŞI CA RELIGIE?

o mică schimbare

sunt un cetăţean ceresc.

avioanele pentru cetatea cerească
pleacă mereu
dar
eu mă tot învârt prin aeroport
între restaurant sala de aşteptare librării
şi magazine:
cred că am rău de înălţare....

am paşaport şi bilet pentru cer
şi pentru că devine jenant să
mă tot plimb peste tot fără să plec
am început să fac asta imitând din buze motorul unui avion în zbor
ca un copil
şi m-am trezit că şi alţii tot mai mulţi
se desprind din mulţime
şi mi se alătură
oameni care păreau să-şi aştepte serioşi şi
nerăbdători plecarea...

iată a trecut ceva vreme
nu mai pleacă nici un avion către cer
toate le-am transformat în locuri de joacă
unde cetăţenii cereşti zboară fericiţi
alergând pe culoare bâzâind din buze cu ochii închişi
şi cu braţele deschise ca nişte aripi
până când obosind se aşează şi povestesc
ce minunat este să ajungi acasă...